ESEU-Adrian Botez:,,PROFETISMUL EMINESCIAN[ ]”
Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re) întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.
Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci profetice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.
De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul Naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită Starea-de-Eminescu, în legătură cu Neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre LUCIDITATE, fanatismul – spre CLARVIZIUNE, bravura – spre ACŢIUNE COERENTĂ, indolenţa – spre ENTUZIAM. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către DEMIURGIE, sau AUTODEMIURGIE ETNICĂ. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în Spiritul Profetic.
*
Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[ ].
Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[ ].
Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.>>>>>>>>>>>>
ianuarie 22, 2012 la 8:21 pm
Astazi , cind spitualitatea tinerei generatii abunda de poeme cu rima mixta, cu imagini sinistre moderniste, fiind deseori la moda sa se arate posedata de monstri, ingeri negri si tot ce socheaza mintea si viata, cit de mult trebuie sa tindem spre aceasta initiere in Starea-de Eminescu ! E nevoie de un entuziasm tineresc pentru a scoate generatia aceasta din starea preferata de indolenta .In acest context adresez modestul meu cuvint :
Vino , tinere copile
Şi te-apleacă
de admiră
între file
Lacul, nuferii şi barca
Care au încremenit
de parcă
Un luceafăr îi sărută
Şi îi scaldă în armonie.
Lunci, păduri, izvoare,
Şoaptă
Îi duc dorul şi-l aşteaptă.
În dragi versuri
Va să vie să învie
Un alt chip de om firescu,
Cel cu dor de Eminescu.