Elisabeta IOSIF – DORUL DE LUMINĂ

Tu, care porțiPaște- lumina învierii

Divina Lumină,

Maică,

Prea Curată,

Primenește-ne-n

Cântarea creștină:

”Veniți de luați Lumină”

Poruncește,

Vestitorului dimineții,

Vântului,

Să ne anunțe,

Darul de Lumină:

Veniți de luați Lumină,oua rosii in cos

La Învierea Domnului!

 

El s-a îmbrăcat cu Lumina-i dalbă,

Lumina Înțelepciunii,

Albă.

”Veniți de luați Lumină”!

Și ne-a binecuvântat

”EU sunt Lumina Lumii”

By CLB

Eliza ROHA – VICTORIŢA DUŢU ŞI FILOZOFIA CREDINŢEI

2016-04-24_190951Volumul de poeme „Există un Tu”, publicat la Editura Betta, Bucureşti, 2016, al tinerei prof. Victoriţa Duţu, o situează pe autoare într-o altă sferă a creaţiei poetice, de esenţă filosofică şi religioasă. Victoriţa Duţu, profesor de matematică la un liceu din Bucureşti, cunoscută, deopotrivă, ca pictoriţă, poetă, prozatoare, eseistă, realizator de emisiuni TV, implicată în diferite activităţi culturale şi membră ale unor organisme internaţionale, este o figură reprezentativă pentru noua generaţie de intelectuali-artişti, prin originalitatea creaţiilor sale artistice, cu tematică filosofică şi religioasă şi îngemănează în complexitatea personalităţii sale mai multe coordonate, potrivit cu studiile urmate, în principal: facultatea de matematică, facultatea de filozofie, studii de artă plastică, masterate, diferite alte cursuri din sfera umanistă. Toate acestea sunt alăturate, îmbinate pe un fond de adânc sentiment religios datorat educaţiei primite în familie.

Fiică de profesor şi învăţătoare, Victoriţa Duţu a manifestat de copil înclinaţii deosebite către literatură şi pictură, către studiu şi ortodoxie, reflectate mai apoi în creaţiile sale plastice şi literare. A obţinut premii la concursuri literare din ţară şi străinătate, are numeroase tablouri expuse în muzee şi galerii de pictură din ţară şi străinătate. Iată deci o personalitate complexă, tonică, uşor rebelă, deosebit de harnică şi aplicată întrutotul pe activităţile cărora i s-a consacrat cu avântul nedisimulat al tinereţii.

Consider noul volum editat un poem interesant prin tematica aleasă, originală, o configurare poetică de esenţă filosofică şi religioasă, cu o încărcătură specială de iubire, tandreţe şi smerenie închinată Divinităţii, totodată o geneză inedită a simbolurilor creaţiei spirituale divine, chiar o invocare a binecuvântării.

Deşi structurat pe categorii de idei, poemul, o continuă rugă, este unitar şi coerent prin înlănţuirea firească a simbolurilor spiritual-divine care-l compun, a relaţiilor dintre acestea, totul trecut printr-o gândire personală despre viaţă şi univers. Ca într-o simfonie a naturalităţii poetice, poemul începe direct, mărturisind credinţa în puterea tutelară asupra existenţei materiale : ”Există un Tu”, adică există Dumnezeu care ”(…) păşeşte tăcut/către fiecare privire/către fiecare pas/şi drumul lăsat/în urmă/devine lumină”; apoi ne poartă în ideea Infinitului ca ”(…) o gândire/o stare a minţii/(…) Făcând loc/Luminii/Ca-n ziua dintâi.”, mai apoi atenţia o focalizează asupra Omului ”(…) cu sufletul Infinit/În infinitul/Tău”, urmând Lumina, Cosmosul, Cuvântul-”sămânţă” ”Înfăşat în lumină” sau ”Într-o taină/ascunsă/Ce se rosteşte/În interiorul/Trăirii/Făcând cu putinţă/Naşterea/Unui nou început.”

>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Florentin SMARANDACHE – EXPEDIŢIE ÎN ANTARCTICA (4) – PLECAREA

DIN ISTORIA ŢĂRII DE FOC

Descoperită de europeni de doar cinci secole, Ţara de Foc are o istorie de peste 10.000 de ani, confirmată arheologic

*2016-04-24_190635

Primul european care descoperă Ţara de Foc este Ferdinand Magellan (Fernão de Magalhães, c. 1480 – 1521), în 1520. A trecut prin strâmtoarea care azi îi poartă numele. Navigatorul Johannes Schöner, aka Johann Schönner, Johann Schoener, Jean Schönner, Joan Schoenerus (1477 –1547), în 1515, şi harta desenată de Loop Home arătau posibilitatea unei conecţii între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Corabia lui s-a numit Trinidad.

*

Au trecut ulterior prin Strâmtoarea Magellan alţi navigatori: Francis Drake, pirat, în 1576; Olivier Van Noort, olandez, în 1598; Pedro Sarmiento de Gamboa, spaniol, în 1584; Joris van Spilbergen, olandez, în 1614; Thomas Cavendish, englez, în 1786.

*

Turul Ţării de Foc, pe apă, este efectuat de Willem Cornelisz Schouten şi Jacob le Maire, în 1616, cu nava maritimă „Eendracht”, care descoperă Peninsula Mitre, Isla d’Estados şi renumitul Hoom Caap (Cap Horn). Furtunile pe mare, gheaţa şi terenul ostil, frigul excesiv sunt obstacole de care se izbesc navigatorii. Fraţii Nodal navighează cu două caravele (caravel), în anul 1618. Jacques l’Hermite (c. 1582 – 1624), cunoscut şi ca Jacques le Clerq, un comerciant olandez, se încumetă şi el în areal, în anul 1624. În Golful Nassau, 14 dintre mateloţii săi sunt ucişi de aborigenii Yámana. Îl va urma alt olandez, Hendrik Broer, în anul 1642. Alte expediţii în Ţara de Foc sunt întreprinse de Beauchesne (1698), G. Anson (1740), J. Byron (1764) şi James Cook (1769). Alexandro (Alessandro) Malaspina, un italian în slujba forţelor navale spaniole, navighează cu două corvete „Descubierta” şi „Atrevida”, în scopul de a executa hărţi maritime.

*

Luis Piedrabuena (1833 – 1883) a consolidat suveranitatea Argentinei asupra sudului, atunci cvasi-nelocuit şi neprotejat de stat.

*

În 1884, canoniera ”Parana”, din cadrul Diviziei Expediţionare a Atlanticului de Sud, soseşte în Golful Ushuaia, unde întâlneşte pe Thomas Bridge şi pe misionarii săi anglicani. Ultimul pirat din Canalul Beagle, Pasculin Rispoli, a ajutat câţiva puşcăriaşi de la închisoarea Ushuaia să evadeze, printre care pe anarhistul Simón Radowitzky (n. Szymon Radowicki, în Ucrania, 1891, mort în México în 1956). Goeleta „Maria Auxiliadora”, aparţinând congregaţiei anglicane (începând cu anul 1892) naufragiază în anul 1898.

*

Alte nave maritime care s-au aventurat în Ţara Focului: „Duchess of Albany” (1893); „1 Mai” (1886), „Allen Gardiner” I, II şi III (1854, 1874, 1885), „Romanche”; vasele familiei Beban şi Cutter-ul „Garibaldi” (1896), goeletele „Negra” (1911), „Tomasito! (1913) şi „Blanca” (1916).

 >>>>>>>>>>>>>

By CLB

Elisabeta IOSIF – DRUMURI DE LUMINĂ

Într-un peisaj paradisiac, drumul dintre Orhei și Soroca, șerpuind printre coline împrimăvărate, anunța înnoirea anotimpului. În acest timp al armoniei dintre pământ și cer în Basarabia se simțea,  prin purificări spirituale, profundele iluminări ale sufletului românesc. M-am simțit acasă  ascultând în sfintele mânăstiri și biserici pictate de zugravii legendarilor voievozi clopotele și toacele, care ne deslușeau muzica tainică a Universului. Era acea atmosferă în care se pregătesc sărbătorile pascale, cu lumina din candelele  străvechi din altarele ortodoxe voievodale, care sunt în rugăciune de veacuri. Bisericile Basarabiei, unele  pictate în exterior,  în această perioadă de sfințenie par ouă încondeiate în timp, prin însemne istorice,  scrise cu străvechi simboluri creștine sau precreștine.

12 Am văzut Basarabia până la Nistru – minunat pământ românesc –   plin de podgorii, renumite încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, un ținut prin care șerpuiesc râuri  înconjurate de păduri, coline semănate cu grâu – o mare de verde intens – alternând cu alte culturi, orânduite geometric pe suprafețe imense de la Orhei la Soroca. Iazurile Orheiului – ochii cerului  plini de stelele dumnezeirii – dăruiesc apa pentru irigarea pământului fertil și roditor dar sunt și oaze de liniște și de pescuit. De-a lungul celor 12 localități, pe valea Răutului,  un afluent de dreapta al Nistrului, se derulează dealurile de calcar, ce au adunat istorie. În arealul Orheiului  se află primul Parc Național al Republicii Moldova de 32000 de ha –  peisaj de codru. În apropiere de Orhei, la 18 km, localitatea Butuceni:   eco – resort, un sat declarat ecologic, unde orice mașină nu are voie să depășească viteza de 10 km/oră. Face parte din patrimoniul național istoric. O poartă țărănească, asemănătoare porților mari, maramureșene – fără ornamentele acestora – ne anunță, că putem intra în pensiunea agroturistică Butuceni, de 3 stele, oferind ”gastronomia tradițională, terapie anti-stres  în mijlocul naturii”…și ofertele continuă …Simt atmosfera de casă părintească…

3În timp ce mă documentam a intrat un grup de copii. M-am apropiat și am  auzit-o pe profesoara care îi însoțea, vorbind rusește. Îl întreb pe un copil , de unde sunt. Puștiul, un blond simpatic, s-a uitat la mine mirat. Insist,    întrebându-l  la ce școală învață. Aceeași față nedumerită. Auzindu-mă, profesoara îmi răspunde: suntem din Tiraspol. La școală se predă numai în limba rusă. Și acasă, insist eu,nu vorbesc și românește? Văd că dumneavoastră  vă puteți adresa într-o limbă curată, românească… Pe față i s-a instalat tristețea…apoi  a dat din umeri, a neputință….

4 Departe bătea o toacă, pentru slujba de seară, vestind spre toaca altei biserici vremelnicia omului dar și veșnicia credinței. Se auzea un inedit concert de toacă – simfonie ireală, din care, întotdeauna se deslușesc sunetele lemnului sfânt cu ritmicități misterioase…În respirația grăbită a Timpului creștinismul transformă fiecare biserică sătească în noaptea Învierii.

Elisabeta IOSIF

21 aprilie, 2016

 

By CLB

Alexandra MIHALACHE – IOAN VASIU ŞI METAFORELE IUBIRII

 VASIU-Ioan-LCM-wbÎn cel mai nou volum de poeme pe care îl semnează Ioan Vasiu, anume „Livada cu metafore”, redă frumuseţile lumii în culori fermecătoare, zidind metafore de o rară sensbilitate. De asemenea, descrie şi lumea sa interioară pe care o evidentiază prin cântece lirice înălţătoare din care se revarsă lumina, speranţa şi iubirea pentru frumos. Cu o fineţe aparte, poetul construieşte imagini simbolice prin care dă trăirilor sale orizonturi nemărginite.

Poemele lui Ioan Vasiu sunt simbioze muzicale în care se împletesc sentimente nobile şi prin care ne transmite mesaje deosebite de a iubi frumuseţile universale şi a ne cufunda în puterea lor nebănuită.

Iată o destăinuire sinceră prin care poetul ne revelă universul său lăuntric, reliefând coordonatele care-l definesc. Un „cântec triumfal” mărturiseşte că îi este viaţa, dar şi o floare fiindcă  înfloreste nespus de frumos în lumina pe care o soarbe din această lume. “viaţa mea-i o bandă desenată/ viaţa mea-i precum un serial/ viaţa mea-i o floare de muşcată/ viaţa mea-i un cântec triumfal”. (Cântec)

Ioan Vasiu conturează metaforic şi o descriere sugestivă a femeii, dându-i un sens profund şi accentuând însemnătatea sa în această lume. Ea este , în viziunea autorului, „un poem încă nescris” care atinge zenitul prin iubire. Astfel, femeia capătă măreţie şi valori primordiale în versul său. „femeia-i cuib de cântec şi de vis/ femeia al vieţii curcubeu/ femeia un poem încă nescris/ femeia al iubirii apogeu”. (Poem nescris)    

Sărbătorind poezia care i-a cucerit pe deplin simţurile, poetul îi dedică versuri emoţionante în care vibrează sentimente unice sculptate în tablouri simbolice: “ are şi poezia o zi a ei curată/ când primăvara bate timidă la fereastră/ când se sărută cerul cu marea înspumată/ şi toţi îndrăgostiţii au inima albastră”. ( Ziua poeziei )

Împărtăşindu-ne trăirile care-l copleşesc, poetul îşi motivează discursul liric prin dorinţa sinceră de a ne oferi versuri profunde dintr-o generozitate asemeni celei divine. A dărui frumuseţi şi lumină este cel mai înălţător dar al omenirii. Este iubirea care se revarsă către noi pentru a aduce armonie. “ din preaplinul sufletului meu/ dau câte un vers la fiecare/ tot aşa cum bunul Dumnezeu/ îşi împarte dragostea Lui mare.” ( Generozitate )

O rugăciune care emană profunzime şi iubire nesfârşită se aprinde în versurile lui Ioan Vasiu. Aici iubirea divină glăsuieşte mirific într-un cântec al seninătăţii.“ iubita mea cu nume de fecioară/ curând plecarea mea o să te doară/ când Dumnezeu pe-un curcubeu coboară/ cântând o rugăciune la chitară.” (Rugăciune)

Câteva “simple definiţii” îşi arată, paradoxal, complexitatea. Iubirea, cuvântul, tăcerea şi ochii persoanei iubite sunt văzute prin prisma naturii, a puterii cereşti şi a durerilor lumeşti. “ iubirea ta-livadă dată-n floare/ cuvântul tău – un psalm dumnezeiesc/ tăcerea ta – blestem care mă doare/ iar ochii tăi – săgeţi ce mă rănesc”. (Simple definiţii)

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Nicoleta MILEA: ŞTEFAN CUCU – „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”

Motto:

„Clasiciştii creatori de statura lui Ştefan Cucu dau şansă oricărei culturi moderne şi ulterioare. Poate mai mult decât oriunde, culturii române.” (Liviu Franga)

 VARGA-O---STEFAN-CUCU-cop-wb

Lectura unei cărţi incită la o diversitate de abordări tematice, determinate de impactul: autor – mesaj – cititor, din nevoia de a cunoaşte, în mod special, individualitatea şi personalitatea celui dintâi. Remarcabilă în acest sens este lucrarea Olimpiei Varga – „ŞTEFAN CUCU, UNIVERSITARUL ŞI SCRIITORUL”, apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015 (242 pagini), care integrează în circuitul istorico-literar o personalitate distinctă a culturii române. La cei şaptezeci de ani de existenţă şi la aproape cincizeci de ani de activitate profesională: didactică, ştiinţifică şi literară, conf. univ. dr. şi scriitorul Ştefan Cucu este un nume de referinţă în lumea cărţilor, recomandat de originalitatea interpretativă şi creativă, de stilul concis şi solemn, de o imensă bogăţie intelectuală şi afectivă, asemănătoare triumfului omului asupra tuturor vicisitudinilor vieţii, a omului cu slăbiciuni (care niciodată nu-l pierd) şi  cu virtuţi (care întotdeauna îl mântuie), de erudiţia care, convertită într-un protocol imperios, lămureşte probleme neelucidate sau controversate.

Această carte este o (re)scriere a identităţii culturale, pe care doamna dr. Olimpia Varga o realizează sub semnul receptărilor deosebit de favorabile, constituite în articole consistente, ce aduc importante contribuţii în exegeza operei lui Ştefan Cucu. „Muzeul sufletului”- poemul care deschide cartea, scris în tehnica sonetului, invită cititorul la meditaţie şi (de ce nu?!) la căutarea şi găsirea propriei identităţi,  a sensului vieţii în Cuvânt: „De vrei să-nnobilezi umila-mi viaţă,/ Cu inima semnează o postfaţă!”

Domeniile pe care le abordează Ştefan Cucu în volumele publicate, în articole, studii şi eseuri sunt deosebit de variate: arheologia şi istoria veche a Dobrogei, bibliologia, civilizaţia greco-romană, dreptul roman, filologia clasică, istoria,  limba elină, limba latină, literatura comparată, literatura latină, literatura română, paremiologia, teologia. În domeniul creaţiei literar-artistice a cultivat: poezia, portretul literar, romanul, teatrul în versuri, memorialistica, aforistica.

Dr. Olimpia Varga, Universitatea „Ovidius”din Constanţa, în „Cuvânt înainte”, mărturiseşte că a încercat să caute şi să adune în acest volum „cu sprijinul universitarului şi scriitorului în discuţie, aproape toate prezentările, portretele, articolele, cronicile, recenziile, paragrafele din dicţionare consacrate activităţii ştiinţifice, didactice şi literare a Domniei Sale, dar, în mod deosebit, cărţilor pe care le-a publicat de-a lungul anilor. A reprodus, cu unele excepţii, materialele «in extenso», întocmai cum au apărut în diferite cărţi şi periodice. În foarte puţine cazuri este vorba de scurte referiri, de simple menţionări ale numelui său într-o ierarhizare valorică şi într-un context mai larg. A cuprins în prezentul volum şi câteva materiale inedite (prezentări critice, extrase din referate etc.), care văd acum pentru prima dată lumina tiparului.”

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Adrian BOTEZ – ALTARUL DIN PĂDURE

altarul din pădurea de lumină

unde sărbătoresc iar muguri verzi

BOTEZ-Adrian3-wbîşi cheamă cerbi la ruga bizantină

şi sui spre slavă până când te pierzi…

orice copac e sacerdot şi mire:

doar îngeri cântă viersul de iubire

arhangheli gravi – pe stânca de uimire

binecuvântă cer pământ şi fire

cununi de flori fulgeră zarzări iarăşi

cireşi sălbatici înroşesc frăţìi

lor li se prind în horă brazi tovarăşi

altarul este-un rai de simetrii

… Craiul Hristos binecuvântă visul 

din cari se isc şi firile şi scrisul…

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

21 martie 2016

By CLB

PAULA ROMANESCU – DICŢIONAR DE PERSONAJE

RADIO ROMÂNIA CULTURAL

Pygmalion şi Galateea sau Când piatra inimă îşi află

 2016-04-25_000850

Dicţionar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU

 

Tăcut ca pietrele şi tot ca ele de răbdătoare, legendarul rege-sculptor din Cipru, Pygmalion, spune legenda, a creat cu mâinile sale o statuie din piatră reprezentând o femeie aşa cum numai visul său o zămislise.

Îndrăgostit de propria-i creaţie, el nu-şi mai află liniştea şi o imploră pe zeiţa Afrodita cea mare meşteră într-ale amorului, să-i dea suflet frumoasei de piatră „Că mai presus de fire, putând să o răstoarne / Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne” (V. Voiculescu al nostru dixit!).

Să fi fost Pygmalion alt om-Dumnezeu rătăcit pe pământul făpturilor de lut prea puţin rezistente la confruntarea cu marea trecere din timpul imobil?

Să fi încercat El – Creatorul să înlocuiască materia dintâi, lutul, cu piatra, ca abia apoi să fi observat că în piatră e mult prea greu să pui şi duh, şi căldură, şi o inimă care să bată cântând în legea ei?

Şi-atunci să-l fi lăsat El pe bietul Pygmalion să se descurce cum o putea cu opera aceea neînchipuit de frumoasă în care îşi concentrase (ne)fericitul, chiar raţiunea de a fi?

Şi, de fapt, la cine-ar fi găsit sprijin şi înţelegere muritorul îndrăgostit de… o piatră?

La Făcătorul omului din lut, sigur nu!

La o femeie, sigur da!

Grecii înţelepţi (de antici vorbesc!), au avut grijă să-şi populeze cerul cu un întreg popor de zei, făcându-şi-i pe aceştia părtaşi la toate odiseele prin care vor fi trecut.

De ce n-ar fi apelat şi Pygmalion la Zeiţa Fumuseţii, cu înalta şi arzătoarea-i rugă de a i-o însufleţi pe frumoasa lui de piatră!

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Cristina OPREA – TRIMITERI SPRE PICTURA SUBTILĂ TRANSPUSĂ CU MĂIESTRIE DE MIHAI COTOVANU

2016-04-24_185412În urmă cu câteva luni, fiind cu treburi prin Bucureşti, am intrat în Galeria Artelor din cadrul Cercului Militar Naţional şi am rămas uimită să descopăr creaţia unui artist pe care îl cunoscusem la Câmpulung Muscel, la galeria „Arta”, unde mă întâlnisem prima dată cu pictura domniei sale. Entuziasmată de această surpriză am păşit cu mare interes în acest spaţiu destinat vizualului. Aici pe simeze mi se desfăşura „un film” despre un suflet frumos ce freamătă la cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului – Natura.

Fiecare tablou în parte supunea sufletul privitorului la o explorare subtilă asupra universului înconjurător „povestit” cu ajutorul culorilor de către acest rafinat colorist. Pentru că pictorul se poate mândri cu acest dar oferit de Creator, de a vibra şi de a surprinde vibraţia cu ajutorul culorii. Privind fiecare cadru compoziţional constat că acest artist se apropie de tema peisajului cucerit de culoare, dar fără a uita lecţiile înaintaşilor săi, din care îşi construieşte propriile concluzii. Frământat de subtile cercetări, porneşte ca un vechi pelerin pe drumurile vechilor cetăţi, numai că domnia sa nu caută cetăţi medievale, ci acele cetăţi ale creaţiei – adică atelierele marilor pictori impresionişti – Monet şi Cezanne.

Am ales cu grijă spre a vă comenta câteva din tablouri şi voi începe cu o lucrare plină de forţă, intitulată „Stejar din pădurea Fointainebleau”, Atunci când am descoperit lucrarea pe simenze am vrut să îi spun autorului, că mai putea intitula această lucrare  „Autoportret” deoarece seamănă mult cu acest copac ce năzuieşte spre cer. Detaşându-se de pădure, stejarul amplasat în centrul compoziţional al lucrării, este modelat cu ajutorul culorii, dar organizează şi spaţiul prin intermediul dispunerii crengilor sale. O gamă restrânsă de culori dau o mai mare profunzime lucrării.

Marea cu subtilele sale tonuri de la turcoaz la albastru pătrunzător este o altă temă ce inspiră şi duce către o profundă meditaţie. Aparent simplă compoziţia tablourilor „Marină în apus de soare”, „Marină” şi „Marină din Normandia” ne lasă să descoperin tonurile cerului, tonuri de la violeturi rafinate la albastruri grave. Culorile sunt aplicate cu ajutorul unor pensulaţii vibrate, ce modelează şi modulează stratul pictural. Delicateţea nuanţelor se reflectă şi în cromatica stâncilor, artistul făcând aceste alăturări cromatice, între cald şi rece, cu mult drag faţă de tradiţia picturii impresioniste, dar şi dintr-un spirit năvalnic de a argumenta trăirea sa în faţa peisajului. Observator riguros, pleacă de la o concreteţe a motivului, o localizare spaţio-temporală ilustrând pintr-o notă personală, plină de firesc, raportul dintre plin şi gol, dintre planurile de adâncime, dintre linia ce se topeşte în culoare- Dar cu siguranţă cel mai important element este lumina ce transpare şi transfigurează fiecare tablou în parte.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

ELISABETA IOSIF: SUB ZODIA SIMBOLULUI – ION I. BRĂTIANU

2016-04-24_191337Dacă numărul șapte este caracteristic cultului lui Apollo, ceremoniile apolinice ținându-se  în cea de a șaptea zi a lunii – să nu uităm cele șapte corzi ale lirei, cele șapte sfere sau cele șapte culori ale curcubeului – nu-mi rămâne decât să conchid prin cuvintele lui Hipocrate: „Prin virtuțile-i ascunse, numărul  șapte face să dăinuie toate în ființă: el rânduiește viața și mișcarea, el are înrâurire chiar și asupra făpturilor cerești.” Dar numărul  77 ? – m-am întrebat. Două cifre de șapte alăturate au o putere și mai mare, desigur. Dacă în dicționarul de simboluri Jean Chevalier vorbește de sacralitatea numărului șapte, de faptul că este un număr cu simbol magic, dacă șaptele simbolizează desăvârșirea lumii și este numărul omului desăvârșit, cu atât mai mult crește puterea lui când este ”întărit” de alt șapte, care i se alătură. 2016-04-24_191355

Așa mi s-a părut , sărbătoritul Ion I. Brătianu la cei 77 de ani ai săi sub harurile minții, precum  ”Zeul –șapte, Zeul agrar, legat de fenomenul astronomic al trecerii soarelui pe la zenit, care marchează perfecțiunea și unitatea”. Dacă șaptezeci este de zece ori mai mare și mai puternic decât șapte – atunci șaptezeci și șapte are puteri sporite, subliniind  forța omului pe deplin realizat, tinzând spre perfecțiune. Am spus toate acestea și pentru a-i spulbera îndoiala, pusă sub zodia ironiei sau a umorului său, fiind oarecum trist în fața distinșilor oaspeți  prezenți la aniversarea sa  și pentru a-i sugera, totodată, că are  încă multe lucruri de spus, așteptând scrisorile inedite și scrierile sale de folos pe care le are de transmis. Dar despre acea zi deosebită mi-a trimis însemnările sale, distinsa doamnă, Gabi Oprea.

Ion I. Brătianu şi-a sărbătorit cea de a 77 aniversare într-un cadru intim la palatul ce-i poartă numele. Am remarcat printre participanţi pe Generalul Iulian Vlad, Generalul Ştefan Mateescu, prof. univ. Florian Tănăsescu,  prof. dr. univ. Ion Dodu Bălan, publiciştii Dumitru Avram, Igor Butnaru,  Elisabeta Iosif – redactor şef, revista de literatură, carte, artă „Cetatea lui Bucur” , scriitorul Geo Călugăru,  Cristi Cristescu, director coordonator al revistei „Vlahia – Dacia Nemuritoare , Ilie Gavra – senior editor al revistei  „Vlahia – Dacia Nemuritoare”, Florentin Popescu – redactor şef la revista „Bucureştiul Literar şi Artistic”, scriitorul Dinu Grigorescu – directorul ziarului de cultură „Ciripit de pasăre”, prof. univ.  Mihail Diaconescu şi soţia sa Corina Diaconescu , fostul deputat Vasile Rădulescu, avocatul Victor Gafiuc, scriitorul George Corbu,  precum şi pe fiul dansului Ion Constantin Brătianu însoţit de logodnica sa avocat dr. Cristina Munteanu.

Majoritatea celor prezenţi au evocat viaţa, activitatea şi poveştile de care     i-au apropiat de sărbătorit, cea mai îndelungată prietenie fiind cea a prof. univ. Ion Dodu Bălan, care l-a cunoscut în anul 1956 şi care a avut rolul de mentor în formarea poetului şi omului de litere Ion I. Brătianu şi scriitorul George Corbu, singurul care i-a recenzat în presă volumul de versuri Postumele Tinereţii.

Evenimentul s-a desfăşurat în Palatul Familiei Brătianu, clădire monument istoric, operă a arhitectului Ion N. Socolescu,  locul unde îşi desfăşoară activităţile culturale Fundaţia ce poartă numele sărbătoritului.  Acest loc încărcat de istorie, fostă reşedinţa a lui Constantin ( Bebe) Brătianu, ultimul secretar general al PNL în perioada interbelică, ministru şi deputat în Parlamentul României, găzduieşte o expoziţie permanentă a pictorului Alecu Ivan Ghilia  şi una de fotografii care-l înfăţişează pe sărbătorit alături de marile valori ale vieţii culturale şi politice româneşti.

După ce Domnul Brătianu şi-a primit urările de sănătate şi viaţă lungă însoţite de cadourile de suflet ce i-au fost oferite de oaspeţii – prieteni dragi, am fost invitaţi la o recepţia în sala General Constantin I. Brătianu,  unde până la ceas târziu din seară s-au depănat plăcute amintiri.

Cu deosebită dragoste, noi, cei prezenţi, am ţinut să marcăm acest  eveniment din viaţa Domnului Brătianu şi am semnat în Cartea de Onoare a Fundaţiei Culturale Ion I. Brătianu, sărbătoritul, la rândul său, oferindu-ne un volum din cartea „Cel mai Hulit dintre Pământeni”.

By CLB

Madeleine DAVISOHN – POEM PENTRU O STEA

2016-04-24_191139Rătăceam printre stele. În jurul meu puzderie: mari şi mici, luminoase ori palide, cu un licăr slab. Eu o căutam pe a mea. O căutam pierdută în mulţimea aceea,  fără să ştiu încotro să-mi îndrept paşii, fără să am vreun semn, după care s-o recunosc. Deodată, chiar lângă mine, am auzit un glas. O atingere uşoară, m-a făcut să  întorc privirea.

– N-ai grijă, am să te conduc eu. Închide numai ochii. Închide-i bine,  lumina stelară, ar putea să-i ardă. Acum, lasă-te în voia mea! Steaua te aşteaptă!

Am pornit amândoi. El înainte şi, eu în urmă, ţinând strâns braţul călăuzitor. La un moment dat mi s-a părut că mă aflu pe „Calea Lactee”. Miros de lapte. Copilărie, de parcă un cântec de leagăn a trecut pe lângă urechea mea.  Au urmat „carele”, Carul  Mare şi Carul Mic. Semănau cu cele care adeseori  treceau prin spatele casei mele spre târg, care cu boii rumegând alene şi, căinii hămăind, legaţi la osie.

Muzica stelară era nostalgică, melodii  vechi ştiute încă  de pe vremea bunicii Stele ne depăşeau, stele ne întâmpinau. Unele mi-erau cunoscute din manualul de şcoală. Le  ştiam numele. Altele, fără nume, îmi erau prietene încă atunci când mă plimbam pe aleea de castani, din spatele Liceului. Erau tot atât de minunate, de strălucitoare pe atunci, la fel ca şi acum. Simţeam cum lumina lor mă împresoară, mă pătrunde, de parcă eu însămi iradiam lumină.

Lunecam în spaţiul aerian, fără nicio greutate. De n-ar fi fost mâna lui care să mă trăgea înainte, aş fi rămas acolo, la infinit. Muzica se schimbă mereu, îmi însufleţea paşii. Auzeam melodii pe care le-am dansat odată,  ritmuri care mi-au făcut inima să tresalte.

– Mai e mult până ajungem?

– Ai obosit? M-a întrebat.

– O nu, dar m-aş opri puţin. Aici e atât de bine! E minunat!  Nu putem rămâne încă puţin?

–  Imposibil, a răspuns vocea de lângă mine. Acesta e mersul timpului. Nu poate fi oprit. Trebuie să ţinem pasul.

– Timpul!? Adică vrei să spui că… Tu eşti Timpul! Acum am înţeles.

Atunci i-am auzit râsul lângă urechea mea, cristalin ca un murmur de ape…

– Vino! mi-a scuturat cu blândeţe mâna.

Continuăm să mergem. El înainte, eu având grijă să nu rămân în urmă. De la o vreme mi s-a părut că a grăbit pasul. Îmi venea tot mai greu să păstrez ritmul lui.

– Cât mai avem până la Steaua mea? am întrebat

– Ne apropiem, mi-a răspuns

Dorinţa de a mă opri să mă odihnesc era acum mai puternică. Îmi simţeam picioarele grele. Mi se părea că eu însumi am crescut în greutate. I-am spus-o şi lui

– Sunt anii. Anii care-i porţi pe umeri. Te apasă.

– Atât de grei  sunt anii?

– Depinde, dacă sunt tineri, sau bătrâni. Când sunt tineri, anii te poartă ei pe tine, n-ai cum să-i simţi. Dar  pe urmă… îi porţi tu. De aceea, ţi-e greu

– Mai e mult până la Stea? l-am întrebat din nou. Şi, fiindcă n-am primit niciun răspuns, am deschis ochii.

Era întuneric. Stele mărunte şi mari luceau în depărtare, iar… lângă mine, atât de aproape, Steaua mea, cât s-o pot atinge cu mâna. Am recunoscut-o fără nicio greutate.

M-a învăluit cu un halou lucitor de lumină

– În sfârşit te-am găsit, am spus şi am prins în palmă câteva raze  Acum o să mă pot odihni.

Dar poate din pricina greutăţii mele, sau poate dintr-un alt motiv necunoscut, Steaua s-a

desprins de pe boltă şi-a început să alunece în jos. Repede, din ce în ce mai repede

îndreptându-se vertiginos spre Pământ. Nu ştiam ce să fac… Vedeam Pământul cum se apropie de noi, mai mult şi mai mult, mai aproape şi mai aproape.

– Acum ce va fi? am întrebat fără voie şi vocea mea s-a pierdut în văzduh. Glasul Timpului a ajuns prin beznă până la mine lin ca un cântec…

– Stai liniştit. Nu-i nimic… Doar o stea… a căzut.

–––––––––––

Madeleine DAVIDSOHN

Haifa, Israel

28 martie 2016

 

By CLB

Elena BUICĂ: VIRGINIA VINI POPESCU – POEZII CU INIMĂ CURATĂ

2016-04-24_190855Împlinirea unui  vis de a-ţi vedea scrierile adunate între copertele unei cărţi, e unul din cele mai tulburătoare vise. O asemenea speranţă i-a încălzit inima de-a lungul anilor profesoarei de fizică Virginia Vini Popescu. Munca la catedră şi cea în domeniul cercetării făcute cu pasiune, i-au adus, ce-i drept, înalte distincţii şi preţuirea celor care o cunosc, numind-o cu mândrie, „savanta noastră”. Cu toate astea, a simţit că nu şi-a împlinit menirea pănă nu-şi va vedea gândurile şi trăirile în emoţii adunate într-o carte.

Chemării tainice de a scrie, Virginia Vini Popescu i-a răspuns cu poezii şi proză care făceau parte din însăşi fiinţa sa împreună cu pasiunea pentru fizică. Deşi disponibilităţile sale lirice au fost remarcate şi apreciate din tinereţe, nu s-a grăbit în demersul său literar.

Unele  creaţii  literare au fost publicate de-a lungul anilor strecurându-se printre cele de cercetare ştiinţifică, fie la radio sau televiziune, fie în antologii, în volume colective, dar mai ales, în ultimul timp, în mediul virtual al revistelor răspândite prin toată lumea. Debutul în volum, abia acum prinde viaţă, alcătuit din acumulările în timp. Aşa cum ne spune poeta, „un ochi de Soare” i-a luminat întreaga sa fiinţă, a făcut ca „Ideea dintr-un Paradis” să se întruchipeze  în poezie: „Rodeşte clipa, gândul nou,/ Cuvântul sacru iar vorbeşte,/ Produce-n jurul lui ecou,/ Inima scrie şi citeşte.// Din rafturi de dicţionar,/ Un ritm poetic reînvie/ Şi se transformă într-un dar, Prin versul dintr-o poezie”.

Dedicată profesoratului, a avut timp  să privească lumea şi faptele cu ochii şi mintea omului de ştiinţă, a remarcabilului fizician, dar în acelaşi timp, a ţinut inima cu emoţiile şi vibraţiile ei în lumea de frumuseţi ale universului înconjurător. A respirat cu nesaţ fiorul binefăcător al realităţii în care a simţit aerul emoţiei calde, al dragostei pentru tot ce e curat şi înălţător, iubirea pentru tot ce alcătuieşte pământul şi cerul: „Tot privind în sus şi-n jos/ Am zărit pământ şi cer,/ Universul meu frumos/ Plin de viaţă şi mister.// Am sorbit din vin spumos/ Clipe de pământ şi stele,/ Am trăit un vis frumos,/ Adulându-le-n tăcere.” (Clipe de pământ şi stele)

Suflet transpus în cuvinte, creaţia  sa are o largă paletă tematică.  Cel mai bine o definesc  poeziile inspirate din îndrăgitul domeniu al fizicii. Viziunea largă a acestor poezii  merge de la marele Univers, la infimul Atom, vorbindu-ne despre mersul lumii. O  astfel de poezie, „Între porţi de Univers” dă titlul întregului volum: „Între porţi de Univers/ Timpul este diferit,/ Mersul are doar un sens,/ Poate fi oricând sorbit.// Un triunghi apare-n faţă,/ Al Bermudelor, fireşte,/ Viaţa intră-n altă viaţă,/ Urma-ncet i se topeşte.// Alte guri înghit în grabă/ Orice formă de trecut,/ Universul are treaba,/ Pleacă în necunoscut!”

>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Nicu Doftoreanu – TANGOU SPECIAL

                        Motto :

Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi  în   flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim                                      

Friedrich Nietzsche (1844 – 1900)Nicu DoftoreanuFOTO pt Planeta Iubirii

 

Când preaplinul astrelor dă drumul dezastrelor,

Nimeni nu se mai fereşte…

Să consulte zodiacul ca să afle ce-i lipseşte

Celui ce-a plecat, săracul,

Să vadă… cum se iubeşte!

Şi de-atunci lumea vorbeşte că libertatea lipseşte,

Uitând că demult de tot,

Înainte de potop,

A mai fost odată cazul când DOMNU-a schimbat macazul,

Şi oraşele-au pierit lăsând locul pustiit!

De privim şi azi cu frică pe cel care se ridică

Să blesteme mereu cerul, vrând să îi afle misterul:

Care e …

Că-n depravare, NU se scapă de uitare!

Experienţa asta ţine de ancestralul din tine:

Fiindc-acea promisiune că pământul ne va ţine

Dacă rămânem curaţi!

S-a-ndeplinit!

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Mihai Ghiur – Atât mai vreau

Aș vrea să vină o vreme cu zilele senine,

Cu nopțile-nstelate, bătute în rubine.

Din restul vieții mele, ce se ivește-n zare,

2016-04-24_232113Să nu mai crească pomii cu roadele amare.

Aș vrea să-ntorc clepsidre spre anii mei rămași,

Ca vremea ce se scurse să nu-mi mai dea urmași.

De dragul tău, iubito, aș face-un mic popas,

Ca să schimbăm o lume din ce ne-a mai rămas.

 Candoarea ta mă-mbie, s-o creștem împreună,

Privirea ta să ardă tot răul ce se-adună.

 Pe glie să-nflorească mereu un anotimp,

De care să se mire și zeii din Olimp.

 Să-mbrățișăm planeta ca pe-o gigantă sferă,

Căci numai din iubire se naște-o nouă eră.

 

By CLB

George ROCA – INTERVIU CU DOAMNA DANIELA GÎFU

George ROCA: Delicată, modernă, interesantă, sofisticată, prietenoasă, comunicativă, expresivă, harnică, educată… sunt doar câteva trăsături pe care le aveţi. Dumneavoastră cum v-aţi defini, distinsă Daniela Gîfu? GIFU Daniela x2

Daniela GÎFU: Toate astea la un loc… şi ceva în plus. Sunt născută sub semnul Capricornului… Semn de pământ. Prin urmare, sunt ambiţioasă, cerebrală, întreprinzătoare, chibzuită, organizată, imaginativă, generoasă, vehementă, melancolică, aş putea spune predispusă la pesimism, corectă, uneori repezită şi aş putea continua. Dar mi-e să nu-L înfurii pe Cel de Sus!

De fapt, am o viaţă activă. Uneori exagerez de teama să nu fi pierdut timpul pe astă lume. Mereu îmi propun prea multe şi asta – probabil – mă înclină spre tristeţe. Dispun de un spirit… versatil. În sensul că, mai mereu – hmm, dacă voi continua, e posibil să mă tem şi de mine însămi – îmi schimb obiectivele, oricât de fermă mi-ar fi voinţa. Şi, cred că cel mai vădit defect al meu, păstrez amintirea ofenselor primite.

George ROCA: Puţină istorie personală, vă rog! Amintiri plăcute… din copilărie…!

Daniela GÎFU: Amintiri… Sunt unele cuvinte al căror sens este, sau ar trebui să fie, tăinuit. Sunt originară din Bârlad şi o mândrie locală am purtat-o mereu cu mine. Cine nu a auzit de primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Muntenia, Alexandru Ioan Cuza? Sau de poezia „Gândăcelul” scrisă de poeta Elena Farago? Sau de inegalabilele portrete de copii realizate de pictorul Nicolae Tonitza? Sau de lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond? Sau de piesa de teatru „Take, Ianke şi Cadâr” scrisă de dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe? Sau de savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului.

De altfel, o amintire tare dragă mie a fost vizita pe care am făcut-o în toamna anului 1992 doamnei sale, Rodica Procopiu, care s-a dus la cele veşnice la vârsta de 101 ani. Aveam 19 ani şi eram deja studentă în anul I la Facultatea de Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC), facultate pe care am ales-o cu gândul să fac o carieră în cercetare. Avea o memorie absolut sclipitoare.

Şi, special l-am lăsat la urmă, fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă nici nu votase.

Dar să revin la… amintirile copilăriei. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Şi se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuţie se afla – pe atunci era atât de chipeş! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Ştiu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare şi sala a izbucnit în râs!!!

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Lucia OLARU NENATI: CITIND O CARTE-PALIMPSEST

ISANOS-Elisabeta---PASARI-CURTI-SI-GRADIN-cop1-wbA apărut o nouă carte semnată de Elisabeta Isanos, fiica poetei Magda Isanos şi a scriitorului meritoriu, dar prea puţin cunoscut – Eusebiu Camilar. Până acum am citit mai multe cărţi scrise de aceeaşi autoare şi i-am putut constata larga disponibilitate pentru genuri diferite: poezie, proză, eseu, traducere, memorialistică şi, nu în ultimul rând, preocuparea pentru recuperarea moştenirii spirituale, editoriale, de familie, dar şi naţionale, prin abordarea unor temelor dificile, puţin tratate de alţii, precum tema destinului basarabenilor în romanul „Amur”, sau a exodului uvrierilor noştri în occident, în romanul Poarta spre vest.

I-am prezentat, nu o dată, profilul auctorial în presă (revista Cultura, Bucovina literară ş.a.), dar şi în cadrul festivalului literar naţional de la Suceava şi Udeşti, ce purta până de mult numele părinţilor săi, schimbat de la o vreme în Rezonaţe udeştene, pentru mai larga cuprindere a personalităţilor locului, dar a cărui axă centrală rămâne tot cea dinainte. In toate aceste demersuri am căutat să susţin faptul că această autoare continuă tradiţia literară şi culturală a familiei sale, fiind evident înzestrată şi ea cu un viguros, dar şi rafinat talent literar, primit pe cale ereditară, dar şi sporit – precum în pilda talantului – prin conştiinţa puternică a unei misiuni şi responsabilităţi ce i se incumbă, aceea de-a duce mai departe – lampada tradunt! – făclia harului care n-a părăsit-o pe marea poetă care i-a fost mamă până în ultimele clipe ale sfârşitului său mult prea devreme sosit. Deşi aceasta i-a transmis îndemnul „să nu mă cauţi”, spre a-şi scuti copila ce avea să rămână orfană, de suferinţa despărţirii, ea este neascultătoare şi se înverşunează să-şi descopere părinţii, întregindu-le profilul, recuperându-le fragmentele literare rătăcite şi editându-le opera în întrupări tot mai apropiate de adevărul ei.

În această nouă carte care poartă un nume banal şi înşelător, „Păsări, curţi şi grădini”, şi o copertă ce sugerează mai degrabă un manual de zoologie cu poza unui piţigoi în medalion pe coperta verde, infanta Isanos nu se dezminte nici acum şi scrie un tratat în care cititorul are tentaţia de-a sublinia câte ceva la fiecare pagină, exact ca în manualele de studiu pentru  examene. Dar nu din nevoia de-a memora lecţiile în vederea ascultării pentru notă, ci din impulsul spontan de-a surprinde şi de-a păstra idei, formulări, asocieri insolite, neobişnuite, dar al căror adevăr profund se impune şi se tezaurizează imediat.

Incipitul vorbeşte despre legătura specială dintre eul narator şi mici fiinţe „din lumea celor care nu cuvântă”, dar care ştiu să se exprime şi să comunice în chip suprinzător şi înduioşător cu aceşti oameni care, spre deosebire de majoritatea semenilor lor, au timp, disponibilitate, atenţie şi afecţiune pentru aceste făpturi pe care, fie că le salvează de la îngheţ, fie că le tratează şi le repară  neputinţele şi rănile iar ele, păsărelele, înţeleg, ştiu şi îşi comunică întrucâtva recunoştinţa pentru aceste intervenţii providenţiale. Insănătoşite, vietăţile îşi iau zborul, sau îşi urmează calea firească, prilej pentru binefăcătorii lor să mediteze la exemple adiacente din vasta diacronie culturală a omenirii, ceea ce, de altfel, se petrece de-a lungul întregii cărţi de aproape 400 de pagini în care se perindă zeci de poveşti, se descriu numeroase locuri, clădiri, copaci, ziduri, biserici, fiecare cu istoria sa intarsiată în straturile vechimii lor şi pe care oricine altcineva nu le-ar vedea şi nu le-ar aduce în raza privirii.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Maria-Ana TUPAN: APARIŢIE EDITORIALĂ – IONUŢ CARAGEA: „UMBRA LUCIDĂ”

„O nestemată barocă, se poate spune despre cel mai 2016-04-24_191039recent volum de versuri al lui Ionuţ Caragea, umbra – ca metaforă – fiind tema ale cărei variaţiuni o desfac precum un evantai, sau aşa cum pulverizează atmosfera vaporoasă lumina sinteză în curcubeu. E o poezie a deducerii lumii din absenţă, un exerciţiu amintind de Heraclit, care încerca să gândească soarele ascunzându-l vederii. Lumina înţelegerii este extrasă din contrariul ei, deşi farmecul baroc al universului imaginar e dat, nu de pozitivul epifaniei, ca în poezia incarnaţionistă, ci de implozia, de infinita scindare interioară sau punere în abis a unei imagini ambivalente. Umbra lucidă alătură întunericul unei lumini divizate (lux + idus, de la iduare, a diviza).

Fiinţa ce se desprinde din haos, sau materia ce parvine la conştiinţă pot fi corelative simbolice ale acestei metafore distribuite metonimic în cuprinsul unui volum de patruzeci şi şapte de poeme, o cifră care, din nou, alătură numărul asociat mitopoetic Creaţiunii numărului crucificării sau aneantizării trupului ei manifest. Supunând această metaforă revelatoare, cum i-a spus Blaga, sau cognitivă, cum îi spun acum retoricienii, unei variaţiuni fenomenologice, poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane. Umbra este noaptea, complement al zilei, moartea, dublul optic al trupului ca şi dublu socratic, demonic, sau angelic, este haosul originar, absenţa, moartea, lipsa de sens sau existenţa în afara valorilor spirituale, dar şi simbolul transcendenţei la care spiritul are acces evadând din hazard şi caducitate.

Concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar şi de economic prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat. Ele au ceva din concentrarea sonetului englez, care se termină cu o idee sumativă în distihul final.

>>>>>>>>>>>>>

By CLB