Elisabeta IOSIF – CINE EȘTI TU?

–  Cine ești tu ?!HPIM0058.JPG

Te prind mereu cântându-ți versul

Poetule, cu  fruntea ninsă!

–    Eu?!  Sunt scoica de fildeș

cu grăuntele perlat, sunt fusul

Timpului cuprins într-o lacrimă prelinsă

–  Cine ești, de unde vii

în acest vârtej de mai,

Adunat pe cerul dantelat…

Ce-mi dai?

De-mi tulburi visele cu poemele tale

de iubire, scrise  sub glas de lună…

–    Eu – sunt ecoul  atras de carminul luminii.

Mă  avânt spre cer, chiar pe furtună!

– Tu îmi aduci  apele izvorâte – argintul firii           

– Coborât din vârful Muntelui sfânt,

rotindu-le apoi într-un straniu balet?

–    Eu sunt numai  lacul albastru, răcoritor,

cu ochiul verzui fulgerat în apusul  violet!…

– Mă-nvălui în metafore, Poetule,

Mă  surprinzi în Univers

și-mi vorbești mereu de poezia divină!

Și totuși, cine ești?

– Sunt albul primei ninsori  dintr-un vers,

Sub care-ți adun, Cititorule,

Autograf cu lumină!

By CLB

Puiu Răducan : „Lumină lină” – perlă de lumină

Ca prim lector al volumului „Lumină lină”, vă comunic impresia, pe care însuşi poetul Puiu Răducan o sintetizează admirabil în poemul „Gândul:

„Gândul se joacă-n agonie,/ gândul că mâine nu mai sunt,/ gândul păsării în colivie,/ gândul  crucii… în pământ./ Gândul dorea… Lumina Lină,/

gândul era setos de-un nou păcat, gândul privea lumea divină,/ gândul storcea ultim oftat./ Gândul cu sete rea de soare,/ gândul suprem al zilei dintru-ntâi,/ gândul lătrat de-un asfințit,/ gândul gustului de lămâi…

Precum vedeţi, poetul, bântuit de sentimentul apropiatei treceri, invocă «Lumina lină» cu nostalgie, rugător,  pentru ca în final gândul să fie «lătrat de-un asfinţit»  şi să devină  «gândul gustului de lămâi». Fin observator, cititor împătimit de poezie Puiu Răducan sintetizează în acest poem esenţa volumului de faţă. Voluntar sau involuntar este propriul său analist şi critic literar.

De exemplu, poemele din final vin ca o concluzie chiar prin propriile titluri: Mă caut, Pe caldarâm printre Lacrimi şi patimi.

Excelând între poemul descriptiv (Pastel, Bingo etc.), erotic (Pârleazul sânilor)  şi religios (Lumina Lină…, Coboară din icoane…, Dă-mi, Doamne !.. Puiul  vântului), poetul cunoscut prin ironia şi autoironia muşcătoare, ia în băşcălie MOARTEA, care îl invită “tandru”  “la o cafea” şi îi oferă “în timp ce fierbe aripi de îngeri”  “opţiunea unor convingeri”, în cele din urmă ajungându-se tot acolo unde ştim cu toţii: Stea neluminată, inertă-n suspine,/ Se zice că moartea te-a luat în amurg.

Aceeaşi ironie muşcătoare o regăsim şi în Taica – un poem de o remarcabilă sugestie a diferenţei dintre biserică – lăcaş de cult- şi slujbaşii ei, care nu sunt mai presus decât orice mirean.

Se-apropie de cimitir/ un  ”dus” cu vată-n nas,/ popa  culege-n patrafir/ colaci de  parastas…/ Crucea-l izbește cu un umăr/ pe …”firavul”  părinte:/ -Mișcă-te, bă, că nu ești tânăr!/ și  alte… ”dulci” cuvinte…/ Prin râgâieli, dar foarte dur,/ pregătește  tămâia,/ iar mortul se ridică-n cur;/ -Zi-i, taică « Aleluia!”

Jovial, optimist incurabil, poetul nu ia în serios nici viaţa cu avatarurile ei şi ajunge pe Pârleazul sânilor cât ai bate din palme.

Avem deci în faţă un volum simetric construit, tonic, optimist, ce transmite şi cititorului acest sentiment atât de preţios în ziua de azi când ne asaltează din toate părţile numai ştiri negative, căci se vând. Şi cum trăim într-o lume mercantilă, acestea prevalează.         

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Melania CUC – NICOLAE BĂCIUŢ ÎNTRE PRETEXTE ŞI CONTEXTE

 BACIUT-Nicolae-PRETEXTE-SI-CONTEXTE-wbÎnainte de orice, cartea  „Pretexte şi contexte” semnată de Nicolae Băciuţ şi apărută la Editura NICO din Tg. Mureş în 2015, – este un document literar. Dincolo de confesiuni cu amprentă strict personală, printre fragmente de idei ce ţin de subiectivismul de autor, paginile cărţii de faţă sunt fiecare la rând, şi toate laolaltă un compediu al unui Timp şi al unor evenimente de marcă în lumea literară contemporană. Timpul va dovedi că fiecare cuvânt din această lucrare are memorie literară dar şi socială, că ceea ce azi ni se poate părea a fi un discurs personal este în fond, destinul unui eşantion sctiitroticesc cu valenţe complexe la acest fruntariu de veacuri (20 – 21).

Nicolale Băciuţ este un foarte harnic şi serios cronicar, un scriitor al vremurilor sale ce nu trece cu ochii închişi pe lângă detaliile care, adunate într-un volum, ne ajută să descoperim inedite secrete ale lumii în care trăim. Şi… cuvintele sunt  vii, şi gândurile sunt clare, cu direcţie sigură şi cu acroşări bine limitate scopului ce ţine de  zbaterea (de-o viaţă) a unui autor ce nu se joacă de-a Literatura. Autorul scrie din vocaţie certă, scrie cu patimă creativă şi are şi avantajul experienţei de jurnalist, cea ce  face ca fiecare pagină din cărţile sale să devină un  înscris ce îşi are locul său în arhivă. Că Arhiva lui Nicolae Băciuţ este impresionantă, rod al unei munci sisifice în domeniul jurnalismului şi în sfera literaturii, că Nicoale Băciuţ însuşi este un personaj fabulos în prorpia-i Carte (Pretexete şi contexte), nu mai miră e nimeni.

Nicoale Băciuţ şi-a luat porţia de celebritatea literară de mai multe ori de-a lungul anilor, dar şi-a purtata mereu cununa de lauri cu modestie rar întâlnită în lumea scriitoricească de astăzi, el a rămas acelaşi „ţăran” împăcat în destinul de-a  cultiva „ogorul”, de-a aduna în jurul său prieteni de creaţie. Un liant între geenraţii şi spaţii geografice spirituale, un mentor şi un editor care, cu generozitate rararisimă susţine destinele literare ce nu au avut încă şansa afirmării, dar care dovedesc talent şi dorinţă de a scrie.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Petru Solonaru – În serenitate, mintea…

În serenitate, mintea, și egal

ritm spre toate cele, rătăcită de-al

tulburelui nume, taina pătrunzând,

ca ocean se-adună fără fructu-i, val.

2016-05-20_212740 

Stăpânită’în sine, dar de sine-adins

detașată urmei unui lanț ce-a-învins

viața care moare moartei înviind,

dăruiește fapta-i focului nestins,

 

cel al neclintirii marelui mister.

Ochi într-a cunoaște și-a vedea o cer

preacuratei inimi sub nevătămări,

unde nu asprimea, ci cufund soter

 

înzidește casa din puținul mult.

Cu îndemn spre fire ar cădea-în tumult…

Însă, cupă-aleasă, urcă a folos

când tăcerii goală plinului s-a smult…

By CLB

ELISABETA IOSIF ”COROLELE IUBIRII” – Cronică literară

copertavarianta2ELISABETA IOSIF ”COROLELE  IUBIRII” – Cronică literară  Volumul  ”A.D.N.- UL  FERICIRII”, autor DAN TIPURIȚĂ

Se știe, că trăim într-o lume de simboluri. De fapt, această lume trăiește și în noi.  O spun științele care se referă la om, la structura sa, la sentimentele care se întâlnesc în acest demers, cu toate simbolurile pe care trebuie doar să le descifrăm. Iar cheia vieții se definește prin iubire, ca în volumul poetului  Dan Tipuriță, devenind  o aspirație, ca arhetip simbolic  al cărții  sale metaforice,  ”a.d.n.-ul fericirii”.  În poemele  sale metafora fulgerândă  atinge cerul poeziei, comparația e șocantă, convingându-ne să recunoaștem  ”organul de măsurat fericirea, așa cum este ea, doar o iluzie care plutește la marginea tristeții, ca răsăritul după o noapte de insomnie, scorpia preschimbată în zână ce-ți  ofilește floarea iubirii, coala de hârtie a frunții pe care-ți scrii prima poezie a ridurilor, pentru că și ea, fericirea, ca și tine, are un a.d.n. prin care-și  transmite genetic darul de a fi înțeleasă”. Uneori fericirea înseamnă starea de beatitudine  generată de mister, iar  iubirea este descoperită prin bucuria de a descifra lumea înconjurătoare. Ca și pentru poeții romantici, unde visul iubirii se declanșează  în mijlocul naturii, autorul ne transpune în „ templul zilei trăite” : …”de acolo din citoplasmă mă cheamă glasul verii/ câteva toamne se aud într-un colț lăcrimând/  iarna își flutură printre fulgi drapelul de pace/ vreo două viscole ciripesc în cuibul zăpezii/ zăresc un pui de primăvară alăptat/  la pieptul unei ierni mai blânde/ câtă desfătare e-n rostirea nespusă a luminii!…(p.110). Iubirea este o trăire magică, un eros cu energii neștiute, ca în ”revelație” (p.169):  ”am aflat secretul mistic al viețuirii terestre/ îmi hrănesc toate celulele somatice cu dragoste” , sau e declanșată uneori printr-o adresare directă:  „draga mea”,….”toate zilele noastre au fost aniversare/ pentru ele ți-am oferit cu reverența sărutului/ trupul meu înflorit în tine și pentru tine draga mea/ atemporală glastră” (p. 171). Este  un sentiment de  înălțare, ca și la  Nichita Stănescu, iubirea fiind  ”leoaică tânără, amenințătoare  și fascinantă” , ea, iubirea devenind  uneori de neatins la Eminescu, exprimând-o  ca pe o dorință sacră: ”Tu trebuie să te cuprinzi/ de-acel farmec  sfânt/ și noaptea candelă            s-aprinzi/ Iubirii pe pământ  (Pe lângă plopii fără soț). Și  în poemele sale Dan Tipuriță are uneori tresăriri sacre: „…logosul îmi stă tăciune ascuns în focul sacru/ doar câteodată țâșnește în flacără albastră  (”bradul de crăciun”, p. 111).

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Magda BĂCESCU – IUBESC

Iubesc sărutul tălpii tale2016-05-20_214242

Ce mângâie pământul meu bătătorit

De-atâta dor și-atâta jale

De-atât de mult iubit dorit.

 

Iubesc iubirea palmei tale

Ce mângâie obrazul meu arid

De-atâtea ploi, de-atâtea lacrime amare

De-atât de mult vis ne-mplinit.

 

Iubesc sărutul buzei tale

Ce mângâie azi trupu-mi ostenit

De-atâta drum și-atâta cale

De-atât de mult răstimp încremenit.

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Irina Lucia MIHALCA – FATA DIN VIS

Irina_Lucia_Mihalca-WB„Noli foras ire, in interiore homine veritas!”

(Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!) „Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.” (Shakespeare)


„Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.” (Din scripturile antice tibetane)

 

În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă.

În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.

Adolescentul prefera nopţile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni şi chiar o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute. Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate?


Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia şoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină. Încet, un glas suav îl chema: „Vino, hai vino! ”.  Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, „Vino, hai vino! ”, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii.

 

La vederea lui schiţă un zâmbet:

 – Ai venit! Sunt eoni de timp, prin timp, de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino! Vino în Oraşul Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti!
Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea asta  intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca-n transă, coborî treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.

>>>>>>>>>>>>

By CLB

Adrian Botez: TAINA FLORII

hulubii-şi cântă-n flori de tei viaţa

parfum luminii dând căţuia firii

îngeri – din ram în ram – vădescu-şi faţaimages5

şi înfloresc în raze trandafirii

 

din toată inima se zbate suferinţa

dând mărturie că pământu-nvie

privighetorile – în nopţi – îşi dau silinţa

ridicând vălul scrisului de glie

 

am descifrat durere cu durere

şi-am înţeles chemarea-adânc vibrândă:

birău şi mist  –  strâng Cristului avere

 

din tot ce-a sângerat petala blândă

…învăţul florilor se stinge-n noapte:

din taina lor ard – ici şi colo – şoapte…

***

By CLB

Florentin SMARANDACHE: EXPEDIŢIE ÎN ANTACTICA (5) – CUCERIND ANTARCTICA

SMARANDACHE Florentin - ANTARCTICA copwbZIUA A PATRA: INSULA DANKO, INSULA CUVERVILLE, GOLFUL LEITH

 

Data: 22.12.2015

Poziţia: 064°43’ S / 062°36’ V

Vânt: VAR 1

Vreme: Cer acoperit

Temperatura aerului: +6°C

 

A nins. Prin hublou zăresc munţii înzăpeziţi, şi în mare gheţari… un adevărat paradis alb. Respir greu, e şi de la altitudine.

*

Trecem pe lângă o colonie de pinguini. Când ne văd, încep să cârâie.

*

Încălţăm tălpici (snow shoes) la bocanci pentru ca picioarele să nu se înfunde în zăpadă. Se umblă greu cu ele… trebuie să ridici piciorul la fiecare pas.

*

Cum se deplasează pinguinii… cu aripioarele întinse, ca nişte avioane!

*

Urc zece metri, mă opresc să-mi trag sufletul, apoi iar zece metri mă lupt cu altitudinea… „Greu la deal cu boii zglabi!” Mai înaintez câţiva milimetri… mai odihnesc… Vântul se înteţeşte. Am tras pe cap şi urechi căciula groasă cu blană de vulpe. Notez din mers. Ajungem în vârful Insulei Danko.

*

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Al FRANCISC – POEME

Poeți

 Pe drumul meu

Sunt presărați poeți

Care strigă la mine

Să le ascult versurileal francisc poeme

Dar eu,

Le răspund creștinește

Că nu aud tocmai bine.

 * * * *

 De ieri

 

De ieri

Aș fi vrut să aud

C-ai ajuns în brațele mele

Și mă uit împrejur,

Îmi scutur chiar și mâinile

Dar nu dau de nimeni.

By CLB

Elena BUICĂ – MUNTELE DIN VIS AL DOMNIŢEI NEAGA

NEAGA-Domnita---MUNTELE-DIN-VIS-cop-wbM-am aplecat să scriu câteva impresii despre poeziile Domniţei Neaga adunate în volumul „Muntele din vis” apărut la Editura Singur, Târgovişte, 2013, din mai multe motive: mai întâi, pentru că lectura acestui volum creează o rară delectare spirituală, te cucereşte de la prima pagină relevând o autentică înzestrare şi o pregnantă originalitate în arta de a-şi transpune sufletul în cuvinte. Mai apoi, cunoscând-o personal pe autoare, m-a atras firea sa delicată, omul cald care a crescut în câmpia mea teleormăneană: „frumos şi drept şi tandru şi timid” (Ploaie caldă).

Nu pe ultimul plan, acest îndemn s-a datorat şi faptului că a dat viaţă acestui volum alcătuit din poezii publicate în revista de cultură „Observatorul” din Toronto, revista cu care am multe legături de suflet. Preferinţa poetei Domniţa Neaga, trăitoare în Roșiorii de Vede ai Teleormanului, pentru a publica constant la o astfel de revista aflată la o distanţă de aproape 8.000 km, este  remarcabilă.

Registrul tematic al poeziilor sale e alcătuit din multiple şi eterne probleme şi întrebări ale universului nostru interior şi cel al lumii înconjurătoare, dovadă a înzestrării sale cu vocaţia complexităţii. Toată gama de stări afective se regăseşte în aceste poeme, magistral surprinsă de starea eului poetic: melancolia, spaima, ardoarea, solitudinea, patosul, bucuria, durerea, căutarea, tristeţea, nemulţumirea… Tema preferată este iubirea, dăruirea totală, căci numai ea, iubirea, “E prilej de preaplină/ Lumină…” (Numai credinţa)

Creaţia poetică este cea a esenţelor izvorâte din întreaga fiinţă a poetei: “Un nu ştiu ce s-a furişat în leagăn/ Purtându-mă-ntre ceruri şi pământ/ Şi mi-a pecetluit vremelnicia/ Cu arderea-ntruparii în cuvânt” (Ca o povară) Poeziile sale sunt ca o înălţare a fiinţei, sunt trăiri în frumuseţea şi în truda cuvântului scris: “Din ierburi sălbatice şi culori/ Am împletit cununi de apă vie/ Punând pe frunte şi la cingători/ Cuvintelor parfum de iasomie.// Bolovănişul l-am greblat în gând/ C-o mângâiere dusă la ispită,/ Am pregătit ogorul cultivând/ Frânturi de dor din viaţa netrăită.// Pe secetă cu lacrimi le-am sădit,/ Sudoarea frunţii le-a udat pe toate,/ Suav buchet de flori mereu călit/ Să-nfrunte vremurile, de se poate…” (Trudă)

>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Elisabeta IOSIF – TIMPUL REGĂSIRII POETULUI

Nu este timpul tău? spuse Apostolul cel SfântFOTO IN NOAPTE

Tu eşti născut din apa – botezului  Cuvânt

Poetul e artistul  ce poartă-un coş cu pâine

E peştişor –oracol, Arca noastră de mâine…

 

Sau vrei ca Luna  s-o găsim în plasa Pescarului?

Poete, e timpul! În apa botezului,

Aleasa imagine. Iar masa unde-i pâinea e un semn

De pus. Poemul să îţi  fie ocrotitor şi-ndemn!

By CLB

Ziua Europei sărbătorită pe Insula Lichtenwörth

Cercul Cultural Româno-Austriac ”Unirea”, a sărbătorit Ziua Europei în data de 14 mai 2016, pe Insula Lichtenwörth, la 2 km de orașul Wiener Neustadt.
Lichtenwörth este un ora
ș cu 2765 de locuitori,  se află în zona industrială Austria Inferioară, la est de Wiener Neustadt, între Leitha și Fischa Cald.
Înainte de Hristos, ora
șul a făcut parte din regatul celtic Norici și aparțineau mediului de Hillfort Celtic. Castelul de pe Dealul Castelului Schwarzenbacher, a fost principalul oraș pentru întreaga zonă Norici nord-est.
Un timp, a fost sub stăpânire romană, astăzi Lichtenwörth se află în provincia Panonia.
Lichtenworth a fost documentat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al 12-lea, când, un castel construit
și echipat cu șanțuri cu un șanț cu apă, a servit populația ca o protecție împotriva raidurilor armatelor ostile (în special maghiari, turci și mongoli).
Castelul, numit ”Lichtenwörth Fixed”, a fost distrus în 1487-1490 prin acte de război. Aici a fost Curtea episcopală creată mai târziu. Astăzi, insula este deschisă publicului cu a
șa-numitul iaz Villa și este utilizat atât ca un loc de eveniment precum și o zonă de agrement.
În anul1992 s-au acordat insulei drepturile de pia
ță din Austria Inferioară Landtag Lichtenwörth (fostă Lutunwerde). Numele înseamnă o așezare de pe o insulă.
În 1747 sub domnia Mariei Tereza a luat fiin
ță fabrica Metallwaren – ace de alamă (inclusiv desene de sârmă) Nadelburg, pe terenul lui Johann Christian, proprietar al unui ciocan de cupru la Liechtenwörth. Aici a existat și o moară de bumbac.

>>>>>>>>>>>>

By CLB

Aberman Berthold-Tellu – Strategie

Experienţa presupune timp dar cu prioritate a învăţa cât mai mult din greşelile altora spre a nu fi obligat să treci prin ceea ce ei au trecut la timpul lor .Azi, e puţin târziu, noi nu mai suntem cei de altădată, mereu vin din urmă cei care ne înlocuiesc, care au la rândul lor drepturi şi îndatoriri, dorinţe şi posibilităţi, speranţe şi deziluzii. Până şi rătăcirile de altă dată ne-au părăsit. Drumul căutării adevărului în care am crezut toată viaţa a fost dar a şi rămas atât de lung şi anevoios. Cine mai e sigur azi de ceva? Şi atunci, cum să mai crezi că răsplata binelui va veni dar nu în lumea noastră ci în cea imaginară unde unii mai cred în existenţa raiului drept răsplată a binelui săvârşit în viaţă .Otrava răuvoitoare care există în oameni face pe mulţi să geamă la fericirea altora. Se spunea cândva că doar cei buni sunt uşor de înşelat .Greşit. Mai mult, ne înşelăm chiar noi înşine şi de obicei, o greşeală o aduce pe următoarea. Ce-i aia ”înşelat”? A înşela presupune a induce în eroare întrebuinţând viclenia sau minciuna. Amintiri!Ce se fac toţi cei care nu mai au nici măcar amintiri?Acum am putea fi mulţumiţi dacă ştim ce vrem dar şi să vrem ceea ce putem .E adevărat că nu trăieşti cu ce spune lumea dar eşti obligat să ţi cont de existenţa ei. De vorbit se vorbeşte dar un vechi proverb spune că nu iese fum acolo unde nu e şi foc. Circula cândva o glumă. Două vecine aflate în plină tinereţe şi frumuseţe sufereau sau se invidiau în special pe cuceririle celeilalte, când soţii lor erau plecaţi prin delegaţii în ţară.                                      

-Spune-mi te rog, a avut loc un incendiu în casa ta ieri noapte?                                

– De ce mă întrebi?        

 – Am văzut dimineaţa devreme ieşind de la tine un ofiţer de pompieri.                        

 – Nu mai spune! Vrei cu orice preţ să mă ponegreşti spre a-mi face rău familiei mele? Şi eu am văzut săptămâna trecută ieşind de la tine tot la ziuă un ofiţer .Eu te-am întrebat dacă a început cel de al treilea război mondial!                                                  

>>>>>>>>>>>>

By CLB

MARIA FILIPOIU – SONET DORULUI RĂTĂCIT

De dor rătăcit în pribegie,

Petale de gând pe lacrimi se scurg, 

Când soarele ascunde în amurg, 

Iubirea cu trista-mi nostalgie. 

2016-05-20_213325

În sufletul ce arde ca pe rug, 

Că de trădare nu vrea să știe, 

Dorință cu-a iubirii sclavie,

Pe-aripi de vis în geana nopții duc. 

 

Dar mă trezește soarele în zori, 

Cu priviri de dor încărunțite 

Și-nghețate de-ai dragostei fiori. 

 

Speranțe de aștepări umbrite, 

Îmi duc iubirea într-un cârd de ciori

Și dorul pe zări nemărginite. 

By CLB

ELISABETA IOSIF: Nemurirea – ca semn al recunoașterii istorice

Note de lectură la volumul ”Generalul Constantin I. Brătianu – un mare Brătian își revendică nemurirea”  –  autori – Florian Tănăsescu  și Nicolae Tănăsescu.  Editura Fundației Culturale  ”Ion I. Brătianu”.2016-05-21_011003

             Dacă Platon dezvoltă această  temă a nemuririi într-un mit celebru – în Cabala  ”sălașul nemuririi” e asemuit unei cetăți subterane. Poate că, acest lucru i-a îndemnat pe autorii acestui volum, Florian Tănăsescu și  Nicolae Tănăsescu să caute în arhive, ca într-o cetate nedescoperită în totalitate,  ”revendicările nemuririi  unui mare Brătian”,  generalul  Constantin I. Brătianu, evocând acțiunile sale trecute, dând informații asupra existenței sale, care alături de familia sa a fost  ziditor al României moderne”. Nepotul său pe linie paternă, Ion I. Brătianu, contribuie la acest volum cu înscrisuri, inventare, note explicative,  privind genealogia familiei, acte adunate în tomurile aflate în biblioteca bunicului său, generalul Constantin I. Brătianu, membru corespondent al Academiei Române, savant și important ostaș al Armatei Române. Deținea o bibliotecă de o valoare inestimabilă. Dar numai câteva zeci de cărți au fost salvate de foc, (biblioteca fiind arsă  în acele vremuri tulburi),  recuperate fiind de către nepotul de doar opt ani, atunci, ascunzându-le.

             Desigur, autorii acestui important volum (ce muncă de cercetare imensă dar plină de succes!) au căutat date ale familiei și în dosarele  aflate  în ”Fondul Brătianu de la Arhivele Naționale ale României” (ANRC), care vorbesc despre obârșia generalului și de descendenții pe linie genealogică, despre viața sa dar și despre faptele sale, care au rămas în istorie. O carte de referință, pentru care felicităm autorii, aducând în atenție rolul deținut de Generalul Gheorghe I. Brătianu ca șef al Secțiunii Topografice a Marelui  Cartier General,  subșef al Marelui Stat Major, director al Institutului Geografic al Armatei, membru corespondent al  Academiei  Române. Un nume individualizat, care s-a fixat în istoria țării.

                Mircea Eliade arăta, în lucrările sale, cum numele fiecăruia dintre noi, individualizează. Dar pentru scriitorul, eseistul de o înaltă cultură, Ion I. Brătianu a însemnat mai mult  decât atât, de fapt, individualizarea unei familii istorice. Iar prin numele unchiului său,  înscris în nemurire, dă  conotații sporite și semnificații  lucrărilor patriotice ale familiei sale, definind sensul vieții unor personalități, care nu trebuie uitate, depășind Timpul, încercând să comunice viitorimii prin acest volum, propus distinșilor autori,  ca  să nu-i uite,  fixându-i  în istorie.

                  Este o carte  ”a întregului”, cum spunea Nicolae Iorga, vorbind despre  ”cărțile pline de înțelepciune, care pleacă din experiența unei vieți întregi sau din acel dar pe care-l au așa puțini oameni de a gâci din chiar întâia lor tinereță ceea ce le rezervă viața, lor  și a oricărui altuia. Ele sunt desigur și o mărturisire…și pot fi folositoare oricui.”

Elisabeta IOSIF

27 aprilie, 2016

By CLB

Ștefan Lucian Mureșanu – ÎN SFÂRȘIT… BIBLIOTECA VATICANULUI

Am început, mai demult, scrierea unui ciclu de roman fluviu, începând cu anul I d.H., descriind, foarte documentat, evoluția unei familii geto-dace, pe teritoriul dac, aducând-o până în zilele noastre. Când cauți, găsești. Când ceri…, până la urmă dorința îți este ascultată de binefăcători și, cu ajutorul lui Dumnezeu, afli lucruri noi, date istorice ce răstoarnă toate teoriile nefondate. Și știm foarte bine că teoriile nu sunt documente științifice. Sunt idei, previziuni care, în timp, se pot dezintegra ca toate gazele ce nu pot distruge în totalitate energia vie a adevărului. Răspunsuri la întrebările: cine am fost și cine suntem, istoricii lumii ni le vor da împinși de marea dorință a lui Dumnezeu de a se spune adevărul despre noi.
In sfârșit, au aflat-o și ei !
VATICANUL MULTUMEȘTE ROMÂNILOR !
LIMBA LATINĂ derivă DIN LIMBA DACILOR !

Asta o știam deja, dar vestea e bună ! Și câte nu vor mai veni de acum încolo! Pământul acesta se dorește stăpânit de un popor Nordic care, cu banii unei societăți oculte, vor alungarea adevăratului neam al traco-geto-dacilor, românii, și aducerea altuia! care să gestioneze, așa cum trebuie, tezaurul natural al țării, care este o minune a planetei..

Biblioteca Vaticanului şochează: Dacii au fost strămoşii romanilor

Teoriile privind adevărata dimensiune a neamului geto-dac au un real sâmbure de adevăr şi nu reprezintă deloc o exaltare naţionalistă românească fără temei. Miceal Ledwith, un confident al papei Benedict, a avut acces la documentele secrete din biblioteca Vaticanului şi a făcut, recent, o afirmaţie care a şocat lumea şi a răsturnat teoria latinităţii. Savantul Miceal Ledwith, consilier al papei Benedict, a afirmat că latina cultă se trage din limba română străveche, şi nu invers. Fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, Miceal Ledwith a avut acces la cei aproape 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului, iar după 15 ani de cercetări a precizat, spre uimirea multora: „Chiar dacă părerea generală este că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba latină, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba română, şi nu invers. Aşadar, aş vrea să-i felicit pe locuitorii Munţilor Carpaţi pentru că ei sunt părinţii limbii latine!”. Altfel spus, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă de sorginte românească sau, mai exact, geto-dacă.

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

George ROCA – HAIKU & CO

GR-HAIKU-&-CO-x-wbCuvântul a fost creat din raţiunea de comunicare dintre oameni, cu scopul de a numi creaturi sau fiinţe, obiecte şi fenomene, şi a vorbi despre ele atunci când acestea nu sunt prezente. Limbajul omului este compus din cuvinte legate între ele, cuvinte care exprimă teamă, dorinţă, bucurie, nemulţumire, etc. O categorie de exprimare prin cuvinte este expresia sensibilităţii sufleteşti. Când creatorul-artist, se foloseşte de cuvinte – împletite armonios între ele – pentru a trezi în inchipuirea admiratorilor tablouri vii din lumea înconjurătoare, întamplări, gânduri sau sentimente ale oamenilor, lucrarea pe care o realizează se numeşte compoziţie literară. Cântul, poezia şi naraţiunea sunt instrumente prin care omul îşi exprimă sentimentele sufleteşti pe cale orală. Fenomenul trece din suflet în creier apoi este eliberat de acesta prin vorbire. Uneori eliberarea acestor sentimente a necesitat, în afara transmiterii lor pe cale orală, o comunicare scrisă pentru a fi conservate posterităţii. Parerea mea este că poezia a apărut cu mult înaintea scrisului. Aceasta a fost transportată în timp prin tradiţia populară orală, iar apoi, la momentul oportun, scrisă pentru a se păstra. În acest fel ni s-a transmis de la sumero-akkadieni „Epopeea lui Gilgamesh”, apoi la noi, colinda populară „Caloianul”, sau balada noastră naţională „Mioriţa”.

Am ţinut sa precizez acest lucru, deoarece, dupa cum ne dezvaluie William Warriner* în cartea sa „101 Corporate Haiku”, acest gen de poezie „japoneza” (sic!) cu formă fixă a apărut pentru prima dată în China, sub formă orală (mai) primitivă, având tot timpul să se dezvolte şi să se sofistice pe parcursul timpului. De aceea, cele şaptesprezece silabe care alcătuiesc poezia nu sunt întotdeauna necesar un număr arbitrar.

În Japonia, haiku (俳句haika=versuri), a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Mai târziu s-a răspândit în întreaga lume devenind foarte populară. Istoria genului, ne reaminteşte de mistica orientală şi de maeştrii zen-budişti care şi-au exprimat gândirea sub formă de simboluri, mituri, paradoxuri şi imagini poetice.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

ILIE GORJAN – ÎNGERUL MORȚII

Cronica literară la romanul „PREA ADÂNC M-AI RĂNIT, FEMEIE !”, de Ștefan Dumitrescu

converted PNM file

În urmă cu un an, am citit cartea Delirul, vol. al II-lea, scrisă de Ștefan Dumitrescu. Despre autor nu știam mai nimic, în schimb, citind cartea, am avut impresia că autorul nu poate fi altul decât genialul Marin Preda, cel care scrisese vol. I, atât de mult semănau cele două stiluri literare. Talentul indubitabil al lui Ștefan Dumitrescu îmi crea impresia că Delirul, vol. II, nu era cu nimic mai prejos decât vol. I, ba chiar mi s-a părut că are un plus de vitalitate, de suspans, de armonie literară și de substanță epică față de cartea lui Preda. M-am interesat cine este Ștefan Dumitrescu și am aflat de la scriitorul Ioan Barbu tot ce se putea ști despre conjudețeanul și leatul meu, și după ce m-am informat în suficientă măsură , nu m-a mai surprins valoarea literară de excepție a romanului Delirul, vol. II.

De curând, am intrat în posesia altor cărți scrise de Ștefan Dumitrescu. Am început lectura cu romanul Prea adânc m-ai rănit, femeie! (Editura eLiteratura, București, 2014) și la finalul cărții am rămas, pur și simplu, extaziat, întrucât din multitudinea de romane pe care le-am citit, nu cred să mă fi impresionat, atât de profund, vreun altul așa cum a făcut-o acest roman.

Este romanul unor povești de dragoste de-a dreptul demențiale, dincolo de limitele normalului, cum poate mai rar am întâlnit în literatura română, povești concepute cu migală, după o asiduă documentare prealabilă, povești creionate în spații temporale și geografice diferite și izvorâte parcă dintr-un creuzet al miracolului, dar și al tragismului fără limite.

Acțiunea romanului se derulează în jurul a doi bărbați, Vicențiu Alexandru și Iorgu Comanu, ambii de o “frumusețe peste măsura firii bărbătești”, ambii înzestrați cu un altruism ieșit din comun, cu dragoste și respect față de semeni, cu o asiduă sete de cunoaștere și cu un talent (fiecare în domeniul său) aproape dumnezeiesc ce le va aduce atât satisfacții, dar și multe necazuri.

În prima parte a romanului, profesorul de muzică Vicențiu Alexandru, repartizat într-un orășel de provincie după absolvirea facultății, primește oferta de a o medita pe fata Atanasiei Gomoiu, soția unui mare ștab comunist din regiune. Între cei doi se naște o puternică relație de iubire, consumată în repetate rânduri, atât în apartamentul pe care Atanasia îl procură pentru  profesor, dar și în casa acesteia. Deși Vicențiu Alexandru, dovedind un spirit altruist fără seamăn, încearcă să se opună acestei relații, până la urmă ajunge să se îndrăgostească și el de frumoasa Atanasia și lucrurile iau o turnură periculoasă, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri.

Scriitorul pune în pagină o dragoste apropiată de sublim dar și de nebunie, mai ales din partea Atanasiei, neglijată și înșelată de soțul ei, un parvenit comunist cu apucături retrograde și mitocănești, o dragoste fierbinte pe care Atanasia o încheie brusc, cerându-i lui Vicențiu, fără nici o motivație, să întrerupă orice relație cu ea. Îndrăgostit peste măsură de Atanasia și neputând s-o părăsească, Vicențiu insistă pentru continuarea relației lor de iubire. Drept răspuns, Atanasia îi comunică soțului ei că profesorul îi face avansuri și îl roagă s-o scape de el. Pentru Vicențiu începe calvarul. Este arestat de către miliție, bătut, amenințat, și i se solicită ferm să părăsească imediat localitatea, altfel va face ani grei de pușcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Certă nesiguranță

2016-05-20_232857

 Uneori parcă
primăvara nu vrea să mai vină
anotimpul iernatic

tomnatic persistă

 

dar primăvara va veni
cât timp n-o eliminăm

 

din noi.

 

Germain Droogenbroodt

Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg

By CLB