Elisabeta IOSIF – INSULA ISTORICĂ DIN MIJLOCUL ”DELTEI”

 A fost de ajuns un semn care lăsat pe o insulă, aflată în mijlocul mlaștinilor, să creeze istorie. S-a 2015-02-14_205920întâmplat atunci, când Vlad Țepeș a transformat semnul într-un însemn, menționând într-un hrisov (27 septembrie 1461) toponimul Comana și hotarul mânăstirii ”până unde se împreună cu Balta Comanei, drept în iezerul Câlniștei ”. Evenimentele istorice succedate în timp – despre care vorbește și Paul de Alep (1657), cel care îl însoțea ca secretar pe Patriarhul Macarie de Antiohia în călătoria acestuia prin Țara Românească – au transformat Comana într-un loc de pelerinaj domnesc fiind și posesoarea unor inscripții pe lespezile de pe mormântul acelora, care au trecut această ctitorie domnească în seama Cantacuzinilor.

Două sute de ani mai târziu (1860) Cezar Bolliac, vizitând Comana în vederea secularizării averilor mânăstirești, consemnează că mânăstirea se afla ”într-o stare jalnică”. De-abia în 1991 Patriarhul Teoctist h2015-02-14_205935otărăște ca mânăstirea să redevină de călugări. După aproape 555 de ani de frământări și de evenimente istorice au început lucrările de restaurare. Un act reparatoriu la care s-au implicat și edilii județului și ai localității.

Odinioară un loc în mijlocul mlaștinilor, insula capătă azi noi valențe și prin Balta Comana – un complex de ecosisteme umede, habitate ocrotite, cu specii rare de plante – considerată a treia deltă a României , după Delta Dunării și Insula Mică a Brăilei.

             ”Locul unde mai bântuie spiritul lui Vlad Țepeș

În 2010 au luat foc pensiunea turistică și alte clădiri. Coincidență sau nu, chiar în ziua morții lui Vlad Țepeș! Localnicii susțin că multe s-au întâmplat și datorită ”sufletului neliniștit al domnitorului, că asta și-a dorit Vlad Țepeș, ca locuitorii Comanei să nu uite istoria, tradiția”.                                                                                      

La Comana2015-02-14_205900, aflată la numai 35 de kilometri de capitală, s-a conturat din 2011 un domeniu unic – Resort Casa Comana – unde omul de afaceri Gelu Palamaru a creat ”un depozit de istorie”,   amintind prin inscripții și prin crearea atmosferei epocii, de domnitorul care i-a dat viață mânăstirii voievodale, sfințind această zonă, neuitând și de familia Cantacuzinilor. Hotelul are câte o poveste pentru fiecare, denumind apartamentul vornicului Șerban Cantacuzino, de exemplu,camera Elinei și alte încăperi ce poartă   numele Cantacuzinilor munteni . Există și un portret al aceluia care o denumește, o legendă, încrustată uneori în pictura manuală, inspirată de flora deltei, personalizând camera și prin mobilier sau tavan. Ansamblul turistic creează atmosfera epocii prin Pivnița Marelui Paharnic , amintind de crama domnească, are o pasarelă spre Hanul Poștalionului, drum de promenadă spre Delta Neajlovului, plimbări cu barca, păstrează tradiția din zona Neajlovului, are parc de aventură pentru concursurile copiilor și pentru competițiile adulților, călărie, pescuit, are aerodrom, organizează evenimente culturale, transformându-i numele în renume.

În această zonă s-a conturat, de fapt, cultura Comana, așa cum ne amintește Nicolae Iorga: ”Când Occidentul a pornit spre Orient, când răsăritul și-a dat mâna cu apusul, când Nordul a vrut să se întâlnească cu Sudul, aici s-au întâlnit”.

Elisabeta IOSIF

30 ianuarie, 2015

 

By LSR

Adrian BOTEZ – EXISTENŢĂ ŞI NONEXISTENŢĂ

2015-02-14_205201…Simţeam, până la a şti, că nu mai este, în lume, loc de frumuseţe, de artă expiatoare şi de răsuflare lină-a luminii, din inima şi din plămânii mei cei sufocaţi de-amintire – dacă nu se preface lumea mea într-un fulger, într-o limbă unică, ieşită dintre toate dualităţile preschimbării şi transfigurării, ca şi de sub toate tăcerile morilor pustiurilor arabe şi nababe, donquijoteşti, de tăcere frazată – limbă pe care numai spiritul meu o înţelege.

Existenţă şi Nonexistenţă – totdeodată! Nescrisă de nimeni anume – şi scrisă în toate rotirile Cerului de Stele.

Trebuia să aflu locul unde fierbe aerul, vestind că toată încă suflarea şi toată nesuflarea lumii au un centru. Unul singur, singurul sigur – pentru a ne putea căţăra, pe el, pe ramurile îndesate şi pe lăstarii stufoşi ai centrului lumii – credinţa şi dorul infinit şi inexplicabil de limpezire ultimă, de lumină fără de gând ori strigare.

Nu era dorinţa, precoce născută, de moarte – nu – ci infinit şi de nespus mai mult decât atâta. Adică, era Adevărul. Unic şi de necomentat. În primul rând – fără dramă.

Certitudinea. Stâlpul Lumii. Înafara oricărui teatru, înafara oricărei oglinzi ori oglindiri inversate.

M-am îmbarcat, într-o noapte (pe corabia unui palermitan, venit, cu credinţă uimită,-n Toledo – şi plecat din portul Cadix, din Andaluzia), spre ţărmii Iudeii. Am ajuns, pe jos, în zdrenţe, cu o sete de nestins în pântecele-mi schilav, la Ierusalim. Cămilarii trăgeau de zdrenţele mele, în toate părţile, intuind, negustoreşte, că sub zdrenţele mele se poate afla şi altceva decât o simplă fâlfâire-a văzduhului. Era şi acesta un mod de credinţă – dar eu m-am depărtat, iute şi fără nicio vorbă, de el. Am trecut peste zădărniciile popoarelor şi istoriei. Am ajuns sub umbra unui munte sumbru. Acuma, tăcut.

Acolo, în vârf, neclintite, stăteau crucile. Toate trei. Mereu – trei.

Nu de mult tăcuse Dismas, din mărturisire. Hestas amorţise, resemnat în beznă şi-n tulbure. Iar Crist cel din mijlocul lumii tocmai îi dăduse lui Dismas răspunsul – cu nădăjduire de auzire spre Hestas, din bezne. Cerurile fierbeau deasupra crucii din mijloc. Copacul Lumii fremăta din frunze adânca şi necruţătoarea furtună. Pământul şi cerul, uimite şi ostenite de lipsa de moarte, se pregăteau de noua şi indicibila nuntire. Sub beznele norilor, se prilejeau sărbătoarea luminii şi sufocarea tuturor paradoxurilor, a tuturor cărţilor (dar şi a exploziei de înmulţiri infernale, precum închipuirile şi, groaznic, zvârcolirile formelor lui Proteus – a filelor poveştii!). Da, se clocea, acolo, moartea, prin autosufocare, a tuturor cărţilor, ascunse-n minciună,-ale lumii.

M-am uitat în ochii lui închişi. Prin pleoapele lor, ale ochilor lui aţintiţi dincolo de moarte, m-am uitat. Şi n-am mai văzut, în ochii albaştri ai celui de pe crucea din mijloc, nicio dramă, şi n-am mai auzit, apoi, nicio glăsuire-afectată, niciun sofism fătat de prea întensa luminare a beznei, ea de ea înspăimată. Ci am văzut doar Scara Îngerilor. Scara Luminii Vestirii-Aflării. Am văzut-o cum se suie scara, dreaptă şi severă, şi cum apoi se-ngrămădeşte lumina, într-una şi tot mai compactă, pe trunchiul Copacului Lumii, spre cuibul văpăii celei unice şi fără de şovăială.

Nu Existenţă, nu Nonexistenţă.

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Cristina Ştefan – O nouă antologie de versuri a Cetăţii lui Bucur- coordonator, Elisabeta Iosif

Un nou volum de versuri cu 22 de scriitori contemporani, PLANETA IUBIRII, o antologie de poezie românească, într-o ediţie îngrijită de Elisabeta Iosif, a apărut la sfârşitul anului 2014 la EDITURA CETATEA CĂRŢII, coperta realizată de George ROCA şi cu o prefaţă de Ştefan Dumitrescu. 2015-02-14_204531

Ştefan Dumitrescu, prefaţatorul acestui nou summum de versuri susţine editarea cărţii în termeni laudativi, exemplificând câţiva poeţi antologaţi, întru relevarea menirii literare pe care şi-a asumat-o, recidivant, scriitoarea şi jurnalista Elisabeta Iosif
“Ideea de la care a plecat autoarea Antologiei, aceea de a face o ,,fotografie” a poeziei româneşti sau mai degrabă de a fotografia ,,peisajul poeziei româneşti la începutul secolului XXI”, ni se pare foarte interesantă. Ideea este subtilă, iar realizarea ei – conştientizarea şi reliefarea ei – este extrem de importantă pentru critică şi istoria literară.”

De câţiva ani, în Biblioteca Naţională a României se adună cărţi şi autori de toate spectrele şi viziunile literare, de toate nivelurile creative ale diverselor genuri literare, internetul facilitând poate şi forţa creaţiei dar, mai cu seamă, răspândirea rezultatelor acestei forţe. Cunoaştem nume noi, unele ca reflexii şi reflecţii ale talentului autentic, dar şi nume consacrate, continuându-şi pulicarea operei. Cunoaştem debutanţi, care în câţiva ani îşi primesc trofeele şi premiile recunoaşterii dar şi autori buni uitaţi pe nedrept. Cred că o antologie de versuri, un cumul de scriitori la un moment dat, pot reflecta, în marele caleidoscop literar de azi, un crâmpei de actualitate literară. Şi cu cât acest crâmpei include genuri diferite, vârste diferite, pregătiri literare diferite, cu atât tabloul unei antologii este mai eficace transmis.

Tematica aleasă, iubirea, are largheţea şi spaţiul de expunere necesar unei selecţii frumoase de poezie contemporană. Despre iubire, în formele ei actualizate secolului XXI, scriu poeţii acestui nou volum,
Ştefan Dumitrescu, Elisabeta Iosif, Adrian Botez, Cristina Ştefan, Ioan Adrian Trifan, Paula Romanescu, Traian Vasilcău, Cristina Cărbune, Adriana Răducan, Adrian Erbiceanu, Elena Armenescu,
Nicu Doftoreanu, Georgeta Blendea Zamfir, Florin Grigoriu, Ingrid Cosma, Adriana Tomoni,
Victor Gh. Stan , Paulina Popa, Doina Bârcă, George Roca, Floarea Cărbune, Ion C. Ştefan.

Mult, prea mult ignorate de critica literară, aceste antologii de după anul 2000, sunt expuneri perfecte ale contemporaneităţii, cu toată eludarea lor voită sau în intenţia tranşării dure a noului organism literar, atât de încăpător, făcut de internet. Oricât se ignoră literatura de internet, noii veniţi, tinerii expansivi, bătrânii cu remanieră sau maturii care-şi postează creaţia pe site-uri literare sau de socializare, un lucru e sigur literatura românească a luat-o înaintea criticii literare şi ca abordare, şi ca volum, iar calitatea ei nu poate fi ignorată.

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Geo Călugăru – IREZISTIBILA INVITAȚIE PE PLANETA IUBIRII

Mărturisesc că m-am lăsat ademenit de amabila invitație pe „Planeta iubirii” într-o lună de ianuarie, când totul „curge” eminescian, venită din partea talentatei poete și 2015-02-14_211945făuritoare de reviste literare și de emisiuni radio, doamna Elisabeta Iosif, pe care o prețuiesc și o admir. Este vorba despre „Antologia de poezie românească”, inspirat intitulată „Planeta iubirii”, întocmită de Domnia Sa, apărută în condiții grafice deosebite la Editura Cetatea Cărții, fiind tipărită la Tipografia RAWEXCOMS de doamna Raluca Tudor o pătimașă iubitoare a „cuvântului ce exprimă adevărul”.

Mă simt îndatorat să numesc componenții echipei, care într-o de invidiat simbioză, au demonstrat ce înseamnă să ai cultul pentru lucrul bine făcut: Editor – Constantin Vlaicu; redactor de carte – Elisabeta Iosif; tehnoredactare – Constantin Vlaicu; coordonare și tipărire – Raluca Tudor; coperta (foarte expresivă) George Roca; prefața (acoperitoare ca sensibilitate și consistență a opiniilor exprimate) – Ștefan Dumitrescu care este primul din cei 22 de autori antologați.2015-02-14_211915

Nu este întâmplător faptul, prin urmare are o explicație, că poezia de la începutul secolului al XIX-lea este dominată de tema iubirii, purtând pecetea acelui curent literar numit preromantism cu destule imperfecțiuni stilistice dar de o sinceritate cuceritoare. La fel, în secolul următor, mai precis primele decenii ale sale, avându-i în prim plan pe Dimitrie Anghel, Ștefan Octavian Iosif, Ștefan Petică, poezia este copios amprentată de tema iubirii exprimată de moda, de stilul și de muzicalitatea simbolismului dominant la acea vreme în poezie.

Un secol și cei care prin viața și evenimentele, ai căror actanți sunt, epuizați la sfârșitul său de energiile consumate de acestea (frământări sociale, războaie, cataclisme) au nevoie de alte surse în vederea demarării începutului de secol următor. Singura generatoare de energie, de încredere, de optimism la care pot apela este iubirea, temei al perpetuei generări a vieții dar și al altor activități creatoare de valori. Una dintre acestea este creația lirică, dintotdeauna, un factor de dinamizare a energiei umane, întru a produce valori materiale și spirituale. Iubirea are aici rolul păsării Phoenix, capabilă să reînvie mereu din propria cenușă.

Cred că nu numai la noi ci și în alte literaturi naționale, iubirea este tema de căpătâi a poeziei de început de secole iar explicația nu poate fi alta decât cea oferită anterior.

Cu siguranță că, dacă numărul poeților antologați ar fi fost mai mare, dacă sfera de cuprindere a poeziei începutului de secol XXI ar fi fost mai consistent reprezentată, ideea aceasta, descoperită de poeta Elisabeta Iosif, merituoasa autoare a Antologiei, s-ar fi conturat, cu mai multă pregnanță. Cred că ar fi fost necesară, sub forma unui C.V., prezentarea câtorva date bibliografice despre fiecare poet antologat.

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Floarea Necșoiu – Planeta iubirii antologie de poezie românească alcătuită de Elisabeta Iosif

Dintre sutele de nume 2015-02-14_212113

Ce umplură paginile

Câte vor rămâne-n lume

Să ne-aline inimile?…

    

“Românul e născut poet” este constatarea/confirmarea acestei trăsături a neamului nostru, care s-a înveșnicit prin creație de dimensiuni universale, Mihai Eminescu și “Miorița” sau prin truda celor mulți de-a lungul mileniilor. Fenomenul exprimării prin logos poetic a căpătat în ultimele decenii o amploarea impresionantă, dovadă că trăim intens vremurile sub a căror tiranie ne naștem și evoluăm.

2015-02-14_212046Când evanghelistul a afirmat Unde dragoste nu e, nimic nu e se trăia, poate, pe planeta iubirii – Mama noastră Geea. După multele secole scurse de atunci, putem să-i spunem, din teribila/nefericita noastră trăire că, unde dragoste nu e, există ură, lăcomie, dușmănie, război, moarte, un întreg cortegiu de rău și urât. Planeta noastră este dominată de frică și mizerie, astfel că se explică furibunda dorință de a te spăla de jegul/noroiul micimii și neputinței prin crearea unei virtuale planete a iubirii. Este planeta ce se naște din visul-sete neostoită a sufletului ce nu și-a atins împlinirea prin trăirea sacrului către care tânjește. La modul utopic chiar Terra ar fi putut deveni un spațiu al iubirii, dacă…

Acest “dacă” este cea mai groaznică dintre toate condiționările în care viețuim. Și atunci…nu ne-a rămas decât să durăm o planetă a iubirii din sufletele noastre revărsate în straie de logos poetic.

Într-un moment de fastă inspirație, Elisabeta Iosif făurește această planetă, în al cărei miez incandescent clocotește singura eternitate dată omului, iubirea, cale de cunoaștere și autocunoaștere, zborul omului spre dumnezeirea lutului.

Dintre sutele de creații ale contemporanilor cunoscuți, Elisabeta Iosif selectează acele plăsmuiri ce se încadrează celei dintâi teme artistice a literaturii, dragostea, căreia prima strălucire poetică i-a dat-o în cele 9 volume de poezie, preoteasa Sapho din Lesbos, atunci, în secolul al VII- lea în. H.

Volumul, în frumoasa lui ținută grafică, este prefațat de Ștefan Dumitrescu, ce-și omagiază confrații întru elogiu adus iubirii întocmit cu pricepere sensibilitate și respect față de sentimentul-temelie a vieții de către autoare.

De la sextină, sonet, la poem în zeci de strofe, cei 22 de autori antologați își cântă/preaslăvesc starea sacră în odă sau poezie de notație, evocatoare a aceleia pe care o promovau avangardiștii la începutul secolului al XX – lea.

Ștefan Dumitrescu conferă iubirii dimensiunile universului, căci din iubire s-a născut chiar lumea, către a cărei puritate de început tânjește, deoarece lumea în care trăim a maculat și lumina divinului sentiment, singurul ce ne conferă măreție. Iubirea sa are chip și nume – Ana, devenită simbol al sacrificiului la noi, la români.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elena TRIFAN – SEARĂ MEMORABILĂ – LANSAREA ANTOLOGIEI “PLANETA IUBIRII”

Miercuri, 28 ianuarie, 2015, la Centrul Cultural “Jean-Louis Calderon”, sala Ion Lucian” a avut loc lansarea antologiei “Planeta iubirii”.

2015-02-14_212132Cartea a fost publicată la Editura Cetatea Cărţii, Bucureşti, în 2014, sub coordonarea doamnei Elisabeta Iosif, scriitor, redactor de radio, redactor șef, revista cultural-literară ”Cetatea lui Bucur”.

După cum sugerează şi titlul, antologia are ca temă iubirea, aşa cum se reflectă ea în creaţiile a 22 de poeţi români trăitori pe planeta Pământ, fiind o floare rară şi preţioasă în peisajul literaturii române de la începutul secolului al XXI-lea, după cum remarcă scriitorul Ştefan Dumitrescu încă din titlul prefeţei pe care o semnează “O antologie ca o poiană smălţuită cu flori şi ca un giuvaier pe masa la care mâncăm în fiecare zi.”

Iubirea, acest sentiment universal, prezent în toate artele din toate timpurile, a făcut ca în carte creaţiile fiecărui autor să fie precedate de o reproducere de pe o pictură celebră, având ca temă iubirea, iar în timpul seratei de la Centrul Calderon” a fost elogiată deopotrivă de poeţi, actori, compozitori şi interpreţi vocali şi instrumentali.      

Astfel pe lângă scritorii: Geo Călugăru, Paula Romanescu, Traian Vasilcău, Floarea Necşoiu, Cristina Ştefan, Victor Gh. Stan, Elena Armenescu, Ştefan Dumitrescu, Florin Grigoriu, Ioan-Adrian Trifan, au fost invitaţi şi actorii: Cristina Deleanu, Eugen Cristea de la Teatrul Naţional, Bucureşti, actriţa Doina Ghiţescu, Onu Pavelescu, membru al trupei „Micul Paris”.

Festivitatea a fost deschisă de doamna Elena Scurtu, directoarea Centrului Socio-Cultural „Calderon” care a adresat urări de bine tuturor celor prezenţi şi a evidenţiat faptul că antologia „Planeta iubirii” strânge în paginile ei autori de pretutindeni şi că aduce o fotografiere a peisajului începutului de secol XXI, după cum afirmă și scriitorul Ştefan Dumitrescu.

Doamna Elisabeta Iosif a făcut o trecere în revistă a felului în care se reflectă iubirea în diferite epoci şi în operele marilor scriitori ai iubirii, români şi străini, menţionând că şi-a propus ca prin intermediul acestei cărţi imaginea iubirii din literatură să rezoneze cu aceea a picturii renascentiste şi impresioniste.

De asemenea, şi-a exprimat speranţa că această carte va reuşi să aibă asupra cititorilor efectul magic al lirei lui Orfeu,” cel care a îndrăznit să încalce o interdicție și să privească invizibilul…și care cu lira sa a inspirat o întreagă literatură ezoterică”.

Scriitorul Geo Călugăru i-a menţionat şi felicitat pe aceia, care prin talentul şi eforturile lor au contribuit la realizarea acestei cărţi: Elisabeta Iosif (redactor), Constantin Vlaicu (editor şi tehnoredactare), Raluca Tudor (coordonare şi tipărire), George Roca (coperta), Ştefan Dumitrescu (prefaţa), cât şi pe cei 22 de poeţi: Ştefan Dumitrescu, Elisabeta Iosif, Adrian Botez, Cristina Ştefan, Ioan-Adrian Trifan, Paula Romanescu, Traian Vasilcău, Cristina Cărbune, Adriana Răducan, Adrian Erbiceanu, Elena Armenescu, Nicu Doftoreanu, Georgeta Blendea Zamfir, Florin Grigoriu, Ingrid Cosma, Adriana Tomoni, Victor Gh. Stan, Paulina Popa, Doina Bârcă, George Roca, Floarea Cărbune, Ion C. Ştefan.

A afirmat că intrarea în secolul al XXI-lea are nevoie de iubire, asemenea secolelor anterioare şi a făcut aprecieri asupra scrierilor câtorva din poeţii cuprinşi în volum.

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Paula ROMANESCU – Iluzii şi totuşi…

Marţi, 3 februarie 2015.

2015-02-14_212409În eleganta sală de expoziţii – concerte – conferinţe, a Institutului Cultural Român din capitală, mare afluenţă de public.

Pe simeze – pictură în ulei şi grafică în cărbune, expoziţie semnată Adina Romanescu, eveniment desfăşurat sub egida ICR şi a Uniunii Artiştilor Plastici din România..

E seara vernisajului.

Publicul iubitor de artă se desprinde cu greu din faţa câte unui tablou spre a se opri din ce în ce mai mult la un altul. Şi tot aşa iar şi iar.

Sunt « Iluzii » colorate – titlul sub care plasticiana şi-a plasat prezenta expoziţie – lucrări de mari dimensiuni, ca nişte popasuri stranii printr-un univers familiar, călătorii de îngeri rătăciţi pe pământ din dor de a se preschimba în simpli muritori, interioare devălmăşite (Stăpâna casei nu mai este-acasă, Atelier de pictor) în care domneşte absenţa, uitarea, refugiul într-un timp mutat parcă într-un a fost odată, cu personaje de sfârşit de carnaval. Doar Îngerul cu aripi de jar îşi trimite în noaptea ca un zid de albastru de dincolo de zare, prelung sunet de goarnă (pentru care vestire ?).2015-02-14_212337

Personajele (atunci când apar) din tablourile artistei plasticiene nu par a dori să dialogheze cu privitorul. Abia dacă li se zăreşte chipul, atunci când nu întorc de tot spatele lumii reale ca într-o căutare de sine în sine, căreia realitatea i-ar fi potrivnică. « Pictorul » este parcă un rămas de prin veacul al treisprezecelea undeva prin Olanda, umbra Crucificatului este pe-aproape, faldurile unei draperii încremenesc în aşteptare, tot încremenire sunt şi obiectele adunate în jurul mesei la care nimeni nu mai adastă după ce stăpâna casei se va fi mutat în umbră. Lumina e încremenită şi ea. Sabia niciunei raze de soare, de lună, de zare, nu taie liniştea de cadran de pendulă care-a uitat să măsoare trecerea…2015-02-14_212357

Absolut chemător al privirii polipticul « Simfonie în albastru » – iluzie de tonuri care-şi întrepătrund adâncul de albastru în mai albastru şi, din care răzbat – chiot de bucurie, flacără, floare – două lumini oranj ca o promisiune de taină solară.

Din « Balcic », locul acela ca o poveste cu crăiese şi prinţi-zugravi dintr-un timp care semăna a iluzie de normalitate (ori chiar era?), pictoriţa n-a ales decât incendiul apusului de soare cu care a smălţuit calcarul stâncilor de veghe la val, acolo lângă Stela Maris.

Da, lumea de iluzii cuprinsă în cele 25 de lucrări cu care Adina Romanescu s-a prezentat la cea de a 20-a întâlnire cu publicul, spune de o creatoare de mare forţă, o plasticiană de o originalitate cu totul aparte, produs al marii şcoli de Artă din România, pictoriţă aflată la apogeul devenirii sale.

Partea a doua (grafica) a expoziţiei – unitară şi foarte departe de orice « iluzie », grupează un număr de zece portrete în cărbune, cu modele luate din lumea creatorilor români contemporani – scriitori, pictori, muzicieni – lucrări de mare fineţe în care nu doar chipul celui portretizat este prins în păienjenişul de linii, şi umbre, şi griuri diafane, ci şi sufletul – oglinda aceea nevăzută în care doar un alt suflet poate descifra văzutul iluzoriu.

 >>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elisabeta IOSIF – MĂRŢIŞOR

mărţişor cu ghioceiTe leg prin alb, mereu, cu inocenţa mea,
Dezleg prin roşu, de deochi, mereu o stea,
Pe fruntea ta. În Martie îţi strâng din jur,
Dorinţa şi ardoarea mea. Şi-a zilelor din șnur.

Şi vine iarăşi, ziua, ce calcă egal noaptea
În Echinocţiul slobod. Când mai citesc iar cartea -
Zilelor poeme… E-un Mărţişor din soare,
Iubirea ta – vioară! Ne e atât de bine! E ziua-sărbătoare!

By LSR

Ştefan Lucian Mureşanu – ANTIUNIONISMUL ŞI SENSUL ROMÂNISMULUI ÎN CULTURA LUI GHEORGHE ASACHI

Motto: O naţie care a pierdut încrederea în sine, între toate altele este cea mai mizerabilă, pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima. (Gheorghe Asachi)

Cuvinte cheie: antiunionism, românism, statuar, cultură, teatru, Gheorghe Asachi

 

  1. Politica nu este un domeniu cultural

2015-02-16_000423Nu cred că s-ar putea aborda vreo lucrare de dimensiuni, cu o temă de cercetare în domeniul istoriei culturii româneşti, fără de care numele lui Gheorghe Asachi să nu fie aşezat la loc de frunte. În rândurile care vor urma spre încercarea de a încheia, dacă se va putea vreodată spune că studiile privitoare la toată activitatea acestui om de cultură român se pot încheia, vom aborda o atentă şi obiectivă cercetare la ceea ce a însemnat românism şi antiunionism în gândirea lui Gheorghe Asachi, oprindu-ne la activitatea lui, ca om de cultură, în ceea ce priveşte istoria ca fapt al dezvoltării artei şi definirii conceptului de românism.

La 1 martie 1788, în plină înmugurire a plaiului bucovinean, viitorul om de cultură, creatorul de literatură română şi universală, se năştea în ţinutul Herţa, în familia lui Lazăr (în alte documente Leon) şi al Elenei Asachievici. Speculaţii asupra provenienţei numelui familiei sale s-au tot făcut de către unii cercetători răuvoitori în legătură cu rudele sale, însă acest fapt nu ne-a putut face să ne dezicem de toată activitatea neobosită în slujba dezvoltării culturii româneşti.2015-02-16_000436

Forţa de idei antiunioniste, pe care omul de cultură Gheorghe Asachi le-a sădit în multe dintre minţile timpului său, au culminat cu dorinţa ferventă a emancipării prin tot ceea ce au însemnat mijloacele de informare în rândurile intelectualilor acestui teritoriu al Marii Românii. Deşi a fost împotriva unirii, Gheorghe Asachi nu a promovat niciodată altă idee decât cea românească, el însuşi definindu-se ca român. Conştient sau nu, el trezea tot mai mult în rândurile populaţiei spiritul de românism. Faptul definirii sale, ca om de cultură, a fost grăitor prin tot ceea ce a însemnat dezvoltarea acesteia în limba română: monumentele ridicate din iniţiativa şi sub îndrumarea lui i-au definit spiritul patriotic, ziarele înfiinţate în limba română, în care niciodată nu a folosit numirea limbii, pe care o vorbea, ca moldovenească, ci doar aceea de limbă română (a se vedea numele ziarului Albina Românească[1], fiind excesiv dominant în susţinerea consemnării de mai sus, ca primă publicaţie în limba română, începând cu anul 1842), scrierile sale literare, însumate în paginile de poezie şi piese de teatru în limba poporului din rândurile căruia se ridicase, limbă în care a vorbit, a creat, a scris şi a publicat, reprezentau spiritul tuturor românilor cuprinşi între graniţele de la Tisa la Dunăre, de la Carpaţi la Marea Neagră şi Nistru. Omul de cultură Gheorghe Asachi a fost torţa vie a românismului prin însăşi ideea de a înfiinţa presa ca mijloc de comunicare între români şi de a trezi în inimile lor spiritul latin: Un viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă din giunie / Ca să cerc pe alăută românească armonie. / Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein, / Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin. / Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate, / Adunând pre ii din codruri în statornica cetate… .[2] Versul lui Asachi, fără o curgere a cuvintelor în ritm, anunţa subtil ceea ce, într-adevăr, vedea scriitorul în conceptul de românism: Numai limba în care scrie e (), mai veche decât a romanticilor, mai înspre limba lui Conachi.[3] Mai mult, poezia lui se poate crede că este una de comandă, care să separe sau să încerce să desprindă Moldova de ţinuturile românilor, însă semnul de întrebare, privitor la tot ceea ce a însemnat în cultura românească Gheorghe Asachi, nu trebuie pus pe politica pe care a dus-o, ci pe tot ceea ce a făcut el pentru cultura tuturor românilor, cu care astăzi ne mândrim. În definirea ei, politica nu s-a caracterizat niciodată ca a fi un domeniu cultural, ci ca un concept general, duplicitar, chiar pervers. În acest sens, maturitatea gândirii noastre să nu o lăsăm naivului să cadă în păcatul confundării activităţii politice cu cea de iluminare culturală. Să credem oare că această cădere a omului Gheorghe Asachi a fost cauza pentru care marele poet Mihai Eminescu nu l-a amintit în creaţia sa Epigonii şi nu l-a citat, ca pe unul dintre oamenii de cultură, de dinaintea formării sale, care să îl fi inspirat?

În ciuda acestui fapt, munca culturală a lui Gheorghe Asachi, în teritoriul românesc pe care l-a iubit, a fost una solemnă şi drept de a fi lăudată şi exprimată în toate istoriile de cultură şi civilizaţie română.

>>>>>>>>>>>>>>>

[1] Gazeta Albina Românească a fost primul ziar de limbă română şi a apărut la Iaşi, timp de 21 ani, între 1829-1850. Una dintre activităţile destul de importante a ziarului a fost traducerea şi popularizarea scriitorilor ruşi. Ziarul a fost creat după modelul rus al gazetei Severnaia pcela (“Albina de nord”), editat în Sankt Petersburg, între anii 1825-1864. Albina de nord era organul neoficial al Secţiei a III-a (Serviciul Special de Informaţie) a Cancelariei Imperiului Rus. Secţia a III-a a guvernului rus, între altele, urmărea activitatea scriitorilor, susţinea scriitorii calificaţi de împărat drept utili, îi folosea pe aceştia cu diverse ocazii şi, în principal, pentru controlul minţilor, racola agenţi etc. Cf. dr. Veaceslav Stavila, în „Jurnalul istoricului de veghe”, articolul Albina Românească şi Gheorghe Asachi au fost cârtiţe ruseşti, 1 februarie 2011.

[2] G h e o r g h e A s a c h i., Opere, Vol. I—II, ediţie îngrijită de N. A. Ursu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973-1981.

[3] Garabet Ibrăileanu, Amestec cu curente contradictorii: Gh. Asachi, în Spiritul critic în cultura românească, p. 60, Editura Junimea, Iaşi, 1970.

 

By LSR

George ROCA – POEME BILINGVE (ROMÂNĂ – GERMANĂ)

CĂPRIOARA NEBUNĂ

 

2015-02-14_203849Culcat,

stau cu ochii închişi

şi visez la poiana mea cu flori.

E atâta linişte şi armonie!

Şi totuşi căprioara nebună

nu vrea să-mi dea pace

încercând din nou

să mă mângâie cu copita

pe albul ochilor mei obosiţi

de atâta privit spre spaţiul virtual.

 

DAS DURCHGEDREHTE REH

 

Ich liege

mit geschlossenen Augen

und träume von meiner Blumenlichtung.

Es ist so viel Ruhe und Harmonie !

Doch das durchgedrehte Reh,

will mir trotzdem keine Ruhe geben.

Es versucht aufs neue

mich mit dem Huf zu streicheln

auf meinem müden Augenweiß

von vielem schauen in den virtuele Raum.

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Adrian GRAUENFELS – EXPOZIŢIE JACQUES JANO LA MUZEUL DE ARTĂ RAMAT GAN

„Legat de loc şi de imaginar”


JACQUES-JANO-WBJacques Jano este artistul care îşi autoanulează prezenţa în arta produsă. Egoul său nu există. Ce rămâne sunt obiecte, importanţa creaţiei, credo-ul său despre viaţă.
Bărbaţii fac parte din specia care construieşte ca apoi să distrugă. Orice obiect are în el haosul la care se va întoarce după un timp. Numele expoziţiei „Legat de loc” este semnalul prin care se comunică intenţia şi ideea urmărită de artist. În anul 2000, într-o expoziţie solo Jano, obiectele erau învelite în pături şi cămăşi uzate. Expoziţia se numea „Am purtat aceste haine, le vrea cineva?” Jano este acel artist care dedicat artei sale, pune fără menajamente sau introduceri mesajul politico-social la dispoziţia spectatorului. Triburile cândva nomade s-au aşezat în Canaan, casa omului devine Totul. Este locul unde trăieşti şi de care eşti ataşat. Jano preferă să lucreze cu materiale ignorate de alţii. În recenta sa expoziţie, artistul foloseşte metal, fiare vechi, rebuturi topite, reciclate.
Jano construieşte din metal tăiat, perforat apoi sudat şi torsionat, case, oraşe, aşezări care amintesc oraşele fortificate, sau cele abandonate, sate părăsite, frumuseţea lor rezidă în urâţenia lor. În multe construcţii Jano aplică text – decoraţii sau mesaje care leagă obiectul de spiritul său. Cuvintele leagă între un loc şi altul. Este conceptul, nomenul, spiritul unui obiect neînsufleţit.
Jano ne intrigă cu lipsa de dispreţ arătată elitismului. Ne excită felul în care el abordează trivialul devenit inseparabil în viaţa sa. Ne vom gândi la Marcel Duchamp, părinteleobiectului ready-made, la fel Jano, găseşte obiecte pe care le trasformă cu emoţie în artă ca apoi să poată juca în linişte o partida de şah cu un vecin. Dorinţa sa pentru materia palpabilă se află în fiecare obiect prelucrat fie el cărămidă, lemn, metal sau pânză. Jano nu pierde timpul cu declaraţii sau teoria artei. El construieşte şi demontează obiecte care devin produse cu o valoare adăugată, artistică. Oraşele lui ne aduc aminte de „Oraşele Imaginare” ale lui Italo Calvino.
Procesul creaţiei este un act care include artistul şi lumea să înconjurătoare: resturi, cioburi, piese abandonate… ele capătă o nouă vitalitate şi suflu: fierul devine uşor ca o foaie de hârtie, cartonul transparent, sticla se închide în opacitate iar opacul devine cristal. În ele artistul combină cuvinte scurte, fraze, ziceri.
Jano lucrează în atelierul sau din Clil, Galilul de sus, în nordul ţării. Casa e aranjată şi ea din materiale găsite şi asamblate de artist. Studioul este în spatele casei lângă un coteţ cu 50 de găini fericite care trăiesc în armonie. Jano zâmbeşte, e mare dezordine şi el ştie că nu poate organiza nimic, dezordinea în sine este secretul şarmului său. În muncă e precis şi disciplinat, în viaţa particulară are inima unui anarhist. Este un „haotician” care are nevoie de frumos aranjat într-o estetică aparte. Jano are o lucrare numită „”Crede-mă ..n-am citit nimic de când m-am născut”. Cu acest titlu el provoacă elita artistică care îl vede a fi un simplu ilustrator al cuvintelor. Departe de Jano această definiţie! Jano ne aminteşte de “Comunistul din Fotoliu”, o poreclă dată celor care stăteau în cafenele declarându-se adepţi ai ideologiei comuniste, ca apoi să revină acasă la locuinţele lor elegante şi îndeletnicirile burgheze. Jano nu aparţine. De la el primeşti cea ce vezi. Actuala expoziţie reflectă acest spirit al sofisticării făcut din vechituri şi obiecte inutile altora. Este cântecul unui artist care îşi devotă  întreaga viaţă unei monolitice declaraţii în artă. 

***

Cerul

Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?

- Ca să nu înceapă năruirea. 

Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.

- Şi nu numai oraşul…

Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură  de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.

- Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?

- Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 

- Iată proiectul, spun ei.

(Italo Calvino)

——————————-                                                   

Adrian GRAUENFELS

Rishon LeZion, Israel

5 februarie 2015

By LSR

Lucian RUS – ŞTEFAN DUMITRESCU, UN SCRIITOR ROMÂN CARE FACE CÂT TREI SCRIITORI CARE AU LUAT PREMIUL NOBEL !

CRONICA LITERARĂ LA ROMANELE „FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI S-A SINUCIS LA BUCUREŞTI”, „MAREA DRAGOSTE”, „PREA ADÂNC M-AI RĂNIT, FEMEIE !”

DUMITRESCU-Stefan-WBL-am cunoscut pe Ştefan Dumitrescu în studenţie, când, în anii 1970,  frecventam cenaclul  literar „Lucian Blaga” al Facultăţii de Filozofie, pe care îl conducea, şi o făcea cu delicateţe. Mai ştiu că peste câţiva ani,  după ce Ana Blandiana i-a făcut în revista „Amfiteatru”, nr 12, din anul 1971,  un portret de scriitor fulminant, în care anunţa venirea în literatura română a unui talent excepţional, Adrian Păunescu l-a invitat să-i deschidă Cenaclul „Flacăra”, pentru că ţinea ca istoria Cenaclului pe care îl conducea să înceapă cu un scriitor  promiţător. Am citit în revista „Flacăra” că Adrian Păunescu a afirmat la această primă şedinţă că Ştefan Dumitrescu este o  şansă a literaturii române, o mare şansă a literaturii române…

Apoi, pentru că  după terminarea Facultăţii de Filozofie drumurile noastre s-au despărţit  (îmi aduc aminte că trebuia să lucreze în presă, dar în martie 1973 Ceauşescu a dat un decret prin care se interzicea repartiţia absolvenţilor de  învăţământ superior în presă, asta făcându-l să opteze pentru un post la un Liceu pedagogic din Bucovina sau din Dobrogea) când şi când, în perioada comunistă, îl mai vedeam publicat de revistele literare de atunci, dar la intervale  mari. După  plecarea mea din ţară în 1977 n-am mai ştiut de el multă vreme…L-am văzut după 1990 publicând în revistele  de cultură on-line scoase de români în  Germania, în Franţa, în Canada, în Australia, unde a publicat Cronici literare la cărţile  multor scriitori români stabiliţi în străinătate. Pe care încerca astfel să-i aducă în literatura română. Toate cronicile lecturate de subsemnatul şi scrise de Ştefan Dumitrescu erau favorabile, încurajatoare, în care-i recomanda călduros pe autorii recenzaţi publicului românesc.  Dar nu am văzut din păcate nici o cronică scrisă de alţii la cărţile acestui scriitor generos, cu vocaţia prieteniei. Ştiam demult că în lumea literară românească invidia este suverană, că sentimentul de prietenie şi de reciprocitate lipseşte cu desăvârşire, aşa că nu m-am mirat. Noi, românii, ne pricepem  foarte bine să ne marginalizăm şi să ne asasinăm valorile!

Mare mi-a fost bucuria când  revenind în ţară la sfârşitul anului 2014 am găsit în librăria Eminescu patru cărţi semnate de Ştefan Dumitrescu. Este vorba de romanele: „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, „Prea adânc m-ai rănit , femeie!”, „Marea Dragoste”, şi de cartea de critică socială, filozofică, politică, sau mai bine zis de Eseul, sau de Monografia dedicată  celor Doi Mari Dizidenţi şi Scriitori,  Ioan Crişan şi Paul Goma. Le-am cumpărat imediat pe toate patru.

Prima carte pe care am lecturat-o, fără să o mai pot lăsa din mână, a fost romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”. Cel care m-a făcut să lecturez romanul acesta, primul a fost titlul care m-a intrigat, chiar m-a frisonat, ca să folosesc această expresie. Cum adică Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti? Nu există nicio legătură între Dostoievski şi Bucureşti. De ce a folosit  romancierul titlul acesta, doar ca să şocheze, este un roman suprarealist? Nu, nici pe departe, mi-am dat seama, după ce am terminat romanul, pentru că în romanul acesta Dostoievski şi Nichita Stănescu  sunt personaje principale. Amândouă sunt veridice, uimitor de vii şi de autentice, le vezi în faţa ochilor, sunt pilonii universului romanesc, ai lumii literare şi ai epocii din timpul lui Ceauşescu descrise în acest roman.

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elisabeta IOSIF – TĂCEREA IUBIRII

Azi am descoperit

tăcerea iubirii

Tu ai fost întotdeauna

Cu mine. Cuvânt și necuvânt

Umbra lor și umbra ta2015-02-15_234403

Deslușind penumbra mea…

Tăcerea cu silabele ei

Rămase fără zi

Ascunse-n noaptea albă…

De-abia atunci s-a topit

Dragostea-n culoare

Prin sunetul albastrului

De Voroneț, zămislind Biblia.

Doar acolo am găsit cheia

Iubirii Tale, cea fără de întuneric

Tăcerea zorilor Cristice

Umbra nașterii sfinte

luminând totul, deslușind

Noaptea fără de noapte…

Elisabeta IOSIF

Voroneț, 30 mai, 2014

By LSR

Geo Călugăru – Suflet bogat şi talent pe măsură

2015-02-14_210045Ioana Stuparu se arată din nou plină de surprize. Dovedindu-ne o paletă multiplă de înzestrări artistice – prozatoare, poetă, eseistă şi un univers de abordări tematice variat (lumea satului, credinţa strămoşească, iubirea de patrie) de data aceasta vine la sărbătoarea de suflet de la Calderon (întâlnirea de lucru a membrilor Cenaclului literar „Octavian Goga)”, cu trei flori, sădite în solul minţii şi sufletului său, surprinzându-ne. Este vorba de trei volume, dintr-o arie de preocupări, neexplorată încă de autoare. Le voi numi, precizând şi remarcând, în acelaşi timp, abilitatea, încă de la formularea titlului, de a-şi ademeni cititorii: „Cuvinte de mătase”(cronici literare, exegeze, portrete, omagii), Editura RawexComs; „Tihna pelerinului”, Editura Semne şi „Autori şi atitudini – taina devenirii”, Editura Betta – toate apărute în 2014.

Primul dintre volume, „Autori şi atitudini – taina devenirii” este, dacă doriţi, rodul unei întâmplări faste. Lipsind de la o întâlnire a Cenaclului „Literatorul”, persoana care scria în mod curent cronica fiecărei şedinţe de lucru a acesteia, conducătorul Cenaclului a rugat-o pe doamna Stuparu să o suplinească. În numărul următor al revistei cu acelaşi titlu, i-a apărut cronica şi, de atunci, n-a mai scăpat. Din suplinitoare a devenit titulară. Harnică şi strângătoare ca o albină a adunat referirile cuvântătorilor pe marginea lecturilor făcute în întâlnirile respective şi, trăind, de ceva vreme printre cuvinte, le-a îmbrăcat în mătase şi, astfel s-a născut o floare din cele trei cu care a venit să-şi bucure colegii la sărbătoarea de astăzi, intitulată „Cuvinte de mătase – cronici literare, exegeze, portrete, omagii”.

Constatarea, pe care am făcut-o şi eu mai demult, în consemnările mele la unele din cărţile sale, o găsesc, fericit formulată de autoarea prefeţei: „Ioana Stuparu – un spirit deschis care-şi împarte averile în răspântii”, dacă vreţi, un fel de „măr de lângă drum” (ştiţi, cred despre ce măr este vorba). Se înţelege c-o împărtăşesc întru totul. Riguroasă ca şi consătenii săi din Mârşani, cărora le-a dăruit monografia comunei dar şi a sa, (născută fiind acolo), autoarea şi-a structurat cartea în trei capitole, cu titluri inspirate din limbajul unor descântece de rouă: „Însemnări din şoaptele cărţilor” – referiri la colegi scriitori pe care îi admiră – Melania Cuc („Femeie în faţa lui Dumnezeu” – roman şi „Miercurea din cenuşă” –idem); Florica Gh. Ceapoiu („Dintr-un timp al regăsirii”; „Printre crini şi albe turnuri” – volume de poezii); Marian Dumitru („Faguri sălbatici” – sonete); şi, în sensul aplecării profunde spre spiritul credinţei neamului – „Semnele vremii. Gânduri şoptite către fratele Gavriil de pe Ceahlău”.

Următorul capitol – „Am cules petale albe din tainele condeierilor” – „Întâlniri cu scriitori” – în care ne propune şi le susţine prin argumente, momente, în care ni-i apropie şi mai mult de suflet pe scriitori, deja cunoscuţi şi preţuiţi de noi, unii fiindu-ne oaspeţi la sărbătorile de suflet din cadrul Cenaclului nostru. Este vorba despre Paula Romanescu şi Nichita Stănescu, Florentin Popescu, Marin Codreanu, Dumitru Bălăeţ, Nicolae Grigore Mărăşanu şi revenirea emoţională la o „Seară de poezie în Decembrie”.

Ultimul capitol – „V-am fost alături trup şi suflet” dedicat unor volume scrise de colegii noştri – „Conspiraţii celeste” de Victoria Milescu, omului de cultură, scriitorului de excepţie, apărător şi promotor al patrimoniului artistic naţional, sprijinitor, inclusiv pecuniar al unor talente tinere, Artur Silvestri, căruia îi închină mai multe materiale: „În memoriam Artur Silvestri”; „Artur Silvestri la Târgul de Carte „Gaudeamus”; „Mărturii tulburătoare”; „Ruga de pe Muntele Ceahlău, pentru Artur Silvestri”; „Concert in memoriam Artur Silvestri”; „Însemnări despre scriitorul Doru Popovici”; „Scriitorul Dumitru Bălăeţ in memoriam”; „Melania Cuc – scriitor şi pictor”; „Nepreţuitele amintiri – in memoriam Olimpiu Radu”; o interesantă „Reflecţie asupra „Romanului minimalist”.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Ioan C. Ştefan : „Aventurile lui Bobiţă cineastul” un fel de primă iniţiere în cea de-a şaptea artă carte pentru copii şi tineret, autor Maria Mânzală

2015-02-14_210917Personajul Bobiţă, din cartea „Aventurile lui Bobiţă cineastul”, care se autodefineşte astfel: Bobiţă cineastul mă numesc/ cu poveşti vin să vă fericesc/m-am gândit să îndrăznesc/tot să vă destăinuiesc/ despre clipele în care/ am plecat/ cu drag, prima oară/ şi am îmbrăţişat,/ aparatul de filmat,/ la cineclub, la palat, în ciuda numelui său, se maturizează şi manifestă dragoste şi interes pentru cinematografie – preocupare a autoarei, cunoscătoare a tuturor tainelor acestei arte – mergând să-şi perfecţioneze îndemânarea la palatul copiilor, la cineclubul Iris, unde, cu ajutorul camerei de luat vederi zăreşte lumea într-un mod miraculos, transformând realitatea în fantezie. Ne ia de mână pentru a ne ghida pe firul călătoriilor sale către o limpezire a fenomenului cinematografic, către un spaţiu de vis în care, cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare, putem plăsmui minunate poveşti populate de personajele din visele noastre.2015-02-14_210845

Textele din această carte decurg frumos, ca un izvor de munte, după caracteristicile comunicării: instructive sau afective. Întâlnim aici împletiri emoţionale între elementele naturii şi oameni, între toate cele existente pe Terra văzute cu ajutorul noutăţilor din spaţiul audio-video, omniprezente, pe care autoarea ni le explică în finalul cărţii într-un „Dicţionar cinematografic”.

O îmbinare armonioasă de naraţiuni şi versuri, de desene şi culori, de cuvinte artistice şi sentimente sincere – adică, minunate legături, chiar model, menite, aş spune, de a depăşi cadrul bazelor tradiţionale, cu elemente arhaice, trecând la o comunicare superioară; călătoriile fantastice sunt asemănătoare, dar cu ajutorul unor elemente tehnice moderne. Autoarea face paşi hotărâţi în artă, apropiindu-se convingător de sufletul copiilor, din unghiuri diferite de vedere, abordând cu dibăcie şi tact pedagogic o varietate de teme, făcând din această carte, care se adaugă la cele zece volume semnate anterior, argumentul convingător îndreptăţindu-mă să cred că şi-a deschis drumul spre profesionalizare, adică, spre o continuitate în scris, activă şi eficientă.

Maria Mânzală sfinţeşte cărţile sale cu o putere dătătoare de zbor, cu o energie întemeietoare. Prin vocile personajelor autoarea luminează traiectorii spre vârfurile unei cariere, ajutându-i pe cititori să înţeleagă mai bine şi să folosească eficient, chiar cu o mare putere de sensibilizare, filmul ca joc, artă, industrie sau carieră: Regizorul de lumini se ridică pe loc/ – Voi să ştiţi că eu nu mă joc,/ cu exponometrul care măsoară/ lumina din aerul ce ne înconjoară/ eu determin valorile de lumină/ să avem imaginea, clară şi fină.

Oriunde îşi îndreaptă privirea, ţara copilăriei e prezentă, o ţară a inocenţei plină de pagini de mister, de emoţii, de vise şi speranţe.

E uimitor cum autoarea reuşeşte să-l convingă pe Bobiţă să-i adune pe copiii obişnuiţi să construiască, pe plajă, castele supraetajate de nisip, din elemente simple, pentru a face acum un edificiu superb unde pot să sporească speranţele încă vii, visele încă nevisate, cuvintele nescrise şi necitite, gândurile nerostite, gesturile neduse la capăt.

Autoarea are un stil aparte, creează imagini venite parcă de sub penelul unui neîntrecut pictor, stil format în cei aproape patruzeci de ani de catedră.

Crâmpeie de aventuri existenţiale în care nota personală e dată de harul autoarei de a selecta ineditul, neprevăzutul şi a transforma banalul în minunate poveşti de viaţă, în asemenea măsură încât te fac să-i împărtăşeşti aceste stări de graţie şi să te cufunzi în ele cu voluptate, până aproape de identificare. Aceasta este Maria Mânzală, care, jucându-se iscusit de-a filmul, dă o nouă ocazie celor mici, cu rădăcinile în realitatea aceasta sufocată de o adevărată avalanşă a tehnologiei, care nu mai lasă timp şi nici spaţiu pentru visare, să înlocuiască jocurile încărcate de violenţă, timpul nelimitat consumat pe internet, facebook, chat, cu modernele camere de filmat menite să scrie cu ajutorul luminii, să consemneze şi să trimită în arhive, frumoasele lor jocuri de altădată: şotronul, desene pe asfalt-fanteziile lor scrijelite, altădată, pe asfalt creta frumos colorată, săritura în sac, câte şi mai câte.

Autoarea nu calcă pe cărări bătătorite, ea crează ţinuturi virgine, necercetate încă de micii temerari. Reuşeşte, fără îndoială, pentru că sutele de filme create alături de copii au ajutat-o să-şi fixeze repere profesionale menite să-i înlesnească exprimarea ideilor cât se poate de clar şi atractiv. Se mişcă lejer printre cuvinte. După o viaţă de scris scenarii, nici nu s-ar putea altfel.

Ilustrată inspirat de autoare, într-o revărsare de nuanţe şi detalii cu personaje construite după rigori numai de Bobiţă ştiute, magician care îşi cunoaşte foarte bine meseria, cartea de faţă îi va încuraja pe copii să recunoască şi să aprecieze multele daruri pe care filmul, cea de-a şaptea artă, ni le oferă.

Munca de o viaţă la catedra de cinema, iubirea necondiţionată a copiilor, puţină magie, iată o reţetă de succes pentru o carte frumoasă adusă în casele şi-n sufletele celor mici, care, sper, să fie apreciată de critici şi mai ales de cititori.

Prof. Ioan C. Ştefan, membru U.S.R

By LSR

Tudor Cicu – Cântece orfeice pentru cei mici

Aflată la cea de a III-a sa carte de poezie (după „Vocea tăcerii”, 2012 şi „Plăcerea rostirii”, 2013), autoarea Maria Mânzală (născută la 11 iulie 1953, în loc. Bălteni, jud. Buzău2015-02-14_210653) se înscrie pe orbita poeţilor buzoieni ce se plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi şi copii, care îşi ating în acest chip nobilul scop de a sensibiliza, de a împărtăşi din bucuriile şi frumuseţile sufletelor lor pe toţi cei îndrăgostiţi de poezie. Şi prin poezie, tinzând să îmblânzească şi sufletele celor celor care nu s-au înfruptat din plin cu dulceaţa copilăriei, ori trăiesc cu amintirea ei, dar mai ales, prin filtrul cu care îşi exprimă emoţia din propriile trăiri poeta Maria Mânzală transmite şi celor de-o şchioapă „esenţe şi parfumuri” care să-i ademenească la zborul cântecului, cu înţelepciunea vârstei celor deja trecuţi prin viaţă. Dacă în volumul de începuturi „Vocea tăcerii” (iubiri nestinse), care ne sugera a reconstitui cu fiecare poem scris, mereu şi mereu acel cal troian al întoarcerii către înţelegerea adevărului şi frumuseţii, în tablouri ce aminteau de pictura naivă, cartea de poezie „Daţi copiilor aripi”, apărută la ed. ANTARES, 2014 – a poetei Maria Mânzală -, e cartea care a ţâşnit spontan din lumea mirifică a copilăriei, din noianul gândurilor uitate o dată cu trecerea din adolescenţă spre maturitate, o carte cu ameţitoare ritmuri de poezie modernă faţă în faţă cu versuri clasice şi incantaţii lirice, în mare, o invitaţie lirică de a încerca să evadăm în lumea ciopilăriei. Poezia din acest nou volum se citeşte în matricea logistică a unui cântec orfeic asemănător unui extemporal la inimă care a fost construit să transforme acest ocean de gânduri într-o oază de lumină şi candoare. Unitară prin modalitatea de limbaj, poezia Mariei Mânzală se bifurcă după aria de acţiune între simbolism şi avangardă. Primul se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Specificul poeziei sale impune, mai direct, o caracteristică în planul sensibilităţii cu deosebire pe confesiune, mărturisire, exprimare de sine şi mai puţin, imaginaţie. Alcătuit din cele cinci cicluri: Zborul din copilărie; Anotimpurile copilăriei; Cântecul drag al amintirilor; Din livada cu amintiri  şi În căutarea amintirilor, noul volum de poezie vrea să atragă atenţia celor mici prin sensibilitatea şi blândeţea rostirii, pe de o parte şi pe de altă parte, prin candoarea cu care un alt Orfeu cântându-le copiilor o face cu intenţia de a le da aripi în zborul predestinat către visare. Risipind suavitate şi tandreţe, Maria Mânzală evoluează cu propria combustie interioară spre ceea ce noi am putea numi „personificarea” poetei cu acel trubadur şi un contemplativ atras de luminile din cuvânt: „cu fiecare cuvânt/mă destăinui,/tu ai ales să taci,/înţelepciune şi taină e totul,/căci în spaţiul dintre cuvinte/nu încap/ decât tainele/în care mă învălui;/te-am ales pe tine,/să simţi aroma,/cuvântul copt să guşti/din seva florilor din livadă/şi să vezi pomul în care/sunt răsfirată/în mii de poeme” (cuvinte). Chiar şi dimensiunea thanatică de peregrin în „zarea de unde în copilărie plecam”, se autogenerează în mama Glie, spiritul devenind înălţare şi dorinţă de a răspândi cântecele în lume: „…îmi las ciubotele lăsate/printre ierburi de mătase,/desfac cu o suflare/evantaiul languros/din glasul mierlei/ce din înalt coboară/să ducă mai departe, în lume/cântecele răsărite/din seminţe” (evantai) –sau– din „odihnă”: „Aud ca niciodată/mişcarea luminii/punând cingătoare/bobului de grâu”. La Maria Mânzală „totul e lumină, totul e nimb…”, dar tot din lumini construieşte castele şi „…las să se înalţe/turnurile mele/până sus la lună/dincolo de stele/şi din corn de lună”. Observăm, totodată, şi o înclinaţie a poetei către ritmurile poeziei populare din doine şi cântece de leagăn, precum şi uimirea în faţa misterelor, ca în versul blagian, atunci când „cuvintele intră în jocul prefacerii”, ca în poemul „De Sânziene”. Dacă în primele două cicluri, poemele sale alternează momentele de boemă cu cele de meditaţie, lirismul elegiac îmbinat cu pastelurile într-o înlănţuire ce încântă ochii şi auzul celor mici se face simţit, cu precădere, în următoarele cicluri. Printr-un evantai al luminii (ce face din Maria Mânzală o poetă a crepuscularului) şi cu o aşa de cuminte atitudine lirică pusă în versuri simple şi muzicale, cantaţia ei orfeică pare pasabilă (prin limpezime, afecţiune şi muzicalitate) de începuturile lui Şt. O. Iosif; desigur nu o poezie mare, dar este o bună pledoarie pentru un virtual cod al sentimentelor gingaşe. Spre exemplu: „Prins în cîntec toată vara,/Dând acorduri cu chitara,/Cântăreţul bun, dar mic,/N-a strâns pentru trai nimic” (Greieraşul) – sau – „Zece pui de găinuşă/Şi vreo şapte de răţuşcă/Jucau leapşa în grădină,/Fără nici o disciplină” (Un năstruşnic de răţoi) – ori – „Un gânsac cu coada smulsă/Trecea trist, cu ciocu-n guşă,/peste-un râu cu apa rece/Şi-i venea să se înnece” (Gânsacul şi vulpea). Astfel, în ciclurile III şi IV, versificând până „la basmul ce va să fie”, sunt întâmplări năstruşnice versificate a căror morală strecoară un sâmbure de înţelepciune pentru universul celor mici. Avem dinainte, câteva discrete idile, între animăluţe şi lumea înconjurătoare, transformate în confesiuni, cu acceptul autoarei, toate învăluite într-o bună morală a finalurilor. Sugerând componenta emoţională, dar vizând o relaţie empatică între personajele aduse în prim-plan, poeta însăilează o poveste cu profunde semnificaţii afective: „Căci basmele pe care viaţa le va scrie/Ne ţin tot timpul trezi, copilărie”. Ca recuperare a memoriei, prin însufleţirea poveştilor petrecute în ograda copilăriei, am putea întrezări în astfel de catrene poematice şi un demers terapeutic. Ultimul ciclu „În căutarea amintirilor” e o incursiune lirică în „livada cu amintiri” de la casa bunicii, unde primăvara făcea ca „dis-de-dimineaţă” să înflorească (peste zorii zilei) caişii, iar ploile de vară se metamorfozau în cosânzene „cu rochia la brâu”. Sunt readuse (din îndepărtata linişte a copilăriei ), repere precum: lumina, cerul, bucuria, Crăciunul, bondarii zilelor de vară, iubirea, pasărea, oglinda, broscuţele de pe iaz, doftoroaia ciocănitoare, iezii năzdrăvani, iepurii şi veveriţele, ninsoarea, etc – utilizate ca simboluri pentru setea de poezie şi simplitate cosmică a fiinţei topită în poezie. De remarcat, în general, curăţenia rostirii poetice: fără alambicări ideatice, fără dantelării şi sofisticării – şi alte pretenţioase aranjamente ideatice. O astfel de poezie dă şi speranţa celor mici în bucuria revenirii „privighetorii” în visele lor, fiindcă este poezia unei autoare buzoience rostuitoare de limbă românească literară, o stihuire venită din sufletul unei îndrăgostite de litere şi rime ce poate încălzi inima copiilor de pretutindeni.  

 

By LSR

Georgeta Blendea Zamfir – Incursiuni în romanul „Predică despre căderea Romei”, de autorul francez, premiat cu Goncourt, Jerome Ferrari

Metafora acoperă unduindu-se în fraze ample, începutul vieţii lui Marcel, conceperea lui sordidă, lupta cu o gripă decimatoare, dar mai ales acel liman al speranţei care îl face pe autor să-şi pună întrebarea filozofică: „Ce este viaţa”?predica_caderea_romei

Uimitor, scriitorul Jerome Ferrari rupe ritmul şi poartă cititorul printre rânduri şocante, într-o lume aluvionară de obiecte şi personaje.

Vin şi pleacă fiinţe originale iar scenele de dragoste sunt surprinzătoare. Ne-am obişnuit cu iubirea învăluitoare în tandreţe, sublimă, senzuală, în cărţile citite.

Dar nu, scriitorul francez stoic şi detaşat descrie orgasmul ca pe o mergere la latrină.

Învolburarea de descrieri de interioare, de obiecte, de fapte violente se face în acelaş ritm alert, presant în care cititorul caută ceva cunoscut, un personaj, o faptă descrise anterior.

Armonia stilului este punctul forte al cărţii „Predica despre căderea Romei”. Vine din eter o boare de armonie în găsirea lucrurilor simple care se organizează spre povestire.

„L’ecrivain est le stil” spune Sthendal. Mai mult decât orice autorul vine cu un aer dintr-o contemporaneitate care te împresoară cu motivele ei neesenţiale, nesemnificative dar în pondere faţă de o lume ideală. După inserţia în lumea filozofică autorul vrea să demonstreze prin faptul că personajele sale Matthieu şi Libero se lasă de studii şi închiriază un bar, ideea unei lumi care se debarasează de cele spirituale.

Şi totuşi, „Libero îşi recunoştea înfrângerea şi accepta, accepta cu durere absolut disperată prostia acestei lumi”.

O avalanşă de lucruri comune stau în balanţă cu idei filozofice. Autorul însuşi pare că se-nfioară de nimicnicia vremurilor Shakespeare ar privi cu uimire din balconul, fir de păianjen al lui Judith.

Întorcându-ne la personajul Marcel, autorul descrie boala lui şi ne amintim de pagini din Hortensia Papadat Bengescu.

Fiori de chintesenţă românească străbat lumea, nimic nu e nou sub soare şi credinţa că literatura este un car alegoric plin de modele generale din lumea întreagă, purtând spiritualitatea pe valuri albe ale oceanelor simţirii, face să pulsăm, să avem pulsiuni cum spunea Sigismund Freud, să vibrăm la sugestiile unui cuvânt. Cuvintele sunt bulele de aur din cartea „Predica despre căderea Romei” care aduc o încărcătură de viaţă în aria trăirilor umane.

Prof. Georgeta Blendea Zamfir, scriitoare.

Nominalizată la Premiul Nobel

By LSR

George ROCA – BOZ, ULTIMUL ASTRU!

2015-02-14_205027Mai zilele trecute, citind „Ullyse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat „2 iulie 1933”. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu…” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!

În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.

A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.  

Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: „Eminescu” (Ed. Slova, 1932), „Cartea cu poeţi” (Ed. Vremea, 1935), „Masca lui Eminescu” (Editura Vinea 1935), „Moartea Abstractă” şi „O săptămână a poeziei” (Ed. Autorului, 1979), „Piatra de încercare” (Ed. Vinea), „Scrisori din exil2 (Ed. Dacia, 2001).

Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, dintr-o familie evreiască (Mendel), se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

VIRGINIA STANCIU-BUTESCU – IUBIRE

O lacrimă ce doarme

sub pleoapa-mi tremurândă

te are-n ea pe tine,2015-02-15_204343

tandreţe aşteptândă.

 

Pe-o aripă de flutur

m-ai perceput culoare

şi ai creat paletă

de vis. E o chemare ?

 

Ne-am întâlnit pe gene

şi-am devenit privire,

iar îngerii din Ceruri

au spus : Asta-i IUBIRE !

By LSR

Emilia ŢUŢUIANU – INTERVIU CU POETUL DIMITRIE GRAMA

„Voi lua cu mine noaptea”

 GRAMA-Dimitrie-wbPe medicul-poet Dimitrie Grama l-am „cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea volumului „O antologie a literaturii nemţene”, o carte document, o carte de suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante.

Mărturisesc că un vers al poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi aceşti ani de activitate editorială: „Chiar dacă suntem săraci, vieţii nu avem voie să-i rămânem datori”… Se pare că acum, în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână datoare şi îmi oferă posibilitatea de-al „reîntâlni” la mare distanţă geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama. Interesantele articole, adevărate eseuri, apărute în revista „Neamul Românesc”, cât şi prietenii din alt „timp istoric” m-au edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie Grama. Ştiam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde a obţinut un Master of Science la Facultatea de Ştiinţe şi a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale şi în alte ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, „Limite”, la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărţile: „Făptura cuvântului”, „Vânătoarea de umbre”, „Elegiile depărtării”, „Suflete atârnate de catarge”, „Pasărea melancoliei”, „Neguţătorul de imagini”, „Voi lua cu mine noaptea”, „Dă-mi mâna ta, străine”, „Bastian şi alte confidenţe”, poetul creând o poezie singulară, de o factură inedită, încadrată cel mai adesea „cotidianului mistic”.

Îndrăznesc să-i pun şi eu câteva întrebări, poate incomode, dar fireşti:

 

Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Dimitrie, dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuţa patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum şi a fizicianului Niels Bohr (care a fost şi fotbalist în echipa naţională daneză) cel care a calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului) alături de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan Procopiu? Aşadar: de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la porţile Mediteranei, în Gibraltar?

Dimitrie GRAMA: Sufleteşte şi mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14-15 ani, atunci când, fără să caut, fără să mă străduiesc în vreun fel, am văzut adevărata faţă a comunismului. În cartea „Ilidia”, care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am făcut. Copil cu origine nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o „vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul „omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece.

În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari. După vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că „m-a bănuit” că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni! În orice caz, în Suedia am reuşit să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneşte. Tot în Suedia am început să-mi notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii. Ciudat că-l aminteşti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard.

În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte „productiv” în ale scrisului! Gibraltarul, ca şi probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc!

>>>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elena BUICĂ: CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE IUBIRE A LITERATURII ROMÂNE: MIHAI EMINESCU – VERONICA MICLE

MICLE-&-EMINESCU-WBDacă vrei să scrii despre Veronica Micle, să îi citeşti poeziile sau corespondenţa, să ţi-o imaginezi văzând-o cu ochii minţii, nu poţi s-o faci decât luând-o împreună cu Mihai Eminescu, căci dragostea ce i-a legat, a creat şi cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre şi cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române. Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puţine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.

Iubirea dintre acest „înger blond”, Veronica şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor oameni care îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumuseţea feminină a Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”.

Nemuritoarea muză eminesciană s-a născut în Năsăudul ardelean în ziua de 22 aprilie 1850, în acelaşi an în care la Ipoteşti s-a născut “Luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu şi a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Mama, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamţ, apoi la Roman şi, în sfârşit, la Iaşi. Veronica a primit la naştere numele mamei ei, Ana, dar ea şi-a schimbat numele în cursul primar şi astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în răsfăţul dragostei de mamă, deşi au trăit înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat şcola primară şi cursurile gimnaziale la Iaşi, la Scoala Centrală, unde a fost bursieră. A fost o elevă excepţională, dând dovadă de o înteligenţă deosebită. A terminat şcoala în 1863 şi pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminentă”. La examenul final a asistat rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei şi, deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie. La insistenţele mamei sale, peste un an, frumoasa şi tânăra Veronica, devine respectabila doamnă Micle, la numai 14 ani.

În tinereţea mea, am văzut-o pe Veronica cu ochii minţii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieşeam pe poarta şcolii ca profesoară, ori când îmi aruncam privirile pe fereastră. In faţa şcolii, pe acea străduţă foarte strâmtă. In centrul oraşului Cluj, se află bisericuţa “Bob” pe al cărui gard din zid gros şi purtând patina vremii, era o plăcuţă comemorativă. Pe ea sta scris că la această biserică, Veronica şi Ştefan Micle au fost cununaţi de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Şi de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vieţii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburătoarea, fascinanta şi scurta ei viaţă!

A fost o soţie bună şi o mamă iubitoare. Pe soţul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat şi l-a preţuit ca om şi ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria şi Virginia, le-a dat o educaţie aleasă şi le-a crescut cu dragoste, aşa cum fusese crescută şi ea de mama ei. Valeria a fost solistă de operă şi i se spunea “Privighetoarea Iaşului”, iar Virginia a studiat ştiinţele. Amândouă au scris poezii.

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Rexlibris Media Group MIHAI EMINESCU OMAGIAT LA CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ DIN BEIJING

Versurile marelui poet român, Mihai Eminescu au fost recitate, la Catedra de limba română a Centrului de Studii pentru Europa Centrală şi de Est din cadrul Universităţii de Studii Străine din Beijing. EMINESCUCHINAwb

Profesorii chinezi de aici, care predau limba română, au organizat o manifestare culturală dedicată poetului naţional al României, la care au participat cei mai importanţi traducători românologi, marcanţi mai ales în cercetarea şi traducerea operelor eminesciene, precum prof.univ.dr.Feng Zhichen, profesor-jurnalist Luo Dongquan, Xu Wende, Gao Xing şi alţii. Cei mai importanţi promotori ai culturii româneşti în China au vorbit despre personalitatea marelui poet, despre frumuseţea şi sensibilitatea versurilor sale şi despre România legendară pe care o descoperi, citindu-i operele.

La evenimentul organizat în noua bibliotecă universitară a fost prezent şi directorul Centrului Cultural Român de la Beijing, Constantin Lupeanu. El a spus că data de 15 ianuarie înseamnă, pe lângă omagierea celui mai complex şi desăvârşit poet al României, şi aniversarea culturii române şi deschiderea Centrului Cultural Român la Beijing. Instituţia îşi propune să promoveze valorile artei şi culturii româneşti în China, cultura şi civilizaţia României, artiştii de referinţă, dar şi cunoaşterea şi pătrunderea în România a cât mai multor opere ale unor autori chinezi. Constantin Lupeanu a mai spus că deschiderea oficială a Centrului Cultural Român la Beijing ar putea avea loc în luna aprilie a acestui an.

Studenţii chinezi care învaţă limba română au recitat poezii din Mihai Eminescu, atât în română, cât şi în chineză şi au interpretat la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu.

Nota noastră:

De pe un dvd, a recitat actorul craiovean Emil Boroghină!

————————————————

Text şi foto: Radio China Internaţional

By LSR

VIORICA POPESCU – EVENIMENTE CULTURALE BRAŞOVENE

Statornicit moment /şi monument/ de trăiri, devenit tradiţional în perenitatea sărbătoririi sale, actul cultural eminescian din 15 IANUARIE –extins la rangul de SĂRBĂTOARE CULTURALĂ NAŢIONALĂ – a prilejuit pentru membrii Ligii Scriitorilor filiala Braşov şi ai Cenaclului ION ITU al ligii, un regal sărbătoresc cultural înălţător.

   Participă la acest eveniment din ce în ce mai mulţi oameni de cultura nu numai din Braşov, ci şi din împrejurimi –Săcele, Zărneşti, Întorsura Buzăului, tineri, elevi, vârstnici. Toţi îndrăgostiţi de Eminescu, de cultura româna. Au dovedit-o prin acţiuni interactive –reviste literare, cărţi de literatură proprii, expoziţii de pictură, expunere de idei avizate. Dar şi prin recitări, cântece, poezii originale. Le-au stat permanent alături membrii şi simpatizanţii Ligii, invitaţii acestora, dintre care n-a lipsit niciodată cantautoarea MARIA CHIŞLEAN venită de pe MALURI DE PRUT cu DOR DE EMINESCU, cântând la unison în final EMINESCU SĂ NE JUDECE…

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

 

By LSR

Octavian Lupu – Artistul Traducător și Capodopera Sa

2015-02-14_204024Traducătorul atingea cu sfială paginile îngălbenite de vreme ale manuscrisului vechi de mai multe secole. Cu mișcări atente ale degetelor, el deslușea slovele străvechi, ce păreau să strălucească viu sub lumina lămpii de petrol agățate deasupra mesei de lucru. Nu se grăbea să scrie pe coala albă în care adăuga pe rând nestematele prețioase ale unei gândiri străbune. Surprinzător, ele alcătuiau propoziții și fraze ce prezentau o neobișnuită așezare a cuvintelor, complet diferite de stilul vorbirii contemporane.

„Ce fel de om a scris astfel de rânduri?” se întreba el la fiecare popas luat de-a lungul cărării abrupte a transcrierii. „Îi simt patosul în tot ce vorbește. Candoarea sa față deOctavian_Lupu_image posibilul cititor nu are egal, deși textul poarta pecetea mai multor milenii de la elaborarea sa. Păcat că nu am posibilitatea să vorbesc direct cu el. Aș lămuri nenumărate detalii, unde slova pare să nu redea exact intenția cugetării autorului!”

Aplecat mai departe asupra lucrului său, artistul Traducător continua să se miște încet, fără grabă, dovedind simpatie față de fiecare cuvânt întâlnit. Știa că mulți alții procedează diferit din dorința de a finaliza cât mai rapid trecerea în limba modernă a unor cuvinte străvechi. Fie prin utilizarea unor cuvinte depășite, arhaice, aceștia îmbrăcau salba de diamante a sublimelor exprimări originale în haine abandonate din secole trecute; fie copiau așezarea cuvintelor din manuscris, fără adaptare la limba vorbită în prezent. Rezultatul semăna cu o pâine obținută dintr-un aluat nedospit suficient și coaptă la o temperatură mult prea mică. Fiindcă mai întâi, trebuie ca înțelesul să dospească suficient în mintea traducătorului, care să îi găsească echivalențe lingvistice potrivite. Iar ulterior, aceste cuvinte bine alese trebuie îmbinate conform regulilor limbii vorbite, dar reconstruind înțelesul inițial dezvăluit printr-o anume construcție a propozițiilor, frazelor și paragrafelor.

Cititorii unei astfel de traduceri nedospite și necoapte ajung la final să considere că au de-a face cu o carte străveche lipsită de importanță și nerelevantă pentru contemporani. Printr-o astfel de abordare se desacralizează exprimarea autorului antic, mesajul său fiind aruncat la coșul cu obiecte interesante, dar greu de înțeles. Cât de mult Traducătorul dorea să ofere o cu totul altă perspectivă asupra lucrării pe care cu muncă asiduă o realiza pas-cu-pas asemenea clădirii unui Templu uriaș dedicat simbolurilor prezentate iscusit în manuscris.

Uneori, obosit de orele prelungite ale muncii sale, Traducătorul se așeza pe un alt scaun, de unde putea să privească în voie infinitul albastru al cerului brăzdat de pufi albi de nori sub lumina difuză a lunii. Noaptea îmbrăca orașul ce se întindea pe zeci de kilometri în jurul său. De la înălțimea ultimului etaj, oricine putea să contemple liniștea nopții ce se zărea așternută pe toate casele și peste toți oamenii. Doar stelele Orionului împodobeau mantia catifelată a odihnei dintre două zile, dar puțini erau privitorii care să o bage în seamă.

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Delia Staniloiu: IUBIRE IMPOSIBILĂ

Tu ești un rău prioritar
Eu, o ființă desuetă
Și-n vastul zilelor precar
2015-02-15_193216 Pentru-o iubire facem chetă.

Ne cheltuim ultimul vis
Pentru-o fărâmă de speranță
Ne pierdem sigur și precis
În neagra zilelor constanță.

Pe geana nopților nălucă
Să-mi dai un semn că mai exiști
Și lasă inima s-aducă
Leac pentru ochii goi și triști.

Mai dăruiește-mi un sărut
În suflet mai deschide-o poartă
Să pot s-o iau de la-nceput
Cînd vreau să plâng, râzând de soartă.

Destinul nostru-i indecis;
Ce ni se-ntâmplă-i peste fire
Însă, ce suntem știm precis:
Bolnavi din lipsă de
iubire.

By LSR

Georgeta Blendea Zamfir – Braşovul, nod iradiant de lumini fosforescente în cultură

Cronos se insinuează din Preistoria daciei în gena păstrătoare de valenţe preţioase în viaţa locuitorilor. Fiindcă aşa s-a numit Braşovul şi vechii greci, admiratori ai culturii dacice, ne-au luat zeii.2015-02-15_192848

Imperios de ştiut că chiar şi numele Braşovului vine de la Zeu, devenit Seu şi împodobit cu Bravo Seu, Braşeu, Braşov Zalmoxis era Zeul, după cercetări dacologice.

E o uluitoare iubire să vorbeşti despre inima ţării iradiind în valori ce înalţă inima celor ce poartă în priviri, imaginea frunzelor schimbându-se în anotimpuri.

Librăria Şt. O. Iosif, tot un nod iradiind cultura ne îngroapă în cărţi iar când se desfăşoară lansările, străluceşte în licărul ochilor celor ce întineresc prin lectură.

Toate valenţele ducând în dimensiunea 4 D, în postmodernism au trasat firul roşu al celor care au prezentat cartea doamnei Carmen Gheorghe, în seara zilei de 13 ianuarie 2014.

Domnul profesor Ion Popescu Topolog, la vârsta dumnealui de peste 80 de ani prinde în vorbe o aură de tinereţe, se bucură de discipolii săi şi vine cu latura culturii intrinseci, fascinând prin vastitatea ei, vorbindu-ne de Virginia Woolf, autoarea preferată a lui Carmen Gheorghe.

Neîntrecut în bonomia cu care a prezentat sute de cărţi, Maestrul se poartă de pe piedestalul profesoral în misterul alcătuirii cărţii Casa Dante a doamnei conferenţiar universitar, Carmen Gheorghe.

Misterul scrierii se devoalează şi autoarea ne apare în postura celei care depăşind ferminismul dar totuşi asumându-şi-l păşeşte într-o lume care nu este nici a bărbaţilor. O dimensiune în care au dus-o lecturile laborioase.

Domnul conferenţiar universitar, Virgil Borcan îşi inundă prezentarea cu lumea colorată a personajelor cărţii.

Ca o avalanşă a noului răsar în faţă modalităţi de creaţie care fac cinste trecerii tezaurului cultural dacic în dimensiunea Erei Vărsătorului în care autoarea duce pe culmi de intelectualitate, zestrea străbună.

Domnul Adrian Lesenciuc, Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, devoalează într-o manieră superelegantă stilul postmodernist al cărţii „Casa Dante” de Carmen Gheorghe.

Incursiunea în aria scriitorilor postmoderni ne încarcă în carul cu miresme de ambră, împrăştiat de literatura actuală. Prelegerea incită prin noianul de noţiuni vorbind despre cultura vorbitorului doct, impresionat de stilul autoarei.

O pictură de Michelangelo pe care am văzut-o la Londra pare aureolată de o lumină venind din ochii Domnului Lesenciuc.

Evoluţioniştii vor să ne prezinte o lume fără misterul religiei, al îngerilor, al cultului strămoşilor al Paradisului care ne aşteaptă. Însă Dumnezeu a plantat ADN-ul pe întinsul apelor atunci când se spune că Duhul Sfânt a plutit deasupra apelor.

Duhul Sfânt al cunoaşterii unei lumi ce se naşte în literatură a plutit în aura Domnului Lesenciuc aducând strălucirea serii.

 Prof. Georgeta Blendea Zamfir, scriitoare.

Preşedinta Academiei DacoRomâne, Filiala Braşov.

Nominalizată la Premiul Nobel de către Academia DacoRomână, Bucureşti.           

By LSR

Elena BUICĂ – LANSARE DE CARTE: „DEPARTE DE ŢARA CU DOR” DE MILENA MUNTEANU

 În ziua de 15 ianuarie 2015, românii aflaţi în toate colţurile lumii au sărbătorit 165 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu şi în acelaşi timp, Ziua Naţionala a Culturii noastre. În Toronto, Consulatul Român, aşa cum obişnueşte să punăMUNTEANU-Milena---DEPART-DE-TARA-CU-DOR-copwb umărul la toate problemele şi manifesările românilor, a organizat şi a găzduit acest eveniment cultural şi a încredinţat desfăşurarea acestui act de cultură directorului publicaţiei „Observatorul”, domnului Dumitru Puiu Popescu.

 Din bogatul program, sub lumina cuvântului genialului nostru poet, Mihai Eminescu, am despris anume, pentru a prezenta separat, lansarea unui debut editorial „Departe de ţara cu dor”, apărut la Editura Napoca Nova, decembrie 2014, datorat scriitoarei Milena Munteanu. Debutul este numai editorial, căci preocuparea pentru scris pare să o fi însoţit dintotdeauna pe autoare. Milena Munteanu a publicat în diverse reviste, a fost premiată la diverse concursuri şi a fost inclusă în multiple antologii şi culegeri de texte. Ea are o rubrică permanentă în publicaţiile „Observatorul” şi „Candela de Montreal”.

 Având mereu condeiul în mână, a făcut ca numeroasele sale scrieri să nu mai încapă în sertare, ba chiar să dea pe răscoale. Cartea de faţă se pare că a sărit singură din sertar, luând calea editurii şi datorită efervescenţei vieţii adunate în paginile ei. Chiar titlul sugerează încărcătura afectivă. Cartea nu e voluminoasă, dar e densă în conţinut. Autoarea reface imagini din câteva creionări, creând inefabila iluzie a eternităţii, asemenea unui abur prin care poţi zări veşnicia.

 Prima parte cuprinde impresii de călătorie. Poetul Liviu Jianu, referindu-se la această carte, afirmă cu admiraţie: „Există oameni care transmit prin cuvânt o simfonie a simţurilor, şi nu numai, a memoriei, istoriei, geografiei, artei, culturii, intuiţiei, a extrasimţurilor, a conştiinţei, a magmei care le aparţine, dar la care suntem şi noi toţi conectaţi, fie şi numai prin cuvântul comunicat”. Sub pana autoarei, lumea largă devine “Omenirea Pitorească”, parafrazându-l pe Vlahuţă. Ceea ce spune Milena Munteanu este fundamentat pe o observalie subtilă şi o gândire profundă. Fiecare călătorie este un act creativ, ceea ce îl îndreptăţeşte pe criticul literar Dr. Dan Ionescu să facă următoarea remarcă: “Informaţiile sunt copleşitoare şi deschid ochii asupra lumii oricărui cititor mofluz”. Într-adevăr, comentariile făcute la descoperirea minunăţiilor întâlnite parcă dezvăluie povestea adâncită în negura vremurilor, căci fiecare realizare are un Manole al ei şi o Ană a sa, ca jertfă a creaţiei.

 Oriunde s-ar găsi, autoarea raportează ceea ce întâlneşte în peregrinările sale la ceea ce dăinuie pe tărâmul nostru. Ea gândeşte la valorile de acasă şi „în termeni absoluţi, dar şi în termeni relativi”. Remarcabilă scriitoare Cezarina Adamescu, apreciindu-i scrisul, subliniază: „Cine nu ştie să prefacă Departele în Aproape, nu va putea să prindă rădăcini nicăierea… Pentru Milena Munteanu nici timpul, nici spaţiul nu mai au semnificaţia lor ancestrală. Ea le-a modelat astfel încât să-i aducă sub ochi mirajul întoarcerii. E ca şi când ar vorbi despre lumi paralele, care, printr-un mister încă nedesluşit, se unesc într-un punct inefabil”.

>>>>>>>>>>>>>

By LSR