Elisabeta IOSIF – În baia de şofran a primăverii

          Secundele scapără, jerăvind pe orbita lunii mai, înflorind cerul pe treptele luminii. Este un… târziu de Floral, care iese mereu din limitele sale, din prea plinul lui. Dincolo de primăvara capricioasă observăm cum se umple un Cireşar, punând icoane anotimpului. Cineva, cu dor de ducă, m-a întrebat încotro să plece la drum. I-am răspuns, că dorul manastirea-neamtduce în primul rând spre casa copilăriei. Iar prietenul meu se născuse într-un sat aflat la marginea unei păduri din judeţul Neamţ, spre care nu se mai îndreptase demult. Amintirea mea, însă, despre acest ţinut era încă proaspătă, îmi umpluse sufletul de frumos şi am încercat să-i reamintesc pitorescul acestor locuri.

      Ne încărcăm cu energie prin restabilirea legăturilor noastre cu originea, cu  ”universul  Daciei Felix”, cum i-a spus simbolic Eminescu în Memento Mori.  I-am sugerat vizitarea unui areal, care înseamnă istorie, frumusețe naturală, monumente arhitectonice, inspiraţie literară. Un tărâm plin de semne străvechi. Despre ele ne-a vorbit Calistrat Hogaş, care  ne descrie, mai bine decât oricine, drumul “spre pădurea de argint” de la Vânători, judeţul Neamţ: “…Peste tot şi peste toate se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină a sfârşitului de iunie. şi prin rariştea neagră a pădurilor îşi trimise până la mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, piezişe şi reci…Dar …curând îmi descoperii capul, plecându-mi fruntea înaintea răsăritului…” Calistrat Hogaş, ca un rapsod homeric al drumurilor parcurse “În Muntii Neamţului” a descris “susurul domol,  prelung şi nehotărât al tăcerii mute”,  peste abisurile ca o “cântare  fermecată de leagăn”,  străbătând potecile cu nenumărate însemne, aflate între umerii  munţilor. pensiunea-varatec-manastire-013-1000x562

        “De treci codrii de aramă, de departe vezi albind / şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint…” şi pe marele nostru poet, Mihai Eminescu l-a fermecat,  l-a inspirat pădurea şi n-a încetat sa-i cânte frumuseţea-i ”de argint”,  cea care astăzi cu vechimea sa de peste 150 de ani, (fiindcă stă mărturie vârsta înaintată, de peste o sută cincizeci de ani a mesteacănului – monument natural)  adâncindu-ne  în istorie, existând aici o rezervaţie  preţioasă în Parcul Natural Vânători – Neamţ. Între renumitele mânăstiri, ce trebuie vizitate, aflate în cuprinsul acestei insule de istorie cuprinsă şi în  cuvântul ”acasă”  se află Agapia şi Văratec, ridicate  înafara rezervaţiilor ”Codrii de aramă” ( pe masivul Filioru, la altitudinea de 650m) şi a “Pădurii  de Argint”, unde  se găsesc exemplarele unice de gorun de peste 150 de ani. Parcul Natural Vânători –Neamţ deţine astfel, un record al ecosistemului forestier din Munţii Neamţului. Dar cu exemplarele cu vârste între 200-300 de ani şi înălţimea de 25-35 m se laudă doar  Valea Ozanei”cea frumos curgătoare“ a lui Ion Creangă. Dumbrava de stejar a devenit azi o rezervaţie cu o importantă valoare genetică,  motiv pentru care se află sub patronajul Academiei Române. O modalitate prin care putem salva codrii României, alcătuind  rezervaţii şi parcuri naţionale, multe monumente UNESCO.

            Cred, că i-am dat suficiente motive, tânărului meu amic, să considere acasă tot acest colţ fantastic de lume. În aceste inedite locuri româneşti să nu uităm mânăstirile, unicat şi ele. Mânăstirea Neamţului, construită în perioada 1375-1391 de către Petru Muşat este şi ea o expresie a stilului arhitectural moldovenesc.  Iar ctitoria lui Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, Mânăstirea Secu, ridicată în 1602 este încă o dovadă a frumuseţii bisericilor moldave. Li se alătură aşezământul monahal al mânăstirii Văratec, din 1785.    --article-title--3e39b21fea49-333-198-1-85

          Pentru oricine doreşte să călătorească, acest areal, cu tot ceea ce cuprinde el, înseamnă un acasă, chiar dacă nu ne-am născut în această zonă. şi pentru că, Mânăstirea Agapia, fondată în 1644, a fost pictată de Nicolae Grigorescu (1858-1860), să nu o uităm în drumurile noastre prin ţară. În acest judeţ se află şi Casa memorială ”Alexandru Vlahuţă”, cel care a descris frumuseţile ţării în cartea sa ”România pitorească”.  Sper că i-am adus prietenului meu, un elev iubitor de natură şi de istorie, suficiente amănunte ca să pornească la drum, în baia de şofran a primăverii. 

              Cunoscându-ne ţara vom fi mai bogaţi.  Cu veşmântul lui verde, hrănit din somnul florilor, fiecare anotimp ne aduce în suflet o livada înflorită.

 (Din volumul în curs de apariţie ”Orice semn este o insulă)

By LSR

Cristina ŞTEFAN – ceva de primăvară…

prima naştere 

în reciful lui martie

scriam îmbrăţişaţi

scriam lacrimogen2015-05-15_204923

veneau rimele

ca miejii de nucă-n foiţă

şi le desfăceam încet

până la pulpa lor albă şi dulce

scriam…

despre o dragoste mare

şi primăvara urla în durerile facerii

noastre

până când ghilotina-ntrebării

a tăiat

şi un ultim cuvânt

semăna cu aripa

neagră tulipa

By LSR

Eugen Dorcescu – Poeme

Añoranza

 

Oraş patriarhal, uituc, uitat,DORCESCU-Eugen2-wb

Cu parc şi râu, cu munţii-nvecinat,

În floare şi-n mireasmă scufundat…

Tu, urbea fericită, de-altădat’!

Te-am cercetat, prin ani, din când în când,

Şi te-am aflat acelaşi, dormitând,

Sub arşiţă, sub ploaie, şi sub vânt.

Punct fix, precum o pajură-n zenit,

Cu fontă-n plisc şi gheară de granit,

Exact ce-ai ignorat te-a nemurit.

Oraş uituc, oraş de neuitat,

Din care-am fost, pe vremuri, alungat.

18 martie 2012

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG – GERMAIN DROOGENBROODT – ITHACA

Pluralul Itacăi? Ităci, Itace? Dar dacă se scrie cu „h” la mijloc? Se poate conjuga în mai multe limbi? Ciudat. Îmi răsar în minte amintiri nebuloase, versuri învăţate la şcoală, precum: „În lume nu-s mai multe Românii,/ ci una doar, şi-aceea ne e vatră”. Au un autor cu nume predestinat stării mele de uşoară confuzie: Victor Tulbure.

Sunt de acord cu autorul Tulbure, care spune în „Vatra Fericirii” că patria e una şi că ne e leagăn. La fel e şi Itaca patrie pentru nativii itachezi. Dar pentru câte un Ulisse care s-a îndepărtat de ţară, câutându-şi norocul prin lumea largă, Itaca e acolo unde şi-a clădit el cuibul. Valabilă e deci şi reciproca: cine-şi face vatră într-un loc în care se poate legăna cu gândul la fericire, poate să-l declare patrie, botezându-l cu numele generic al celei căutate prin Odissei: Itaca. Aşa s-a întâmplat cu şi cu Fundaţia Ithaca din Altea, creată de un poet belgian entuziast, pornit să traducă şi să răspândească-n lume poezia bună, de oriunde ar veni ea.

Nu doar memoria îmi este tulburată, ci şi sufletul, în timp ce pornesc în vizită spre Fundaţia Ithaca, cu sediul ei de pe malul Mediteranei, aceeaşi Mare Nostrum pe care a navigat cândva şi Ulisse. Dar dacă mă întreabă ceva ce nu ştiu? Ce mă fac dacă mă testează la amintiri homerice despre Odiseu? N-am mai citit Legendele Olimpului de pe când mergeam la şcoală! Ce bine că drumul e lung şi întortocheat! Îmi lasă timp să mă gândesc la toate şi parcă mai prind curaj.

Casa poetului e postată pe-o muchie de deal, ca un cuib de acvilă, maiestuos dominând împrejurimile. Culmea, din poeziile pe care i le-am citit, s-a nimerit ca tocmai Acvila să-mi placă cel mai mult! Strada îngustă, doar cât un lat de maşină, nu-mi lasă drum de-ntors; e ca un drum predestinat, destinic. La capătul ei, poarta din fier forjat, curtea generos dimensionată, grădina cu straturi insulare verzi, care amintesc de parcurile japoneze, sculpturi şi creaţii plastice plasate prin colţuri discrete, întrerup firul gândurilor lumeşti, invitând la reflecţie şi adăstare. Spaţiu aerisit, baie de lumină, linişte absolută; pe scurt: altă lume!

Amfitrionii mă întâmpină cu braţele deschise, cu zâmbet plăcut şi cuvinte calde. Mă simt ca acasă, ajunsă la liman, după un drum cu emoţii. Aici e deci insula poetului, locaş de odihnă pentru spiritul rătăcitor! Nu-i nevoie de multe cuvinte pentru a înţelege că e un loc în care te poţi lepăda de grijile trecătoare şi de teama de a nu greşi cumva. Nimeni nu verifică aici lecturile din copilărie, legendele Olimpului. Ca de obicei, mesajele simple, oneste, directe, se transmit cel mai bine din ochi, fără nevoia de a apela la vorbe ticluite, într-o casă de poet!

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Geo Călugaru: Pictura lui Măcinic -Sub Zodia Diafanului

Sebeşul, vecin cu Alba Iulia, oraşul  primei Uniri,  sub sceptrul bine-cuvântat al viteazului Mihai, ce apoi să dea contur de lumină solară voinţei de cuget şi simţire a tuturor românilor, ca loc sacru de naştere a României Mari, ni-l trimite  într-o splendidă zi de aprilie, la câteva zile după sărbătoarea Paştelui, în capitală, pe artistul plastic Eugen Măcinic.Eugen Măcinic foto

Ni-l aduce, într-un moment fast al destinului instituţiei Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon”, la aniversarea a 5 (cinci) ani de existenţă şi activitate bogată şi diversă, într-o continuitate desăvărşită.

Se întâmplă aceasta pentru că lumina şi  culorile însufleţindu-i, sub pecetea emoţiei artistice, stările de graţie generate de miraculoasele peisaje din zona Sebeşului, să le asimilăm şi noi, bucureştenii, fie şi numai în imaginaţie, aerul ozonat al văilor Sebeşului şi Dobrei, surprinse în primăvara germinând în explozii florale de o inimaginabilă îngemănare de lumină şi culori, fie în toamna   zornăindu-şi galbenii aninaţi de crengile arborilor sub un soare cu lumină dulce ca fagurii de miere, ca să nu mai vorbim de acel alb învăluitor şi purificator, care ne trimite cu gândul la candelele din casele părinţilor, care cu sfinţenie se încarcă, vegheate de lumina lor.Eugen măcinic primăvara IMG_0593(1)

Există, în fiecare din acuarelele lui Eugen Măcinic o diafanitate, nu doar a penelului, ci şi a sufletului artistului care, nu avea cum să nu fie surprinsă de artist. Este o poezie de o factură aparte, pe care suntem invitaţi să ne-o apropiem până la a deveni a noastră şi a realiza, astfel, dorita şi necesara comuniune dintre artist şi noi, cei pentru care, artistul, în nopţi străbătute de frisonul inspiraţiei creează din lumini şi culori o altă lume, pe care, înţelegând-o şi iubind-o, să devenim mai buni şi mai  frumoşi. Superbele frumuseţi admirate îndelung ne teleportează  într-o dulce visare, revigorându-ne  sufletele răvârşite de atâtea nelinişti.

Fii binevenit, domnule Măcinic, aici, unde te aşteptăm să ne mai aduci alte şi alte crâmpeie „din corola de minuni” a Sebeşului Alba!

Geo Călugaru

By LSR

Elena Armenescu – POEZII

Cadoul din cer

lui George Enescu

Se născuse fragil
Elena Armenescu Minunatul copil
Mama lui îl proteja
şi din ochi nu îl scăpa.

Dar el mereu se furişa
Spre grădină se-ndrepta
Avea întâlnirea de seară
Cu Preacurata Fecioară.

Ea un înger a trimes
La acest copil ales
Să-l înveţe, să-l inspire
Cântece de mântuire.

Sunete-l înconjurau
Mii de viori îi cântau
În taină îngeru-a şoptit
Viitor măreţ i-a profeţit:

” Cerul de vei contempla
Soarele în gene s-o juca
Iar ploaia, cu picăturile ei
Va semăna în suflet ghiocei

>>>>>>>>>>>

By LSR

Octavian Lupu – Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator

În sala de clasă nu mai vorbea nimeni. Toate privirile erau ațintite asupra monitoarelor de calculator pe măsură ce detalii noi erau furnizate asupra exercițiului alocat acelei ore de curs. Profesoara se plimba atentă printre bănci şi urmărea modalitatea în care elevii reuşeau să facă faţă provocării. Tema era simplă şi consta în copierea unui text afişat în partea superioară a ecranului fiind măsurat timpul necesar desfăşurării acestei acţiuni şi contorizat numărul de erori de dactilografiere. Exista şi o limită a duratei testului, ce nu trebuia să depăşească un sfert de oră.Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator
Fragmentul de text era preluat dintr-o carte de literatură solicitând la maximum folosirea semnelor de punctuaţie şi aranjarea ordonată a propoziţiilor, frazelor şi paragrafelor. Exprimarea elaborată punea în dificultate pe elevi, obişnuiţi să comunice în propoziţii eliptice de subiect şi predicat pe reţelele sociale. Profesoara ştia acest lucru, de aceea, privea efortul depus în soluţionarea unei situaţii ieşite din comun pentru participanţi.
– Este mult prea dificil să ne încadrăm în timp, spuse Oana, una dintre cele mai bune eleve la învăţătură.
– Nimeni nu ne-a învăţat să scriem repede şi corect la calculator, protestă Călin, cel mai bun la matematică. Am deprins şi noi cum ne-am priceput această manieră de comunicare, continuă el în timp ce bătea la două degete cuvintele pe care le întâlnea în text.
Profesoara zâmbi şi răspunse:
– În primii ani de şcoală se învaţă scrierea de mână a alfabetului şi nu este simplu pentru nişte copii aflaţi la o vârstă fragedă să ţină creionul în mână şi să execute acele mişcări complexe de reprezentare a literelor. Cu toate acestea, continuă ea, prin efort şi străduinţă, acest impediment este depăşit şi după un an de zile scrierea devine cursivă.
– Da, dar scrierea la calculator este cu totul altceva, spuse Mihai, un băiat înalt, cu ochi căprui, de obicei timid, dar devenit brusc îndrăzneţ în acea ocazie. Niciodată nu stau să mă gândesc prea mult la cum scriu când folosesc tastele calculatorului, continuă în timp ce acționa de zor tasta „şterge” pentru a corecta un şir de caractere emis hazardat prin atingerea la întâmplare a tastelor.
Dar profesoara nu se lăsă convinsă şi continuă:
– Să ne imaginăm că aţi vorbi exact aşa cum scrieţi pe telefonul mobil sau la calculator, spuse ea zâmbind. Cum ar suna o astfel de comunicare?, întrebă ea clasa.
Toţi elevii pufniră în râs şi fiecare începu să imite pe celălalt în legătură cu mesajele primite pe Facebook sau prin vreun alt sistem de mesagerie.
– Da, este de râs!, spuse profesoara. Nu degeaba voi numiţi „mess” această modalitate de comunicare, care poate fi prescutarea lui „messenger”, dar şi cuvântul ce înseamnă gunoi în limba română prin traducere directă!, continuă şi zâmbi la rândul ei.

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Alexandra MIHALACHE – ANATOL COVALI MUZICA VERSULUI DIVIN

COVALI-Anatol-WBSonetele lui Anatol Covali sunt expresia unei viziuni profund rafinate. Cernute prin sita vremii şi şlefuite în acorduri de lumini, sonetele sunt pentru poet hotarul către divinitate, către esenţa nemărginirii şi a dezrobirii. Se regăseşte pe sine doar acolo unde poate îmbrăţişa absolutul şi unde libertatea sa interioară înseamnă o călătorie spre cetatea sublimă a divinităţii. Fiecare vers este o poartă spre seninătate, dar şi o lacrimă care urcă spre cerurile năzuinţei în doruri necuprinse.

Cântecul său lăuntric îşi găseşte mângâierea într-una din cele mai frumoase forme fixe ale poeziei, sonetul. Dar, pentru Anatol Covali, această formă de poezie nu reprezintă încorsetare, ci descătuşare, zbor spre deplinătate şi călăuză spre eternitate.

Măiestria cu care dă grai sonetului este o forţă nebănuită, iar puterea de a zidi veşnicia într-un vers îl înalţă spre orizonturile reveriei. Haina sa este sculptată de timp în versuri tremurătoare care se unduiesc în vântul nemuririi. Melodios şi copleşitor, sonetul său capătă valori de mare însemnătate, venind parcă din alte veacuri să se închine prezentului. Însetat de libertate şi aspiraţii depline, poetul păşeşte pe potecile biruinţei. Soarbe vremelnicia din pocalul adevărului căutând să o definitiveze printr-o baladă a frământărilor. În calea sa curg râuri de suspine, iar paşii îi sunt călăuziţi de doinele frumuseţii răvăşitoare. În ochii săi blânzi s-au furişat doruri şi suferinţe care caută să evadeze spre lumile dreptăţii, spre puritate şi împlinire.

Măreţia sonetului său este covârşitoare. Poetul contemplă o lume care şi-a pierdut strălucirea în abisul durerilor, care încearcă să răzbată în ploile efemerităţii, oglindită în neajunsurile vremii. Frământările sale lăuntrice sunt chemări către regăsire, către ţărmurile speranţei şi ale frumosului zidit cu trudă şi migală într-un câmp al redefinirii.

În valuri limpezi, marea îi cântă şi ea dorurile neostenite într-un azur al independenţei supreme. Sub scântei intense, stelele dezlănţuie un farmec al înstrăinării, iar bolta aspiraţiilor sale se răsfrânge pe aleile unei taine care-şi lasă aripile să se deschidă . Refugiu îi este templul divin al poeziei unde se închină naturii la poalele viselor preacurate. Zborul său rămâne neîntinat, asta fiindcă poetul luptă cu legile efemere, înălţându-se în văzduhul credinţei condus de legământuri nepieritoare. Pe umerii săi poartă parfumul vechimii din stele şi în ochii săi culorile armoniei se leagănă în convenţii neştirbite de vreme. Braţele sale cuprind cu ardoare florile unor veacuri care au răsărit din roua neuitării. La tâmplele sale se împleteşte o simfonie din cele mai frumoase mistere care plutesc în negura vremii.

Migala cu care ciopleşte fiecare vers spre a-l transforma într-o rază a veşniciei îl situează pe Anatol Covali între maeştrii sonetului. Bogăţia sufletească şi harul său divin se revarsă în limpezimea fiecărui sonet, fiindcă reuşeşte să îi confere acestuia acea claritate şi muzică nobilă a sferelor înalte. Precizia cu care îşi conturează versul, siguranţa şi străduinţa deosebită au dat naştere unor sonete impresionante, al căror glas pătrunde prin pânza nemărginirii şi străpunge ecourile sfinte care vin să-i aline sufletul. Adăpostit la streaşina melancoliei, îşi sutură aleanul cu versuri încântătoare, cultivate din dorinţi arzătoare. Biruinţa sa este învingerea timpului şi spatiului cu o îndrăzneală neobişnuită. Temerile sale s-au scuturat în anotimpurile tăcerii şi doar curajul îl poartă spre împlinire, motivându-l şi înălţându-l într-o manieră de admirat spre firmamentul desăvârşirii.

Fiecare sonet al poetului străluceşte într-un anume fel, asta fiindcă este precum o stea menită să aducă acea lumină care vindecă vremelnicia. Fiecare vers duce cu el lumina unei stele dar şi o rază a nemuririi. Iar fiecare cuvânt este o forţă care transcende barierele lumeşti.

În sonetele lui Anatol Covali sunt înlănţuite imagini de o rară frumuseţe şi sensibilitate într-un decor mirific. Răsărit de soare care încleştează amintirile, nori ai tristeţii pe aripi cenuşii ale vremii, gânduri şi aspiraţii care se ţes în curcubeie, păduri care freamătă de doruri răsunătoare, viori ale asfinţitului care mângâie privirea sa blajină şi însetată prin cânturi ale liniştii depline. Un cor de îngeri coboară să aducă lumii sale purificare şi tihnă. Iar fiecare înger a lăsat o lacrimă a necuprinsului pe versul poetului.

Sonetul e acea scânteie a cuvintelor care se aprinde în emoție și se stinge în fascinație. Iar poetul e acel spirit care-și lasă farmecul să ardă. Astfel, Anatol Covali stăpâneşte arta de a transforma cuvintele în note muzicale- pasiuni covaliene aflate într-o simbioză perfectă- pentru a descrie cântecul său lăuntric, lăsându-şi farmecul să ardă pe rugul eternităţii.

––––––––––––

Alexandra MIHALACHE

31 martie 2015

Slobozia  

By LSR

Adrian Botez – ULTIMA ÎNTÂLNIRE

…Dumnezeu a pus o mulţime de afişe publicitare, în vitrina lumii (întâi la un negustor neamţ, apoi la unul francez…!), pe care scrie, de veacuri (poate de şi mai multă vreme, cine ştie…), cu litere de-o şchioapă: “Aceasta-i cea mai bună dintre lumi!” (din pricina vremii mai mereu ploioase, s-a şters, aproape de tot, litera “b”, de la “bună”, şi a rămas un soi de…”ună”!), sau: “Liberté, egalité, fraternité!”…dar e clar că-s multe nemulţumiri, din cer până-n pământ, şi-napoi: nimeni nu-i egal cu nimeni, frăţie…”din părţi”, drepturile omului sunt încălcate, zi de zi şi clipă de clipă (ce să mai zicem de drepturile celorlalte înfăptuiri ale Creaţiei?!), dreptul la liberă exprimare e-o poveste, de care se râde, în anumite cercuri cu…echer, de se prăpădesc de râs…compasurile…şi câte, şi câte…

Sunt familii fără copii, copii fără familii, familii fără familii – copii cu copii, copii fără copilărie…puternici fără putere, putere fără puternici…bogaţi fără bogăţie, bogăţie fără bogaţi…înţelepciune fără înţelepţi şi înţelepţi fără de înţelepciune…

…Tot gândind aşa şi vorbind de unul singur, în dodii, pe drum… – Lucifer ex-arhanghelul se tot pipăia, inconştient, în scobitura din mijlocul frunţii, rămasă lui, acolo, neatinsă şi neumplută cu nimic, încă de la căderea dintâi… Mergea pe o şosea dintre cer şi pământ… – când, deodată, pe cine credeţi că vede? – îl vede, umblând, agale şi legănat, cu mâinile în buzunare, tocmai pe Dumnezeu! – deh, rivalul său! – adică, mofturosul său şef de “unitate”…! – de care-i tremurau şireturile, bietului ex-arhanghel, îi tremurau maţele şi inima-n el…

-Bună ziua, Doamne… – îngână el, groaznic de timorat, cu vocea subţiată de emoţie – dar reuşind doar să-şi prefacă tonul sincer-emoţionat, într-unul jalnic-sfidător.

Dumnezeu trece mai departe, tot legănat, cu mâinile în buzunare, ca nesimţitul, se face că nu-l vede, nu-l aude…

…A doua zi, tot pe când (umblând pe aceeaşi şosea cu pricina!) se gândea Lucifer la câte necazuri au lumile astea, create aşa, otova, din rămăşiţe de bunăvoinţă…iaca, iarăşi, Dumezeu: se plimba, agale şi legănat, cu mâinile la spate – şi cu spatele la el!

Lucifer, căruia îi cam paralizase vocea, de şocul revederii, se dădu, degrabă, după un boschet, de unde:

-…Bună…ziua…Doamne… – şi vocea i se duse, în jos, pe gât, prefăcându-se într-un nod cât găluşca…şi acolo se înţepeni!

Dumnezeu, iar, tot aşa! – tace, face şi trece! – cum e El, se ştie, lipsit de maniere…

…A treia zi, Lucifer era atât de supărat, pe câte văzuse în lume, dărâmate, dărăpănate şi fără de niciun rost ori Dumnezeu… – încât, mergând, tot înainte ca, orbul (pe aceeaşi şosea “intermediară”!), nu mai vedea pe unde trece, de atâta amărăciune şi preocupare! – … deodată, se izbi, fără să vrea, de un haram de făptură, de o întruchipare enormă…care se afla, în trecere, pe-acolo, pe şosea, făcându-şi plimbarea de după-amiază, agale…mâinile-n buzunare… – cu totul nepăsător, la tot ce era şi forfotea în jur…Haramul de întruchipare nici nu se clătină, măcar, la ciocnitură! – dar bietul ex-arhanghel căzu rău, şi se mai şi dădu de-a berbeleaca, de vreo cinci-şase ori…Când se uită el, aşa, de jos în sus: tot Dumnezeu! Încremeni. Nici nu voia să-şi închipuie ce urma să încaseze (după aşa “coliziune”!), de la şeful ăsta ciufut şi aşa de gros la simţire…

Când, deodată, nămetenia de Dumnezeu se întoarse spre prăfuitul ex-arhanghel (care abia de se ridicase în genunchi!), îi vârî, cu sila şi ameninţător, faţa-i în obraz – şi-i zise, aşa, printre dinţi:

-Hai acasă, nătărăule! De nimic nu eşti în stare, de-o istorie biblică întreagă! Împiedicat te-am ştiut (de-aia ai şi căzut din ceruri!), împiedicat ai rămas…Ar fi vai de mama ta, care o fi aia…, dacă n-aş fie eu, handicapatule! Şi te mai lauzi cu puterea ta de influenţă, cu răul pe care-l faci tu oamenilor, cu emanciparea ta faţă de ceruri, cu…un rahat complexat, asta eşti! Ptiu!

…Şi, mai mult târâş, Dumnezeu şi-l luă înapoi pe arhanghelul rătăcit…Din mers, Dumnezeu se scotoci într-un buzunar – şi scoase dintr-însul, c-un gest smucit, smaraldul, pe care i-l propti infirmului (redevenit, dintr-o simplă trântitură aleatorie, iar arhanghel…), drept în frunte, drept în mijlocul frunţii… şi, cu o lehamite nesfârşită în glas:

-Na, neisprăvitule, poate aşa ai să vezi pe ce lume eşti, cine eşti şi pe unde calci!

***

By LSR

Cristina ŞTEFAN: Ticu Leontescu – Beduin

Poezia mistico-religioasă- un domeniu eludat de critica literară contemporană, fără să însemne că această tradiţie lirică românească nu există. Un poet pe care îl citesc acum Ticu-Leontescu-Beduin-Copertaprima oară, Ticu Leontescu, din Timişoara, urmează căile bătătorite de înaintaşi, de la Dosoftei la Arghezi, de la Traian Dorz la Ioan Alexandru, pe tărâmul liricii religioase. Au fost opinii că acest gen literar nu este reprezentat semnificativ în literatura română:

„Lirismul religios nu prea are reprezentanţi de seamă în literatura română. În secolul al XIX-lea, nu aş putea cita decât două poezii, două veritabile capodopere însă, Fecioara Maria de Bolintineanu şi Rugăciunea lui Eminescu, fără ca totuşi pe cei doi clasici să ne fie permis a-i trece printre poeţii religioşi” (Ion Negoiţescu, Mai aproape de îngeri, în „Dialog”, Caiet de literatură, nr. 1-2, martie 1988).

În critica literară este această verigă lipsă şi nu în istoria literaturii noastre, dacă ne gândim numai la vorbele Părintelui Dumitru Stăniloae despre Nichifor Crainic, care spuneau că este „poetul nostru creştin prin excelenţă, cum este Paul Claudel, poetul creştin francez prin excelenţă sau Rainer Maria Rilke, poetul creştin german prin excelenţă”. Apoi alţi poeţi:

Zorica Laţcu (călugărită sub numele de Maica Teodosia, Traian Dorz şi Costache Ioanid, Valeriu Gafencu, Radu Gyr cu cântecul său de luptă, Sandu Tudor, Valeriu Anania – între Anamneze şi File de acatist, Ştefan Augustin Doinaş, un psalmist modern, Lidia Stăniloae, Daniel Turcea. Există o monografie pe internet publicată de Maria-Daniela Pănăzan– Poezia religioasă românească- Eseu monografic şi prefaţată de profesorul univ.dr. Ion Buziaşi, care face o incursiune documentată în istoria poeziei religioase româneşti de la izvoare până în prezent. Eseul este publicat în 2006 şi cred că o istorie tematică a poeziei religioase româneşti ar fi de folosinţă didactică necesară, dată fiind tradiţia noastră de credinţă ortodoxă dar şi lirica acestui gen, diversă şi milenară.

Volumul Beduin al poetului Ticu Leontescu are etichete strălucite fiind tipărit la Editura Brumar şi având o prefaţă amplă a profesorului filolog dr. Eugen Dorcescu. Este cunoscut faptul că printre puţinii critici de anvergură ai domeniului literaturii religioase, profesorul Eugen Dorcescu scrie eseuri, studii, teoretizări ale poeziei mistico- religioase româneşti. În anul 2009 a publicat la Editura Palimpsest Poetica non-imanenţei cu un capitol distinct, Poezia mistico-religioasă. Structură şi interpretare. De accea privirea sa, detaliind încadrări şi estetici, peste poezia lui Ticu Leontescu are deja un statut de recunoaştere sau poate este balustrada sprijinitoare acestui gen literar în scrierile ulterioare ale poetului.

Domnul Leontescu se află poet în şase volume de poezii, cu precădere religioase. Profesorul Eugen Dorcescu, în teoretizările domniei sale, distinge clar între poezia religioasă. „cu trăire mediată de ritual a misterului”şi poezia mistică „reprezentând trăirea directă a misterului”. Despre poetul Leontescu spune că „religiozitatea şi misticismul lui Ticu Leontescu şi ale poemelor sale sunt definite foarte exact de ceea ce se înţelege prin minimalism” dar şi |constată abandonarea formalismului, dat de modernitatea, eventual postmodernitatea unui asemenea discurs şi de originalitatea lui tipologică.”

Mergând pe aceste criterii intervine întrebarea de ce ar fi un poet religios, original? Ce s-ar mai putea inventa după Psalmii lui Arghezi sau Rugăciunea lui Eminescu sau Lumina lină a lui Ioan Alexandru?

Între a te ruga lui Dumnezeu în termeni lirici şi a face din termenii religioşi poezie există o diferenţă necesară actualei literaturi. Între a scrie o rugăciune în versuri ritmate, eventual transpusă pe note muzicale şi a obţine lirică din revelaţii şi iluminări grevate pe conştiinţă religioasă, din nou se impune discernere. Principiul poetic acţionează total diferit între cele două categorii de manifestare lirică a dragostei pentru Dumnezeu.

Ticu Leontescu este teolog prin conştiinţă şi aplică această formatare religioasă în cotidianul modern scris. Expresia sa este de comuniune cu Dumnezeu, de comunicare directă, fără false osanale, fără umilinţă şi de aici până la poezia religioasă cu caracter pragmatic nu mai este distanţă.

„Rabuni,

n-am urcat vreodată

Golgota

Pe care Tu ai urcat-o

Cândva

Dar am o Golgotă în mine.

O Golgotă

numai a mea.” (O Golgotă în mine)

 

Emoţia mistică este esenţializată şi minimalizarea mizează pe nevoia de spiritualizare într-o lume denaturată, crudă, uşuratică şi coruptă.

„De la o vrene

mai mult ca oricând înainte

caut de toate

de-a buşilea mergând

pe genunchi şi coate…

Eclesiastic oserv

că toate-s vane

destrămate!” ( Caut)

 

Între credinţă şi religiozitate, Ticu Leontescu alege expresia alegorică a fiinţării divine, eul său înţegându-se simbiotic cu Dumnezeu, o revelaţie a iubirii până la savurarea eternităţii.

„Înveşnicind vremelnicia

depozitez în inima-mi chivot:

cuvântul, cântarea, iubirea

pâine, miresme şi flăcări…

Ce simple sunt acestea toate!

Doar ele-mi dau eternitate.” ( Înveşnicind vremelnicia)

 

Poezia religioasă a lui Ticu Leontescu nu se abate nicio clipă de la umbra lui Dumnezeu în om aşa cum a poetizat neasemuit de frumos Fericitul Augustin:

„Aşadar, o, Dumnezeule al meu, eu n-aş putea să fiu, n-aş putea în nici un fel să exist, dacă Tu n-ai fi întru mine.”

Credinţa în Dumnezeu este însuşi sensul vieţii şi poetul Ticu Leontescu ne învaţă acest lucru simplu şi curat.

 

Cristina ŞTEFAN, 15 martie 2015

By LSR

Alexandra MIHALACHE – TRAIAN VASILCĂU, CĂLĂTORUL NEMĂRGINIRII

TRAIANUS-wbRugăciunea este cea mai pură formă de recunoştinţă către divinitate, iar Traian Vasilcău îşi îndeplineşte misiunea revărsând în sufletele noastre lumina templului ceresc prin versuri care freamătă în eternitate. Singura ştiinţă al cărei Adevăr e desăvârşit este credinţa. Aceasta este ştiinţa lui Dumnezeu în al cărei studiu profund poetul se dăruieşte cu ardoare, lăsându-şi emoţiile să capete strălucire celestă prin rugăciune.

Nu e râu mai senin decât acela care izvorăşte dintr-un suflet ce-i cântă divinităţii. Nu e lacrimă mai curată decât cea care pleacă spre absolut, doinind iubire pentru Creator. Şi nu e un suflet mai înălţător decât acela care trăieşte pentru şi din mângâierea divină.

Traian Vasilcău îşi şlefuieşte versul cu profunzime şi forţă interioară nebănuită, sculptând nemurirea în imagini care glăsuiesc cu sensibilitate. În versul său cerne pulbere de dor şi gratitudine, ridicând iubirea pe cele mai nobile culmi. Binecuvântat cu har şi fineţe lăuntrică, poetul este conştient că divinitatea l-a înzestrat pentru a fi mesagerul nostru prin tăria cuvântului. Iar cuvântul pentru poet este expresia supremă a credinţei, căci prin el sădeşte speranţa nesfârşită şi scapără scântei ale veşniciei. Tot prin cuvânt poetul îşi croieşte un destin aparte care îi conferă unicitate. Căci mai presus de toate, îl defineşte puterea cuvântului.

Îmbrăcat în straiele smereniei şi devotamentului, poetul cutreieră potecile luminate de Cuvântul Domnului, relevând frumuseţile care-i cuceresc privirea şi inima. În calea sa licăreşte iubirea şi nădejdea, din care se hrăneşte însetat de absolut. Se înalţă spre bolta iubirii , iar acolo se cufundă în limpezimea celui mai distins sentiment. Adăpost îi sunt stelele pe genele cărora îşi aşterne visele şi dorintele şi prin care sclipeşte în acorduri tremurătoare, cununat cu eternul.

În poemele sale răsăritul se îngemănează cu asfinţitul, fiindcă soarele sub ale cărui raze îşi odihneşte sensurile este chiar lumina sfântă, ţesută şi brodată din firul credinţei. Doar iubirea îi este focul ce mocneşte între cursurile existenţei, foc ce îi întreţine simţurile şi puterea de a plăsmui. Plutind fără temeri înspre desăvârşit, creează viziuni de o frumuseţe răvăşitoare. Se oglindesc tărâmuri dumnezeieşti în cântecele sale şi se dezlănţuie cerul într-un spectacol de culori fără asemănare. Frământările poetului îşi găsesc tihna în razele de credinţă care-i scaldă sufletul şi care-l înconjoară în mister.

Străbătând drumeagul către fericire, ochii săi sorb minunile care i se înfăţişează şi lasă lacrimi de rouă să picure pe mătasea timpului. Dar timpul său capătă alte valori. Nu cunoaşte decât sferele înalte, căci reuşeşte să-l învingă şi să evadeze . Suntem liberi să credem sau nu. Însă, dacă nu credem, nu mai suntem liberi. Iar poetul crede cu tărie şi de aceea nu este prizonier al timpului, ci un călător al nemărginirii. Călătoria sa începe în plan teluric, dar adevărata călătorie o manifestă în plan celest printr-un zbor tivit în veşnicii.

Frântură din perfecţiunea divină, poetul îşi caută şi îşi cântă neîncetat împlinirea şi tinde a se contopi cu Dumnezeu spre a-şi desăvârşi forma. Cuvântul său de recunoştinţă vine ca răspuns la Cuvântul de dăruinţă al divinităţii şi îl îndreaptă pe căi unde înfloreşte iubirea într-un pocal de lumini mirifice. Biruinţa îi aduce purificare doar prin sudarea cuvântului cu sfinţenie.

Între om şi Dumnezeu e doar o palmă: palma iubirii. Aceasta se deschide spre iubire şi speranţă. Dar nu toţi ştiu să deschidă palma iubirii. Traian Vasilcău însă se dăruieşte total spre a-şi împlini menirea. Se dedică cu înflăcărare acestei nobile misiuni şi respectă cel mai frumos legământ al iubirii.

Lecţia pe care ne-o împărtăşeşte poetul este aceea că tot omul are acces la mântuire. Niciun savant nu se poate mântui prin descoperirile sale, fiindcă cea mai importantă descoperire e cea a divinităţii. Poetul măsoară timpul prin iubire şi cunoaştere, şi anume, cunoaşterea lui Dumnezeu. Cea mai relevantă credinţă a sa . Se depărtează de realitatea lumească şi se apropie de divin cu fiecare cuvânt, fiecare vers, fiecare poem. Trece de barierele lumeşti, dincolo de frumuseţea lumească şi evadează în frumuseţea celestă, pe care divinitatea i-o revarsă în suflet şi simţuri astfel ca el să simtă adevărata viaţă.

Atingerea impalpabilului: aşa defineşte poetul credinţa. Pentru că Îl poate simţi pe Domnul, deşi nu-L vede; pentru că Îl poate asculta, deşi nu-L aude. Profesorul care îi deschide cartea timpului şi spatiului este Dumnezeu şi de la El vin lecţiile veşniciei. Prin El descoperă Adevărul, singura valoare de necontestat. Devotament solemn, înger care îşi răsfrânge aripile prin iubire, tratament care vindecă şi aduce nemurirea, toate se îmbină armonios în cuvântul lui Traian Vasilcău, zidind privelişti de un lirism fără margini.

„Sfeşnic în rugăciune” este măiestria prin care se relevă piatra de temelie a edificiului spiritual- credinţa. Este înlănţuirea de imagini care curg în valea eternităţii, dar şi expresia iubirii supreme. Prin Cuvânt, poetul clădeşte o cetate a veşniciei, lăsând să plouă cu raze de credinţă care să ne dezmierde trupurile şi sufletele. Ne conduce către Adevăr şi ne lasă să descoperim cea mai frumoasă cale de a ne mântui: cunoaşterea Domnului.

Îngenuncheat la tâmpla nopţii, Traian Vasilcău alungă întunericul de orişiunde şi face să răsară Soarele pe pământul existenţei noastre. La picioarele sale cade lumina sacră lăsând pentru totdeauna să învăluie sfeşnicul în rugăciune.

–––––––––––-

Alexandra MIHALACHE

28 aprilie 2015

Slobozia

By LSR

Florentin Smarandache – POEME PATRIOTICE

ISTORIA PATRIEIFlorentin Smarandache

            La margini      de noapte soldaţii

            păzesc lumina.

            Trecutul ne trăieşte

            (existăîn orice lucru).

 

 

            Priveşte azi ramura verde a Istoriei.

            Fiecare Istorie îşi are istoria ei.

            Acesta e acum-ul.

 

                        Iţani cu muntele-n obraz,

                        tâmplari cu nume încrustat

                        pe lemnul unei stele,

                        şi scriitori –

                        căutători de aur

                        în suflet.

 

                        Copiii visează

                        cu voce tare.

 

                        Acesta e acum-ul.

                        – Poezie, înainte!

>>>>>>>>>>>>

By LSR

Vasile Szolga – LA MOTRU

Eram de două săptămâni la Motru, însoţind un grup de studenţi într-o tabără de muncă patriotică. Noi, însoţitorii studenţilor, nu prea aveam ce face. Studenţii erau alocaţi fie unor brigăzi ce lucrau în subteran, unde noi nu puteam pătrunde, fie unor brigăzi de muncitori de la suprafaţă unde iarăşi nu aveam ce căuta. Noi, cele două cadre didactice însoţitoare şi trimisul Comitetului Uniunii Tineretului Comunist, un tânăr cam de aceeaşi vârstă cu noi, ne ocupam cu administrarea condiţiilor de cazare şi de hrană ale studenţilor şi eram interfaţa cu conducerea complexului de mine de la Motru. Pentru a mai trece vremea ne duceam, din când în când, la restaurantul oraşului unde, în faţa unei sticle de bere sau a unei cafele, stăteam ore întregi fie, eu, lucrând la probleme legate de teza de doctorat, fie, ceilalţi, citind cu nesaţ cărţile pe care le adusesem cu noi.

Într-o zi, când trimisul UTC-ului era plecat Târgu Jiu, la ”centru”, cum ne spunea el, iar colegul meu de la facultate era la direcție pentru a rezolva nu ştiu ce treabă legată de cazare sau cantină, stăteam singur la o masă a restaurantului, cu o cafea şi un pahar de apă în faţă, studiind ceva legat de teză. În restaurant se mai aflau, la câteva mese, câțiva mineri, probabil din schimburile doi sau trei, bând vin spumos. De altfel, am constatat că minerii beau adeseori ”Spumos”, băutură destul de scumpă, dar pentru ei, care câştigau bine acceptabilă ca preţ şi care, probabil le conferea statutul de domni sau privilegiaţii societăţii socialiste.

Deşi erau destule mese libere, la un moment dat, în local intră un bătrânel care, l-am privit cu atenţie, era îmbrăcat într-un costum popular, şi nu în salopetă, ca majoritatea celor ce populau restaurantul. Se uită în jur, apoi se apropie de masa la care stăteam şi îmi ceru voie să se aşeze. La aprobarea mea – îmi pria o pauză, pentru că mă cam potmolisem la ceea ce lucram – se aşeză, cu un oftat prelung. Fără să vreau, am observat că la apariţia bătrânului nici consumatorii şi nici chelnerul nu se sesizară, parcă nu-l văzură.

Cum îţi zice matale, tinere, dacă nu sunt foarte indiscret? întrebă bătrânul, după ce se rezemă de speteaza scaunului. Eu sunt Ilarie a lu Manea Roşu, sau Moş Ila din Roşiuţa, toată lumea mă cunoaşte acolo.

Mi-am spus numele şi am completat cu alte informații privitoare la cine eram, ce căutam şi făceam acolo.

Văzuşi, matale, ce fac aiştia cu frumuseţea de ţară? Au sfârtecat frumuseţea de peisaj, de nu mai recunoşti ce a fost înainte.

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Günter Grass – DEŞEURILE NOASTRE

Căutam pietre când am găsit2015-05-14_183404

mănuşa supravieţuitoare

din material sintetic.

 

Fiecare degetar spunea.

nu, nu naivele poveşti marinăreşti

ci ce va rămâne:

 

deşeuri ale noastre2015-05-14_183253

pe plaje întinse.

În timp ce pe noi, rătăciţi

nimeni nu ne va căuta.

 

Günter Grass (1927-2015)

Traducere: Gabriela Căluţiu Sonnenberg

By LSR

Gabriela Căluţiu Sonnenberg – Scrisoare pătimașă

Gabriela Calutiu SonnenbergTocmai am pus telefonul în furcă şi–am rămas cu privirea în gol, gândind la cele nespuse şi la cum m–ai privat încă o dată de ocazia de a le da brânci pe gură, la toate. Printre degete, la mustaţă, scăpate.

– Ei şi? Mare scofală, ai comenta tu acum, după cum te cunosc. Ce mare lucru să ne mai fim spus?! Filmul s–a terminat.

Căci te cunosc, ştii bine, n–are rost să ne ascundem după degete, chiar dacă au trecut atât de mulţi ani! Iar noi, deşi arătăm ca noi, aparent fără schimbări majore, de fapt pe dinăuntru suntem altfel… Iată cum ne conservă nivelul de trai civilizat, ne face să nu părem deloc uzaţi. Un imn aparenţelor. Odă!

Sunt două secunde de când încerc să mă smulg din împietrire, de când mi–ai comunicat politicos că eşti atât de ocupată încât n–ai timp să te întâlneşti cu mine. Asta în ciuda faptului că se întâmplă ca eu să traversez ţara în care te–ai stabilit. Iar eu aş avea timp berechet. Berechet timp, aş avea…

„Ocupată cu munca, fireşte”. M–ai şi repezit când te–am întrebat mirată „Cum adică, cu munca?”

– „Păi din ceva trebuie să trăim”, mi–ai sărit ca arsă. Acum câţiva ani, altfel te–ai fi exprimat, căci erau mai înalte gândurile şi preocupările în trecerea noastră vremelnică prin marea masă a celor care nu–şi pun întrebări.

Nu două secunde, ci şase ani au trecut de când mi–ai trimis o felicitare impersonală, echilibrată, în sens reglementar occidental, cu urări de bine pentru căsnicia mea proaspăt iniţiată. Congratulări reci pentru ancorarea mea într–un „port” pe care îl căutam mai demult. Bezmetică şi neconsolată, tot căutând idealul – recunosc – am fost agasantă uneori în cercul de prieteni intimi, cel în care tu ocupai un loc de frunte. În definitiv, cine mă credeam?

Nici două secunde, nici şase, ci şapte ani s–au scurs de când ai scris că vii, cândva, în vară. Oricum nu conta când vii, eram acasă, cu muncă şi cu obligaţii, fără concedii – „n–am timp nici să mor” – gata oricând de desfăcut, în Bucureşti, la etajul şapte, canapeaua extensibilă din sufragerie, gata de destupat sticlele de tămâioase – bohotinoase, vermuturi mamaieze şi lacrimi ovideneşti, pe fundalul unei plăci de „piaţa Romană, numărul nouă” sau – de ce nu – c–un Bucegi între dinţi, cântând un refren ţigănesc, acompaniat pe chitară. Gata să dau măsura „trecutului fumat de mult”, gata să le ofer o mostră involuntară de autenticitate naivă elveţienilor pe care se întâmpla să–i aduci ca însoţitori. Se întâmpla ca de data asta să–l aduci pe alesul tău, cel adevărat. Pe bune, nu ştiam eu pe atunci. Asortam pufuleţi, eugenii, covrigi calzi.

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elisabeta IOSIF – O scoică la marginea mării

Caii sălbatici ai cerului aleargă marea…

Apare în flăcări de astru şi-arată culoarea

O scoică, adânc ancorată-n amintiri ascunse

Se sfarmă în foc. Din nisipuri aprinse…

Agață în cântec de mai glasul unei mierle

Ecoul valului ce-nvăluie glezna unei perle.

Se sting, în amurg, poveştile de-o seară

Se-adună, în căuşul palmei ei, ecouri de vară.

By LSR

Germain Droogenbroodt – Reizvorâre

Adâncului fără fund
baza să i-o afli
2015-05-14_183044

citind pierdutele ore
din vâltoarea
timpului

liniştea s-o-nţelegi
nu ca gol
ci desăvâr
şire

lumină descâlcită
cu umbra
nop
ţii.

Traducere: Gabriela Căluţiu Sonnenberg

By LSR

-Invitaţie – Festivalul Naţional de Literatură pentru Copii şi Tineret ,,Cezar Petrescu” – Buşteni – ediţia a VI-a

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA – Filiala Bucureşti- Literatură pentru copii şi tineret în colaborare cu Centrul de Vizitare „Alexandru Beldie” al Administraţiei Parcului Natural Bucegi-Sit Natura 2000 – Buşteni au onoarea de a vǎ invita sǎ  participaţi la cea  de a VI-a ediţie a FESTIVALULUI  NAŢIONAL DE LITERATURĂ PENTRU COPII ŞI TINERET ,,CEZAR PETRESCU” – Buşteni- 21- 23 mai 2015

Programul festivalului este urmǎtorul:

Joi, 21 mai 2015, orele 10:30:Centrul de Vizitare „Alexandru Beldie”- str. Telecabinei- langa Hotel Silva
·        Deschiderea oficială;
·        Prezentarea invitaţilor;
·        Lansare de carte;
·        Din tainele scrisului : invitaţii citesc din creaţiile lor; dialog deschis: scriitori-elevi.
·        Târg de carte pentru copii.Ora 14:oo
Masa de prânz

Vineri, 22 mai 2015,Ora 10:30:
Centrul de Vizitare „Alexandru Beldie”-
·        Prezentarea juriului pentru concursurile de poezie, secţunile fiind:
·        Mircea Sântimbreanu (elevi – clasele V-VIII)
·        Cezar Petrescu (elevi-  clasele IX-XII)
(Pentru ambele secţiuni, tematica este la alegere –versuri sau prozǎ scurtǎ)
·        Elevii din şcolile din Buşteni şi împrejurimi îşi prezintă creaţiile literare;
·        Lansare de carte
·        Târg de carte literatură pentru copii.

Ora 14:00
Masa de prânz

Sâmbǎtǎ, 23 mai 2015,Orele 10:30 :

Centrul de Vizitare „Alexandru Beldie”-
·        Festivitatea de premiere;
·        Program literar-artistic susţinut de elevii de la  şcolile din Buşteni, împrejurimi şi din ţară;
·        Expoziţie Internaţionalǎ de creaţie plasticǎ dedicatǎ anului 2015 – Anul Internaţional al Luminii
·        Prezentare de creaţii literare dedicate armoniei naturii realizate de cǎtre elevi în cadrul  Cenaclulului  literar „Sentiment şi Inocenţǎ” Buşteni; prof. Miricǎ Dorina Elena şi prof. Stanciu Ana
·        Lansare de carte;
·        Târg de carte literatură pentru copii;
·        Impresii de la Festival;
·        Închiderea ediţiei a VI-a a Festivalului.

Preşedinte,
Victor Gh. Stan

PRECIZĂRI  >>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Roxana ICHIM – De ce este jurnalistul un creator…

Dragi prieteni,eforturile noastre de a include membri UZPR între cei care beneficiază de drepturile  Legii 8 / 2006 se află pe un final de drum. A fost iniţiată o modificare a primului articol din Lege, care se va afla curând, sperăm, în dezbatere parlamentară. Pentru a susţine acest demers, consider oportun să diseminăm informaţia, postată pe pagina noastră  uzp.org.ro ( ,,Şi ziaristul este creator” ), fie prin preluare integral, sau comentariu personal, în ziarul Dvs, pe blogul sau revista pe care o realizaţi on line, ori postul de radio sau tv., unde aveţi posibilitatea,Dacă veţi reuşi acest lucru, m-ar bucura să ne comunicaţi unde a apărut, sub ce formă, pentru a transmite şi iniţiatorilor actului legislativ, care au nevoie, la rândul lor , de o solidaritate în acest sens.


Cu prietenie,
Doru Dinu Glăvan
Preşedinte

De ce este jurnalistul un creator…

Fără să insist prea mult asupra temeiurilor deontologice care stau la baza ideii că jurnalistul este la rândul lui un creator, voi expune propria argumentaţie, generată de propria experienţă.
Ziaristul este creator pentru că nu face obiecte de serie, pentru că nu lucrează mecanic, ştanţat, transmis din mintea altcuiva. Ziaristul este acel om care stă în ploaie la ore imposibile pentru a „prinde”, a „se prinde” şi în final a „traduce” pentru public. Face toate acestea de regulă „din mers”, fără program, fără prea multe griji pentru propria persoană sau propriul buzunar. Face toate acestea cu determinarea pe care o poate vedea oricine la sculptorul obsedat de o formă, la scriitorul fixat pe o frază, la pictorul care aşteaptă în picioare zorii dezvăluitori de nuanţe pe pânză. Şi dacă s-a întâmplat vreodată să remarcaţi vreo cronică plastică într-o revistă sau vreun reportaj într-un ziar, înseamnă că ştiţi că în spatele literelor se află nu doar efortul fizic, intelectual şi predarea materialului la termen – aspecte, de altfel, remunerate de regulă, ca în orice altă meserie – ci şi vocaţia celui care le caută pentru cititori, la orice ore, pe orice vreme şi în faţa oricăror obstacole. Jurnalistul duce mesajul artistului din atelier, al muzicianului din sala de concert, al fermierului, al minerului sau al celui bombardat, victimă colaterală a politicii şi pentru povestea căruia îşi riscă uneori viaţa sau libertatea. Ziaristul nu vă dă doar ştirea – şi, cu ea, puterea – vă dă nuanţele ei, acţiunea şi ideea din spatele ei, vă dă tot tabloul şi vă transformă, dragi cititori, în persoane în cunoştinţă de cauză. Aşadar, ziaristul vă dă de gândit, aşa cum o face lucrarea de artă, fie ea piesă muzicală sau ansamblu statuar.
Nu ştiu dacă din aceste motive s-a depus la Senat o propunere legislativă care vizează completarea art. 1 din Legea nr. 8/2006, astfel încât şi jurnaliştii să beneficieze, în anumite condiţii, de o indemnizaţie de 50% din pensia care li se cuvine în baza asigurării în sistemul public de pensii. Ceea ce ştiu este că Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România s-a adresat Academiei Române, care, prin foştii ei preşedinţi, academicienii Eugen Simion şi Răzvan Theodorescu, au opinat că actul jurnalistic, publicistic din presa scrisă şi cea audiovizuală constituie act de creaţie a jurnalistului, fireşte, cu condiţia ca produsul jurnalistic să fie de calitate şi să respecte deontologia profesiei de jurnalist. Iar calitatea actului de creaţie jurnalistică, arată aceleaşi opinii din cadrul Academiei Române, poate fi stabilită numai de Uniunea de profil a breslei, mai exact Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, pe baza criteriilor de ordin estetic şi deontologic. Şi mai ştiu că jurnalismul este, fără îndoială, asemeni celorlalte domenii – „precum cel al creaţiei muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale, şi al artelor plastice” – de utilitate publică. Într-adevăr, cine poate fi mai util publicului într-o lume a informaţiei decât cel care o furnizează?…
Nu ştiu dacă demersul legislativ va avea succes. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că ziaristul este un creator – poate mai puţin elitist şi mai puţin spectaculos decât artiştii, dar la fel de dispus să-şi ignore limitările şi să depăşească barierele pentru a transmite un mesaj sau o poveste. Iar acestea sunt creaţie, măcar pentru că nu există linii care să le producă…

Roxana ICHIM/UZPR

By LSR