nr-94-ianuarie-2017REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

Geo Bogza – Nașterea lui Mihai Eminescu (basm)

Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:unnamed

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.
– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

De CLB

diploma-crizantema-imperiala-2016-pentru-revista-cetatea-lui-bucur-japonia-art-life-concurs
 Seara ”ninge” cu auriile crizanteme

Pe înserat am primit un dar din Japonia: Revista noastră    ”Cetatea lui Bucur” a fost onorată de Juriul Concursului Internațional Art & Life” din Japonia cu PremiulCrizantema Imperială” – Secțiunea Reviste Culturale”.

Mulțumiri managerului de Proiect, Cristina Cărbune Inoguchi, membrilor și Președintelui Juriului pentru această apreciere, bucurie și onoare.
Întregul colectiv redac
țional, colaboratorii revistei vă mulțumesc.
Să vă fie primăvara mereu în suflet, dragi colegi
și prieteni japonezi!

Elisabeta IOSIF

De CLB

PAULA ROMANESCU poeme bilingve Tanka

Tanka / Tanka

 

 

în foste livezi

ciulini cât vezi cu ochii

oameni nicăiericetatea-dacica-sarmizegetusa-regia-splash

sub ierbi stinse istorii

armii de fum pe dealuri

 

les vergers d’hier

paradis des chardons

disparus les hommes 

l’histoire repose sous les  herbes

fumée sur les collines

 

*

 

căluţii de lemn

la spartul târgului

strânşi în remorcă

copil desculţ cu vaca

bălţată la păscut

 

les chevaux de bois

après la douzième nuit

jetés dans le car

dans le champ aride un gosse

nu-pieds garde sa vache

 

 

*

canton părăsit

rapidul de Moscova

verde-salamandră

un vifor de Siberii

înfioară frunzişul

 

canton délabré

le TGV de Moscou

vert-salamandre

un grand vent des Sibéries

fait frémir le feuillage

 

*foto-sunt-singur-doamne

 

cer fără stele

sirenele din larguri

neliniştite

războiul Penelopei

ţese covor de bombe

 

ciel sans étoiles

les sirènes du grand large

bien inquiètes

la guerre* de Pénélopecenaclu-16-martie-2016-sam_2797

tisse des tapis de bombes

 

Paula Romanescu recitînd poeme Tanka în cenaclul Cetatea lui Bucur .

În imagine: Elisabeta Iosif, Paula Romanescu, Vali Iancu

 

De CLB

Elisabeta IOSIF – TĂCEREA IUBIRII

Azi am descoperit

tăcerea iubirii.

liviu-lazarescu-fecioara-cu-prunculTu ai fost întotdeauna

Cu mine. Cuvânt și necuvânt

Umbra lor și umbra ei

Luminând penumbra mea…

Tăcerea cu silabele nerostite

Rămase fără zi

Ascunse-n noaptea albă…

De-abia  atunci s-a topit

Dragostea-n culoare

Prin sunetul albastrului

De Voroneț, zămislind Biblia.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Corneliu FLOREA – PELERINAJ LA BISERICA „MIHAI EMINESCU”

2017-01-22_190230Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica Mihai Eminescu, este o biserică unică, prin originalitatea şi simbolistica picturii interioare, dintre toate  bisericile ortodoxe româneşti, unică printre  bisericile creştine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor şi sfinţilor pictaţi în această biserică.

Biserica Mihai Eminescu se află la Ipoteşti, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru naţional a copilărit. Biserică la care toţi românii cu simţire şi împlinire naţională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împleteşte cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se uneşte cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniţi o simte şi trăieşte puternic.

Am fost la Memorialul Ipoteşti – Centrul naţional de studii Mihai Eminescu împreună cu Latina – îi spun aşa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însufleţire, despre Mihai Eminescu, ştia totul despre viaţa, opera şi premeditata lui moarte, ştia şi mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipoteşti, am trăit o stare  deosebită, o mare bucurie, simţindu-ne  mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată  până acum, iar Latina într-o stare de euforie  m-a uimit şi emoţionat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”  Adevărat!        

Înainte de-a se naşte Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administraţia moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moşie la Ipoteşti, pe care a ridicat o casă nouă, mare şi înaltă, pe  vechea fundaţie a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înşirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna şi Raluca Iuraşcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au aşezat-o pe culmea largii curţi boiereşti. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovniceşti. Nu a fost un locaş de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci şi a sătenilor din Ipoteşti, ceea ce era o comportare adânc creştinească: Dacă în faţa lui Dumnezeu suntem deopotrivă, aşa trebuie să fim şi noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipoteşti, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au şcolit şi s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut  greşeli şi a trebuit să vândă moşia, pe care a cumpărat-o unu, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi şi al lui Gheorghe Eminovici, şi ale doi dintre copiii lor, Nicolae şi Iorgu. Liniştea s-a aşezat şi a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Şi paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile şi tufişurile au acoperit mormintele părinţilor şi fraţilor lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al Secolului XX, proprietarii moşiei, ce îşi făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceiaşi curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Şi aşa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare şi proteste în România Întregită, declanşat de studenţimea botoşăneană. În această situaţie proprietara moşiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administraţiei botoşănene cu condiţia expresă ca pe acelaşi loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală şi ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – şi reconstruită în cele mai amănunţite detalii ale autenticităţii, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată şi mobilată cu piese originale specifice Secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacţie şi stare personală. E simplă, spaţioasă şi are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care priveşte îndelungat totul, întreabă şi întreabă, atinge şi fotografiază pentru că „am să-mi fac un album special”.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena ARMENESCU – Gândind la Eminescu

Ascultat-a Eminescu Simfonia Îngerilor

Pe-ale Luceafărului căi, la ora atingerilor

Aprins de dorință, de neobosită căutare

A minunii răspândită pe tărâmurile astrale.

 

Alerga. copil – minune cu visările-i eterne

2017-01-24_164954Sub leagănul codrului, pe poteca ce se așterne

Spre acel ”ochi” – lacul cu nuferi galben-aurii

Meditativ, neînțeles, depărtat de alți copii.

 

Cu gândul la piramide, între florile albastre

În a teiului mireasmă, sub vibrație de astre

Cu iubita, pe-nserat ori sub razele de lună

Împletesc șirag de stele și amorului cunună.

 

Anii studenției cu trăiri himerice-au trecut

Vijelios, cum tinereții să petreacă i-a plăcut

Iubirea, învăluitor veșmânt, oaspete drag

Zadarnic o invoci târziu și o aștepți în prag!

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

George ANCA – MANTRA EMINESCU (1) – MITUL LUI ZAMOLXE ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU ŞI A LUI LUCIAN BLAGA

anca-george-mantra-eminescu-cop1Confruntând cu versiunile istoricilor – răstălmăciri în primul rând ale pasajelor lăsate de Herodot -, investigaţiile unui romantic şi ale unui expresionist se impun ca adevărate în sfera poeziei. Aceasta dă posibilitatea de a raporta opera întreagă a fiecăruia din cei doi poeţi la mitul dacic, fără deformări. Zeii nemuritori ai lui Eminescu, săgetaţi între coaste, şi profetul murind al lui Lucian Blaga relativizează în moduri diferite, uneori opuse, existenţa metafizică.

Simţirile, gândirea şi viaţa, autorul poemelor dacice şi le-a vrut milenare, închipuindu-le la eroii miturilor sau divulgându-le în scene medievale evaluate shakespearian. Dacă nu a rămas fidel vreunui Hyperion purtat prin Dacia echivalată Greciei hoelderliniene, sau nu şi-a înfăptuit proiectele de drame dinastice, dacă a preluat leit-motive şi dacă a scris capodopere metafizice, Eminescu, printr-un ansamblu abstras al operei, poate fi cuprins şi definit. Tânărul voievod ar fi, după Lucian Blaga (Spaţiul mioritic) o prezenţă esenţială. Zamolxe, incert şi tragic, pare să ipostazieze, la fel, o esenţă.

*

Cosmosul vibrează de chipul său: soarele şi furtuna, fulgerul împietrit în stele, munţi clătinaţi de prăvălirea stâncilor.

*

Unica relaţie de actualitate este Zamolxe-Decebal. Ceilalţi (zei) sunt divinii străbuni ai aceluiaşi Decebal.

*

Zamolxe e rănit. Automat, “fugarii cei divini” se simt şi ei răniţi şi, “urlând” bolta o “coboară şi-o coloră cu-a lor sânge”.

*

Priviţi epopeic, de altfel parodiaţi (îngânaţi), Joe, Zamolxe sau Odin vin direct din miturile imperfecte filosofic, sunt lipsiţi total de transcendenţă. Însăşi calitatea divinităţii lor e doar ocazională şi subiectivă: divinizarea la Eminescu se face de la sine. Mari sculpturi într-un cer vechi, zeii aceştia incită fantezia contemplatorului pesimist.

*

Strigoii (1876), în atmosferă de roman negru, recheamă într-o Dacie creştinată pe Zalmoxe. El însuşi, după religie, e un strigoi… Scopul poemului stă în întoarcerea lui Zalmoxe în scopul învierii nemuritoare.

*

Magul călător în stele înfăptuieşte totul în univers, fără ca universul să fie opera lui. În afara oricărei gravităţi a Olimpului, Valhalei sau Pământului, “călătorul” este de o supraumanizare nedeghizată.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

ELISABETA IOSIF – LA TÂMPLA GLIEI

Aș răsuci iar serile pe-un fir de vis

Și pe-un picior de gând prelins

Din toate verile cu maci, albastre

Cuprinse în tăcerea gliei noastre

 

Și-un țipăt de cocor venit din umbre

L-aș trece prin livezile târzii

Să curețe-ntristarea lumii sumbre

De dor de Eminescu l-aș aduna prin vii

 

Și-aș șficui lumina cu iluzii

S-alung tăcerea lumii amorțite

Ca să audă, până chiar și surzii

Cuvintele de dor, azi înghițite

 

La tâmpla gliei, cu lumini ucise

Ne stau strămoșii, veșnicele umbre

Ei sunt mereu la granițele scrise

Înlăturând și azi amurgurile sumbre.

ELISABETA IOSIF

Ianuarie, 2016

De CLB

Al.Florin Țene – Ziua Culturii Naționale: Bistrița a fost trei zile capitala Poeziei internaționale

2017-01-22_185336 Urmare faptului că în orașul străbătut de Valea Bistriței se află mulți iubitori de literatură, aflați în jurul poetului Dorel Cosma, managerul de necontestat al Palatului Culturii, omul care cu dăruire și profesionalism coordonează destinele Poeziei într-o zonă bogată de tradiții, Ziua Culturii Nationale din acest an a fost sărbătorită cum rar se întâmplă în Patria Limbii Române.


Manifestarea a debutat cu cuvântarea dr.Dorel Cosma, promotor cultural de excep
ție, care printre altele a subliniat că, poate doar la Bistrița au venit de pe meridianele lumii poeți din Malaiezia (Mawar Marzuki, ), Germania(Ioana Heidel, Miki Weihrauch ), China (Shao Jianguo, Bei Ta, Niu Huang ), Singapore (Rima Re ), Indonezia (Srie Sugeng Edhie Kwortanto ). Turcia( Mesut Șenol), și din țară, precum:Al.Florin Țene, Antonia Bodea, Titina Nica Țene din Cluj-Napoca, Pr.Nicolae Feier, Elena M.Cîmpan, Menuț Maximinian, Zorin Diaconescu, Alexandru Cristian Miloș, Victor Știr,Victoria Fătu Nalați, Gheorghe Mizgan, Ioan Lazăr, Pr.Vasile Beni, Iulia Pațiu, 2017-01-22_185356Nicolae Vrășmaș, , Rodica Fercana, Ana Zegrean din Bistrița, Elena Petruț și Mariana Pândaru Bârgău din Deva,George V.Precup din Sibiu, Aurel Pop din Satu Mare, care timp de trei zile au participat la frumoase activități culturale , aducând un pios oamgiu poetului nepereche Mihai Eminescu, de ziua lui. Oaspeții au vizitat “Casa cu lei “ unde s-au întâlnit cu costumul tradițional, cu o amplă sesiune de fotografii, rămânând impresionați de clopul cu pană, inclusiv de costumele populare cusute cu mâna de femeile de pe Valea Someșului., A fost vizitată expoziția de filatelie “Eminescu “, realizată de Mircea Calu expusă la Centru de Documentare al Palatului Culturii.Dar, în fiecare după amiază în sălile palatului a răsunat vocea Poeziei exprimată în mai multe limbii de pe mapamond, și tradusă adhoc de Zorin Diaconescu, toate acestea fiind un omagiu adus Poetului Național care despre Poezie spunea” Ah, atunci ţi se pare / că pe cap îţi cade cerul / unde vei găsi cuvântul / ce exprimă adevărul “(Criticilor mei ).

În cadrul acestor evenimente au fost lansate antologia “ Conexiuni de Noiembrie” realizată de Dorel Cosma și Menuț Maximinian, în care se regăsesc și poeții amintiți mai sus, revista periodică “Conexiuni “ editată de Palatul Culturii, recent renovat, revistă apărută în condiții grafice și tipografice de excepție, unde în scurtele gânduri exprimate de autorul volumului abia apărut “Duminică în Manhattan “ scria în Editorial:” Toate acestea s-au dorit a fi doar un scurt ghid spre lectura și aprecierea unei reviste de cultură din municipiul Bistrița.“

Un eveniment inedit a fost când invitații din străinătate de diferite confesiuni au participat la slujba religioasă din 15 ianuarie la Biserica Protopopiatului Ortodox Bistrița. unde în lăcașul de cult plin de enoriași, protopopul Alexandru Vidican a vorbit despre recunoștința adusă poetului Mihai Eminescu de oaspeții de peste hotare și din țară,Cu acest prilej preoții Nicolae Feier și Vasile Beni au binecuvântat pe invitați.iar directorul Palatului Culturii, Dorel Cosma, a subliniat importanța unei astfel de întâlniri care va rămâne nu doar în memoria bistrițenilor, ci și a oaspeților din Indonezia, Malaiezia sau China, care au intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă.

Chiar în ziua ajunului zilei de naștere a autorului ”Luceafărului“, într-o manifestare amplă, în fața unei săli pline de spectatori a avut loc un recital de poezie, regal de sunet și imagini cinematografice din țările de unde au venit invitații. Cu acest prilej poeții participanți, printre care și cei din Cluj-Napoca, Titina Nica Țene, Antonia Bodea și Al.Florin Țene, au primit Medalia “Ziua Culturii Române-15 ianuarie “ și “Certificate of Excellence “.A urmat spectacolul Teatrului Profesionist de Proiecte “Liviu Rebreanu “-Bistrița cu dramatizarea poemului “Luceafărul”, intitulată“Iubiri eminesciene “, unde și-au dat concursul actorii:Stelian Milu, Dan Clucinschi, Veronica Popescu, Silvana Ionescu și Ovidiu Ușvat, regia și scenografia fiind semnată de Adrian Găzdaru, în încheiera acestei seri a urmat concertul extraordinar cu formația DISTINTO.

A treia zi a fost rezervată excursiei, cu tema”Să cunoaștem frumusețile României “, în cadrul căreia a fost vizitat Castelul DRACULA, din Pasul Tihuța, participând cu toții la butaforia legendară a lui Vlad Țepeș, plăsmuită de irlandezul Bram Stoker, plimbarea cu săniile trase de cai prin împrejurimile acoperite de albul zăpezii, urcarea pe cel mai înalt munte cu ajutorul telescaunului și seara de muzică, poezie și dans, la unul din popasurile de pe Valea Bârgăului.

La realizarea impresionantelor momente au contribuit, incontestabil: Dorel Cosma, Maria Guther -Herineanu, Menuț Maximinian, Elena M. Cîmpan și întreg colectivul Palatului Culturii din Bistrița:

Aceste frumoase și instructive manifestări s-au încheiat seara târziu când pe cerul senin ne făcea complice cu ochiul Luceafărul.

De CLB

Maria Filipoiu – CERNEALĂ PENTRU EMINESCU

Nu este cerneală de ajuns 

Pentru poetică cinstire

Luceafărului de cer ascuns, 

Cu nemuritoare menire. 

 image1

Deși cerneală-n breaslă este 

Cât apă-n Dunăre și-n Mare, 

N-ajunge a-i sfârși poveste, 

Poetului ce-n veci nu moare. 

 

Iubire duce-n nemurire, 

Pe a pământului orbită, 

Că-n ea este dumnezeire

Ce în stihuri curge grăbită. 

 

Gânduri de omagii sunt ninse, 

Când raza-i străluce-n cuvinte. 

Poveștile de-i fi rescrise 

Pe caldarâmuri de morminte. 

 

În ancestrale idei plutesc

Metafore îmbietoare,

Ce-n cununi de stele înfIoresc,

De-a Luceafărului ardoare. 

 

Petale de gând pe hârtie 

Las în amprente de cerneală,

Când lacrima iubirii scrie 

Poveste de dor ireală. 

 

În har poetic e lumină 

Din lumânare sufletească,

Ce arde-n nopți cu lună plină, 

Ca stele pe boltă cerească.

De CLB

Ştefan DUMITRESCU – PE CĂRĂRILE VIEŢII – CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE LA CARTEA SCRIITOAREI ELENA BUICĂ

Motto:

„Există oameni sărbătoare

şi cărţi care îţi vindecă sufletul”

 buica-pe-cararile-vietii-copx1

Nu  mai ştiu a câta carte a doamnei Elena Buică-Buni este cea pe care o citesc  în vederea scrierii „Cronicii de întâmpinare” pe care îmi doresc s-o citesc la lansarea cărţii  „Pe cărările vieţii”, lansare care va avea loc pe 8 octombrie la  Clubul Jean Luis Calderon, unde cu doi ani în urmă mi-am lansat şi eu cele cinci cărţi apărute în anul acela. Am lecturat  fără să mă ridic din faţa ecranului  aproape jumătate din carte, şi ceea ce am trăit în timpul lecturii a fost o bucurie plenară, ca atunci când ai înspira un elixir hrănitor. De fapt stau în faţa computerului de  cinci ore şi nu aş mai pleca, deşi este trecut de miezul nopţii. Am  această senzaţie, acest sentiment că ultima carte a doamnei Buni mă îmbogăţeşte, îmi dă greutate fiinţei, îmi spune că sunt pe drumul cel bun al întoarcerii acasă… Cu siguranţă această trăire calmă, profundă, caldă o vor avea mulţi cititori în timpul lecturii cărţii şi după lectură…

Nu ştiu cu câţi ani în urmă  am citit un fragment dintr-un roman al doamnei Buică într-o Antologie de proză, antologie pe care am  recenzat-o elogios, editată de editorul şi omul minunat care este  doamna Rodica Elena Lupu şi în care era şi autorul acestui text… Atunci am  avut revelaţia miracolului. Aici trebuie să mă explic. Prozatoarea descria grădina casei în care a copilărit, florile, locul natal. Iar ceea ce reuşea să-mi transmită mie ca lector era un lucru  atât de rar, de mare şi de profund pe care numai marii prozatori reuşesc să îl redea: este vorba de sufletul locului… Marele prozator Thomas Mann este mare pentru că a reuşit să redea în opera lui ”spiritul germanic”.  Ei bine, doamna Elena Buică  reda  cu o acuitate, cu o prospeţime şi cu un talent înnăscut sufletul locului. Şi mai redă altceva care creşte din sufletul locului, este ceea ce eu numesc ”spiritul românesc”… La Eminescu şi la Creangă mai întâlnim acest har, şi la Sadoveanu , în povestirile lui de început.  Este mare lucru, şi numai dacă eşti dăruit de Domnul cu har, reuşeşti acest lucru, să redai spiritul românesc… Dacă m-ar ajuta Domnul eu numai spiritul românesc în toată profunzimea, căldura şi inefabilul lui aş vrea să-l prind şi să-l redau în cărţile mele.

Datorită percepţiei spiritului românesc, al miresmei pământului românesc, al miresmei timpului în care trăim, mă desprind cu greu, târziu, după orele două noaptea  de cartea doamnei Elena Buică-Buni. De aici sentimentul de plinătate sufletească, de securitate, de întoarcere acasă, şi de regăsire a sufletului locului în care am venit pe lume…  Doamna Cezarina Adamescu a avut o intuiţie profundă, totală, genială când a folosit sintagma de suflet românesc în titlul excelentei cărţi pe care a scris-o despre opera şi personalitatea doamnei Elena Buică-Buni, „Elena Buică, o ambasadoare a sufletului românesc”. Şi dacă şi eu şi doamna Cezarina Adamescu am simţit  plenar, inconfundabil acelaşi lucru, sufletul românesc din creaţia doamnei Elena Buică, înseamnă că foarte mulţi cititori vor simţi şi vor trăi acelaşi lucru…că se vor îmbogăţi de sufletul românesc ca noi.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian BOTEZ – POEME PENTRU UN NOU AN

NINGE…

 

ninge  : artileria şi-a micşorat

pulverizat  –  microscopic  –  proiectilele  albe  –  spre-a obţine

astfel mărirea  –  halucinantă  –  a

orizontului de tragere  –  şi  –  prin asta

garanţia că

nimic nu-i va scăpa  –  din bătaie  –  iernatic dezlănţuit

tirului gheţii

 

  

E NOAPTE ŞI E VISCOL…

 

e noapte şi e viscol şi cutremur

stau în odaie ca în fund de peşteri

prin aer zboară aşchiile lumii :

s-au pus pe desfăcut nebunii meşteri

 

de frig  –  nici o fiinţă nu-ndrăzneşte

să spargă porţile încremenirii

sub pleoapă-o lacrimă îmboboceşte :

între pustiuri  –  seacă şi martirii

 

 ––––––––-

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

 

De CLB

ELISABETA IOSIF – ”MUNTELE DIAFAN AL IUBIRII”

Note de lectură la ”Fiorul cu inel de aur” – autor –  Marian DUMITRU

Volumul poate fi considerat o ”colecție de agate”, un șirag adunat într-un singur poem – fluviu desfășurat pe întinderea unei cărți aflate sub  ”Fiorul cu inel de aur”.  Există o unitate de inspirație în simbolistica gândirii poetice, purtând o sugestie asemănătoare imnurilor vedice, în care ”ordinea și adevărul au fost născute de pasiune, cea care se aprinde de la sine”. Este, aș spune, mai mult o ”pasiune cosmică”, unde poetul Marian Dumitru  pune cuvântul sub ”tăcerea orbitoare”: E spațiu cosmic în cuvânt/ cheie de boltă la descânt („Comori în metaforă: tăcerea”, pg.23).  În ”Vâltoarea spaimei” în care se află ”trântit în vers, Norocul de pe cal”, poetul se apropie prin simbolul calului de lirica europeană, unde Germain Droogenbroodt se întreabă într-un vers:  ”cine a rupt căpăstrul de aur și a furat calul”, amândoi poeții având credința, că și-au câștigat înțelepciunea din Orient, ”pământ al lui Dumnezeu”, cum îl numea Herder. Rămânând în spiritul Indiei, unde Soarele – Surya, în Vede este considerat Zeul Focului, poetul Marian Dumitru aduce din ”văzduh și din grădină fiori de foc, aprinzând acel foc al iubirii eterne”, foc care face slovele fierbinți/ când îngerul deșertăciunii spune/ că limbile de foc și mai nebune/ ale iubirii, mi l-au scos din minți”(Pasiune, pag. 17).

Cartea se află sub semnul iubirii de la un capăt la altul, iubirea – cea care își revarsă măruntaiele sale fierbinți peste poeme, punând focul din lumină sub același ideal: ”Lumina nu poate fi închisă în colivie/ Focul aripilor ei ar topi gratiile” (Lumină și ideal, pag. 101). Pe ”Muntele diafan al iubirii” poetul găsește ”cheia pentru iubire” descifrând că ”doar în bătaia inimii iubești”. Când iubirea prea-plină este inundată de lumină, tot universul devine o lumină, timpul nu mai există, iubita-i ca ”o sfântă-n vers” dar și în universul, care devine lumină, timpul suprimându-se. Numai în tăcere ”ții strânsă lumina devastatoare”: ”Tăcerea este mina de aur a Lumii: / ..salvezi taina poeziei,/ înlăuntrul și înafara ei.”(pag. 42). Iar dacă metafora poemelor ”e-n cârd de căprioare/ Și întru-n vers cu nopțile târzii”, ea, ”Metafora trântită-n șanț mai plânge”, alteori ”Metaforele tremură  de frică”sau mai apoi aflăm  ”fior de zeu/ Într-o ”metaforă fierbinte”.

Acest tablou al iubirii este întregit de acea ”Puritate”  a culorilor și a talentului pictoriței  Octaviana Daia, aici doctor în ”Cuget de poet” . Să nu uităm că, uneori, poezia pictorului se prelungește în ritmul poemului și invers,  aceasta însemnând și transpunerea în culori a muzicalității poeziei, aș spune această relație culoare – poezie. Iar acei maci cu ochi de lumină din pictura Octavianei Daia e un simbol cromatic, acela care semnifică prin culoarea roșie – arderea feroce a iubirii, urmărind focul din poeme, iubirea, care traversează întregul  volum, un veritabil alfabet al comunicării prin culoare realizat de poetul  Marian Dumitru. Iar ”El, cuvântul” s-a luminat prin purpuriul versurilor, roșul cardinal al focului iubirii, născut din purpura destinată nașterilor imperiale din strălucitul Bizanț, semnificând triumful și puterea divină: ”Robul în lanțuri de litere,/ Este oaspetele de lux/ al imaginației imperiale. În taină,/ Cuvântul îmbată poemul/ Cu emoțiile unei inspirații,/ Dăruită lumină specială a nopții/ de ciclopul uimirii/ Ca pe încă un ochi de fascinație./ Ciclop cu doi ochi, așadar:/ Două turnuri gemene în așteptarea/ Vieții de apoi ce vine cu aripi-surpriză,/ Aripi arzând ca noaptea pe colții tigrului”. Sonetele lui Marian  Dumitru posedă această culoare străveche cu parfum imperial, amintindu-ne de Salvador Dali, care spunea în stilul său: ”Nu te sili să fii modern. Este singurul lucru pe care, orice ai face, nu-l poți evita”.

De CLB

Nicu Doftoreanu : TANGOU CARUSEL

Motto :

Purtăm în noi destule amintiri

Din caruselul fostelor iubiri…

George Ţărnea (1945 –  2003) – Relex 76  (Cartea claudiană)

 

Cea care ne-a născut o ştie: NicuDoftoreanu

Suntem în stare de mai mult!

Să fie

… pentru c-am trecut,

 în ochii celor cunoscuţi

Cândva, demult

…Drept nou născuţi?!

Doar astăzi totul s-a schimbat,

Deoarece am evitat

Să las,

 prin pierderea credinţei,

Manifestările nefiinţei

Să dea semnalul ce-a-nsemnat

…Avortul gândului curat!

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Cristian SANDACHE – CULTURĂ ŞI IDENTITATE ROMÂNEASCĂ

„Artur Silvestri a fost un om zidit de viu între cărţi şi documente străvechi, care avea în cel mai înalt grad simţul generozităţii, un scriitor creştin, care şi-a iubit, în cel mai înalt grad, poporul din care s-a plămădit.”silvestri-artur-1953-2008-wb

Am descoperit abia de câţiva ani cărţile lui Artur Silvestri. Autorul lor trecuse Dincolo, în ziua de 30 noiembrie 2008, la doar 55 de ani. Nu ştiam mare lucru despre el şi când am descoperit fraza muzicală, concentrarea fascinantă de erudiţie şi naturaleţe, bucuria cosmică în urma contactului cu parfumul cărţilor ca fiinţe, pasiunea incandescentă pentru România (înţeleasă ca un pământ, ce-l primise pe apostolul Andrei, aşa cum ţărâna arsă primeşte ropotul ploii) am înţeles că era vorba de un creator, care nu poate fi încadrat în nici o nişă. Iubit şi duşmănit, Artur Silvestri a fost unul dintre promotorii identităţii naţionale româneşti prin cultură, un scriitor de factură spiritualistă, identitară şi în acelaşi timp, un adevărat Mecena al culturii.

A susţinut efectiv tot ce considera că reprezintă valoare autentică autohtonă, acompaniat cu o nobilă energie de distinsa sa soţie, scriitoarea Mariana Brăescu-Silvestri. Este autorul unei viziuni, în conformitate cu care, indiferent de timpurile care se derulează pe plan istoric, în pofida seismelor ideologice, există un substrat spiritual românesc primordial, care conservă esenţa curată a colectivităţii şi-i conferă acel plus de rezistenţă şi creativitate, fără de care, colectivitatea ca atare şi-ar pierde individualitatea, devenind un fel de masă amorfă.

A numit acest element – „România tainică”, o entitate care e (de cele mai multe ori), ignorată sau dispreţuită de către trecătoarele instituţii ale prezentului şi de anexa acestora- mass-media ancilară- sau de consum. E o Românie a însinguraţilor anonimi, capabili de opere culturale excepţionale, este România bunului simţ ţărănesc, păstrat în mentalitatea acelor meşteri populari sau cărturari din târgurile uitate de trenuri, care fac eforturi ciclopice pentru a salva câte o urmă a strămoşilor repauzaţi, sau a mai păstra amintirea unor timpuri luminoase.

E România lucrătorilor care nu l-au uitat pe Hristos şi pildele sale, e ţara schiturilor şi a mănăstirilor semănate prin luminişuri şi poale de munte, acolo unde urmaşii „călugărilor sciţi”, îşi urmează cu anonim eroism, vocaţia singuraticei lor căi de devenire . Artur Silvestri a fost un om zidit de viu între cărţi şi documente străvechi, care avea în cel mai înalt grad simţul generozităţii, un scriiitor creştin, care şi-a iubit în cel mai înalt grad, poporul din care s-a plămădit.

–––––––––-

Cristian SANDACHE

decembrie 2016

Galaţi

De CLB

Virginia Stanciu-Butescu: fragment din romanul istoric ”Misterele din Şcheii Braşovului”

…În mulţimea care a asistat la defilare s-a aflat Kostas cu familia lui. Drăgălaşa Fabiola şi-a fluturat steguleţul ridicându-se pe vârfurile picioarelor pentru a vedea mai bine. Lângă ei, sprijinit în cârjă, a asistat la defilare Ciprian Băileanu. În gând a mulţumit lui Dumnezeu că eroismul camarazilor lui de arme nu a fost zadarnic. Când regina Maria a ajuns în dreptul lor, Ciprian i-a surprins ochii luminoşi şi calzi, ce păreau încărcaţi de o magie supranaturală, ca o zeiţă din mitologia greacă. Privind-o s-a gândit cu duioşie : „Doamne, cât este de frumoasă regina noastră ! Şi atât de curajoasă ! ” Îi venea în minte scena de pe malul Siretului, când văzuse silueta reginei acolo, pe front, fără să-i pese de pericole. Atunci o zărise de departe, dar prezenţa ei îi dăduse putere, speranţă, mângâiere.

 Tot în mulţime, amestecaţi cu locuitorii capitalei, s-au aflat Ion I. C. Brătianu şi fratele său, Vintilă Brătianu. Sosiseră în Bucureşti cu mare greutate, după un drum ocolitor de două zile, pe şoselele distruse de bombardamentele din război.

                                                                  ***

Trenul regal a ajuns la Alba Iulia dimineaţa, la ora 9.30. Pe peron aşteptau oficialităţi civile şi militare : preşedintele consiliului de miniştri, miniştri, preşedinţii camerelor parlamentare, generali ai armatei române, o companie de onoare. Împreună cu regele Ferdinand şi regina Maria, au sosit şi alţi membri ai familiei regale : principele Carol cu principesa Elena, regina Maria – Mignon a Iugoslaviei,  regina Elisabeta a Greciei, principesa Ileana, principele Nicolae. A fost intonat imnul regal, iar apoi a urmat primirea tradiţională cu pâine şi sare.

La catedrală urma să se ţină slujba, iar pentru încoronare era pregătit un baldachin în faţa catedralei . În catedrală mitropolitul Miron Cristea a oficiat sfânta liturghie, slujba de mulţumire TE DEUM şi a sfinţit cele două coroane, pentru rege şi regină.

Aşa cum se convenise cu Nunţiul papal, încoronarea a fost o îmbinare de laic şi sacru.

La baldachinul construit în acest scop coroanele au fost oferite de preşedinţii celor două camere ale parlamentului, iar regele şi-a pus singur coroana pe cap.

Anca şi Angela, aflate în mulţimea de oameni care au asistat la eveniment, erau foarte curioase ce toaletă va purta regina. Anca spera să vadă o podoabă specială care să marcheze simbolic formarea României moderne, reîntregite. Şi s-a bucurat să vadă mantia reginei pe care fuseseră brodate emblemele provinciilor ce alcătuiau România Mare.

La ceremonia încoronării a participat şi ASTRA din Sibiu, iar Anca a întâlnit persoane cunoscute. Din nefericire preşedintele mult iubit al organizaţiei ASTRA*) decedase în luna august. Era o mare durere pentru cei ce l-au cunoscut că marele patriot nu a putut asista la măreţul eveniment pe care l-a purtat în suflet. O ultimă mare realizare a sa fusese colecţia de cărţi cunoscută sub denumirea Biblioteca ASTRA …

   *)Andrei Bârseanu ( 17.10.1858, Dârste-Braşov – 19.08.1922, Sibiu ) preşedinte ASTRA ( 1911- 1922 )

De CLB

CEZARINA ADAMESCU: VIRGIL CIUCĂ – ”ADUCEȚI BASARABIA ACASĂ”

POEMELE SURGHIUNULUI SUFLETESC

Fundaţia-Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2016
2017-01-23_201114
Scriitor român din Diaspora americană, Virgil Ciucă s-a impus în literatură prin spiritul său combatant, prin lupta neobosită cu sine şi cu ceilalţi. Vocea lui este un vuiet necontenit, care tulbură, conştientizează, scoate din ţâţâni, atenţionează, ameninţă, îndeamnă, este asurzitoare ca un tunet, făcându-se astfel auzită. Nu mi-a fost dat să citesc un poet mai vehement decât Virgil Ciucă, trimis să vestească prăbuşirea unei lumi în declin, a unui „veac ipocrit”. El are curajul unui proroc veterotestamentar, proferând anateme împotriva nedreptăţilor sociale. Glasul său de stentor se aude şi de peste ocean, către românii de pretutindeni, chemându-i, când la judecată, când cu arma în mână, la apărarea fruntariilor.
În cele şase volume anterioare ale sale, intitulate semnificativ: „Blestem străbun”, Editura SemnE, 2007; „Versete dumnezeieşti”, Editura SemnE, 2008; „Pierdut în lume”, aceeaşi editură 2010; „Chemarea la judecată”, Editura SemnE, 2012; „Condamnarea”, Editura SemnE, 2013; „Execuţia”, Editura SemnE, 2014, glasul său tunător, îndeamnă la trezire, la acţiune, la luptă, la scuturarea de prejudecăţile veacului, la căutarea adevărului şi a dreptăţii sociale. Pare că nimic şi nimeni nu-l poate opri să-şi declame nemulţumirile.
Un destin singular, scufundat într-un destin colectiv.
Imaginea acestui poet nonconformist este dublă, ca într-o oglindă cu două feţe, aceea a unui om drept, corect, demn, care caută adevărul, demască minciuna şi corupţia şi luptă împotriva lor şi imaginea unui autor care se foloseşte de cuvânt, de acest mod de exprimare lirică, pentru a-şi revărsa sentimentele potrivnice şi a-şi demasca duşmanii.
Poetul, adeseori întocmeşte rechizitorii cu întrebări retorice, adresate puternicilor zilei, nu lasă nimic neanalizat, nepurificat.
Tilul cărţii este revelator pentru dorinţa  de Unire a românilor sub vechile ei graniţe: „Aduceţi Basarabia acasă”. De asemenea şi desenul de pe copertă – harta României Mari, este un convingător îndemn la Unirea tuturor românilor.
Cartea este dedicată „Generaţiei care va avea curajul şi dorinţa de a se sacrifica pentru reîntregirea pământului şi a neamului românesc”, o dedicaţie impersonală care se adresează celor din viitor. Şi aici trebuie specificat că autorul consideră că până acum, generaţiile nu s-au învrednicit de acest măreţ gest patriotic.
Poezia care deschide volumul nu putea fi alta decât cea care dă titlul cărţii. Stilul interactiv al poetului îl apropie de cei cărora li se adresează direct, în cuvinte emoţionante, de trezire a conştiinţei românilor. Motivaţia poetului este că Basarabia „este plai cu suflet românesc”. Iată: un plai cu suflet, nu numai cu forme geografice frumoase, dar şi cu oameni frumoşi sufleteşte. Dar şi pentru că Basarabia este „Pământ străbun din zestrea dacilor”.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG – VÂN(Z)ARE DE FERICIRE

csg-x5-wb2Întâmplător sau nu, decernarea premiului Nobel pentru literatură unui muzician american adulat printre altele şi pentru titlul de succes ”Vânare de vânt” a coincis cu alegerile prezidenţiale din SUA, eveniment care, printr-o ironie a soartei, pare a se fi desfăşurat sub acelaşi motto al vânării, dar de data aceasta al unei fericiri – mai mult sau mai puţin iluzorii. Ambele acţiuni sunt neconvenţionale, de parcă ar da startul unei reaşezări a modului nostru de a concepe lumea, distanţându-ne de formatul tradiţional în care gândeam până la această oră (premiile literare nu se mai acordă numai literaţilor, demnitarii publici nu mai sunt obligatoriu şi politicieni de profesie, războaiele nu se mai văd cu ochiul liber etc.).

Cu toate acestea, unele lucruri însă nu se schimbă niciodată, ca de exemplu fireasca dorinţă şi urare de a fi fericiţi, cu care ne trezim cu toţii la început de an, indiferent de coloratura noastră politică sau de gusturile muzicale.

Efectul răsturnărilor din anul care a trecut se va vedea în viitor; cauzele, în schimb, le putem căuta ca-ntotdeauna în trecut. În particular, pe cazul meu concret, trecutul recent, trăit acum două luni în Parcul Naţional Yosemite, îmi aduce puţină lumină, oferindu-mi o cheie de descifrare a conexiunilor aparent întâmplătoare ale mecanismului de funcţionare al societăţii americane. Şi, din moment ce se ştie că mai toate tendinţele care se manifestă în SUA au obiceiul să treacă oceanul către noi, consider că e util să aruncăm o privire asupra situaţiei încă de pe acum, ca să ştim la ce să ne aşteptăm.

Yosemite, aşadar, este un simbol sacru al măreţiei naturii continentului nord-american şi indirect este o întruchipare a mândriei naţionale a cetăţenilor SUA, popor eminamente patriotic. Filmul documentar vizionat în sala de proiecţii a centrului de informare pentru turişti m-a convins încă odată de măreţia peisajelor pe care le văzusem pe viu, dar mi-a furnizat şi informaţii preţioase despre modul în care se mişcă pârghiile naţiunii celei mai puternice a lumii la ora actuală.

Realizatorii reportajului insistă mult pe motivul pentru care s-au instituit vestitele Parcuri Naţionale ale Americii, mai precis pe nevoia de a proteja ceva preţios. Aşa sunt americanii, se simt responsabili şi chiar obligaţi să protejeze ceea ce contează! Elanul pe care-l depun în protejarea naturii este acelaşi cu elanul pe care-l investesc în propagarea culturii lor, o cultură a binelui proclamat drept scop, un concept absolut şi general în care toţi cred, cu tărie nezdruncinată.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Satul din Tadjikistan (Asia) unde a doua limbă oficială e româna

Sau cum a ajuns să fie predată copiilor limba română drept limbă franceză într-un sat din Tadjikistan. O poveste dacă nu unică, rarisimă. 2017-01-22_184015

Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin 2017-01-22_184124ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită.

În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în… chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi.2017-01-22_184418

Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul (Sat de munte în Crimeea, Caucaz și Asia Centralădin Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză.

Aulul era mic, situat între două prăpăstii de 2017-01-22_184436munte, rar cine ajungea în acel sătuc, rar cine pleca din el.

Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea.

Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia .

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Corina Diamanta Lupu: Pentru Luna Ianuarie Apăsați Tasta 1!

Am ridicat receptorul din furcă și am format numărul: 2017. După câteva apeluri, mi-a răspuns un robot:

— Pentru luna ianuarie apăsați tasta 1!

— Să apăs tasta 1?, am rostit cu voce tare, de parcă robotul de la celălalt capăt al firului m-ar fi putut auzi. Dar telefonul meu nu are taste, ci disc.

— Din ce secol veniți?, mi-a replicat robotul. Astăzi nu mai folosește nimeni un telefon cu disc.telefoane_retro

De uimire, am simțit că mi se taie răsuflarea. Robotul nu doar că mă auzise, dar avusese și răspunsul pregătit.

— Din ce secol vin?, am repetat eu întrebarea. Din secolul XX. Atunci m-am născut.

— Ne aflăm în secolul XXI acum. Prin urmare, sunteți cumva un personaj dintr-o carte?, a continuat el. Doar în cărți timpul rămâne pe loc.

— Nu, am zis, sunt reală. Nu am apărut dintr-o carte. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, am reluat eu discuția după câteva clipe, s-ar putea să ai dreptate, este foarte posibil să fi apărut dintr-o carte, din cartea de telefoane. Dacă mă aștepți o clipă, ajung imediat la pagina unde sunt scrise numele și numărul meu de telefon.

— Carte de telefoane pe hârtie? Cine mai are azi așa ceva, când totul este online? Așadar, nu m-am înșelat. Veniți totuși, dintr-o carte. Acolo timpul stă pe loc. Cât este ceasul acum, la dumneavoastră?

— Ceasul? Cât este ceasul acum, la mine?

Mi-am privit ceasul de la mână. Arăta ora zero.

— La mine este ora zero, am rostit. Dar, ca să fiu sigură că nu greșesc, pot să închid, să telefonez la 958 și să sun iarăși la 2017, ca să confirm că este ora zero.

— Să sunați la 958? Ce înseamnă aceste trei cifre?

— În secolul XX, atunci când m-am născut eu, i-am explicat, dacă dorea cineva să își potrivească fără eroare ceasul, forma 958 și un robot îi comunica ora exactă. Însă dacă mă gândesc bine, nu este nevoie să fac acest lucru, fiindcă am întors de fiecare dată ceasul la timp.

— Întoarceți ceasul cu susul în jos?, mi-a replicat robotul.

>>>>>>>>>>>>

De CLB