Elisabeta IOSIF: Locuri veşnic verzi – week-end în Delta Dunării

O zi în Delta Dunării mi-a prilejuit petrecerea atâtor momente diferite încât, am început să cred în miracolele naturii. În pântecul ei verde, te îmbăiezi2015-07-18_002315 în veşnicia frunzelor de nuferi, te legeni în bătaia sălciilor pletoase, te înmoi în lumina albă a egretelor, te extaziezi la poezia fabuloasă a dansului pelicanilor. Prin transformările ei simţi pasul timpului şi forţa cu care poartă peste două tone de aluviuni în suspensie – materie primă pentru temelia pământului născut din ape – cel mai tânăr pământ al continentului nostru – cu ani în urmă Delta Dunării fiind destiaţia numărul unu pentru Europa.

Dar, mai există un miracol pe care îl cunosc, poate, doar localnicii sau anumiţi cercetători şi anume că în Delta Dunării, natura “tace” pentru câteva secunde la răsăritul soarelui! Iar la apus am constatat acest unic fenomen, când zarva pelicanilor, glasurile pescăruşilor, ’’cântecul’’ broscuţelor, foşnetul stufului, totul, absolut totul, încremeneşte pentru câteva secunde!

2015-07-18_002235Imaginaţi-vă,ce miracol se întâmplă atunci , când nici o pasăre nu mai scoate vreun sunet! Este un spectacol al naturii întregi, faţă de   frumuseţea răsăritului, e un respect faţă de astrul dătător de viaţă. Şi cum să nu mai crezi atunci în acest transfer informaţional prin care plantele comunică sau ne transmit mesaje printr-un semnal nevăzut!? O lecţie a naturii.                        

La acel ceas mirific al răsăritului este momentul când se învinge noaptea, când sunetele firii aşteaptă apariția astrului, când cele peste 300 de specii de păsări de pe întreg pământul (constituind cea mai bogată faună ornitologică din lume, încep, ca la o comandă să trăiască acea clipă iar noi oamenii ne-am dori să luăm parte la acest spectacol fascinant, straniu, al naturii din Delta Dunării.  

Am petrecut momente de neuitat, în acel imens parc, pe aleele căruia pătrunzi printre covoare de lotuşi şi ghirlande de nuferi, printre insule plutitoare, înaintând numai cu barca în mijlocul plaurilor deşi.

O glumă a naturii, îți spui, când vezi în apropiere dune (20000 de hectare) şi miraj saharian alături de vegetaţia tropicală! Totul întretăindu-se într-un anumit loc, cu Marea Neagră, pe o plajă de zeci de km lungime, cea mai întinsă de pe litoralul românesc! 2015-07-18_003248

Şi te simţi un om norocos, când, într-un alt loc poţi admira, în cea mai scăzută nebulozitate din România, cel mai mare lac , Razim – 42000 de ha sau localitatea Sulina, aflată la cea mai joasă altitudine pe cel mai amenajat braţ al Deltei …Apoi, poți naviga pe cel mai lung şi vechi braţ de vărsare, Sf.Gheorghe şi pe cel mai lat braţ al   Deltei –Chilia (cca. 1000 de m în zona de mijloc), cel mai nordic braţ de vărsare.                          

Dar Delta Dunării – unicat mondial este deopotrivă apreciată şi pentru cantitatea şi calitatea peştelui – cca 110 specii.

… Oricine trăiește câteva ore aici, nu poate trece nepăsător pe lângă un ceaun în care pescarii pregătesc, cu reţeta numai de ei ştiută, borşul pescăresc! Am avut parte de un asemenea festin matinal, după ce, între orele 4 şi 7 dimineaţa, am fost cu pescarii în larg. Am mâncat apoi un borş, în care înnotau alături scrumbrii, un enorm crap, un somn întreg şi alte câteva mărunte şi gustoase specii. Totul, împreună cu morunul prăjit şi crapul la proţap cu mamaliguţă şi mujdei. Destule argument pentru o vacanţă în Delta Dunării.

 

Elisabeta IOSIF

By LSR

Germain DROOGENBROODT – LA CAVA (POEM MULTILIGV DEDICAT LUI ADO FRANCHINI)

1. LA CAVA *2015-07-15_232524
Original poem in Dutch by
Germaine Droogenbroodt

In de buikwand van de berg gebeiteld:
la Cava

ononderbroken het klotsen
de aandrang van het water

aan de einder
verdwijnt tussen berg en berg
het meer

achterlatend de rimpels
het woordeloos vragen
van de tijd.

* Cava, Italiaans voor steengroeve, plaats waar ik toen verbleef

2. LA CAVA *
Gabriela Calutiu SonnenbergTraducere în limba română
de Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Tăiată-n peretele muntelui:
la Cava

neîntrerupt e-mproşcatul
aglomerarea de ape

la orizont
dispare-ntre munte şi
Mare

riduri în urmă lăsând
tăcuta întrebare
a timpului.

* Cava (cuvânt italian pentru grotă). Loc în apropiere de lacul Como
în care autorul, Germaine Droogenbroodt a compus aceste versuri)

>>>>>>>>>>>>>>>Germain DROOGENBROODT – LA CAVA (POEM MULTILIGV DEDICAT LUI ADO FRANCHINI)

By LSR

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG – BUN VENIT, VARĂ !

BUN-VENIT-VARA-wb„Sănătate, bani, amor şi mult timp pentru a ne bucura de ele!” („¡Salud, dinero, amor y mucho tiempo para disfrutalo!”) zic fraţii noştri întru latinitate când ridică paharul şi toastează pentru un viitor ferice. Dar, lăsând la o parte expresiile de pahar şi alte detalii legate de arta sărbătoririi, localnicii mai cultivă şi alte ritualuri. Răspândit în luna iunie e-ndrăgitul şi îndrăcitul dans cu care se-ntâmpină vara în vestita Noche de San Juan (Noaptea Sfântului Ioan, de pe 23 spre 24 iunie).

Aşa merg treburile:

Primele semne de nelinişte se observă la lăsatul serii, când spaniolii distribuiţi în cete şi înarmaţi cu pături şi sacoşe pline de merinde (merienda) se-ndreaptă spre plajă. Odată cu lăsatul serii se formează grupuri şi grupuleţe care tăifăsuiesc molcolm în jurul focurilor aprinse, gustând tapas, sorbind din pahare şi îngânând melodii melancolice.

Pe măsură ce se apropie cumpăna nopţii, spiritele încep să se încingă. Tinerii înteţesc focurile, gălăgia creşte, ţipetele se suprapun peste surdina valurilor care se sparg de mal.

Cel târziu la cinci minute înainte de miezul nopţii, fiecare om prezent pe plajă ţine în mână trei bileţele pe care şi-a notat cu multe zile înainte trei dorinţe. Extrem de importante, desigur! Regula ritualului prevede ca fiecare să aibă la îndemână trei fructe diferite („ala, bala, portocala?”), trei flori şi trei monede. După ce memorează bine cele trei dorinţe şi ordinea în care ţine obiectele de „cult” în mână, la bătaia ceasului solstiţiului care vesteşte începerea verii, fiecare strigă o dorinţă şi aruncă peste umăr, în trei serii consecutive, fructul, floarea şi moneda. Trei dorinţe sunt permise, aşadar. Apoi toţi se aruncă în valuri, îmbrăcaţi, scufundându-ne cu cap cu tot. De 7 ori!

Cei mai slabi de înger, care nu fac faţă temperaturii destul de reci a apei în luna iunie înlocuiesc operaţiunea de scufundare cu o succesiune de sărituri peste şapte valuri consecutive. Dar atenţie: se sare cu spatele spre mare! Cine întoarce capul, chiar şi numai o singură dată, riscă să nu i se împlinească nimic din dorinţele propuse (precum nefericitul Orfeu, care a ratat şansa de a-şi salva iubita din infern, după ce a aruncat o privire înapoi).

„Garanţia” împliniri dorinţelor o au doar cei care, după ieşirea din apele mării, execută obligatoria săritură prin flăcări. Această ultimativă „probă de foc” facilitează pasămite privitul cu încredere către viitor.

O tânără spaniolă care încearcă an de an să sară cu spatele peste şapte valuri mi-a mărturisit că atare cascadorie este practic imposibilă fără să trişezi măcar aruncând o miniocheadă peste umăr. Era de aşteptat ca, aşa ca-n mai toate întreprinderile din viaţă, fără un pic de şiretlic să nu reuşească nimic. Poate că expresia „spălatului cu toate apele”, urmată de purificarea prin foc s-a consacrat tocmai după o astfel de acţiune curajoasă.

Scenă şi martoră ritualului bizar, cu tentă păgână, rămâne plaja. Un dans al ielelor, un vis întruchipat pentru o clipită, pasaj dintr-o piesă de teatru antică pe scena litoralului Mării Nostrum. O amintire efemeră, sculptată în spuma mării.

Ştiu că procedura cu săritul peste valuri şi cu gesturile ritualice din noaptea de San Juan pare complicată, dacă nu chiar imposibilă, dar nu ea e cea care-mi dă mie dureri de cap. Ce m-ar pune cu adevărat în încurcătură ar fi întrebarea simplă: „Ce-mi doresc?”. Nu pentru că aş avea de toate – dealtfel nu cred că există om pe lumea asta care să aibă tot ce vrea – ci pentru că nu ştiu cum să-mi ierarhizez nevoile, n-am habar care sunt cele trei dorinţe mai importante decât toate celelalte. Nu mă speriu de împlinirea clasicelor deziderate (să zicem sănătate, pace, bani sau fericire), ci mă tem de neîmplinirea celorlalte, cele pe care nu le pot solicita providenţei concomitent cu primele. Cu alte cuvinte, nu dorinţele incluse pe listă, ci cele excluse din ea mă preocupă mai tare.

>>>>>>>>>>>>Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG – BUN VENIT, VARĂ !

By LSR

Elena Armenescu – Pădurea crinilor

De-aș fi avut norocul

S-alerg în pădurea de crini

Ce poartă-n petale lumini

Adunate-n cupe regale2015-07-17_003706

 

Aș fi golit

cum știu doar eu

Cu patima-nsetatului

Cupa ce poartă-n ascuns

Aurul cernut de curcubeu

Apoi aș fi intrat

în somn adânc

Să nu-mi dau seama,

Să nu știu

Când trec

În celestul meleag

Din care să revin

Triumfătoare

Știutoare

A tainei tesăturii

Veșmântului de crin

țes, apoi

Miraculoasa pânză

A dragostei

Să vă dăruiesc

Magice, albele mantii

Dragi prieteni ai mei

Să ne asemănăm cu ei.

 09/10 Iunie 2015

By LSR

Elisabeta IOSIF – IMPERIUL CRINILOR

Nu eu am picurat lumina2015-07-15_223642

Peste crinii amurgului pe rug!

Orbitoarea scânteiere a albului imperial

răsturnat peste cupele din grădină,

Să le-ncingă tălpile – e divină. Prin vers,

La apus, le transformă-n zeițele nopții

Plutind peste noi cu parfumul cerului…

By LSR

ATENA IVANOVICI- POEZII

E. Baconsky, în anul 1963, spunea în „Colocviu despre poezie”:

„De mii de ani circulă în versuri cuvinte ca mare, pasăre, fluviu, iuire, timp, noapte, vis, zăpadă, fără ca faptul să aibă vreo repercusiune asupra posibilităţii de a le întreuinţa în continuare.

Ceea ce creează este asociaţia, împerecherea cuvintelor, care tinde să se constitue în clişee verbale, demonetizate prin exces şi lipsite treptat de orice valoare expresivă.”

Au trecut 50 de ani de atunci şi explozia poetică din ultima vreme a transformat acest neajuns al creaţiei lirice, l-a inovat, uneori l-a reinventat în stiluri noi, în experimente, în valorificări şi expresii neaşteptate sau, dimpotrivă, aşteptate şi apreciate de publicul cititor. Mizăm pe noutate în lirică! Mizăm pe acurateţea creativă şi nu pe plagiat, nu pe imitaţie, nu pe clişeizare. Aceste repere fac din Cenaclul Lira21, unul de succes, de bune rezultate ale lucrului deschis. Încurajăm scrisul original, stilul personal, autenticitatea.

Recent a intrat în Lira21, o tânără care rezonează cu modul nostru de lucru, are deja un volum personal cu un titlu care aduce la zi poezia, „Să fie azi”. Care sunt procedeele prin care tânăra Atena Ivanovici (un nume muzical, predispus parcă muzelor şi artei) reuşeşte să facă din cuvinte sentimente fosforescente?

Atena scrie o poezie sentimentală, sinceră, fără preţiozităţi inutile, fără răsuciri complicate în metaforă, o poezie feminină, delicată, uneori aproape de vorbirea colocvială intimistă, abordând marile teme ale existenţei cotidiene, iubirii, timpului, naturii.

Sunt câteva axări în cadrane mai generale stilistic pe care le-am desluşit, deşi plaja generatoare liricii Atenei este întinsă atât ca vocabular cât si ca imaginaţie.

În ludic, fie erotic, fie adolescentin idilic, sunt metafore sensibile, secţionarea exemplificatoare a poeziilor poate pierde din farmecul copilăresc ale unor versuri, dar la finalul acestor poezii, scrise în versuri albe sprinţare, cu umor, cu tandreţe, aflăm un mesaj care unora le-ar părea vetust în anii noştri, însă el se află în sentimente profunde, ale unui spirit observând estetica vieţii simple şi numind-o la fel de simplu şi candid. Este o poezie a admiraţiei în sensul candorii, o inocenţă versus aceste vremuri şi sisteme inumane şi corupte, o poezieA a copilăriei de păstrat în spirit.

 

 Tu, cel care eşti

Ai un fel al tău de a-mi pronunța numele

De parcă vocalele ar îmbrățișa

Pe rând toate consoanele

Iubindu-se pentru totdeauna,

 

Încă o viaţă

M-am rotit de trei ori în jurul meu

Şi am devenit om

Cine ar fi crezut că poate fi

Atât de simplu…

Doar trei rotiri şi gata

Prima avea şi un nume

Copilărie

Un crâng de meri

>>>>>>>>>>>>>ATENA IVANOVICI- POEZII

By LSR

Elena TRIFAN – BALCICUL INIMILOR NOASTRE

Balcic este un oraş situat pe coasta Mării Negre, în Bulgaria, la o distanţă de 43 de kilometri de Varna şi 304 kilometri de Bucureşti. 2015-07-15_225121

Valurile istoriei au făcut ca din 1913, în urma Celui de-al Doilea Război Balcanic şi până în 1940, când a fost semnat Tratatul de la Craiova, să aparţină de Regatul României.

Auzisem despre el numai în romanul „Toate pânzele sus” al Cellei Serghi şi în romanul „Ioana” de Anton Holban şi îl văzusem numai în tablourile pictorilor români. Un documentar TV vizionat prin anul 2005 m-a făcut însă să mă îndrăgostesc de el.

2015-07-15_225144De atunci mi-am dorit să îl vizitez, dar mereu intervenea altceva şi vizita se tot amâna.

Exercita asupra mea un fel de miraj şi cu cât citeam mai mult despre el sau mi se povestea, cu atât îmi doream mai mult să îl văd în realitate. Devenise un fel de Meccă cerească sau un fel de far spre care ţinteau să ajungă personajele Virginiei Woolf. Imaginile erau şterse, eu îmi doream un Balcic real pe care să îl am viu în faţa ochilor, să îi descopăr farmecul, în care să mă cufund.

Visul meu s-a realizat pe data de 1 Mai 2014, când am plecat într-o excursie de patru zile pe ruta: Varna, Balcic, Nessebar. Timpul petrecut la Balcic a fost foarte scurt, o după-amiază şi o noapte. Am vizitat grădinile şi castelul, am făcut o plimbare pe străzile lui, ceea ce mi-a incitat şi mai mult dorinţa de a-l cunoaşte în profunzime. Am revenit la începutul lunii septembrie a aceluiaşi an, când timpul ne-a permis o mai bună cunoaştere a oraşului.2015-07-15_225157

Balcicul este construit pe o coastă terasată, fiind scăldat la sud de apele Mării Negre şi împrejmuit ca într-un semicerc de stânci de calcar albe, protectoare, ceea ce a atras denumirile de „Coasta de Argint” şi de „Oraşul Alb.”

Îţi lasă impresia că urcă spre cerul care pare foarte aproape şi coboară spre mare în care stă parcă să cadă, că în el te simţi protejat ca într-o scoică sau ca într-o potcoavă în care energiile muntelui converg cu cele ale mării, ale soarelui, ale vegetalului.

Principala atracţie pentru un turist român o constituie Castelul şi Grădinile reginei Maria a României, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, soţia regelui Ferdinand al României (1865-1927).

Ajunsă la vârsta maturităţii, aflată în căutarea propriei copilării, a liniştii şi legăturii cu Dumnezeu şi cu natura, regina a găsit în localitatea Balcic, pe coastele Mării Negre locul mult căutat, singurul care semăna cu Malta copilăriei sale unde tatăl său Alfred Ernst Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, îşi desfăşurase activitatea de amiral.

Aici, în perioada 1925-1936, pe o stâncă terasată vecină cu marea şi-a pus planul în aplicare, reuşind să creeze noi file de unicitate în cartea nemuririi personale şi să deschidă o nouă eră în istoria oraşului.

>>>>>>>>>>>>Elena TRIFAN – BALCICUL INIMILOR NOASTRE

By LSR

Nicu Doftoreanu – TANGOUL MISTERULUI

TANGOU FALS

                                                                      

                                               Motto :

                                               Și cu cât în timp cobori

                                               Dai de sânge și comori…

                                               Despre coborârea-urcarea în timp

                                            Florin Grigoriu ––volumul FLO RAR -2011

Să ne rupem de trecut

Chiar dacă nu-i cum am fi vrut !

Nimicul deseori se zbate,

       să-l dea la spate…

                                   Dar nu poate !

Se pare că-l răzbeşte dorul,

Ce-a strecurat în el fiorul

Când bătea locul cu piciorul.

 

N-avem puterea de-a-l relua

Decât în vis,

                                   Dar…chiar şi-aşa,

Ar trebui să fim atenţi

Şi să nu fim impertinenţi…

Crezându-ne independenţi !

 

>>>>>>>>>>>>Nicu Doftoreanu – TANGOUL MISTERULUI

By LSR

Elena BUICĂ – SĂRBĂTOAREA TERMINĂRII STUDIILOR UNIVERSITARE

În ziua de 13 iunie, 2015, am simţit mireazma timpului de odinioară, mireazma unor evenimente pe care le-am trăit MARA-&-ELENA-wbintens în tinereţe, pe vremea când căutam ca năucii adevarurile mari ale omenirii. Mai apoi, le-am retrăit prin fiica mea, Andaluza, pe vremea maturităţii mele depline, mai pline de cumpătare şi cu satisfacţia că am împlinit o datorie de mamă, uitând de efortul şi îngrijorările acelor ani. Şi iată că acum, prin nepoata mea, Mara-Elena, îmi revine pe prim plan acest eveniment, sărbătoarea terminării studiilor universitare, acum când mă aflu la vârsta senectuţii care îmi oferă înţelesuri mai adânci ale vieţii.

Sărbătoarea aceasta s-a desfîşurat cu fastul cuvenit acestui moment deosebit în clădirea Centrului Naţional de Artă de lângă Universitatea din Ottawa, unde a studiat nepoata mea. A fost o sărbătorire cu grandoare, păstrând rigoarea ţinutei academice. A avut fastul cuvenit, supravegheat, păstrând măsura în tot, lăsând să plutească liber în sală doar vibraţia interioară. Scena evenimentelor ne-a încărcat de emoţii din care nu a lipsit o strălucire în ape limpezi apărute discret în colţul ochilor. In timpul desfăşurării ceremonialului, se ţesea timpul afectiv în care eram şi eu prezentă la vârsta nepoatei mele, apoi timpul tinereţei fiicei mele şi cel prezent desfăşurat acum sub ochii noştri. Altele erau elementele componente ale unei astfel de sărbatori de atunci, altul era cadrul desfăşurării, alta era limba în care ni se adresa ca absolvenţi universitari, dar toate aveau în comun emoţia dată de recunoaşterea printr-o diplomă însoţită de felicitări şi strângerea mâinii din partea profesorilor.

Desigur, ca orice reuniune festivă şi aceasta la care am participat a avut multe şi variate momente de desfăşurare, dar eu mă voi rezuma doar la câteva din acestea. Ştiam că este o Universitate cu un număr foarte mare de studenţi. dar am aflat acum că este cea mai mare universitate bilingvă din lume. Când am văzut că aceste măreţe sărbătoriri de graduare, cum le spunem aici, se repetau de 3 ori pe zi, timp de o săptămană ca să sărbătorească toţi absolvenţii de la toate cele 10 facultăţi cu nenumărate programe fiecare, abia atunci mi-am dat seama cât este de mare această Universitate.

Am reevaluat în minte cât este de mare şi de grabnică mişcarea populaţiei spre instruire superioară şi că această instruire nu se opreşte numai la acest stadiu. Diploma care se acordă acum, după eforturi şi cheltuieli remarcabile, a ajuns aproape echivalentul diplomei de la liceele noastre de odinioară. Cele mai multe Universităţi nu oferă calificări. Dacă vrei să te angajezi în „câmpul muncii” direct după o serie de studii superioare, trebuie să continui alte forme de studii care dau calificări un servici. Calificarea oferită de Universitate constituie doar baza pentru specializarea din urmatorii ani. Mara-Elena îşi va continua urmatorii doi ani la o Universitatea din Toronto şi astfel va păstra tradiţia învăţământului primită de la bunica şi mama ei.

Festivitatea aceasta numită uzual graduare s-a desfăşurat fără cusur, ca pe aţă, deşi momentele au fost multe şi complexe. Din şirul acestora, mă opresc doar la câteva.

Marea sală de spectacol a Universităţii era în sine, prin frumuseţea ei, un spectacol. Scena deschisă, cu orchestra într-o fosă luminată şi cu trei ecrane care acopereau întreg

fundalul, avea în mijloc sigla Universităţii pe un fond roşu pe care urma să apară numele vorbitorilor şi apoi numele graduaţilor în timp ce traversau scena. In cele două părţi ale siglei apăreau distinct şi vizibil, mesajele de felicitare ale părinţilor, sau cele de mulţumire ale graduaţilor, unele emoţionante, altele amuzante, ori pline de înţelepciune, foarte diferite, aşa cum este şi firea omenească.

>>>>>>>>>>>>Elena BUICĂ – SĂRBĂTOAREA TERMINĂRII STUDIILOR UNIVERSITARE

By LSR

Melania CUC – AMELIEI CARACAS PE STRADA CU NUME DE PLANETĂ (URANUS)

Este un fapt cunoscut, pentru a atinge parametri unei cărţi pe care s-o citeşti cu sufletul la gură, acţiunea cărţii ar trebui să deţină doze bine cântărite de realitate absolută şi ficţiune, să aCARACAS-Amelie---STRADA-cop-wbibă şi un strop de umor şi mai ales, efervescenţa harului scriitoricesc. Din toate aceste ingrediente ( şi mult mai mult) este construită STRADA, cartea de debut a Ameliei Caracas, şi care a apărut la sfârşitul lui aprilie 2015 la Editura Humanitas (ediţie online).

A recomanda o carte este ca şi cum ai recomanda un stil de viaţă, şi nu voi face greşeala, pentru că fiecare dintre noi, cititorii, aveam partea noastră de bucurie personală atunci când întâlnim, în textele lecturate, lumi şi personaje în care ne regăsim cu micile (sau cu marile) noastre secrete, pe care nu le destăinuim niciodată prietenilor.

STRADA ar putea fi un studiu de sociologie complex dacă nu ar fi o carte de beletristică fascinantă, ar putea fi şi o pagină de istorie urbană a sfârşitului de Secol XX, şi un interesant spaţiu de cercetare pentru cei care vor veni să reconstituie faptele ( bune şi rele) ale unei generaţii, pe care nu o dată am numit-o „generaţie de sacrificiu”. Cu o alonjă mai mult sau mai puţin imaginară în falia genealogiei persoanle, Amelia Caracas şi-a lucrat cartea ca un giuvaergiu un colier din pietre semipreţioase. Autoarea le dă valoare artistică, literară, şi adaugă şirului de evenimente (asumate în parte prin participarea personală), adaugă, spun, valoare, credibilitate şi acel liant special care te atrage, te incită să citeşti pagină după pagină.

Ai putea spune şi că sunt poveşti de cartier, dar ce… cartier! O parte esenţială şi enigmatică a unui Bucureşti prins între trei schimbări politico- sociale, un oraş în plină metamorfozare, şi care atrage ca o lampă fermecată fluturii, atrage hipnotic persoanajele pitoreşti, ele personajele afluind dintr-o provincie, pe care autoarea doar ne-o schiţează în tuşe alb-negru, lăsându-ne pe noi să explorăm mai departe filoanele din care s-a inspirat, şi care au generat geografii umane dintre cele mai interesante. Cartierul Uranus, o lume aproape patriarhală, Strada cu caprifoi şi glicină, cu platanii seculari şi personaje ce ţin morţiş să ducă până la final steagul unei burghezii autentice, cu rădăcini adâncite în rostul naţional glorios, dintre cele două Războaie.

Amelia Caracas pune accent pe memoria colectivă, pe acel instrument care face ca un autor să devină mărturisitorul epocii sale. Ea scrie cursiv, ştie ce spune, şi citind cartea aproape că nu mai faci diferenţa între magie şi realitate. Creionări subtile amintesc de o lume care se coagulează în partea stângă a râului Dâmboviţa, cetăţenii de odinioară (colonei regali, angrosişti, dar şi spălătorese) se adaptează vieţii dificile din anii comunismului. Şi timpul pare să niveleze destinele, să egalizeze rosturile indivizilor, servitorii şi stăpânii să devină egali în faţa destinului implacabil. Micile intrigi de cartier (zic cartier şi nu mahala) apar ca petele de cerneală pe vârful degetelor unui şcolar silitor, şi Strada Ameliei Caracas se transformă într-un spaţiu pitoresc de-a dreptul, un fel de redută pe care luptă, fiecare cu armele sale, toţi cei care nu s-au adaptat din mers comunismului. Şi totuşi, lumea este ca lumea, fericită pentru micile firimituri furate vieţii, lupta se dă aici, pentru felia de pâine cu margarină, şi puţini mai sunt cei care rezistă până la capăt, dovedesc că au stofă de eroi ai zilei.

>>>>>>>>>>>Melania CUC – AMELIEI CARACAS PE STRADA CU NUME DE PLANETĂ (URANUS)

By LSR

Elena Petroșanu Răuțescu – Aurelia Stoie Mărginean

Aurelia Stoie Mărginean (n.19 iunie 1940, Tg. Mureş) este pictoriţă, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi a Asociaţiei Internţionale de Arte Plastice – UNESCO. La Braşov, unde s-a sabilit împreună cu familia în septembrie 1940, datorită cedării Ardealului în urma Dictatului de la Viena, a urmat clasele elementare şi gimnaziale, apoi Colegiul Naţional „Unirea” (pe atunci Şcoala Medie nr. 5). Este absolventă a Academiei de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj Napoca (promoţia 1966), unde i-a avut profesori pe: Theodor Harşia, Aurel Ciupe, Radu Maier, Petru Feier.

Ca artist plastic a debutat în 1969, cu o expoziţie personală organizată al „Ateneul Tineretului” din Bucureşti şi prezentată de criticul de artă Vasile Drăguţ.

De-a lungul anilor a avut 51 de expoziţii personale în ţară (Braşov, Bucureşti, Iaşi) şi în străinătate (Ierusalim şi Richon Le Ziyon – Israel; Veneţia – Italia, la Institutul de Cultură şi Cercetare Umanistică „Palazzo Correr”; Berlin – la Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu”; Madrid – Spania, la Centru IntergradoArgansuela; Nicosia – Cipru la Universitatea „Cyprus” ), despre care s-au exprimat favorabil personalităţi marcante ale culturii şi criticii de artă, printre care: LizetteAmir (Israel), Octavian Barbossa, Ion Bulei, Irina Cajal, Valentin Ciucă, Ruxandra Demetrescu, Vasile Drăguţ, Horia Horşia, Nora Iuga, Doina Maisseles (Israel), Doru Munteanu, Mihai Nadin, Theodor Redloff, Ion Topolog Popescu, Adrian Petringenaru, Anca Popp, Paula Popoiu, Rita Severis (Cipru), Veronica Bodea Tatulea, Vladimir Udrescu, Mariana Vida, Gheorghe Vida, Steluţa Pestrea Suciu, Anca Sârghie, Ioan Popa, Ioan Itu ş.a. A participat, de asemenea, la toate expoziţiile judeţene şi saloanele de artă ale Filialei Braşov a U.A.P. şi a fost prezentă cu lucrări într-o serie de expoziţii de grup, cu caracter naţional organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din România (Bucureşti, Arad, Baia Mare, Cluj Napoca, Făgăraş, Sf. Gheorghe, Turnu Severin. Oraşul Victoria etc) şi internaţional: Berlin (1974); Tours – Franţa , Galeria „La passarele” (1990) Malines – Belgia (1991) Viena – „Femei românce de excepţie, sec. XVII-XX” (1995); Holstebro – Danemarca şi Gyor – Ungaria (1996); Dortmund (1997); Paris – Franţa, prin Societatea „Soleil de l’Est”, Galeriile Chateauneuf – „Pictura rusă şi românească, repere contemporane”, „Espase Atrium” şi „Chateau de la Bourdaisiere. Indre et Loire” (1997 – 1998); Veliko Târnovo – Bulgaria, Colecţia Bibliotecii „George Bariţiu” Braşov (2014).

Între 1975 – 1976 participă şi la „Taberele de creaţie” organizate la: Arcuş, Deva, Calica, Constanţa. Lăzarea, Valea Doftanei, Comarnic, Plopeni.

În paralel s-a făcut remarcată şi ca autor de afişe („Delta Dunării. Rezervaţie a păsărilor migratoare”, tiparit la Cambridge de Cosiliul Internaţional al Păsărilor în 1991) şi ilustrator de carte („Pământul din statui” de Adrian Munţiu – 1973; „Pelerinaj la Beethoven” de Richard Wagner – 1977; „Freamăt de arbori” de Ana Maria Barbu – 2004 şi „Reverenţa florilor” de aceeaşi autoare – 2007, „Şcheii Braşovului” de acad. Alexandru Surdu) şi a fost prezentă într-o serie de reviste cu desene şi ilustraţii, unele dintre ele inspirate de mari capodopere ale literaturii române şi universale: „Glossă” de Mihai Eminescu, „Don Quijote” de Miguel Cervantes etc.

În 1993, Editura „Duminică” (director; Ion Mânzală, redactor şef: Nicolae Stoie, tehnoredactor: Mihai Arsene) i-a publicat, în ediţie bilingvă (română/germană) albumul „Braşovul” cuprinzând reproduceri după aquarele inspirate de peisajul natural şi arhitectonic al Braşovului, care (la data respectivă), a fost un adevărat succes de librărie.

>>>>>>>>>>>>Elena Petroșanu Răuțescu – Aurelia Stoie Mărginea

By LSR

Nora Iuga – Tăcutele culori vor să se audă

2015-07-17_003023Artistul este prin natura lui un ins cu o poftă  nepotolită după toate tentaţiile pe care i le oferă viaţa. El vrea să guste din tot şi prin plăcerea lui să facă lumea mai frumoasă. Aurelia Stoie Mărginean este un asemenea artist care răscoleşte toate bucătăriile lumii, se umple de gusturi stranii şi arome ca să le redea oamenilor transfigurate de plăcerea resimţită de ea. Iată imaginea pe care mi-o stârneşte cunoscuta şi recunoscuta artistă plastică Aurelia Stoie Mărginean, după mulţi ani în care am avut răgaz s-o cunosc ca pictoriţă şi ca 2015-07-17_002956prietenă. Până şi numele ei pare predestinat. Aurelia e o artistă solară care trăieşte şi recreează frumosul sub toate formele lui. De aici impresia de nesaţ de lume, pe care mi-o confirmă numeroasele cicluri de tablouri, unele schiţate fulgerător, dintr-o simplă trăsătură de condei, altele îndelung muncite ca o faţă, pe care s-au depus cutele lumii, rezultatul numeroaselor călătorii ale unui explorator neobosit în goana lui după enigmele capricioasei noastre planete. Grecia, Spania, America, Laponia, China şi Israel… Câte necunoscute ale pământului, atâtea  fizionomii noi, atâtea culori noi, atâtea surprize, atâtea mistere, atâtea splendori noi… Imaginea respiră, trăieşte, imaginea cântă, dansează sub penelul Aureliei Stoie Mărginean. Dar această artistă revine mereu acasă, în locurile familiare, în Braşovul ei, în paradisul vacanţelor de la 2 Mai, în taberele de creaţie în Ţara Haţegului pe Muntele Florei, la Comarnic, în Deltă. Artistul e plurivalent, cum subliniam la început. De aceea această artistă complexă a resimţit mereu, aproape organic, nevoia imaginii de a se rosti plenar prin cuvânt… Aşa a ajuns la poezie. Poezia ei este nealterată de modă sau de2015-07-17_003323 retorici şi teorii literare, e o poezie pură, plină de candori, senină ca râsul copiilor, uneori înţeleaptă ca un proverb, surprinzătoare ca o ploaie cu soare… Cartea, pe care ne-o prezintă acum Aurelia Stoie Mărginean, e o carte – spectacol, un periplu printr-o viaţă de om pe care clocotul artistic şi patima pentru explorarea frumosului, în care imaginea şi cuvântul îşi dau mâna ca două suflete-surori, cum spune poeta într-un vers, dar plurivalenţa artistului autentic răzbate din aceste versuri, vrând parcă să ne arate şi imboldurile ascunse ale artei ei care ne îndeamnă să ne oprim o clipă şi să ascultăm: „Pictura spre muzică aspiră/ Tăcutele culori/ Vor să se audă/ Cântecul ar vrea să tacă/ În straturi colorate. Sau euforia  dansului în „Flamenco”: „Dansul pământului/ Pietrelor/ Mugurilor/ Roadelor coapte/ Al nepăsării/ Al victoriei/ Ce calcă/ Orice suferinţă/ Dansează!”. Volumul „Semn de aer” îşi trage, fără îndoială numele după zodia în care s-a născut artista, dar şi după nevoia de zbor, de aripi, de a străbate transparenţa văzduhului cu bucuria pasării. Cel mai cuprinzător capitol al cărţii îi este dedicat 2 Maiului, insula fericirii din „anii nebuni” ai tinereţii noastre, unde figura Ninei Cassian trona în centrul unei boeme, pe care lumea de azi o crede invenţia unor bieţi nostalgici. Păcat. 2 Maiul acela şi-a trăit doar 10-15 ani splendoarea în eternitatea mării cât o efemeridă, dar el rămâne, iată, în memoria  imaginei, a cuvântului, în memoria valului care pleacă şi revine mereu pe aceleaşi nisipuri  dogoritoare.

 

Nora Iuga

Bucureşti, 12 august 2014

By LSR

Adrian Botez – DESCÂNTEC DE VIAŢĂ PRELUNGITĂ

nu – n-am nevoie de

şerpii grădinii palatului: minunea

luminii e-n crâng – aici e

rază de sfinţi şi-ostoire-a agheasmelor

rugiiBOTEZ-A-sp-wb

 

dincolo – doar

podoaba otrăvii – liniştea

vântului şi osteneala-arzătoare a

valurilor

 

mâinile morţii – gălbui şi bătrâne

s-aşază-ostenite pe

catifeaua mincinoasă-a

coroanei: eu nu

vreau decât a sorbire adânc

visul păsărilor

 

>>>>>>>>>>>>Adrian Botez – DESCÂNTEC DE VIAŢĂ PRELUNGITĂ

By LSR

Cristina Ştefan: OLIMPIA BERCA- Din literatura timişoreană

Recent a apărut, la Editura Mirton, cartea  ”Din literatura timişoreană”, în Colecţia Epica, autor Olimpia Berca. Cuprinzătoare vieţii şi operei scriitoarei Olimpia Berca acest postum biografic este un omagiu al scriitorului Eugen Dorcescu pentru soţia sa, la marea despărţire de femeia căreia i-a dedicat o viaţă de iubire. berca-olimpia

Dincolo de moarte, povestea lor de dragoste, un „love story” contemporan, cunoscut lumii literare, iată, trece în fiinţa unor cărţi memorabile, Nirvana, Editura Mirton, 2014, o pledoarie a iubirii acum frânte de dor şi absenţă şi această a doua carte, dedicată fiinţei dragi. Volumul, o monografie, de fapt, prin cuprinsul său, însumează: „Cronici literare, eseuri”, un capitol „Pro memoria”, din care un interviu excepţional realizat de Aurora Dumitrescu în 2005 cu autoarea şi un capitol cu date biografice şi fotografiile familiei, de-a lungul vremii.

     OLIMPIA BERCA a fost un filolog de profesie, eseist, critic şi istoric literar, stilistician, traducător, membră a Uniunii Scriitorilor din România, soţia poetului Eugen Dorcescu, s-a născut la 5 iunie 1933, în Poieni, judeţul Cluj, ca fiică a lui Gheorghe Şerban (funcţionar) şi a Elisabetei Şerban (n. Buciuman). A urmat cursurile Şcolii primare „Spiru Haret” din Timişoara (1940 – 1944 ), ale Liceului „Carmen Sylva” din acelaşi oraş (1944 – 1952) şi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara – secţia română-germană (1958 –1963). Doctor în filologie, cu teza Teoria versului românesc. Privire istorică (1976). Cercetător, cercetător ştiinţific, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetări Socio-Umane « Titu Maiorescu » din Timişoara (1963 – 1996).

     În cartea care ar fi trebuit să-i fie azi aniversară, se însumează recenzii scrise de autoare pentru scriitori lecturaţi, dintre care, citând incipitul articolelor publicate în acest volum:

   – “Mihai Murariu – Mare nostrum, postfaţă de Paul Eugen Banciu, Editura Hestia, Timişoara, 2012.”

   – “Andrés Sánchez Robayna (Las Palmas, Insulele Canare, 1952), profesor de literatură spaniolă la Universiatea din La Laguna, Tenerife, traducător şi traductolog, unul dintre cei mai importanţi critici literari ai Spaniei, deopotrivă   distins creator de poezie, oferă, acum, cititorului român, prin efortul de transpunere al poetului Eugen Dorcescu, o foarte frumoasă culegere de versuri: Umbra şi aparenţa (La sombra y la apariencia, Tusquets Editores, Barcelona, 2010), volum bilingv, Editura Mirton, Timişoara, 2012 (traducere şi prezentare: Eugen Dorcescu.”

   – “Directorul editurii bucureştene Palimpsest, poetul şi criticul de teatru Ion Cocora publică, în 2011, un nou şi consistent volum de versuri, Într-o elegie cu obloanele trase, însoţit de un inventar cronologic cu opinii critice şi de un altul, al lucrărilor publicate, iar, pe coperta a IV-a, de un amplu comentariu, semnat de Marin Mincu.”

   – “Constantin Stancu a oferit spre lectură cititorilor săi o nouă carte de stihuri – Greutatea gândului nerostit, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2012 – , cuprinzând 45 de poezii, distribuite în trei secţiuni: Intrarea în psalm, Poemul şi Călătoria.  Se reţine, de îndată, legătura foarte limpede dintre titlu şi enunţ, ceea ce arată o activă conştiinţă artistică, aplecarea spre asumarea reflexivă, spre analiza actului poetic. “

>>>>>>>>>>>Cristina Ştefan: OLIMPIA BERCA- Din literatura timişoreană

By LSR

Veronica IVANOV – 8 IUNIE 2015, NICOSIA: FESTIVALUL IEI (LA BLOUSE ROUMAINE)

Ramona Filip: „Este responsabilitatea noastră să promovăm IA ROMÂNEASCĂ şi o să transmitem generaţiei viitoare” CIPRU-IUN2015-+-FESTIVALUL-IEI

FESTIVALUL IEI la Nicosia a fost unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale anului. El marchează 55 de ani de relaţii diplomatice Cipru – România şi 20 de ani de existenţă a Alianţei Românilor din Cipru. Cristian Voicu, Ministru Consilier la Ambasada României la Nicosia a fost invitat să rostească un mic discurs la deschiderea Festivalului.

Cristian Voicu: „Comunitatea română din Cipru este una dintre cele mai dinamice şi solide comunităţi, arătând unitatea românilor de pretutindeni. Romanian Blouse Festival / FESTIVALUL IA ROMÂNEASCĂ doreşte să prezinte publicului din Cipru tradiţiile româneşti, comunitatea românească de aici contribuind totodată la dezvoltarea socială şi economică a insulei. Alianţa Românilor din Cipru a dovedit încă o dată că în ciuda crizei economice există resurse pentru organizarea unui astfel de eveniment, care este în beneficiul cultural al celor două comunităţi. Vă mulţumesc sincer pentru că vă aflaţi în această seară alături de noi!”

Prezentatoarea serii, Mihaela Stoica a invitat pe scenă pe doamna Christina Christodoulou Todea, Preşedinta Alianţei şi Directoarea Şcolii Româneşti din Cipru.

Christina Christodoulou: „Bună seara şi bine aţi venit la primul nostru Festival al IEI la Nicosia. Vrem să sărbătorim în această seară, alături de voi, cei 20 de ani de când ne-am înfiinţat ca Alianţă. Toate activităţile noastre au urmărit două scopuri. În primul rând am dorit să arătăm tradiţiile şi spiritualitatea românească societăţii cipriote, pentru a ne înţelege astflel mai bine şi a ne simţi că suntem demni de încrederea pe care ne-o acordă. Un al doilea scop este să ne întări moral, de a ne simţi rădăcinile vii şi vibrante, de a nu ne pierde identitatea românească… să simţim că aici, acum, în Sala Kastelliotissa din Nicosia pulsează inima României. În această expoziţie toate exponatele aparţin comunităţii româneşti din Cipru şi celelalte lucrări minunate sunt picturile copiilor noştri de la şcoală românească.

Acest Festival este de fapt un eveniment internaţional pentru că în alte ţări este deja la a II-a ediţie. Anul acesta, la Washington DC, în faţa statuii lui Lincoln va fi un festival foarte mare (între 20 -24 iunie) … unde fiecare participant va purta IA ROMÂNEASCĂ / The Romanian Blouse. Sper ca anul viitor, la a II-a ediţie din Nicosia, toţi participanţii o vor purta.
Mulţumim Ambasadei României la Nicosia, Ministerului Educaţiei şi Culturii din Cipru, profesorilor Şcolii Româneşti din Nicosia – Valentina Cican şi Anca Pericleous. Doamnei profesor Alexandrina Siminic, care a îmbogăţit expoziţie noastră cu picturi ale elevilor Gimnaziului de Arte nr. 2 din Bucureşti. Doamnelor Mariana Matei şi Elena Pintiliescu pentru bunătăţile pe care le-au pregătit pentru a fi servite, doamnei Rodica Lomnasan, pentru crearea logo-ului Alianţei şi a invitaţiei pe care aţi primit-o, magazinului
«La Grasu la Băcănie», pentru produsele oferite… şi bineînţeles tuturor membrilor Alianţei, care au ajutat la crearea acestui eveniment”.

Celebrul designer român din Cipru, doamna Ramona FIlip a vorbit despre IA Românească, ca model de inspiraţie al marilor creatori de modă.

Ramona Filip: „Mă bucur că astăzi pot să vă vorbesc despre IE, parte a folclorului românesc. Ca designer român am fost fascinată şi inspirată de această parte a folclorului românesc. Bluza românească este inspirată din cultura cucuteni, încă din perioada neolitică. Structura ei a rămas neschimbată peste secole. Este tăiată dintr-o singură bucată, în formă de cruce, din mătase, bumbac… are mânecile bufante şi este brodată manual. Aceasta bluză are o valoare antropologică, comunicând prin broderie anumite simboluri mistice. Fiecare bluză românească are propria ei istorie. Din multitudinea de motive, unele dintre ele erau făcute pentru a proteja pe cel care o purta împotriva spiritelor rele…

 >>>>>>>>>>Veronica IVANOV – 8 IUNIE 2015, NICOSIA: FESTIVALUL IEI (LA BLOUSE ROUMAINE)

By LSR

Radu SCOROJITU: DIMINEŢI DE SEPTEMBRIE – ADRIANA RĂDUCAN Un roman al acumulărilor sufleteşti

2015-07-15_230704Romanul „DIMINEŢI DE SEPTEMBRIE”, de ADRIANA RĂDUCAN, apărut la Editura „Sitech”, în 2014, probează modalitatea de a învăţa ce înseamnă abisurile unei zile sau ale unei vieţi, faptul că natura umană este supusă permanentelor şovăiri sufleteşti. Planul rostului şi al devenirii îşi dispută întâietatea, scriitoarea găsind mereu cheia conexă etapelor de viaţă. În cele şapte capitole ale romanului, cititorul descoperă mai multe semnificaţii ale titlului şi o contrapondere decisivă a cuvântului, care amplifică trăirile şi dimensionează textul narativ. Fiecare capitol îşi epuizează conţinutul, topindu-se în celălalt.

Galeria de personaje demonstrează, prin supleţea gesturilor şi natura experienţei personale, robusteţea gândirii, multiplele valenţe ale fiinţei umane.

„Dimineţi de septembrie” este un roman autobiografic, un roman iniţiatic şi un roman cu o vădită tentă socială, abordând tematica Holocaustului şi a unor etape istorice. Stările sufleteşti contradictorii ale scriitoarei au ca punct de sprijin valorile morale. Procesul de iniţiere este prezent din primul capitol „CONFESIUNI CLUJENE”, unde sunt detaliate întâmplări din timpul studenţiei la Cluj, Sonia fiind o ipostază a scriitoarei. Scăpată cu zile din lagărul de la Auchiwitz, Aurelia Ornstein este pentru Sonia expresia consecinţelor devastatoare ale Holocaustului.

„Sonia tăcu, se aşeză discret în fotoliu, privea aiurea, ca şi cum s-ar fi ivit un gol în mintea ei, ce nu-i dădea pace. Din anumite raţiuni, aceste acumulări sufleteşti ar fi dorit să le păstreze ascunse ca pe o comoară, să le ştie doar ea. Victor nu o întrerupse, se aşternu din nou tăcerea. După un timp, reluă firul evocărilor”.

Tipuri de intelectuali cu varii experienţe apar pe rând în trei capitole ale romanului: „DIMINEŢI DE SEPTEMBRIE LA SINAIA”, „ BUŞTENI – BRAŞOV”, „DIMINEŢI DE SEPTEMBRIE LA PARIS”.   Unii tânjesc după viaţa de familie, standardul vieţii sau stabilitatea financiară, iar alţii luptă pentru desăvârşirea profesională. Fiecare dintre ei reprezintă un model, întrecându-se în dialoguri îndrăzneţe. Intelectualul este un personaj sensibil prin structura sa, criza de conştiinţă şi criza unui sistem răvăşesc sufletul celui care ţine la justeţea gândirii sale. Contrariile lărgesc câmpul de comentarii scrupuloase, atitudinea intelectualului nefiind a unui simplu spectator.

„Pe Hermina o percepuse cândva ca pe o campioană a lucrului bine făcut, construindu-şi raţionamentele doar în baza unor certe situaţii, niciodată în afara lor. Îi cunoscuse echilibrul puternic de care uzase în multe împrejurări, punea atâta preţ pe tot ce constituie bătălia cu viaţa. Hoinăreala pe străzile oraşului o relaxase enorm, se îndrepta către casă, ierarhizând în minte stadii sufleteşti ale unor perioade ce au trecut”.

>>>>>>>>>>>>DIMINEŢI DE SEPTEMBRIE – ADRIANA RĂDUCAN Un roman al acumulărilor sufleteşti – Cronică literară de Prof. dr. Radu SCOROJITU

By LSR

Eugen EVU: CARTEA ANULUI CONTINUU – Dumitru Găleşanu Ante*Metafizica Editura Eikon, 2015

Într-unul (sferic) acord-ecou cu Sinele-i, omul „cu o profesiune serioasă, cum ar fi aceea de magistrat, îşi părăseşte profesiunea GALESANU-Dumitru---ANTE-METAFIZICA-wbli se apucă de scris versuri, am, invariabil, un sentiment de satsifacţie şi, în acelaşi timp, de anxietate”, scrie onor acad. Eugen Simion în capul unui Cuvânt înainte la antologia lirică de autor, în selecţia acestuia, titrată parafrazic după Nichita Stănescu, ANTE*METAFIZICA. Judecata marelui critic, spre a nu aluneca în…prejudecată, o voi considera, cu neipocrită admiraţie cuvenită, un enuţ paradoxist. Este faţă deopotrivă de Femios şi de Ulisse, este neutrosofică, dacă nu sceptică. A unei şcoli şi eleatice, dar şi…eraclitiene!

Şi iată de ce: Dumitru Găleşanu este el însuşi într-o măsură ce ne cere (se cere) abia de acum, la bornele proriului săi itinerar iniţiatic (re-iniţiator) – cumpănit şi receptat atât cu mensura umanului (a tuturor lucrurilor, după eladici), – el – însuşi – însuşit, dar şi teandric – triadic – treimic, egal ca o balanţă a Fiindului apollinic, via Heidegger – Jung, Dulcan, ci nu în teroarea de a fi ghilotinat (de sine), cum dealtfel, se temea Ulisse.

Morala pledată aşadar de Eugen Simion este ea însăşi… neutrosifică! (De la neuitrino, particula libertăţii ubicue în multivers). Demersul său este unul admirabil trans- metafizic! Ondulatoriu – infraseismic!

Poezia lui Dumitru Găleşanu, este galeşă, ceea ce pentru un filolog este un codex aurea onomastic! Numele omului conţine, ca miez, destinul său, asumabil via predestinat. Poezia lui Dumitru Găleşanu este trialistă (v. Popper şi Konrad!) deoarece este galeşă, necum mânioasă! Este a splendorii rostirii, utra- afective (pathos), şi egal Ephos- Ethosianică. Este balansoar între arta poiesis şi ştiinţa poiesis, este Revelaţie şi Revoluţie. Cred că aceasta este, tot…paradoxal, rodul dornic şi dorul rodnic, al Chemării sale ca fatum – datum, ars vivendi, ars clamandi. Este cartea centrifugală, a filosofului singuratic dar ominprezent în Ideile văzute şi auzite.

Îl rog pe autor să nu-mi ia acest post-comentariu la referinţele ce i le-am exprimat prin cărţi şi reviste, drept „sentinţe” post- socratice, ci doar adaos la opiniile acelea. Ca să nu mai umbresc albul, (neutru şi el), în semn de gratitudine faţă de Dsa şi cei invocabili din indexul de nume al Antologiei, iată-i: (eu printre D-lor lor fiind doar unul de altundeva, cu cele mai multe referinţe…) Mihaela Albu, Dan Anghelescu, A.I. Brumaru, Nicolas Buda, Ioan Buduca, Traian T. Coşovei, Dan Cristea, Cătălina Oana Curceanu, Theodor Damian, Monica Grossu, Ioan Groşan, Ioan Şt. Lazăr, Marco Lucchesi, Mihaela Malea Stroe, Ştefan Manasia, Angelo Manitta, Eugen Negrici, Basarab Nicolescu, Ion Es. Pop, Graţiela Popescu, Titu Popescu, M.N. Rusu, Octavian Soviany, Gheorghe A. Stroia, Vittorio Verducci… Dacă aş avea un cuvânt decisiv, aş nominaliza cartea pentru un Opera Omnia a literaturii Române actuale. „un avatar voalat-al fiinţării/ din pulberi de stea- învăluit în azur- se rostea…” ( D.G.).

 Eugen EVU, Hunedoara, iunie 2015

By LSR

Octavian Lupu – Lumea Viitorului Rescrisă prin Visul unui Copil

Deși nu mergea încă la școală, îi plăcea să se gândească la ce dorea să devină când va octavian_lupudeveni adult și când va putea să își croiască drumul prin viață de unul singur. Dar până atunci, trebuia să se mulțumească să aștepte și să parcurgă treptele copilăriei, așa cum îi erau date, pas cu pas.

Se bucura când auzea basme și povești pentru copii, așa cum îi erau citite de părinți sau de alte persoane apropiate. Întotdeauna, după ce le asculta, rămânea tăcut, închidea ochii și își închipuia acea lume fantastică plină de creaturi neobișnuite. Mereu îi făcea plăcere să se plimbe printre personajele vreunei povestiri și să intervină în acțiunea pe care o știa pentru a-i schimba cursul.

Uneori, stătea întins pe pat ore în șir și trăia în imaginație acea alternativă la realitate, lucru ce îl bucura profund. Se gândea că așa va fi și în viața pe care urma să o trăiască, că zmeii vor fi înfrânți, nedreptățile vor fi reparate, oamenii vor deveni mai buni, iar răul va fi izgonit pentru totdeauna de pe tărâmul acestei lumi. Pe el se vedea asemenea unui nobil cavaler, care învingea la fiecare pas în lupta pentru victoria cauzei dreptății.

2015-07-15_224405Dacă sfârșitul vreunei basm era nefericit, el imediat îl rescria în imaginație pentru a-i conferi un final plin de bucurie. Eventual, adăuga o nouă parte, unde prin intervenții miraculoase, personajele pozitive erau aduse la viață sau eliberate și puse la locul lor în ansamblul istorisirii. Și acest lucru îi plăcea de fapt cel mai mult, mai precis, să modifice cursul acțiunii, așa cum era scris de către autor, spre o altă destinație, care să-i confere de fiecare dată o nuanță de bucurie, împlinire și biruință a binelui.

Alteori, când cursul acțiunii i se părea prea dureros, intervenea prin imaginație și oferea o altă rută pentru evoluția evenimentelor. Și astfel, printr-un exercițiu pur mental, el reușea să recepteze și să decanteze numai mesajul pozitiv al povestirii. De exemplu, un basm cu final trist, cum ar fi „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, îl prelua cu tot cu personaje și ulterior, elimina progresiv cauzele răului și evoluția negativă a povestirii.

Deseori, intra în poveste ca un nou personaj, care remedia tot ce se făcuse rău și cu puteri magice, sau prin vitejie, punea pe fugă pe zmeu sau pe vrăjmaș, ba chiar îl nimicea cu totul. Însă fiind milos din fire, prefera să metamorfozeze eroii negativi și să îi treacă de partea binelui, încât condiția nefericită, ce dicta de fapt acțiunea, să nu mai apară vreodată.

Își dorea mult să îi fie citite basme pozitive, frumoase, fără zmei și monștri, ci pline de ființe frumoase, delicate și amabile. Dorea să își închipuie o lume a binelui fără nicio urmă de rău. Dar niciodată nu auzea așa ceva, fapt pentru care, trecea rapid la eliminarea diformităților din povestire, după care refăcea și vizualiza noul conținut. Acest lucru îi dădea bătăi de cap mai mari, fiindcă trebuia să fie atent să nu lase vreo urmă din conținutul negativ, care să compromită ansamblul refăcut al povestirii.

Cine îi dăduse această năstrușnică idee de rescriere mentală a povestirilor? Nu își putea da seama cu precizie, dar își amintea că în zilele când era bolnav de pojar, sau varicelă, nu mai își aducea aminte cu precizie, când febra era mare până aproape de delir, observase cum creaturi monstruoase păreau să vină asupra sa, similare celor despre care auzise din povești. Și atunci, a început să se lupte cu ele, ca un adevărat făt-frumos, și să le învingă una câte una. Din acea clipă și-a dorit o lume fără căpcăuni și zmei, în care binele să fie deplin și niciun copil să nu mai fie bolnav sau să mai cadă pradă acestor răpitori plini de cruzime.

>>>>>>>>>>>Octavian Lupu – Lumea Viitorului Rescrisă prin Visul unui Copil

By LSR

Vali Iancu – O viaţă trăită cu demnitate

Surprins în două ipostaze, omul și constructorul de poduri,ing.Victor Popa își selectează cu grijă momentele importante din viața și din cariera de succes de patru decenii, în cartea sa Har și pasiune  în proiectarea podurilor. Autorul procedează inginerește ordonându-și trăirile în patru capitole: Viața și activitatea, Premii și lucrări științifice publicate, Gânduri din partea prietenilor și a colaboratorilor, Album.

Scrisă într-un stil colocvial, fără înflorituri stilistice și adâncimi hermeneutice, cartea te cucerește prin sinceritate și prin bogația informațiilor.Aflăm astfel că, încă din copilărie a fost însetat de cunoaștere și atras de frumos, cochetând cu muzica și pictura. Își prezintă succint bunicii și părinții.Cu duioșie își amintește de bunicul său,care deși avea doar 7 clase, știa atâta istorie, încât își uimea profesorii. Dragostea de carte l-a făcut să-și dea copiii la școli superioare, să-i depășească condiția sa socială.Unul dintre fii,Stancu Popa,tatăl autorului, a devenit preot  venerat de enoriași.Om deosebit de harnic și de priceput a făcut din mica gospodărie o oază de liniște și frumusețe în care și-a crescut cei patru copii,alături de soția sa, Aurelia.Cu nostalgie sunt prezentate evenimentele din viața școlară, politicul strecurându-se cu măsură, patina vremii făcându-se simțită.Ca fiu de preot a avut mult de suferit în perioada comunistă. Printr-o întâmplare „norocoasă”,devine student la „Drumuri și Poduri”. Anii petrecuți în facultate scot în evidență sârguința, tenacitatea, seriozitatea, perseverența inginerului în devenire. Refuzând cu eleganță o carieră universitară, alege să proiecteze poduri. Este repartizat la Institutul de Proiectări Transporturi Navale și Aeriene din București,care a devenit,după cum mărturisește autorul, o adevărată școală de proiectare a podurilor. Primul proiect a fost un pod peste un canal de desecare în zona aeroportului Târgu Mureș, un proiect simplu, ca pentru începători. Au urmat apoi altele și altele, tot mai complicate și mai solicitante,umbrindu-i, într-un fel, viața de familie. În cele patru decenii de activitate a avut în preajmă oameni de excepție cu care a colaborat, pe care-i amintește cu admirație în carte. Apar tot mai multe noutăți tehnice cu care trebuie să se pună la curent. O va face cu pasiune și tenacitate. Rezultatele încep să apară. În capitolul al      II-lea – Premii și lucrări științifice publicate – este trecută în evidență recunoașterea meritelor sale:16 medalii, 6 diplome de onoare,13 certificate de inovator, 3 brevete și certificate de inventator. La acestea se adaugă o listă selectivă a lucrărilor publicate în reviste,volume ale manifestărilor științifice, cărți. Ele stau mărturie a muncii constructorului mistuit de focul creației.

Scriitorul face apoi o interesantă incursiune în apariția podurilor, din orânduirea primitivă până în zilele noastre, când apariția calculatoarelor moderne deschide o nouă eră.

Este trimis special cu o comunicare științifică la o Conferință în Japonia, țara „tunelurilor și a podurilor” cum o etichetează autorul. Este pătruns de „modelul japonez”, de seriozitatea, rabdarea și tenacitatea cu care se lucrează aici. În capitolul al III-lea – Gânduri din partea prietenilor și colaboratorilor – nume sonore din acest domeniu de activitate îi apreciază munca, socotindu-l „un om care și-a depășit creația”. Iată ce constată Hristache Popescu: „In lume există oameni care se depășesc în creație și în comportament. Se spune că sunt înzestrați cu har(…) buni pentru ei, buni pentru comunitatea din care fac parte(…) și unul dintre aceștia (…) este dr.ing.Victor Popa.”

>>>>>>>>>>>>>Vali Iancu – O viaţă trăită cu demnitate

By LSR

Maria CANTUNIARI – PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN

CARTE EVENIMENT ÎN ISTORIEI PSIHOLOGIEI, A PEDAGOGIEI ŞI A LITERATURII ROMÂNEDUMITRESCU---PSIHOLOGIA-wb

Apar la intervale mari de timp în cultura română autori şi cărţi care devin cu trecerea timpului borne kilometrice în istoria poporului român. Aşa a fost în istoria culturii româneşti din ultimele două veacuri apariţia marilor scriitori Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, apoi apariţia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea a grupului de scriitori Mihai Eminescu, Ion Creangă, I L Caragiale, fără de care nu ar fi fost posibilă apariţia peste aproape o jumătate de veac a marilor scriitori din perioada interbelică, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu.  

Să ne imaginăm că aceşti scriitori nu ar fi apărut şi nu ar fi existat în cultura română. În acest caz cu siguranţă istoria poporului român şi a culturii române ar fi fost mult mai săracă, noi, românii, am fi fost mult mai săraci sufleteşte, iar România ar fi văzută astăzi ca o ţară de mâna a treia.

Să ne imaginăm că nu ar fi existat nici Constantin Brâncuşi, nici George Enescu, nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu, nici Emil Cioran…Imaginea României ar fi fost şi mai dezastruoasă. Să ne imaginăm că în Filozofie şi în Psihologie nu ar fi existat Vasile Conta, Dimitrie Drăghicescu şi cartea sa „Din psihologia poporului român”, că nu ar fi existat nici Constantin Rădulescu Motru, cu Teoria sa despre Energetismul românesc.. În cazul acesta chiar am fi fost un popor sărac spiritualiceşte, un popor mediocru…UN POPOR CARE NU S-AR FI CUNOSCUT PE SINE DELOC.

Să mai notăm în domeniul Istoriei aceste mari Personalităţi Nicolae Densuşanu, (şi cartea sa celebră, „Dacia preistorică”, atât de criticată, aproape hulită în epocă, dar foarte citată şi preţuită astăzi. Carte care a generat în cultura română, în gândirea istorică şi în istoriografia românească foarte importantul curent care este dacismul, şi care a dat o nouă coloratură şi direcţie gândirii social-istorice româneşti) Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, şi cartea sa foarte importantă „Getica”.

Toţi aceşti mari oameni de cultură sunt, cum spuneam, borne kilometrice care măsoară atât dezvoltarea şi evoluţia culturii româneşti, cât şi profunzimea, bogăţia şi puterea de regenerare a culturii române.

Aceste gânduri ne-au fost inspirate de lectura cărţii scriitorului şi profesorului de Psihologie şi Pedagogie Ştefan Dumitrescu „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”. Pentru că Ştefan Dumitrescu este scriitor cartea aceasta are, ca să spunem aşa, o coloratură, o dimensiune literară, putând fi privită şi lecturată ca un Eseu ştiinţific de mare întindere, cu virtuţi literare, şi care reuşeşte să acopere întregul său Obiect de studiu şi cercetare (Psihologia şi pedagogia poporului daco-român). Lectura acestei cărţi, tocmai pentru că este scrisă de unul dintre cei mai mari scriitori români şi europeni aparţine deopotrivă domeniului Ştiinţelor sociale dar şi literaturii române, eseisticii. Prin cele cinci romane de mari dimensiuni, publicate până acum, Ştefan Dumitrescu este unul din marii scriitori ai lumii stând cu cinste alături de scriitori ca Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llossa. Degeaba mor de invidie Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu sau Nicolae Manolescu, şi atâţia alţii, Adevărul acesta a ieşit deja ca undelemnul la suprafaţă. Iar în anii care vin tot mai mulţi oameni de cultură, tot mai mulţi români din ţară şi din străinătate se vor convinge de acest adevăr, şi anume că Ştefan Dumitrescu este unul dintre scriitorii foarte importanţi ai lumii. După a doua lectură a cărţii, „Psihologia şi Pedagogia poporului român” mi-am dat seama, aşa cum spuneam, că această carte, prin ideile plastice exprimate, prin cursivitatea muzicală a textului, aparţine atât Psihologiei şi Pedagogiei cât şi Literaturii române. Cartea se citeşte cu mare plăcere, foarte uşor, şi la a doua şi la a treia lectură, deşi este o crate densă, o cartea grea de sensuri, de idei, o carte revelatoare. Şi o carte revoluţionară pentru că deschide noi orizonturi în cunoaşterea popoarelor ca fenomene social-istorice, în cunoaşterea dezvoltării şi evoluţiei fenomenului uman, în particular în cunoaşterea profunzimilor psihologie poporului român, a universului său spiritual. Cu siguranţă va fi beste-sellerul anului, sau al deceniului.

>>>>>>>>>>>>>>Maria CANTUNIARI – PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN

By LSR

ADRIAN BOTEZ – “EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?! – ARHEII EMILBOTTIENI”[1] (note de lectură)

O veche şi calda prietenie, care mă leagă, de mulţi ani,  de autorul cărţii pe care o adnotez aici, mi-a făcut posibilă întâlnirea cu volumul lui Adrian Botez “EMIL BOTTA – octavian constantinescuÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?! – ARHEII EMILBOTTIENI” (469 de pagini). Un titlu aproape misterios pentru mine, ascunzând, în orice caz, un singur indiciu: anume, că e vorba despre un volum de  hermeneutică  Am experienţa unor lecturi anterioare, din acelaşi autor, astfel încât m-am crezut, ca un adevărat inconştient, în stare să citesc şi să înţeleg cartea. Mărturisesc, aici, că nu mi-a fost uşor.
2015-07-15_225838Volumul debutează cu o prefaţă, atât de riguros explicativă, privind demersul ştiinţific al elaborării unui asemenea volum, încât ar fi trebuit să mă lămuresc, de la bun început, că nu sunt competent să înţeleg şi, drept urmare, să mă las de “meserie”. În acelaşi timp, însă, paralela, absolut fascinantă, între scrierea eminesciană şi scrierile celor doi fraţi Botta (Dan şi Emil), m-a făcut curios. Am purces, aşadar, cu puţina mea înţelegere, la descifrarea volumului, ştiut fiind că inconştienţii sunt, în genere, perseverenţi, adică nu se lasă cu una-cu două.
Pe Eminescu îl cunoaştem (sau ni se pare, măcar…) toţi, în vreme ce  despre Emil Botta s-a scris puţin, critica aşa-zis “competent” mai mult a tăcut decât a vorbit despre opera lui. Adrian Botez vorbeşte, însă, de la bun început, şi despre “singurătatea”, dar şi despre “geniul”  lui Emil Botta,  dezvăluind, cu meştesug, faptul că poetul este “fratele negru”,  cel ezoteric, cel misterios. Autorul reuşeşte, de asemenea,  să elaboreze, în exhaustiva prefaţă, o paralelă între expresionismul, trăirismul şi neo-modernismul “pierdutului” şi carnavalescului Emil Botta – şi romantismul eminescian:
Până şi viziunea asupra lui Lucifer împrumută enorm, din punct de vedere al semanticii evolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, din Luceafărul eminescian”, spune Adrian Botez, şi  exemplifică asta, cu un fragment din poemul Lucifer, al lui Emil Botta: “Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină /când trece Domnul…” – etcaetera.
De asemenea, încă de la începutul volumului, sunt puse în evidenţă, cu talent şi rigoare ştiinţifică, elementele definitorii ale scrisului “emilbottian”: aplecarea către istoria eroică, de Ev Mediu, calitatea de “poet al locului”, de valoare naţională, de patriot autentic valah.
În finalul prefeţei, ni se semnalează şi o deosebire esenţială, între cei doi fraţi Botta, în raport cu scrisul eminescian:
Dacă ar fi să tragem o primă concluzie, în legătură cu influenţa Eminescului-Aminului, asupra Poeziei celor doi fraţi Botta – am putea sintetiza, parţial, deocamdată, o deosebire evidentă: Dan Botta eminescianizează adânc, preponderent la nivelul formei – pe când Emil Botta eminescianizează, cu precădere, la nivelul ideatic, al conţinutului”.
Intrând, apoi, temeinic, cu lectura, în “carnea” cărţii, nu putem să nu recunoaştem vasta cultură şi iniţierea autorului în literatura universală, în modelele culturale naţionale, măiestria sa  în recunoaşterea, cu autoritate ştiinţifică evidentă, a modelelor spiritual-demiurgice ale culturilor naţionale, din opera emilbottiană

>>>>>>>>>>>>>>>ADRIAN BOTEZ – “EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?! – ARHEII EMILBOTTIENI”[1] (note de lectură)

By LSR

George ROCA – DIALOG FLUVIU CU „BĂTRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU

George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, vă ştiu de foarte mulţi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator şi producător de film… încă de pe vremea dinainte de 1989, când eraţi directorul Casei de Filme Nr. 4 şi scriaţi romane istorice. După câţiva ani de la această dată, eu i-am numit „mai dormanţi”, v-aţi facut reapariţia vertiginos şi plin de har şi dar pe scena scrisului românesc. LEU-Corneliu-1932---2015-wb

 

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie să corectez titlul Domniei Tale. Din păcate, astăzi sunt „bătrânul scriitor”. Şi chiar aş vrea să ne concentrăm privirea pe acest aspect fără să fiu flatat cu alte atribute. Mă consider un profesionist al scrisului şi mă concentrez pe beletristică şi publicistică. Că le fac pe hârtie, că le fac pe peliculă, că le fac prin viu grai convocând adunări, dezbateri publice, alte acţiuni culturale, că o fac, iată, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalităţi de exprimare, dar nu depăşiri ale domeniului meu. Dacă, din ele rezultă idei care fac paleta mai largă, cu atât mai bine. Dar nu înseamnă că mi-aş permite să încalc meritele altor profesii şi calificarea celor care s-au străduit, ca şi mine, să cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producător de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de iniţiative culturale publice (pentru că şi acolo tot „producător” trebuie să fii, adică să produci ceva dacă eşti om de iniţiativă, si nu sa controlezi doar, cum fac, din păcate, funcţionarii publici) constituie numai profesii de rezervă, pe care le-am învăţat cinstit cu aspectele lor manageriale şi de competenţă artistică în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importantă. Este, de fapt, vorba de a şti să investeşti tu, sau să administrezi banii altora în scop cultural; să vii cu iniţiativa care este ca şi talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult să n-o avem, ca să ne lăsăm conduşi. Tocmai de asta, noi trebuie să ne învăţăm să o avem. Dar chiar şi in iniţiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principală, trebuie să abordăm lucrurile numai şi numai profesionist. Cu cât faci mai bine şi mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabileşti o bază mai temeinică pentru actul de cultură şi de creaţie spre care aspiri.

 

George ROCA: Da, să trăiţi… aşa voi face! Voi modifica titlul, adăugând singtama „bătrânul scriitor” dorită de dumneavoastră, dar numai după ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodată? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastră! Şi… „Tempus Fugit”! Revenind la răspunsul anterior pot să „declar” că sunteţi un „multilateral”… un om bun la toate cele!

 

Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamnă să-ţi depăşeşti domeniul şi să fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, aş fi putut spune şi „ca un politician”). Bunul simţ şi înţelegerea culturală a lucrurilor ne obligă să ne concentrăm pe ce ne simţim mai pregătiţi. Cel mai penibil în viaţa literară actuală este labilitatea cu care diletanţii dornici de glorie ţopăie de la poezie la proză şi, neapărat, la critică fiindcă de acolo ies laudele. Mi-e jenă când văd aceeaşi semnătură sub o poezie mediocră iar, apoi, luându-şi permisiunea să scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul aşteaptă la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l laudă. Cu asemenea năravuri, nu ne situăm pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor găşti care scriu si se analizează în suc propriu. E o stare ridicolă, subculturală, fiindcă nimeni nu-i ia în serios în afară de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Şi nu acelaşi grup de persoane ţopăind laolaltă pe toate laturile triunghiului! Aşa că, dă-mi voie să-ţi spun: Când mi-ai înşirat atributele alea toate, m-am şi simţit înfundat în categoria acestor nedefiniţi care încearcă de toate numai şi numai ca să-şi vadă publicat numele după care se alege praful.

>>>>>>>>>>>>>>George ROCA – DIALOG FLUVIU CU „BĂTRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU

By LSR

Elena Armenescu – Eclipsa – ca o promisiune a instalării Imperiului luminii

În vremuri ca acestea pe care le trăirește omenirea, pe care le trăim noi în ultimele decenii când cei mai mulţi sunt robiţi valorilor materiale, alergând după bani, gândindu-se doar la confortul corpului fizic ( hrană, plăceri) majoritatea uită de firea noastră dumnezeiască, de partea care hrănește spiritul. Pe bună dreptate se afirmă că o seceta spirituală bântuie lumea, altfel cum s-ar explica atâtea moduri aberante, deviații de la normalitate despre care auzim că se petrec zilnic, decât printr-o depărtare sau chiar lepădare de Dumnezeu ?2015-07-15_231321

Totodată – cum se întâmplă în perioadele de criză morală – sunt din ce în ce mai mulți cei care se află la polul opus, cei care conștientizează această decădere, caută și încearcă să se apropie de acea forță a Universului care asigură ordinea cosmică împreună cu tot ce presupune viața pe pământ.

   În acest context este ușor de înțeles că literatura religioasă, înafară de faptul că este mai mult decât necesară, benefică, venind ca o binecuvântare prin harul celor înzestrați cu sensibilitate – poeții – care în clipele de grație (inspirație) reușesc să redea în scrierile lor : idei, simțăminte și stări care conduc la lărgirea câmpului metafizic de înțelegere, de decriptare a sufletului uman, trăiri în care se recunosc și cititorii.

   Printre poeții ultimelor două decenii, care pe lângă poezia așa zis laică scrie și poezie religioasă este și poeta Daniela Popescu. Scrierile sale sunt ca un răspuns, ca mulțumire pentru ”talanții” primiți, aducând ofrandă cuvintele sale simple dar potrivite prin care evidențiază iubirea necondiționată, infinită a lui Dumnezeu – față de întreaga natură, inclusiv față de om, în această perioadă a domniei vremelnice a întunericului ca într-o eclipsă.

De altfel, titlul acestui volum la care mă refer este atât de sugestiv și bine ales, E(c)lipsa scris cu tâlc, tocmai pentru a lăsa cititorului libertatea de interpretare după aspirațiile și gradul de cunoaștere al fiecăruia.

   Născută în România – țară de vis înzestrată cu toate formele de relief ”una din țările binecuvîntate presărate de Domnul pe Pământ” cum spunea N. Bălcescu, obligată să trăiască pe meleaguri depărtate, dar cu îngerii în suflet și în gând, poeta se revigorează, prinde puteri noi, nebănuite, în ciuda vicisitudinilor vieții:

 

Nu-mi pasă de viscol, de avalanşe de nea…

Simt susur de ape şi cântec de îngeri

Şi-nvăţ a străbate orice mare de plângeri.

(Regenerare)

>>>>>>>>>>>>>>>Elena Armenescu – Eclipsa – ca o promisiune a instalării Imperiului luminii

By LSR

Daniel Roxin – Marele filozof grec SOCRATE a avut ca învățător spiritual un TRACO-GET – ucenic al lui Zalmoxis. Dovezile…

Poate să ne pară surprinzător sau neverosimil acest lucru, dar izvoarele istorice nu lasă loc de îndoială. În secolul V î. Chr., marele filozof grec Socrate a primit iniţieri medicale şi spirituale de la un TRACO-GET şi a jurat să le respecte…2015-07-15_225538

În condiţiile în care nivelul de dezvoltare filozofică, ştiinţifică, artistică şi socială a Greciei acelor vremuri este şi astăzi un reper important al istoriei, a afla că traco-geţii aveau cunoştiinţe atât de avansate încât să fie apreciate de unul dintre cei mai mari gânditori ai Greciei antice (putem fi aproape siguri că nu doar Socrate a beneficiat de astfel de învăţături Zalmoxiene), care a acceptat rolul de învățăcel, nu poate decât să ne surprindă în mod plăcut.

Astfel, un alt uriaş al Greciei antice, Platon, ne vorbeşte în Dialogul Carmides despre iniţierile excepţionale pe care Socrate le-a primit de la un medic traco-get şi pe care a jurat să le urmeze întocmai. Ineditul acestor iniţieri, viziunea holistică şi înţelepciunea lor trebuie puse şi în legătură cu anumite descoperiri arheologice făcute pe teritoriul României care confirmă, cu probe materiale, un nivel foarte avansat al practicii medicale la geto-daci, lucru despre care voi vorbi în partea a doua a acestui articol…

 2015-07-15_225605Să vedem însă ce spune Socrate, în dialogul Carmides, că l-a învăţat Traco-Getul:

„Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec. Eu [Socrate] l-am învăţat acolo în oaste (Socrate a participa ca infanterist la trei războaie – n.m.), de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze aşa cum v-au arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înţelepciunea. Odată ivită aceasta şi dacă stăruie, este uşor să se bucure de sănătate şi capul şi trupul. Când mă învăța leacul şi descântecele, spunea: Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac, dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul, ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greşeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului sau a trupului]. şi mă povăţuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului – să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da şi leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.”

Sursa traducerii: Izvoare privind Istoria României (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes). vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Bucureşti, 1964 (pe www.dacoromanica.ro) via https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/09/06/platon-despre-invataturile-unui-medic-trac/

Dincolo de înţelepciunea învăţăturilor, trebuie remarcat următorul pasaj: “Deci eu, pentru că i-am jurat şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare”. Ei bine, acest tip de jurământ, în contextul acelei lumi, are legătură cu caracteristicile unei şcolile de iniţiere în misterele naturii şi ale vieţii,în misterele spirituale.2015-07-15_225631

Acesta este motivul pentru care istoricul Dan Oltean, în monumentala carte RELIGIA DACILOR (o găsiţi aici: www.dacia-arat.ro), ne spune la pagina 81: „Adeptul get al lui Zalmoxis profesa medicina în cadrul armatelor greceşti care luptau împotriva perşilor. Platon scrie cât se poate de explicit că respectivul medic era doar „UNUL dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi face pe oameni nemuritori.” Faptul că în Grecia erau mai mulţi discipoli ai lui Zalmoxis reiese şi din relatarea privind gruparea inițiatică în care a intrat pe bază de jurământ Socrate. Învăţătura acestor medici geți, bazată pe practicarea descântecelor şi apoi pe remedii naturiste, era secretă. Socrate nu a fost acceptat în interiorul acestei asociații medicale şi religioase până nu a jurat că respectă secretul.”

>>>>>>>>>>>>>>>Daniel Roxin – Marele filozof grec SOCRATE a avut ca învățător spiritual un TRACO-GET – ucenic al lui Zalmoxis. Dovezile…

By LSR

L.G. JANIK – ÎNGER ŞI LACRIMI (POEM CELEST)

Astăzi am vărsat lacrimi. LG-JANIK2-wb

Erau acele lacrimi de durere

care răscolesc inima

prin curgerea lor inversă,

spre interiorul sufletului meu.

Şi au curs din belşug

peste inima-mi mâhnită…

 

Întâlnisem un înger cu aripa frântă.

Era căzut la pământ.

Dar eram atât de tulburată

de gândurile şi problemele mele cotidiene,

încât uitasem să-i întind mâna,

să-l ridic şi să-i alin durerea

provocată de aripa-i frântă.

>>>>>>>>>>>>>>L.G. JANIK – ÎNGER ŞI LACRIMI (POEM CELEST)

By LSR