Elisabeta IOSIF – DARUL LUMINII, CA SEMN AL ÎNCEPUTULUI

„HRISTOS A ÎNVIAT!”

„VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ” este îndemnul preotului prin care începe slujba Sfintelor Paşti.

Să ne apropiem de valoarea creştină a sărbătorHristos a înviat!ii Paştelui, privind lumea satelor noastre, în care găsim acea lume mirifică a tradiţiei în care dorim să ne întoarcem. E minunată „acea lume colorată, ataşată de vechi dar acceptând şi mai noul, o lume a belşugului prevestit , însoţită de gesturi, incantaţii, dansuri şi colinde, care să ajute lumea să renască, să se înnoiască” (Paula Papoiu).

Ziua de Duminică a Paştelui e cea mai importantă pentru familia de la sat, după marea sărbătoare a Învierii, a triumfului asupra morţii, a biruinţei forţelor binelui. Îmi plac obiceiurile pe care le-am văzut, le-am trăit în unele zone ale ţării. „În Drăguş (Făgăraş), de pildă, când se întorc cu Paştele de la biserică, trebuie să calce, să treacă peste fierul pus în prag, aflat alături de un dărab de pământ cu iarbă verde şi numai apoi mănâncă Paşti, pentru ca peste an să fie tare ca fierul şi vesel ca iarba” (Ştefania Cristescu – Golopenţia). Important este şi ritualul ciocnirii ouălor. O credinţă mai puţin cunoscută şi care s-a păstrat în puţine locuri, preluată de comunitatea românilor din Silezia (I. A. Candrea), spune că, trebuie să ţii minte cu cine ai ciocnit ouă mai întâi, în prima zi de Paşti şi asta, pentru ceea ce ţi se poate întâmpla peste an. De pildă, dacă din întâmplare te rătăceşti într-o pădure, să te gândeşti imediat la cel cu care ai ciocnit oul şi vei găsi îndată drumul pe care ai venit. Interesant nu?! Să probăm.

Oul este simbolul vieţii şi al Creaţiei Universului iar ouăle roşii implicit viaţa renăscută prin sacrificiul divin. Un întreg ritual se desfăşoară la vopsirea ouălor şi la încondeierea lor, cu motive simbolice, multe precreştine, variind de la zonă la zonă, semnificând puterea solară şi vegetaţia. În Vlaşca ele se înroşesc miercurea, în Săptămâna Mare, în Bucovina, în Joia Mare. Dar în această zi e interzisă vopsirea lor, prin alte locuri săteşti, aşa cum se întâmplă în Muscel.

Ar mai fi multe de spus despre alte obiceiuri populare dar să nu-i uităm semnificaţia Paştelui. El rămâne momentul, când cerem şi obţinem ,,lumină în lumină”. Poetul, susţinea Lucian Blaga, e cel ce caută mereu simbolul luminii. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,” spunea în poemul său, care este şi principala sa artă poetică, „dând luminii semnificaţii metafizice, mistice şi conotaţii ale sensului cunoaşterii, ca act de înălţare”.

Din „perspectiva creştină, lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului”, Logosul iniţial este asociat luminii.

Elisabeta IOSIF

By LSR

Eugen Dorcescu – Despre iniţierea în suferinţă

Omul se naşte ca să sufere,

după cum scânteia se naşte ca să zboare.

(Iov 5, 7)

Mirela-Ioana BorchinCitind (şi recitind), recent, romanul Punctul interior (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2010), semnat de doamna Mirela-Ioana Borchin, mi s-a reactivat în memorie un citat celebru (l-am auzit, prima oară, din gura medicului de la liceul “Fraţii Buzeşti”, unde studiam pe atunci), extras din La Nuit d’Octobre a lui Alfred de Musset: “L’homme est un apprenti, la douleur est son maître.  Et nul ne se connaît tant qu’il n’a pas souffert”.

Asocierea nu este câtuşi de puţin întâmplătoare, ci, din câte cred, puternic susţinută de structurile generative şi de anecdotica textului. Punctul interior se impune ca un roman de idei, elaborat cu talent, cu fină intuiţie a psihologiei de adâncime, lucrat cu mult şi inspirat meşteşug (autoarea  este un reputat cadru didactic la Filologia timişoreană), un roman ce utilizează jocul imprevizibil, ori previzibil, al semnelor nu ca scop în sine, ci ca un mijloc, privilegiat, de acces la fiinţă.

Întreaga desfăşurare a evenimentelor(fabula) este determinată şi dominată de trei entităţi, de trei stihii tutelare, care ţin, implacabil, în chingile lor, destinele eroilor: Arhitema (Cunoaşterea de sine) şi două arhipersonaje (Iubirea şi Moartea – Eros şi Thanatos). De pe acest palier, ca de la o ameţitoare înălţime, ochiul atent al cititorului desluşeşte, pe întinsul  platou, confuz şi frământat, al Samsarei, zbuciumul personajelor, strivite de suferinţă, după ce au cunoscut, câteva clipe doar, şi gustul fericirii. Astfel, eroii, aidoma unor diamante brute, sunt şlefuiţi, cu necruţare, de cei doi iscusiţi meşteri (Fericirea şi Suferinţa), ajungând, eventual, să priceapă, cât de cât, în cele din urmă, ce li se întâmplă  (şi de ce li se întâmplă), ajungând să afle că sunt fiinţe, şi să se desăvârşeacă, după puteri, ca fiinţe (fie doar întru moarte, fie şi întru mântuire). Realitatea, însă, e nemiloasă. Mai toate, dacă nu chiar toate tentativele lor de a-şi ameliora, necum de a-şi învinge soarta eşuează.

Personajul emblematic, purtător de sens, şi de mesaj, este o  femeie tânără, frumoasă, inteligentă şi cultivată, Corina. Pe fondul unei traume din copilărie (în absenţa ambilor părinţi, a fost crescută de bunică), ea ne apare, mai întâi, drept o victimă a conflictului dintre feminitate şi maternitate. Îndrăgostită de Tudor, se căsătoreşte,  totuşi, pentru a putea deveni mamă, cu Puiu, neîncetând a-l iubi pe cel dintâi. Această “duplicitate” (după spusa psihiatrului Mihai Lazăr, el însuşi duplicitar, ca şi Delia, prietena şi verişoara Corinei) generează nemulţumire de sine, revoltă lăuntrică, angoasă (mai cu seamă că soţul e tern, materialist, nepăsător, infidel, în timp ce Tudor e generos, imaginativ, sensibil, e poet). Cartea debutează cu o întâlnire romantică, după  ani de separare, între Corina şi Tudor şi cu despărţirea lor (temporară, presupuneau). Discursul degajă, subliminal, o puternică senzaţie de aşteptare înfrigurată, de teamă, de anxietate latentă, mai cu seamă că Tudor trăieşte departe, în capitală, suferă de o boală incurabilă, nu răspunde la apelurile telefonice ale Corinei. Mecanismele de autopropulsare textuală funcţionează din plin,  prevestind apropierea dramei. Şi, într-adevăr, într-o anume zi, aceste tensiuni  îl ocultează pe Eros şi îl aduc, brusc, în prim-planul acţiunii, pe Thanatos. Moartea intră, brutal, în orizontul existenţial al Corinei: este informată de cineva că Tudor a decedat.

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elena Armenescu – POEZII

Azi


O! preamărite Domn mai mare

Peste splendorile Măriei Tale

ARMENESCU-Elena3-wbMă aud strigată de vinovaţii fără vină

Caut răspuns în noapte şi pe lumină

Şi­ţi spun şoptit sau doar în gând

Ce ştii, cum este acuma viaţa pe Pământ

Cum oamenii sunt tot săraci şi goi

Unii sunt bolnavi, alţii se cred strigoi

Ce umblă printre numeroşi nebuni

Uitând de obiceiurile din străbuni

Copiii umblă singuri, nefiresc şi­s rupţi

Pe lângă câini înfometaţi, moşnegi tăcuţi

Se duc, pier cum se pierde în depărtare un sat

Mor pe drumuri înstrăinaţi, de Tine n­au aflat

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Adrian Botez – SFINŢI ZURBAGII

SFINŢI ZURBAGII

 

păsările fluieră – din toate puterile – pe

BOTEZ-Adrian3-wbstrăzi şi prin copaci – pe deasupra

spitalelor – ca ultimii vagabonzi

 

nu se sinchisesc de

nimeni – când ciuruiesc văzduhul cu

vâlvătăile trilurilor lor

 

e frig – dar nu mă mai

îndoiesc: s-a pogorât – cu

alaiul ei de

sfinţi zurbagii – primăvara

***

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Dan LUPESCU – ,,Poemele fiinţei’’ de Mariana DIDU

Talent incontestabil, profesoara craioveană Mariana Didu (Colegiul Naţional ,,Ştefan Velovan’’) dovedeşte – şi prin cea de-a 13-a apariţie editorială a sa: ,,Poemele fiinţei’’ – că este nu numai un scriitor adevărat, dedicat universurilor liric, epic şi dramaturgic, dar şi un om de cultură cu inspirate deschideri 2015-04-06_220336spre lumea filosofiei.

Prin multitudinea genurilor cultivate, ea aspiră – aidoma lui Lucian Blaga şi Marin Sorescu – la titlul simbolic de scriitor total.

Alături de volumele de versuri ,,Mireasa din cer’’ (2001), ,,Treptele dragostei’’ (2002), ,,Strigăt de stea călătoare’’ (2004) şi, acum, ,,Poemele fiinţei’’ -, Mariana Didu a publicat romanele ,,Marea ucigaşă’’ (2002), ,,Femeia în spatele oglinzii’’ (2003), ,,Bernardina’’ (2013), volumul de teatru ,,Simfonia primăverii’’ (2002).

Redactarea tezei de doctorat – imprimată în 2008: ,,Lucian Blaga şi morfologia culturii’’, studiu temeinic, înscris în orizontul istoriei literare şi al filosofiei culturii – i-a temperat avântul publicării de cărţi în ritm vijelios şi în tumult efervescent, de cascadă.

Facem această afirmaţie deoarece numai în anul 2002 Mariana Didu a publicat patru volume, riscând să se ia la trântă (involuntar, desigur), peste secoli, cu Mihail Sadoveanu, care-i forţase pe criticii vremii să declare 1904 ca ,,Anul Sadoveanu’’ – graţie debutului fulminant al acestuia, cu patru cărţi: ,,Povestiri’’ (încununat cu Premiul Academiei, pe baza susţinerii lui Titu Maiorescu), ,,Dureri înăbuşite’’, ,,Crâşma lui Moş Precu’’ şi ,,Şoimii’’.

Găsim de cuviinţă să reliefăm că acest careu de aşi îi va deschide lui Sadoveanu ,,o prodigioasă carieră editorială’’, fiind recunoscut, peste decenii, ca scriitor naţional, ,,unul dintre autorii cei mai fecunzi ai literaturii române, reprezentant tipic al realismului liric, antropologic şi etnografic, prin tematică, şi al romantismului, prin sentimente şi unele subiecte’’ (Marian Popa), descinzând din linia cronicarului Ion Neculce, a lui Ion Creangă şi din eposul popular.

Neastâmpărul creator al Marianei Didu se regăseşte din plin în volumele sale ,,Stele în fântânile dorului’’ (2008, eseuri, reflecţii, maxime), ,,Teatru’’ (2010), ca şi în insolita carte de graniţă: ,,Jurnal despre limitele existenţei’’, care poate fi considerată, în egală măsură, literatură (roman de idei), metaliteratură (diaristică), animate de un interesant suflu epic, liric, memorialistic, pendulând între ficţiune şi realitate, dar şi de un fuior de speculaţii filosofice.

Om al cărţii, pentru care pasiunea şi vocaţia cititului constituie un act reflex, asemenea respiraţiei sau bătăilor inimii (o sută de mii în 24 de ore), Mariana Didu se prezintă şi de astă-dată ca un scriitor de inspiraţie livrescă, în sensul că ale sale creaţii nu sunt de sorginte hormonală, viscerală, ci stârnite de studierea unor cărţi, a unor opere filosofice ori de artă plastică, fundamentale pentru cultura românească şi europeană.

Recentul volum de versuri: ,,Poemele fiinţei’’ ne trimite cu gândul, automat, prin chiar titlul său, la Martin Heidegger, cel mai strălucit reprezentant al existenţialismului german, care a lăsat umanităţii cel puţin trei afirmaţii cu valoare, intrinsecă, de puncte cardinale şi de busolă, în acelaşi timp: ,,omul locuieşte în cuvânt’’, ,,limba este Casa Fiinţei’’, iar poezia – ,,glasul fiinţei’’.

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elisabeta IOSIF – DORUL DE LUMINĂ

Tu, care porţi

Divina Lumină,

Maică,

Prea Curată,2015-04-08_224040

Primeneşte-ne-n

Cântarea creştină:

”Veniţi de luaţi Lumină”

Porunceşte,

Vestitorului dimineţii,

Vântului,

Să ne anunţe,

Darul de Lumină:

Veniţi de luaţi Lumină,

La Învierea Domnului!

 

El s-a îmbrăcat cu Lumina-i dalbă,

Lumina Înţelepciunii,

Albă.

”Veniţi de luaţi Lumină”!

şi ne-a binecuvântat

”EU sunt Lumina Lumii”

 

By LSR

MAGDALENA DALE: Emil Cioran – OMUL…

A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX.

Imposibil de clasat, a reuşit să distileze, într-un stil impecabil, o nefericire care l-a însoţit o viaţă. „Sceptic”, „nihilist”, „depresiv”, „profet al nimicului” – biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva.2015-04-06_214821

E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului şi strămutat la Paris, omul de toate zilele, cu şarmul, apucăturile şi slăbiciunile lui.

Copilărie furată

„Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l pără­sesc şi să plec la liceu, în şaretă am avut o criză de dis­pe­rare, de care-mi mai amintesc şi astăzi”, scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieţii lui. Lasă în urmă uliţa copilăriei, umbrită de nuci, şi Coasta Boacii, păşunea din Răşinari pe care o transfor­mase în loc de joacă. Îi lasă în urmă şi pe părinţi, o fami­lie înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre ca­re însă e convins că fusese atin­să de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieşirii din copilărie. Are s-o măr­tu­risească dramatic, la 75 de ani: „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din ca­re provin. Aş fi înţeles esen­ţialul la fel de bine ca şi acum”.Îşi începe cursurile de liceu la Sibiu şi locuieşte în gazdă la o familie de nemţi. De la ei învaţă limba germa­nă şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietz­sche. Citeşte ca să sca­pe de alte responsabilităţi ne­dorite. Citeşte şi ca să umple nopţile lungi şi chinuitoare de in­som­nie. La 17 ani, „deştept de crapă”, cum o spune Pe­tre Ţuţea, e deja student la Facultatea de Litere şi Filo­sofie din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. Îi înrudeşte nu doar fas­cinaţia pentru cultură, ci şi o eleganţă rafinată, pe care Cioran o va abandona mai târziu: pantofi negri, perfect lustruiţi, şi haină albastră, din care nu lipseşte niciodată batista. După o licenţă obţinută magna cum laude, se înscrie la doctorat, cu un sin­gur gând: să obţină o bursă spre Franţa. Abia în 1937, când are deja trei cărţi publicate în Ro­mânia, primeşte mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa, pe care o străbate-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă.

Stăpâna florilor

Pe Simone Boué o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. Mai tânără cu mult decât el, timidă, retrasă şi foarte binevoitoare, îi va deveni parteneră de viaţă până la moarte. De căsătorit, nu se căsătoresc. Cioran refuză să-şi schim­be cetăţenia română, iar ei îi e greu să-l prezinte părinţilor, care şi-ar fi dorit pen­tru ea ceva mai bun. Cioran? Un tânăr dintr-o ţară îndepărtată, pe care comunis­mul tocmai pune gheara, care trăieşte din generozitatea prietenilor mai înstăriţi şi din ajutorul părinţilor, jurându-şi că nu va lucra „nici măcar cinci minute”. Care, mai mult, hotărăşte să nu scrie niciodată nimic împotriva inimii lui, deci taie de pe lista meseriilor posibile profesoratul şi jurnalismul. La 31 de ani, se hrăneşte încă la cantina studenţească.

Câteva ţigări rulate de mână şi câteva costume la mâna a doua îi sunt de ajuns să frecventeze onorabil salonul parizian al doamnei Tezenas, unde jazzmanii şi scriitorii îşi dau mâna şi unde whiskey-ul e mereu gratuit. Încă de pe atunci, orice femeie însărcinată îi provoacă o jenă de-a dreptul organică. „Singurul lucru cu care mă mândresc este fap­tul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să trans­miţi propriile tale defecte unei progenituri şi să o obligi să treacă prin ace­leaşi încercări ca şi tine. Pă­rinţii sunt nişte asasini”.”Era frumos?”, a între­bat-o cândva un ziarist pe Si­mone Boué. „Oh, era fru­mos ca un rus!”, a răspuns ea. Libertatea lui, cultura impresionantă şi luciditatea care îl ţine veşnic en garde o seduc. Dar cine e, la rândul ei, Simone? „O franţuzoaică înaltă, cum şi-o aminteşte Eleonora, cumnata lui Cio­ran, cu păr blond şi şuviţe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză şi-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deo­sebit”. Avea o adevărată ma­nie pentru feţele de masă. Când într-o zi face o tartă şi varsă siropul pe una din ele, izbucneşte cu singurele cuvinte pe care le ştie în româ­neşte „Pisa mi-sii!”. Înainte de toate, Simone e însă stăpâna casei şi a florilor. Cea care ştie să facă dintr-o hrubă minusculă, situată la etajul şapte, chiar sub aco­periş, un loc primitor, din care florile proaspete nu lip­sesc niciodată. În fiecare zi, se trezeşte de dimineaţă, aleargă la liceu, apoi la piaţă şi, într-un final, din nou acasă, pentru a găti la aburi mâncăruri de regim, fără sare, aşa cum nenumăratele suferinţe ale lui Cioran i-o cer. Ea e cea care, cu optimismul şi zâmbetul ei, îi oferă lui Cioran, mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieţi normale. Trăită departe de ochii lumii, într-un firesc care azi ne poate mira, relaţia lor rămâne, până la sfârşit, la fel de discretă ca întreaga lor existenţă. Despre ea Cioran nu vorbeşte şi nu scrie niciodată. Băiatul de popă din Răşinari trebuie să fi moştenit ceva din pudoa­rea părinţilor săi. O prezintă simplu: „Simone, prietena mea”.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

ŞI ZIARISTUL ESTE UN CREATOR

Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR) prin senatorul ei Haralambie Vochiţoiu, a anunţat, astăzi, într-o conferinţă de presă, că a depus la Senat o propunere legislativă care vizează completarea art. 1 din Legea nr. 8/2006, astfel încât şi jurnaliştii să beneficieze, în anumite condiţii, de o indemnizaţie de 50% din pensia care li se cuvine în baza asigurării în sistemul public de pensii. Iniţiatorul proiectului arată, în expunerea de motive: ”Având în vedere că în Hotărârea Guvernului nr. 1650/2006 a fost omisă creația jurnalistică, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România s-a adresat Academiei Române, care, prin preşedinţii ei academicienii Eugen Simion şi Răzvan Teodorescu, au opinat că actul jurnalistic, publicistic din presa scrisă şi cea audiovizuală constituie act de creaţie a jurnalistului, când produsul jurnalistic este de calitate şi respectă Codul deontologic al profesiei de jurnalist. Calitatea actului de creaţie jurnalistică, conform aceloraşi opinii a secţiilor Academiei Române, poate fi stabilită numai de Uniunea de profil a breslei, adică Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, pe baza criteriilor de ordin estetic şi deontologic ”. „Prin acest proiect de lege dorim să completăm legea nr. 8/2006, lege care dă dreptul celor asiguraţi în sistemul public de pensii, dar care sunt şi membri ai uniunilor de creaţie, să primească o indemnizaţie de 50%, dar nu mai mult de două salarii minime pe economie, din pensia care li se cuvine în baza asigurării în sistemul public de pensii. În 2006, ziariştii pe nedrept, au fost uitaţi în acea înşiruire din lege. (…) Noi susţinem ca şi ziariştii, cei care îşi câştigă pâinea din presă scrisă sau audiovizuală, fiindcă şi actul dvs. este unul de creaţie, merită această indemnizaţie, mai ales că mulţi lucrează în baza unor contracte de autor. (…) Şi ziaristul este un creator”, a spus Vochiţoiu. Astfel, senatorul UNPR propune introducerea unui nou alineat în articolul 1 care să stipuleze: „În înţelesul legii, prin uniuni de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică se înţelege persoanele juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, din domenii precum cel al creaţiei muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale, jurnalistice şi al artelor plastice, care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică”. Senatorul UNPR a adăugat că banii necesari acordării indemnizaţiei amintite vor proveni de la bugetul asigurărilor sociale. Invitat la conferinţa de presă organizată la Senat, Benone Neagoe, secretarul general al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, a explicat că respectiva indemnizaţie de 50% din pensia cuvenită poate fi aplicată creatorilor care au o vechime în presă de cel puţin 15 ani, o vechime de cinci ani într-o asociaţie, un cazier curat, dar şi plata taxelor la zi. Benone Neagoe a estimat că prin această completare a legii, circa 300-350 de ziarişti pensionari, membri ai UZPR, a căror pensie medie este de aproximativ 1200 de lei, vor beneficia de prevederile Legii nr. 8/2006, ca o reparaţie morală pe care o aşteaptă de mai bine de 6 ani. UZPR

By LSR

DAN LUPESCU: MIHAI NENOIU – Poezii de dragoste

Sacerdot al artelor supreme, Muzica şi Poezia -, Mihai Nenoiu (pseudonimul literar-artistic al mehedinţeanului născut în Bucureşti şi înregistrat, în acte, cu prenumele Miltiade) probează, surâzător ca totdeauna, că şi-a însuşit tainele unei veritabile alchimii a solitudinii şi durerii, conform imboldului, cu virtuţi iniţiatice, al lui Eugen Jebeleanu: ,,Fă din durere artă’’( Arma secretă). 2015-04-08_222517

Dar, dacă o ,,constantă a liricii lui Jebeleanu’’ o constituie ,,transformarea durerii în revoltă’’ – după cum observa, încă din 1985, Ovidiu Ghidirmic -, probată prin versurile din poemul Lava: ,,Că mai şi plâng?/ Plâng uneori,/ dar plânsul e al indignării,/ sărat şi amar, el nu coboară,/ ci suie ca grumazul mării’’ -, nu aceleaşi sunt atitudinea, comportamentul şi ipostaza lirică pe care le cultivă, în creaţia sa, Mihai Nenoiu.

 

  1. Sub semnul orfismului şi apolinicului

Oltean fiind, cu obârşii în Tâmna (Mehedinţi), Muzicianul-Poet Miltiade Nenoiu, cum strălucit l-a definit marele muzicolog şi imnolog bizantin Doru Popovici, poartă în lamura fiinţei sale temperamentul solar, meridional, specific acestei provincii istorice, pe care Nicolae Iorga o numea ,,măduva romanităţii noastre’’, iar Dan Simonescu: ,,epicentrul spiritului românesc’’.

Adrian Marino observa că aceasta este regiunea cea mai deschisă modernului, modernităţii, modernismului, argumentând prin operele de pionierat ale unor Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Constantin Brâncuşi, la care suntem obligaţi să-i adăugăm fie şi numai pe Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Titu Maiorescu (născut la 15 februarie 1840, în Bănie, unde a urmat şi cursurile şcolii primare), Constantin Rădulescu-Motru, Gogu Constantinescu, Simion Stoilow, Mircea Eliade (bacalaureat al Colegiului Naţional Carol I/ Nicolae Bălcescu din Craiova), Henrie Coandă…, mergând până la titanii mai apropiaţi nouă: Sabin Bălaşa, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Dumitru Radu Popescu.

De o vitalitate debordantă şi de un energetism creator indubitabil, Mihai Nenoiu nu plânge uneori, ca Eugen Jebeleanu, sau – dacă o face – acest ceremonial al descătuşării este unul tainic, nicidecum la vedere.

El ştie că durerea (care-i în fond sursă de inspiraţie pentru poet, ca şi pentru muzician) începe să cânte – asemenea lumii întregi – ,,dacă nimereşti cuvântul magic’’, cum afirma Eichendorff.

Structură pozitivă, având mereu mintea deschisă spre perceperea sonurilor fundamentale ale vieţii, ale erosului, ale cosmosului -, Mihai Nenoiu trăieşte cu întreaga fiinţă toate cele ce-i sunt destinate în ,,raita prin pădurea de întâmplări’’ (Vasile Băran), adică prin călătoria totdeauna dublă: aceea telurică, perceptibilă cu ochiul liber, oglindită, copiată fără încetare de călătorirea, paralelă, în zări metafizice, sub ocrotirea daimonului personal, care nu are nimic luciferic, negativ, de ,,înger căzut’’, ci, dimpotrivă, este unul de sorginte orfică.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Virgil Ciucă – POEZII

Rod de Rodie

2015-04-08_221930Am plecat de ani în lumea largă

Să găsesc o rodie pe rod

Jinduiam la fructele de fragă

Ignorând că s-au născut din glod

 

Mai colind pământuri în pustie

Unde creşte floarea de amor

Din nisip ţâşneşte apa vie!

În Morgana visu-i orbitor.

 

>>>>>>>>>>>>

By LSR

Florica Ranta CÂNDEA – SAVA SIFORA PRIN RAMURI DE LUMINĂ ÎN LABIRINTUL CUVINTELOR ŞI LIRISMUL SIFOREAN UN ALTFEL DE PROFIL

Prin versurile româneşti scrise în străinătate, Sifora Sava îşi duce dorul prin Aradul natal şi pe plaiuri bănăţene din Valea Mureşului inferior. [Hans DAMA, Viena, Prefaţă, pag.4-5, Labirintul cuvintelor, 2014]

………………………………………..

Lirismul siforean străluceşte  prin candoare, naivitate asumată şi vibraţie  inocentă[Anton ILICA, Sava Sifora ]n Labirintul cuvintelor, pag.10, Tăgădău, 2014]

………………………………………………

Când am gândit că voi încropi un Altfel de Portret despre Sifora, mă închipuiam la un şevalet al cuvintelor, lângă o veioză, timp în care inima îmi ardea ca un bec uitat în priza Universului.Din mine.

Ştiu , noaptea mă cuprinde, în vraja ei, tocmai mă întorsesem de la Viena, Patria Siforei, mai puţin cunoscută de mine, dar pe care, iată, încerc să o şlefuiesc , pe Ea, Fata Morgana, să îl iau pe Don Juan cu mine şi să încercăm, prin tehnica Bulgărelui de Zăpadă , să povestim..

O altfel de poveste .O Poveste în Poveste..că..nainte ..mult mai este…

O cunosc, de pe acum bine pe Sifora.Ne găzduim reciproc în cele două Patrii. Una, de Cuvinte.Cealaltă, ştim.Se ţine minte.E Acasă!

Vântul sau Timpul ni se întrepătrund ca o Terapie.

Prin scris.

Apoi, ne pătrundem, reciproc, tot ca să ne încărcăm timpul, de a depăşi , alternanţe ori alternative, ori de a ne cunoaşte.Mai bine.

Căci, noi ne cunoaştem de puţină vreme ! Şi ce mult mai e , până departe!

În succesiuni de întâmplări , cu veniri şi plecări, am întrezărit secvenţe şi am cutezat să surprind imagini cu Sifora.

O foame spirituală îmi şoptea că trebuie să încep cuminte filmul.

Pelicula trebuia să mă iubească pe mine mai întâi, ca mai poi să comunicăm  prin evenimente, pe ruta dus-întors, Arad-Viena şi retur.

Am colindat corindând-o  Acolo, unde Dorul doare.

Am vizitat-o Aici, unde Isus îi păzeşte Casa, la Arad, tot într-un cartier nemţesc, Aradul Nou. 

La Viena are un cuib al ei, parafrazând-o pe C.Buzea[ Să ai un cuib în care să te sui/Un cuib al  păsărilor fără pui/Când nu mai ai nevoie de culori/Să ai un cuib din care să scobori/

Nu se teme nicio clipă de prizonierat, Sifora are Hora ei, o Asociaţie Culturală, în care, se redă, sieşi , şi prin care, Sinele devine un Alter Ego.Ea  e Poarta deschisă acelora,pentru care alte uşi se închid.

-Oare, când ne scriem una alteia, pleacă puţin Nimicul..din noi?

Nebunia noastră o căutăm de Nicăieri.

O îmbrobodim şi o orchestrăm prin petice de idei, tighelate cu muze, pe văl de scoarţe.De copaci.

Ea, Femeia de oriunde. a fost, recent vălurită de Ziua Ei.

La Viena.La Ambasada României. Sufletul, mintea şi creierul Întâmplării devenită Serată de Excepţie , a fost Sifora, spunea pe deplni mulţumită Excelenţa Sa, Doamna Ambasador, Silvia Davidoiu.

Suntem conştienţi că Femeia este o Stare.

De fapte.

De lucru.

De Absolut.

Ca un firav trup.

Plămădit din lut.

Ca un copac.

De trunchi rupt.

Ca să îi atingem ramurile , trebuie să o călătorim.

Să îi vibrăm emoţiile.

Să îi cuprindem mâinile.Marmoreice.Albe.

Un decor vom desluşi din opera Siforei.Dar şi din truda ei.Din jertfa ei de caritate printre românii fără ţară.

Din efemera ei poveste de Femeie, răzbeşte Zăpada Neninselor Ninsori.

Cu iz de iarbă verde, să adulmecăm  pe barca arădean-vieneză, să îi recunoaştem implicările  şi din Unifero, un alt Acasă, să îi zâmbim galeş şi să ne strecurăm , ca nişte fluturi albi, pe un dans..fluturat, întinerindu-i inima prin perimetrul lecturii , de la Înălţimea culturală unde se află.

Acum.Completată cu o subtilă inteligenţă.

 Florica Ranta CÂNDEA, Arad, martie, 2015

 

By LSR

Lucian MARINA: ,,MEMORIALUL MIROSLAV MIKA ANTIĆ“

Renumitul poet sârb, Miroslav Mika ANTIĆ, născut la 14 martie 1932, la Mokrin şi care a decedat la 24 iunie 1986, la Novi Sad a fost omagiat şi anul acesta. Tradiţionala festivitate omagială sub genericul ,,Ispričano za proleća” a avut loc la bustul celebrului creator de poezii pentru copii din Parcul Dunării din Novi Sad.sa kafom i cigarom

Festivitatea a fost inaugurată de Lucian MARINA, preşedintele Consiliului de organizare a ,,Memorialului Miroslav Mika Antić“, care a depus jerbe de flori la bustul mărelui creator de poezii pentru copiii şi a vorbit cu cuvinte alese despre bogata creaţie multilaterală a poetului, editorului, traducătorului, autorului de scenarii şi regizorului care a preamărit Voivodina şi locuitorii din legendara câmpie.

În faţa publicului numeros, evocări despre autorul volumului ,,Garavi sokak” a rostit inspirat poetul Mladen Franja NIKŠIĆ, vecin şi prieten al poetului şi care a citit o poezie dedicată lui Mika Antić, precum şi poezia sa ,,Bačka„. Poemul lui Mika ,,Vojvodina” şi poezia ,,Ravnica – Câmpia” a lui Siniša BOŽULIĆ, au constituit o frumoasă uvertiră pentru următoarele evocări inspirate.

slika i tekstMilan NENADIĆ, bravul poet sârb şi traducător, a vorbit cu cuvinte alese despre creatorul elogiat, inspiraţia lui şi durata în timp a mesajelor poetice şi filosofice.

Prof. Irina PAPUGA a ţinut să informeze pe cei prezenţi şi despre activitatea Comitetului de organizare a Memorialului care, a turnat şi la 14 martie 1992, a instalat un maestral bust în Parcul Dunării, operă a sculptorului academic Pavle RADOVANOVIĆ. 

La manifestarea culturală organizată de Comitetul de coordonare a tuturor societăţilor de limbă, literatură şi cultură ale comunităţilor naţionale din Voivodina, o poezie consacrată lui Mika Antić a citit şi Jelisaveta BULJOVČIĆ-VUĆETIĆ care s-a prezentat şi cu o creaţie din propria operă. Ileana URSU a citit traducerea în limba română a legendarei poezii ,,Plavi čuperak” (,,Şuviţa albastră„) iar, Aurora ROTARIU PLANJANIN s-a prezentat cu o poezie consacrată poetului omagiat prezentată şi în limba română şi în limba sârbă. Marija LOVRIĆ, una dintre colaboratoarele fidele ale renumitului poet din perioada când lucra la cotidianul ,,Dnevnik” din Novi Sad, a vorbit cu multă căldură despre personalitatea care a fost îndrăgită de tot colectivul. 

Prof. Irina PAPUGA a citit o poezie a lui Djura PAPHARHAJI în limba ruteană iar, Ionel STOIŢ s-a prezentat cu două poeme sugestive consacrate lui Mika. La recitalul poetic omagial au citit din creaţiile lor şi Marijan PILJAK, respectiv Marijan SABLJAK. Recitalul poetic şi programul de evocări s-a încheiat cu memorabilele aprecieri şi constatări ale renumitului critic literar slovac prof. Pavel DOMONJI care a reliefat creaţia variată şi fabuloasele poeme ale lui Mika despre Câmpia Panonică şi oamenii din Voivodina.
O plăcută surpriză la festivitatea de anul acesta a constituit-o participarea la măreaţa festivitate a unei delegaţii a Ligii de Prietenie Româno-Sârbă din Constanţa iar, în mod special participarea la reuniune a unui număr impozant de elevi de la Şcoala generală ,,Svetozar Marković – Toza” din cartierul Detelinara din Novi Sad. Elevii au fost conduşi de învăţătoarea Tanja JANKOVIĆ, preşedinta nou înfiinţatului Detaşament de cercetaşi ,,Miroslav Mika Antić” care şi-au exprimat dorinţa să participe la festivitatea organizată în faţa bustului şi aci să depună jurământul.

Emoţii, exaltare, bucurie, zâmbete atât în ochii viitorilor cercetaşi cât şi a celorlalţi participanaţi care s-au încredinţat că vor avea urmaşi care să respecte personalitate şi opera marelui poet şi să-i ducă faima peste vremuri, mări şi ţări.

 Lucian MARINA

 

By LSR

Nicu Doftoreanu – Poezii

 

TANGOUL COPILĂRIEI

                           (DAŢI-MI)

 2015-04-06_215251

Daţi-mi tropotul cailor

Pe creasta zorilor ..şi vă voi mulţumi !

Daţi-mi clătinarea florilor

În urma paşilor vântului..şi vă voi mul\umi !

Daţi-mi spuma valurilor ,

Strecurată printre cioburile curate ale stâncilor,

Să-mi albesc visele,…şi vă voi mulţumi !

Daţi-mi !!

Daţi-mi TIMP !

Daţi-mi timp să văd în ce se va transforma

Nelinilştea formelor călătoare.

Să văd clipa în care renaşte întregul orizont ,

Acum…,atâta cât îl văd, doar peticit cu sentimente.

Daţi-mi !!

Daţi-mi TIMP !

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

George ROCA – INTERVIU CU DJ SIMINA GRIGORIU

GRIGORIU-S-afis-wbGeorge ROCA: Simina Grigoriu, un nume sonor românesc, un nume cunoscut la ora actuală ca fiind al unuia dintre cei mai faimoşi disc jockey din Europa. În ultimele luni prezenţa ta a fost remarcată din ce în de mai des în „Top 10 DJ Charts”* Cum a fost posibil să urci pe treptele cele mai înalte ale „Hall of Fame” al discotecilor?

Simina GRIGORIU: Înainte de a ajunge în Top Charts”, succesul meu ca artist şi DJ a fost creat şi remarcat în cluburi şi săli de spectacole din Europa şi de pe continentul american. Aceasta se datoreşte faptului că am performat ca la dechiderea unor concerte de mare popularitate. De doi ani numai am început să produc muzica mea. Spectatorii loiali din sălile de concerte mi-au apreciat muzica imediat şi m-au susţinut în dezvoltarea mea ca artist chiar de la primul EP care se numeşte Mukluks and Ponytails.

George ROCA: Te-aş ruga să fii mai explicită cu noţiunea de deejay. Ce face un asemenea profesionist, căci sunt convins că nu e o meserie la îndemâna oricui? Ce aptitudini trebuie să ai pentru a putea deveni DJ? Când a început pentru tine aceasta pasiune?

Simina GRIGORIU: Măiestria unui deejay este să mixeze două sau mai multe discuri/platane fără întrerupere. Partea artistică necesită o pasiune pentru muzică, cunoaşterea intimă a fiecărei piese, un plan şi o intuiţie în a le lega într-o poveste armonioasă. Partea tehnică este stăpânirea tehnologică a unui mixer foarte complicat şi complex, care filtrează piesele muzicale şi îmi permite să gradez tonuri şi ritmuri pentru un rezultat artistic.

George ROCA: Aş dori să te întreb dacă ai vreo pregătire muzicală. Cânţi la vreun instrument? Ai compus vreodată muzică? Ce gen îţi place mai mult?

Simina GRIGORIU: Am o formare artistică încă din şcoala generală. Am făcut muzică, dans şi pictură… de când mă ştiu. Am crescut cu pasiunea muzicii moştenită de la părinţi care aveau o colecţie valoroasă de LP-uri aduse cu greu din România la Toronto… atunci când au emigrat. Am cântat în copilărie la vioară şi la pian, dar nu am început să compun decât de puţină vreme. Ascult tot felul de muzică, de la rock, la rap, la muzica folclorică şi sunt receptivă la genuri noi de muzică.

George ROCA: Ştiu că sunt mai multe feluri de disc jokey: cei de la radio, de pe stadioane, festivaluri, din discoteci… sau chiar pe internet. Unii schimbă doar benzile cu muzică prin localuri sau baruri, alţii îmbină muzica cu aptitudinile lor artistice, precum sunete speciale, diferite efecte sonore create de diferitele „turntables” (patefoane). Alţii sunt chiar un fel de maeştrii de ceremonii (MC). Deseori aceştia au intervenţii vocale, sau cântă chiar alături de artistul de pe disc, pe ritmurile înregistrate sau melodii proprii. Tu unde te încadrezi? Ce faci practic acolo printre aparatele acelea de produs sunete melodioase?

Simina GRIGORIU: Eu sunt un deejay de club. Mixez live în cluburi, festivaluri şi săli de concerte. Folosesc discuri de vinyl, niciodată CD-uri şi de obicei folosesc sistemul Traktor. Acest sistem îmi facilitează să pun muzică digitală folosind platane digitale. Pot manipula muzica digitală la fel ca un vinyl real. În cele câteva ore de concert alternez discuri digitale şi vinyl-uri.

>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Geo Călugăru – O NOUĂ SURPRIZĂ A „STĂPÂNULUI CUVINTELOR HI-ȘU – POEME AGLUTINATE”

Mereu în răspăr, cu sine și cu lumea în care a trăit și trăiește, autorul alege în existența sa un moment, pe care dorește să și-l explice, să-i înțeleagă rostul și, cu cât coboară mai adânc spre rădăcini, află motive de și mai mare revoltă deși, își dorește un echilibru, pe care-l caută cu obstinație, pare a fi sortit, să rămână o Fata Morgana.

Conștientizând că timpul nu mai are răbdare, exprimă această stare de fapt, ajunsă la limita insuportabilului, în formulări, care te frâng pe dinlăuntru, accentuând disconfortul pe care-l suporți: „Cât de târziu e acum/de bate miezul nopții în oasele mele/și sâmbăta fardată cu alfa și omega/coboară încet pe șira spinării/cu insinuări de alcooluri”. Experiențele anterioare, de la o zi la alta, mai nedădătoare de speranțe, îi dau, totuși, o certitudine: „costelivă perspectiva zilei de mâine/se lăfăie în farfuria mea de sărac” și iscă, din disperare, gânduri negre, sinucigașe, ce-l ademenesc să apeleze la „rația de clor și cianură (care) n-are/astâmpăr și oxidează adânc pulpa tăcerii/în care stafia inițială și-a înfipt colții tocmai acum” (când n-o mai pot înfrunta) „excitând locul unde divizate în molecule/” (până și) „cuvintele cu tonul lor modificat/se înghesuie în propoziții efemere”, determinându-te să te întrebi: de ce, cu ce scop? – „profetic să anunțe subcombări de ere/invazia cohortelor de țipete și a fibrelor pe os/susținute subversiv de unghiul obtuz/și de teoriile lui marx cel studiat în autobuz”.

Sunt convins că, poetul Valentin Rădulescu a avut ca impuls, când a purces la scrierea acestei cărți, un coșmar, care, fie că i-a fost revelat, fie că l-a trăit, la apogeu de vârstă: „de târziu/de bate miezul nopții în oasele mele”, de care, cu orice preț trebuia să se elibereze. Și, cum ar fi putut s-o facă, altfel decât prin creație artistică, printr-o carte de o factură aparte, pe care a intitulat-o „HI-ȘU – POEME AGLUTINATE”, apărută la editura AMANDA EDIT? Ce sunt, de fapt, aceste poeme aglutinate? Nimic altceva decât niște îngemănări de gânduri și trăire, sudate între ele, care, în final încheagă traseul parcurs de autor și de noi în general, de la coșmarul comunist la capitalismul sălbatic de astăzi.

Când dialogul cu tine însuți, nu este îndestulător spre a-ți lămuri niște necunoscute, apelezi la altcineva și împreună căutați să descoperiți firul Ariadnei. Cred că, în ceea ce îl privește pe domnul Valentin Rădulescu, recursul la firul de iarbă ca partener, într-un dialog imaginar, a fost rodul unei revelații. Credința mea că este așa e susținută de conținutul primului poem cu care se deschide acest parcurs sinuos de la un coșmar la celălalt și, ca ultimă consecință, catharsisul (eliberarea) de o tensiune de nesuportat prin retrăirea mental-afectivă a unei realități de care vrei să te golești.

„Ești singur supraviețuitor – îi spune autorul firului de iarbă – și continuă „se pare că ai fost viteaz și, deci,/mai ști să ți sabia drept/amenințând un spațiu iluzoriu.” Vrând să-i dea de înțeles că, într-adevăr, are nevoie de sfatul său, poetul îl întreabă: „Ce spui tu, fir de iarbă, fir?/Vorbele, ca o herghelie sălbatecă,/îți tulbură liniștea de imperiu încă necucerit…” Ca și cum n-ar fi auzit sau înțeles răspunsul, autorul reia întrebarea: „Ce spui tu, firule de iarbă, fir?/Dar, nu!/Taci, așteptând ca sufletele curioase/la fereastra stelelor s-apară”. Crezând că, probabil n-a fost suficient de explicit, în legătură cu ceea ce vrea să afle de la interlocutorul său, poetul vine cu precizările necesare: „Hai, spune-ți povestea, firule de iarbă, fir!/Să știm și noi, urmași, de ce murim?/și câți arginți să vindem zilei din simbrie/pentru un loc ferit în țintirim”. (Poeme aglutinate, p. 5)

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Octavian Lupu – Primele Litere din Alfabetul Nesfârșit al Vieții

Soarele strălucea cu putere în acea dimineață de aprilie. Doar câțiva nori răzleți brăzdau suprafața albastră aoctavian_lupu cerului ce se întindea asemenea unei cupole ce învelea întreaga zare sub mantia sa protectoare. Vântul abia adia, deși răcoarea se făcea simțită după noaptea friguroasă care tocmai trecuse. Flori nenumrate răsăriseră ca din senin pe întinderea suprafețelor neregulate ale rondurilor și de-a lungul drumurilor întortocheate ale grădinii botanice. Cumva, detașată de atmosfera orașului, această fărâmă de univers continua să conserve frumusețea naturii la marginea marelui oraș, ce își etala de departe semețele sale construcții.

Poarta de la intrare se deschise și primii vizitatori intrară să cutreiere aleile grădinii și să se bucure de frumusețea arborilor și ierburilor de tot felul și din toate părțile lumii. Printre aceștia se distingea un tânăr înalt, cu o statură dreaptă, aproape milităroasă, care părea venit din altă parte a țării. De fapt, mai avea doar o zi de ședere în acel minunat oraș, fapt penru care se gândise că ar fi o idee minunată să se plimbe prin acea grădină botanică despre care auzise întmplător, citind un pliant Primele Litere din Alfabetul Nesfarsit al Vietiipublicitar uitat pe o banchetă goală dintr-o autobuz.

Cu privirea cuprinse încântătoarea priveliște ce se deschidea în fața sa de îndată ce ajunse în dreptul lacului interior traversat în mai multe locuri de poduri arcuite peste suprafața mată a apei. Pescărușii se roteau în mici pîlcuri deasupra întinderii sale în timp ce încercau să urmărească o posibilă pradă în adâncurile tulburi ale acestuia. Deși nu se zăreau pești care să cuteze să iasă la iveală, îndrăznețele păsări tot continuau să vegheze atent orice mișcare s-ar fi produs și ar fi marcat prezența vreunei vietăți acvatice. Perseverența lor neobosită îi atrase atenția și, printr-un straniu mecanism al asocierii gândurilor și trăirilor, își aduse aminte de meleagurile natale pe care le părăsise de multe zeci de ani.

Rememora imaginea pescărușilor coborând vertiginos din înaltul cerului și atacându-și prada oriunde o găsea din largul mării până aproape de țărm. Zborul lor maiestuos ce alterna planarea în bătaia brizei marine cu picajul aproape vertical de îndată ce ochii le detectau prezența bancurilor de pești se asemăna cu schimbarea bruscă a rafaelor de vânt ce fie te împingeau către apă, fie te îmbrânceau aproape să cazi pe nisipul fierbinte al plajei. Acel joc al atracției și respeingerii l-a urmărit mereu de-a lungul anilor copilăriei în felurite ipostaze venind din partea celor mai neașteptate persoane până când înțelesese că aceasta reprezintă regula universului în care a apărut.

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Dumitru ANGHEL: LAUDATIO – LA ANIVERSARĂ „101 POEME – OPERA OMNIA – DE AUREL M. BURICEA

Dintre cele 19 cărţi publicate, de la debutul editorial din 1977, scriitorul Aurel M. Buricea îşi contabilizează 9 volume în exclusivitate de Sonete, specie literară lirică, de formă fixă, care îi asigură o poziţie confortabilă şi convingătoare printre poeţi101-SONETE-BMA-wbi români. Primul volum, „Sonete Pascale”, îi apare în 1999, la Editura Danubiu, urmat de „Povestea unui suflet”, la aceeaşi editură, în 2002; „Scara din Ulm”, la Editura Scrisul Românesc, în 2003; „Între număr şi cuvânt”, în 2004; „Masca unui înger”, în 2006; „Vama din rod”, în 2007; „Umbra de vise”, în 2008; „Cântecul reginei”, în 2009, toate la Editura Danubiu; şi ultima carte de sonete, până la antologia pe care a lansat-o de curând, „Crucea din muguri”, Editura Semne, Bucureşti, 2012.

Cea de a douăzecea carte, cifră rotundă, ca şi vârsta poetului, rotundă şi ea – 70 de ani de la naştere, 27 octombrie 1943, în localitatea Ulmu, judeţul Brăila – volumul de lirică „101 poeme”, Editura Semne, Bucureşti, 2013, 110 pagini, mă îndeamnă să-i urez „La mulţi ani!” şi „La mai multe cărţi!” domnului Aurel M. Buricea, personalitate emblematică pentru cultura şi literatura din arealul dunărean al Bărăganului, pe care l-au nemurit cu un veritabil brand artistic maeştrii scrisului brăilean Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu.

„101 sonete – Opera omnia”, o veritabilă antologie de poeme din specia lirică a Sonetului,se păstrează pe o constantă lirică existenţial-nostalgică, pentru că poetul Aurel M. Buricea are dorul, nostalgia câmpiei largi a Bărăganului cu cumpene de fântână, care împung Cerul cu semeţii de „coloană infinită” brâncuşiană; îşi acordează bătăile inimii şi zvâcurile sufletului său generos în cântec de dropie; îşi reglează ritmul profesional de intelectual rasat şi de elev al lui Pitagora, doar după cântecul cucului, când ţăranul român a ştiut dintotdeauna că poate ieşi la arat, la praşilă şi la mireasmă de pământ reavăn; nu şi-a părăsit satul natal, părinţii, amintirile şi idealurile… şi a zăbovit la Ulmu, intuind parcă, asemenea ilustrului său înaintaş, că „veşnicia s-a născut la sat”.

De altfel, toată opera sa literară vine într-un fel sau altul din, dinspre sau spre Ulmu, satul-simbol, satul-legendă, unde un poet autentic, sensibil şi talentat, a crezut că trebuie să rămână, chiar şi atunci când i s-a spus că poate visa pe partituri molto-vivace de speranţe şi succes social, şi a realizat un fel de… monografie lirică şi sentimentală, asemenea contemporanului său, Marin Sorescu, în „La Lilieci”. De aceea, poate, concetăţenii săi ar trebui să-i atribuie titlul şi calitatea meritate de… „Cetăţean de Onoare al comunei Ulmu” (aşa cum au făcut oamenii Deltei de la Măraşu, care l-au gratulat pe scriitorul Nicolae Grigore-Mărăşanu cu acest titlu onorific…), ba chiar ar merita ca o stradă din Ulmu să se numească „Aurel M. Buricea”…, pentru stabilitatea sa sentimental-edilitară!

Statornic rămâne poetul şi în latura construcţiei lirice, într-o vreme când poezia este bântuită de… „furtuni” înnoitoare, când nu se mai respectă nicio regulă prozodică iar o indecentă siluire a limbii române este luată drept mare şi modernă literatură când, de fapt, nu este decât o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-indecentă, cu un vocabular dur, licenţios în cel mai nevinovat sens, o semantică de mahala cu accent pe cuvinte porcoase, rezultată dintr-un misoginism patologic!

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Ştefan Dumitrescu – POEZII

SUNTEM MÂINI

Păsările sunt mâinile mele întinse către tine

să te mângâie, iubito,

vântul este mâna mea gingaşă întinsă către tine

râurile sunt mâinile mele limpezi care te caută pe tine,

să te mângâie, iubitoO floare pt cartea ta1

şi crinii sunt mâinile mele înflorite

care te caută pe tine, iubito, să te mângâie

 

şi eu sunt o mână, iubito

din care pornesc mii de  mâini

ca ramurile unui copac ca să te caut pe tine,

oh, dar a cui mână sunt eu, iubito

a cui mână întinsă sunt eu

a cui mână ?,

şi Acela a cărui mănă sunt eu

a cui mână întinsă este, iubito,

a cui mână,

a cui mână întinsă este, iubito ?

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Nicolae BĂCIUŢ – ANCHETĂ: DESPRE EXILUL ROMÂNESC CU MILENA MUNTEANU (TORONTO, CANADA)

Nicolae BĂCIUŢ: Doamnă Milena Munteanu, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit să răspundeţi la întrebările de mai jos. 2015-04-06_220506

Milena MUNTEANU: Stimate domnule Băciuţ, în primul rând aş vrea să vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la ancheta pe care aţi iniţiat-o. Interesantă topică şi tot mai relevantă, având în vedere exodul tot mai numeros al românilor.

Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

Milena MUNTEANU: Indiferent de motivul ce a determinat plecarea, ca emigrant laşi în urmă oameni dragi, familie, prieteni, precum şi locuri dragi. Obiceiuri. Obişnuinţe. Ajungi să duci dorul, să-l porţi oriunde ai fi. Când am scris cartea „Departe de ţara cu dor”, mă refeream tocmai la faptul că rămâi cu gândul la ce ţi-e drag. De departe înveţi să vezi lucrurile cu altă înţelegere, cu altă îngăduintă şi altă căldură. Poate că în ţara te iritau anumite lucruri. De departe, însă, vezi aceşti factori ca mai puţin agravanţi, înţelegi realitatea de acasă prin alte filtre. Câştigi, de fapt, o nouă perspectivă, influenţată şi de distanţă. Revenind însă la întrebarea despre familia ruptă în două, pe de o parte îţi lipsesc cei dragi de acasă, dar ajungi să lipseşti şi tu de la momentele importante din viaţa lor.

Un moment pe care l-am conştientizat este momentul în care ajungi să-ţi înmormîntezi părinţii în locurile de adopţie. Pentru mine a fost când tatăl meu, în loc să fie înmormântat în cimitirul din Grui din Săliştea Sibiului, lângă ai săi, şi-a găsit locul de veci în cimitirul Mount Pleasant din Toronto, care a fost, în clipa morţii sale neaşteptate, cel mai aproape. Bunicul meu, tatăl tatălui meu, plecase în America înainte de primul război mondial. El a stat acolo circa 10 ani, apoi a revenit în ţară. Familia lui a trăit la Săliştea Sibiului, iar el a fost înmormântat tot acolo. Tatăl meu a plecat la copii in Canada. Cum a sosit, a avut o mare neşansă. E probabil primul din neamul nostru care e înmormântat altundeva decât acasă. Mi se pare un fapt semnificativ. Noi aprindem mai des o lumânare la cimitirul Mount Pleasant din Toronto decât la cimitirul din Sălişte, unde sunt toţi ceilalţi, de generaţii, până la cei din negura timpului.

Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

Milena MUNTEANU: Nu ştiu dacă sunt aceleaşi vămi pentru toată lumea. Probabil că fiecare experienăă e diferită. Depinde, desigur, de momentul, locul şi condiţiile emigrării, ce e sigur e că plonjezi într-o lume foarte diferită de cea de acasă. În mod clar, există un prag cultural, care nu e uşor de trecut. În primul rînd, pentru că trebuie să realizezi că cei din jurul tău înţeleg altfel lumea înconjurătoare. Apoi, trebuie să încerci să-i înţelegi. Apoi, să încerci să te faci înţeles. Este vorba despre crearea unor poduri de înţelegere umană şi nu este totdeauna simplu sa le construieşti. Sunt convinsă că sunt şi alte praguri, în unele cazuri vorbim de praguri de subzistentă, dar eu nu pot să vorbesc despre asta. La noi nu s-a pus problema. Am fost suficient de norocoşi să plecăm în condiţiile în care am avut totdeauna ce mânca. Nici n-am dormit pe sub poduri. Sunt unii care au emigrat trecând Dunărea înot sau traversând graniţa pe jos. În câte unii s-a şi tras şi câţiva nici nu au ajuns pe malul celălalt. Din fericire eu n-am avut o astfel de experienţă. Dar, chiar şi aşa, chiar având un statut legal la sosire (care nu e puţin lucru), totuşi, începutul nu a fost simplu nici aşa. De ce? Pentru că la început eşti derutat de ceea ce te înconjoară, căci nu înţelegi complet lumea adoptivă.

La vremea plecării noastre nici nu era atâta informaţie disponibilă cum este acum şi n-am prea ştiut la ce să ne aşteptăm. Un prag necesar este găsirea unui loc de muncă. Aici depinde de meseria fiecăruia, dacă e uşor sa pătrunzi în domeniu, sau dacă trebuie s-o iei de la început. Cred că există şi nişte praguri sentimentale. De dor. Legate de amintirile pe care le ai din vremea copilăriei. Este dorul de muzica de bucium, cum spun unii… Este dorul de societatea tradiţională care probabil că nu mai e intactă nici acasă, ea trăind acum mai mult în amintirile noastre.

>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Elena BUICĂ – DORA ALINA ROMANESCU – „SINGUR PRIN VIAŢĂ”

DAR-SINGUR-PRIN-VIATA-cop-wbApariţia volumului „Singur prin viaţă” semnat de autoarea Dora Alina Romanescu pune în evidenţă  o romancieră care se mistuie pe altarul creaţiei numeroaselor sale  romane publicate într-un răstimp foarte scurt. Bună cunoscătoare a mentalităţilor sociale şi a multor subtilităţi de viaţă, în creaţiile sale s-a apropiat cu căldură şi înţelegere de oamenii simpli, de oamenii obişnuiţi, cărora le relevă viaţa  cotidiană într-un registru afectiv şi în acelaşi timp, realist. Viaţa pulsează în scrierile sale aşa cum  o vedem şi noi în fiecare zi, cu toate ale ei, cu bucuriile, tristeţile, cu visele împlinite sau năruite,  cu întâmplările aparent simple lăsându-ţi impresia la prima vedere că  nimic nu ai de descoperit, dar mai apoi se întipăresc în memorie şi te invită la meditaţie cu trimiteri la poveţele şlefuite de străvechime. Multe sensuri  subtile şi inteligente se pot desprinde din diferite pasaje . „Fiecare suflet are o poveste, noteaza autoarea. Poveştile au viaţă şi ele, trăiesc în fiecare dintre noi, în tot ce ne înconjoară, în tot ce ne face mai buni, mai frumoşi, mai înţelepţi, mai senini, dacă ştim să le ascultăm cu sufletul”.


Romanciera are o disponibilitate inepuizabilă de a da viaţă personajelor şi
a le face să se mişte confortabil printre paginile cărţii. Aşterne cu lejeritate năvala de idei şi trăiri cu care îşi înzestrează personajele. Vorbind despre scrierile sale, mărturiseşte: „Scriu despre oameni şi locuri dragi.  Scriu cu uşurintã, văd cu ochii minţii evenimentele şi faptele descrise, trãiesc cu sufletul sentimentele eroilor mei”.


Romanul „Singur prin viaţă”, aşa cum ne spune  autoarea  în „Cuvânt înainte”, a avut ca izvor de inspiraţie  destăinuirile unui cunoscut. Astfel, a plecat de la fapte reale, dar drumul până la creaţie a fost străbătut de autoare cu harul ce l-a primit de la Pronia Cerească şi a dat naştere unui roman de ficţiune.  Alcătuit din două părţi, romanul  prezintă două destine umane aflate parcă sub blestem, doar cu câteva episoade mai luminoase în viaţa lor. Prima parte poartă titlul „Eugenia – o iubire pierdută” şi partea a doua, „David – în furtuna vieţii”. Aceste personaje, cu toate că au personalitate diferită,  au totuşi în comun multe asemănări. Fiecare păşeşte  de la lumina solară a speranţelor  în cea a umbrelor întunecate ale neşanselor deznădejduitoare, sub presiunea unor întâmplări, situaţii, hotărâri care vor shimba profund direcţia lor de viaţă. Ambele personaje îşi caută  refugiul în faţa alienării sociale în viaţa de familie, dar rămân cu inima zdrobită scurgându-li-se zilele într-o înfrigurată însingurare sufletească. Deşi soarta le-a fost potrivnică, ambele personaje rămân neclintite în aspiraţia împlinirii vieţii lor numai în  familie, considerată coordonata fundamentală a vieţii, chiar dacă fiecare se conduce după reguli proprii de comportament.

>>>>>>>>>>>>>>>

By LSR

Vali Iancu recomandă: Cele mai frumoase sate din România pe care trebuie să le vizitezi

2015-04-06_213914Mai e puţin până începe primavara, aşa că de ce să nu profiţi de săptămânile cu soare ca să fugi de smog-ul, aglomeraţia şi betoanele încinse ale oraşului? Nu trebuie să ieşi din România ca să găseşti peisajele rustice superbe din Elveţia sau Franţa, le avem şi noi. Şi nu numai că le avem, dar sunt cam de o sută de ori mai pitoreşti.

Mai jos găseşti o listă cu 9 dintre cele mai frumoase sate din România, strânse nu de pe internet, ci din poveştile de vacanţă ale prietenilor. Aşa că, în cazul în care plănuieşti o escapadă de weekend şi nu ştii ce destinaţie să alegi, inspiră-te din lista de mai jos. Orice ai alege, nu poţi greşi, sunt toate superbe!

  1. ŞirneaVALI 1 martie2015

Şirnea e un sat parcă ieşit din romanele lui J.R.R. Tolkien.  E un sătuc din Braşov, amplasat la poalele Munţilor Piatra Craiului, la o altitudine de aproape 1.400 m. În 1960 Şirnea a fost declarat primul sat turistic din România, iar în prezent acolo se întâmplă o mulţime de evenimente interesante precum Focul lui Sumedru (ocrotitorul recoltelor şi oierilor), care are loc în fiecare an în 25 octombrie. Atunci copiii din sat se îmbracă în portul popular specific locului, fac un foc mare şi dansează în jurul lui. Cei mai curajoşi dintre ei sar prin foc sau sar peste focul lui Sumedru, cum spun sătenii.

Ce mai poţi vizita daca ajunci în Şirnea? Dacă îţi plac lăcaşurile de cult, trebuie să ştii că sunt o grămadă în apropiere. Mai poţi vizita şi Parcul Naţional Piatra Craiului, Prăpastiile Zărneştilor, Cheile Moieciului, Peştera şi Cheile Dâmbovicioara, Peştera cu lilieci din satul Peştera, Barajul Pecineagu şi Lacul Vidraru.

  1. Pleşa

Puţină lume ştie că în Bucovina, foarte aproape de Gura Humorului, se găseşte un sat foarte frumos, locuit exclusiv de polonezi. Limba română nu se aude decât de sărbători şi e folosită doar atunci când vin musafiri români.

>>>>>>>>>>>>>

By LSR