Elisabeta IOSIF – Glasul Deltei

Foto 19 iulie 2016 delta_dunariiO zi în Delta Dunării mi-a prilejuit petrecerea unor momente diferite.  În  pântecul  ei verde, te îmbăiezi în veşnicia frunzelor de nuferi, te legeni în bătaia sălciilor pletoase, te înmoi în  lumina albă a egretelor, te  extaziezi la poezia fabuloasă a dansului pelicanilor. Prin transformările ei simţi pasul timpului şi forţa cu care poartă peste două tone de aluviuni în suspensie – materie primă pentru temelia pământului născut din ape –  cel mai tânăr pământ al continentului nostru – Europa.

Şi mai există un miracol pe care îl cunosc, poate, doar localnicii sau anumiţi cercetători şi anume că în Delta Dunării natura “tace” pentru câteva secunde la răsăritul soarelui! Dar şi la apus! Este un fenomen unic: zarva pelicanilor, glasurile pescăruşilor, strigătul broscuţelor, foşnetul stufului, totul, absolut totul, încremeneşte pentru câteva secunde! delta_dunarii_2009_a_05

Ce miracol se întâmplă oare, când nici o pasăre nu mai scoate vreun sunet?! Este un spectacol al naturii întregi, faţă de frumuseţea răsăritului, e un respect faţă de astrul dătător de viaţă. Există un  transfer informaţional prin care plantele comunică sau ne transmit  mesaje printr-un semnal nevăzut! O lecţie a naturii.                         

La acel  ceas mirific este momentul când se învinge noaptea, când sunetele firii aşteaptă răsăritul, când cele peste 300  de specii de păsări de pe  întreaga suprafață (constituind cea mai bogată faună ornitologică din lume), încep, ca la o comandă să trăiască acea clipă. Este un spectacol fascinant, straniu, al naturii.

Am petrecut momente de neuitat, în acel imens parc, pe aleile căruia pătrunzi printre  covoare de lotuşi şi ghirlande de nuferi, printre insule plutitoare, înaintând numai cu barca  în mijlocul plaurilor deşi. Crezi, că este o glumă a naturii, când vezi în apropiere dune (20000 de hectare) şi miraj saharian alături de vegetaţia tropicală! Totul întretăindu-se într-un anumit loc, cu Marea  Neagră, pe o plajă de zeci de km lungime, cea mai întinsă de pe litoralul românesc! FOTO 19 iulie 2016 atentie la glasul Deltei delta_dunarii_2009_a_11

Şi te simţi un om norocos, când, într-un alt loc poţi admira, în cea  mai scăzută nebulozitate din România, cel mai mare lac, Razelm – 42000 de ha sau localitatea Sulina, aflată la cea mai joasă altitudine pe cel mai amenajat  braţ al Deltei. …Apoi, poți naviga pe cel mai lung şi vechi braţ de vărsare, Sf.Gheorghe şi pe cel mai lat braţ  al Deltei – Chilia (cca 1000 de m în zona de mijloc), cel mai nordic braţ de vărsare.                          

 Dar Delta Dunării – unicat mondial este deopotrivă apreciată şi pentru cantitatea şi calitatea peştelui – cca 110 specii.

… Şi opriţi-vă, dragi prieteni, lângă un ceaun în care pescarii pregătesc reţete numai de ei ştiute, un borş pescăresc! Am avut parte de un asemenea festin matinal, după ce, între orele 4 şi 7 dimineaţa, am fost la pescuit cu pescarii în larg. Am mâncat apoi un borş, în care  înotau alături scrumbii, un  enorm crap, un somn întreg şi alte câteva mărunte şi gustoase specii. Totul, împreună cu morunul prăjit şi crapul la proţap cu mămăliguţă şi mujdei. Destule argument pentru o vacanţă în Delta Dunării, nu?    M-am întors pe seară, când Delta își ascuțea urechea în apusul, care se prăvălea peste nuferii dintre trestii.

By CLB

Constantin Stancu – PATRIA…

Adrian Botez se dedică cu toată energia miracolului numit Patrie. În volumul de versuri Ion –Patria mea / Balada Kog-a-Ion-ului, publicat la Bacău: Editura Ateneul Scriitorilor, 2016 – vocea poetului are menirea de a trezi inimile cititorului pasionat de identitate. Într-o vreme a globalizării harnice, Adrian Botez redescoperă resursele românilor: Istoria, credinţa, apropierea de natură, rădăcinile daco-valahilor, miracolul care a nins timpurile. Poetul ia în serios menirea sa, nu se lasă atras de mirajul experimentelor poetice la modă, el zice – clar, cu putere! – ce suntem, unde suntem, ce putem face în acum. 2016-07-22_222925

Volumul este structurat riguros, pe mai multe părţi:

I.- Ion-Patria mea;

II. – Poetul;

III. – Dumnezeu, lumea şi omul;

IV. – Amin.

Toate formează întregul unei viziuni impuse de istorie, de trăirea în spaţiul acesta special, numit România.

Primul poem se întoarce spre ţărâna vie, care modelează comunităţi. Acolo este rădăcina – Capul lui Zalmoxis. În primul poem, un imn dedicat, se prezintă o realitate dură şi curată, realitatea peste care trecem uşor. Ion cel din bătălii, înviat în Poarta lui Dumnezeu, sfântul, rădăcină de stea. Natura cu toate elementele au izvorul în fiinţa miraculoasă: Ion – Kogaion… Baladă şi cântec vechi, invocarea spiritului originar.

Poezia patriotică, în sensul bun al cuvântului, are un loc aparte în creaţia poetului. El nu se fereşte să laude locul unde trăieşte, unde viaţa are un secret aparte. „să nu-ndrăzneşti să te caţări pe/ munţii mei – dacă nu eşti în stare să vezi/ curgând – pe toţi versanţii lor – orbitor/ sânge de/ îngeri – în miezul/ zilei” (Patria mea, p. 9). …Şi nu este demodat!

Poetul îndeamnă să redescoperim patria, să ne redescoperim pe noi. Sunt poeme curate, ele oglindesc oameni, stări, ipostaze. Ţăranii cei dispreţuiţi, uneori, sunt prezenţi printr-o dimensiune care ne scapă: eternitatea! Un poem rotund, şlefuit de iubire de ţară:

 

ţăranii şi-au pus cămăşi de sărbătoare

cum crinul alb grăit-a cu Hristos:

curatul lor dumnezeiesc mă doare

îngerii mă cutreier` pân`  la os

 

se duc în moarte cum la sfânta liturghie

se duc pe îndelete şi smeriţi:

ei ştiu că între lumi nu e frânghie

că viii şi cu morţii-s fericiţi

 

e-atâta linişte pe masa cu lumine

sicriele sunt tronuri de-mpăraţi

neamul acesta liniştit tot vine

 

umplut-au cerul Craii din Carpaţi …

ţăranii mei – stăpânii de moşie

nu mor: veghează totul sfânt să fie! (Ţăranii mei, p. 14).

 

Adrian Botez nu se joacă, el declamă sincer. Temele sale sunt fundamentale, istoria este raţiunea de a exista, de a creşte urmaşi. Poemul este un exemplu de afirmaţie irevocabilă. Ecoul vine din nemoarte. E un rai pe care nu-l putem pricepe, colinzi care mişcă vremurile, prezenţa luptătorilor (precum Ştefan Vodă), lupta cu cei care dărâmă limba română şi spiritul „Mioriţei”, epopee de ţară, sonetul de seară… Poetul apare ca o prezenţă copleşitoare, activ în timpuri grele şi-n iubire, are o cheie a vieţii sale, un sonet, vede războiul metafizic, copleşitoarele idei din cărţile scrise şi citite, adevărul, cavaler al cuvintelor. Firul poeziilor urmează o istorie aparte. Istoria celui care vede, văzătorul/vizionarul. Poetul poate fi judecat – peste toate, umbra lui marchează vremea: „am uitat – al naibii – lumii să mă nasc/ am ieşit din cântec şi iubire – trist:/ mai de vază e-n pădure orice vreasc/ decât plânsul meu de-amurg – în ametist” (Sonetul celui care a uitat să se nască, p.70).

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Elena TRIFAN – ASPECTE ALE MITULUI SIRENEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ŞI UNIVERSALĂ

Fascinaţi şi totodată înspăimântaţi de tainele şi miracolele lumii apelor pe care n-au putut să şi le explice, dornici de senzaţional, încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi oamenii au creat o literatură fantastică, foarte bogată care vorbeşte de monştri marini, de sirene, de crăiese şi zâne ale apelor, de obicei, cu implicaţii malefice asupra vieţii omeneşti. Sirena

Celebră a devenit relatarea lui Homer despre apariţia seducătoarelor sirene, fiinţe acvatice, jumătate femeie şi jumătate peşte cu un glas fermecător, care îi atrăgeau pe corăbieri în adâncuri şi de care Ulise a reuşit  să scape numai printr-un vicleşug. Chiar dacă explicaţia realistă a acestui fenomen este destul de plauzibilă: dorul de casă al navigatorilor şi de femeia iubită sau confundarea lor cu nişte animale marine, mitul sirenei a reuşit să-i fascineze secole de-a rândul pe poeţi, prozatori şi dramaturgi din întreaga lume care l-au îmbogăţit cu noi şi noi semnificaţii.

În majoritatea operelor studiate femeile subacvatice sunt frumoase, ademenitoare, au corpul jumătate omenesc, jumătate coadă de peşte, sau au chip de zâne, cântă foarte frumos, se îndrăgostesc de o fiinţă omenească pe care de cele mai multe ori o sacrifică sau se sacrifică pentru salvarea celui iubit, fără a ajunge vreodată la împlinirea definitivă a iubirii.

Credinţa în fiinţe subacvatice este străveche la români.

O poezie intitulată „Floarea mării” având ca moto un citat dintr-o doină „Eu sunt floarea de pe mare,/ Cine mă iubeşte moare.” prezintă tristeţea unui plutaş aflat în căutarea neîncetată a nereidei definite metaforic „Mladă din plămada spumii/ […] Floarea spumii, floarea mării!”[1]

Gheorghe Asachi în poezia Sirena lacului[2] inspirată din tradiţia populară românească aminteşte de o fată înşelată în dragoste care îşi mărturiseşte suferinţa fetelor mării şi se aruncă în valuri de unde metamorfozată în sirenă vine să-şi alăpteze feciorul. 

Într-o veche legendă Crăiasa apelor[3] se spune că în Delta Dunării, pe vremuri, exista credinţa că vuietul care însoţeşte revărsarea apelor primăvara „e glasul Dunării care cere un om pe care să-l înghită. În timpul nopţii aceleia crăiasa apelor se plimba pe valuri […] aşteptându-şi prada.” Un pescar mărturiseşte că într-o primăvară topirea bruscă a gheţurilor a provocat un zăpor foarte puternic precedat de „vuietul acela de neexprimat, uriaş, de parcă toată delta, toată noaptea gemea. Şi mi se părea că desluşesc în acest vuiet cosmic o voce <Vreau cap de om, vreau cap de om>.”

Un tânăr se prăbuşeşte în apă unde o întâlneşte pe crăiasa apelor ce se afla într-un car fermecat: „Era făcut dintr-o uriaşă frunză de nufăr încărcat cu flori de deltă şi trasă de patru moruni mustăcioşi. Pe patul de flori sta crăiasa, frumoasă cum numai în poveşti auzisem că era Ileana Cosânzeana. Era îmbrăcată cu o rochie de mătasea broaştei verde şi strălucitoare şi spre picioare linia corpului ei era aşa de dulce, încât mi-am dat imediat seama că avea coadă de peşte în loc de picioare. Pe cap purta o coroană de irişi galbeni şi albaştri de baltă, bătuţi cu nestemate de rouă, iar pe piept o broşă care reprezenta un flăcău micuţ.” Flăcăul acela semăna cu cei înghiţiţi  de ape. Zâna îl cheamă şi el o urmează fără să se scufunde.

Pentru a-l duce în împărăţia ei trebuie să-i schimbe sufletul. Îi face un semn semilunar pe frunte şi sufletul lui se întrupează cu „ţipăt jalnic” într-un pescăruş care îi însoţeşte. Este recunoscut de o crăpoaică. Aceasta îi este recunoscătoare că i-a salvat fiul şi îi face cunoscut secretul că pentru a anihila puterea crăiesei asupra lui va trebui să nu uite de unde vine.

>>>>>>>>>>>>>>>

–––––––––––-

[1]              Poezia română clasică de la Dosoftei la Octavian Goga, colecţia Biblioteca pentru toţi. Editura Minerva, Bucureşti, vol. III, p.283-284.

[2]              Gheorghe Asachi, „Sirena lacului”, în Poezia română clasică, vol. I, colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.228-237.

[3]              Gheorghe Calciu, „Crăiasa apelor”, în Poveşti nemuritoare, vol. 19, Editua Ion Creangă, Bucureşti, 1976, p.110-119.

 

By CLB

Tomaso Kemeny, Italia – A Scrie Poezie

image001

A Scrie Poezie

 

A scrie poezie

e-a frânge calda

pâine a viselor,

zvârlind firmituri

pescărușilor ce-apar

pe tainicul țărm.

Rar

fărâma oprită

la mijloc de zbor

plutind peste mare

pescărușu-l preschimbă

în înger

ce atunci parcă iese

din nori de-ncântare

să scoale pământul

cu încă un cânt.


Tomaso Kemeny, Italia

Tranducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Scrivere Poesia // Scrivere poesia / è spezzare il caldo / pane dei sogni, / lanciare la mollica / a gabbiani apparsi /

sulla segreta riva. / Di rado / la midolla s’arresta in alto / e sospesa sui mari / converte in angelo / il gabbiano

che pare emergere allora / da nubi di grazia / per destare la terra / alla nuova melodia

By CLB

Adrian Botez – CHEMĂRI DIN ALTE LUMI

din alte lumi – din margini de alţi zori

semne s-o recunosc îmi face ea – sublima:

jucăuş foc şi raze de splendori2016-07-22_211406

mă cheamă-n vast poem să-i fiu eu rima

 

din şatra stelelor – înnebunind migrare

chemarea ei de fulger mă opreşte

să mă predau la umbre şi uitare:

otrava scârbei – crin mi-o lămureşte

 

e vinul tare al iubirii peste fire

şi e prim scapăt tulburei priviri:

cu ea chemare – zeu sunt şi sfânt Mire

 

văd jarul de-Empireu – în noi zidiri…

…în trupu-mi schilav – Duh s-a limpezit:

ard veşnic dor de ea – şi-s împlinit

***

By CLB

Virginia Butescu: SÂNZIENELE sau IELELE – preotesele Soarelui, preotesele lui Zalmoxe

23 – 24 iunie –  solstițiul de vară sau vara astronomică, sărbătoarea veche a dacilor, a soarelui și a dragostei. Este ziua în care florile de sânziene au miros de rai, când orice muritor care va bate la vămile nevăzutului și neștiutului poate să intre doar purtând o coroniță pe cap din flori de sânziene,deoarece cerurile sunt deschise.


Sânzienele sunt mari iubitoare de dreptate, plutesc în aer, cântă,dansează 
și împart rod holdelor, fecunditate femeilor, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor,umple de leac și miros florile.În dimineața de Sânziene, dacii împleteau coronițe și le aruncau pe casă pentru sănătate,fetele își puneau sub pernă sânziene pentru a-și afla ursitul, împleteau coronițe și le lăsau în grădină, iar dacă dimineața erau pline de rouă era semn de măritiș. Pentru fertilitate și frumusețe,dimineața fetele se tăvăleau goale în iarba plină de rouă. 

Băieții făceau focuri și cel care sărea peste foc se purifica, era apărat de boli și fericit. În această noapte animalele stau de vorbă,floarea albă de ferigă înflorește și va aduce noroc celui care o culege. Dacii numeau cucul cuko sau pasărea nepăsare și credeau că primul cântat al cuculuivestea anii pe care îi mai are de trăit cel ce îl auzea sau câți ani mai are până la căsătorie cel ce nuera căsătorit. La sărbătoarea de început a primăverii începea jocul cucilor, tinerii având măști,clopote sau bice pentru a alunga răul. Cucul se face auzit de ziua cucului (Buna Vestire), când începe primăvara și se spune că a mâncat primii muguri sau a cântat la Poarta Raiului.             

Tradiția spune că dacă auzi cucul pe nemâncate și fără nici un ban în buzunar este semn rău.El cântă până la Sărbătoarea de Sânziene, când se spune că ielele îl amuțesc. Dacii considerau cucul ales între toate păsările și busuiocul între toate florile. Numele cucului este asociat în etnobotanica dacică cu numele mai multor plante: laptele-cucului, ciuboțica-cucului, grâul-cucului,mierea-cucului, mălaiul -cucului,limba-cucului, porumbul-cucului, scaunul-cucului,ciupitul-cucului și umbra-cucului etc.

Sărbătorea Sânzienelor la daci, romanii sărbătoreau Sancta Diana pentru zeița Diana.Sânzienele fac hore, cântă, dansează, au rochii albe vaporoase și lungi, cu clopoței la picioare și coroniță de flori pe cap, la brâu aveau ramuri de salcie și spice de grâu în mână. Ele, în timpul dansului aleg o surată, o împodobesc cu cea mai frumoasă cunună de flori și o numesc Drăgaica, în amintirea fetei babei Dochia, pe care o chema Draga Ica.

Sânzienele, ielele, preotesele lui Zamolxe își sărbătoreau ziua dansând și cântând:

 Du-te Soare, vino Lună,index

 Sânzienele îmbună,

 Să le crească floarea floare,

Galbenă mirositoare,

 Fetele să le adune,

Să le prindă în cunune,

Să pună la pălărie

Struțuri pentru cununie,

 Boabele să răsădească,

 Până-n toamnă să nuntească

By CLB

Pornind de la ”Curtea Veche” a Cetății Bucureștiului

unnamed3Cetatea este în mod universal simbolul refugiului. Este şi simbolul locului. Încă de la început, cetatea a reprezentat pentru omenire o zonă fortificată, o fortăreaţă care adăposteşte de primejdii. Aici se produce “comunicarea privilegiată între sufletul omului şi Divinitate”.

Povăţuiește-mă. Ai fost nădejdea mea, turn de tărie în faţa vrăjmaşului”(Psalm 5)       

 

Cine îşi mai imaginează azi, acel început cu un cioban, cântând la fluier , însoţindu-şi mioarele pe malul Dâmboviţei?

 Poate doar, reînnoindu-se acea imagine prin sunete de carnaval, declanşate în perimetrul Curţii Vechi, într-un fastuos spectacol, ce poate reînvia vremuri idilice!

Să ne amintim apoi de ceremonialurile domneşti, de la urcarea pe tron a lui Mircea Ciobanu(1545-1554). Stau mărturie şi ruinele de la Curtea Veche, ridicată de Vlad Ţepeş(1456-1462), cel care a atestat întâia dată, în 1459, capitala ţării. Toate acestea , au încă puterea să ne stârnească imaginaţia, gândindu-ne la spectacolul prin care voievozii erau unşi pentru a domni cu credinţă, în cel mai vechi edificiu al Bucureştiului, biserica sfârşitului de veac al 16-lea, ctitoria lui Mircea Ciobanu, lăcaş care a rămas în picioare, nevătămându-l nici o calamitate naturală, supravieţuind  barbariilor atâtor treceri nepoftite peste Cetatea lui Bucur. Ne-a rămas doar zona “Curtea Veche”, copleşind cu atmosfera de epocă pe orice călător, de oriunde ar veni el, aici concentrându-se istoria nescrisă a multor veacuri. Un vechi hotel, “Hanul lui Manuc” , poartă amprenta epocii, fiind ridicat în 1808 de un armean, Manuc Bei, pe numele său adevărat , Emanuel Marzian. Câte feţe boiereşti, câţi negustori  şi câţi “ambasadori” nu au negociat între zidurile sale?!

Veneau să prânzească şi să se odihnească, în zona Curţii Domneşti şi cei ce se aflau ziua pe strada neguțătorilor de postavuri, Gabroveni, dar şi aceia din centrul vechi al Lipscanilor , sosiţi cu mărfuri din Lipsca.  Acea stradă ce dădea în Podul Mogoşoaia era aproape de redacţia ziarului Timpul , unde mai târziu, îl găsim în vârtejul ei, (dar şi pe strada Covaci, la nr.14), pe Mihai Eminescu(1880-1881).

Să ne imaginăm apoi, “La belle epoque”, cu personajele, care “defilau” în costumele de secol 19 spre Curtea Veche…Scene ale “Micului Paris”, descrise de nepotul lui Enăchiţă Văcărescu, Mişu Văcăresco, într-o rubrică mondenă , semnând cu pseudonimul Claymoor, în publicaţia bucureşteană, de limbă franceză “L’ Independance Roumaine”:

“Luni seara, ceai monden la doamna Marie Falcoyano. Lume  elegantă şi aleasă. Ne-am retras foarte târziu în noapte (1881)”.

Îmi şi imaginez viaţa Bucureştiului la sfârşit de secol 19, dar şi moda descrisă cu lux de amănunte:

”Principesa Bibescu purta un costum de satin gri argintiu, doamna Grigore Ghica, în toaleta vaporoasă de satin de un alb răpitor, iar doamna Jacques Lahovary…frumoasa ca o nimfă, în ţinută de mare clasă, de satin alb şi trenă regală, brodată cu arabescuri şi motive frunziforme”.

Sigur, vorbim de o alta lume, deşi era  “atmosferă” şi unde se afla “mitocănimea, cu ilic şi pantaloni largi, cu pălăria pe o ureche, râzând fără piedică”…fiind înafara strălucirii mondene de high-life de tip european.

…A mai trecut un secol, chiar şi mai bine de atunci și o altă imagine de tip european ne copleșește, în acest deceniu de început de mileniu. Capitala este supusă mai multor proiecte, fie în stil occidental sau în cel american, spre nordul oraşului, pe drumul naţional, de fapt pe un “bulevard”,( ca la New York”?), fie dezvoltându-se cu ajutorul unei pieţe rezidenţiale, păstrându-şi  “Bucureştiul burghez”. Dar, psihoza seismică, face să fie considerată “marele bolnav al Europei”.

Exista un proiect “Primăvara 2”, despre care nu se mai ştie nimic, considerat cel mai mare proiect edilitar din Europa (ce viza terenurile cu loturile experimentale ale Institutului Agronomic),care ar fi constituit noul cartier de lux, un fel de “Beverly Hilss fără coline”. A scris despre acest proiect în cartea sa de prognoza de piaţă imobiliară “România în anul 2010”, regretatul prof. Artur Silvestri, care îl numea “un model utopic “Comuna din Băneasa”, subliniind concepţia sa unitară privind serviciile publice, un sistem “în incintă,… lipind casa cu afacerea,.. cu parcuri incluse în proiect…un loc , unde funcționează dinastia banului… aşa cum s-a constituit si proiectul iniţial “Paradisul Verde din Corbeanca”…Artur Silvestri, gândind  și la un mâine al civilizaţiei romaneşti, amintea în 2007  despre ”lipsa ”modelului naţional”, dar și  al “miturilor”, ce pun în mişcare “marile roţi ale colectivităţilor…ideea ”Noului Bucureşti” care pluteşte în aer, dar nu se dezbate public…Megalopolisul valah ce se prevedea odată, că se va formula, începe să capete contururi, având marginile în Căldărușani, Tunari, Pipera, Mogoșoaia, Corbeanca…Un oraş uriaş, întinzându-se pe zeci de kilometri de megalopolis va coordona întregul Sud până la ultima limită. Totul s-ar defini cam într-o jumătate de secol”.  

Cât de aproape suntem de “Noul Bucureşti”, de o capitală modernă, legată de autostrăzi cu alte capitale ale Europei, așa cum ar trebui în secolul al 21-lea?!”

 

By CLB

Adrian Botez: „PASĂREA DODO”, „IARBA REALĂ” A LUI DUMNEZEU şi EXISTENŢIALISMUL CONTEMPORAN: ROMANUL „VADUL ARS”, de CONSTANTIN STANCU[1]

coperta-stancu-finalÎncă din 2011, când îşi editase romanul Pe masa de operaţie (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011, carte premiată la concursul internaţional „Titel Constantinescu”), remarcasem calităţile de excepţional prozator „creator de profunzimi abisale, parabolico-metaforice” (în linia lui Jorge Luis Borges), ale lui CONSTANTIN STANCU – într-o vreme în care proza românească a intrat „în colaps” – … parcă scriitorii  de azi ar fi uitat şi să povestească, şi să facă introspecţie/analiză introspectivă, şi să construiască dialoguri credibile, şi să construiască o naraţiune metaforico-parabolică – şi, mai ales, să dea un mesaj fundamental (prin importanţă şi urgenţă existenţială) unui text.

Noul său roman, Vadul Ars (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2016), dovedeşte, din plin, că subsemnatul nu s-a înşelat asupra excepţiei, întru ale prozei româneşti contemporane – excepţie numită CONSTANTIN STANCU.

Cartea este structurată pe XXXII de „paliere narative”/capitole, adăugând sau reluând mesajele unor personaje  (aflate, majoritatea, în plin vârtej involutiv moral-spiritual!) – capitole prin care tema capătă variaţiuni, schimbări ale unghiului de viziune – reuşindu-se o adevărată frescă interioară a mentalului unei ţări, al unui spaţiu (în speţă, România…dar aceasta numai pentru credibilitatea unei demonstraţii extrem de minuţioase şi curajoase, făcută în zona „descinderii spre infernalitate”!), aflate/aflat în plină implozie moral-spirituală, din pricina doborârii tuturor reperelor existenţiale interioare: omenie, credinţă, loialitate, stabilitate armonios-creatoare etc.

Romanul pare, la prima vedere, un roman social, realist – despre lumea/”faună” românească postdecembristă. În realitate, pe măsură ce este citit şi, apoi, recitit – romanul lui CONSTANTIN STANCU devine o parabolă a convertirii cosmosului în haos, prin prăbuşirea sistemului axiologic interior-uman.

Localitatea „Vadul Ars” este un topos metaforic, ca şi „pasărea Dodo”:

1-„Vadu Arslocalitate monoindustrială, modelată de industrializarea forţată şi rigidă, practicată în anii 1947-1989, în România. Oamenii dependenţi de o singură intreprindere, de resursele ei ” – cf. p. 6;

2-„În oceanul Indian, pe insula Mauritius, a trăit o pasăre ciudată: pasărea dodo, personajul Dodo.  Era cam mare, nu zbura, grea, cam la 20-25 kg, se trăgea din lumea porumbeilor. Aşa era firul ei. Prin anul 1507, nişte portughezi au ajuns la ţărm, erau multe păsări, era frăţia Dodo, ca să zic aşa. Frăţia a dispărut fără soluţie, pasărea nu mai există. S-au făcut defrişări, câinii şi alte animale de casă au dat năvală în zonă, vânătoarea păsării, cuiburile ei deranjau pe oamenii de bine, apoi totul s-a topit, lanţul nu s-a putut susţine. Prin anii 1690 mai era pomenită, apoi, nimic! În 150 de ani, în contactul cu omul, pasărea a dispărut. Ce atinge omul neinstruit, omul flămând, cuceritorul, ca să zic aşa, se duce pe apa sâmbetei…Apoi alte istorii, cu animale…Dacă în natură, şi natura este o forţă, se petrec dispariţii, cu atât mai mult în lumea noastră, a oamenilor moderni…” (fragment din roman) – cf. p. 5.

[1] -Constantin Stancu, Vadul Ars, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016.

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Maria Filipoiu – SONET GUGETULUI ÎNSTRĂINAT

Nimeni pe lume nu știe cât doare 

Lacrima de ceară din suflet pustiu, 

Când plânge cuget omenesc în sicriu 

Și groapă îi sapă înstrăinare. 

 

De tristețe plânge și cer plumburiu, 

Iar flori din jerbe scutură petale, 

Că în eternitate duce jale, 

Înstrăinarea de cuget veșnic viu. 

 

Troiene de timp îngroapă-n uitare, 

Cugetul cărunt ce nu vrea să moară, 

Așteptând a veșniciei chemare. 

 

Durerea se scurge-n lacrimi de ceară, 

Când cugetul în metamorfozare          

Renaște dintr-o noapte seculară. 

By CLB

Gabriela Căluțiu SONNENBERG – ”Coșmar în Balcani”

Note pe marginea cărții ”Coșmar în Balcani”, de Anna M. Wittmann, după relatările sasului transilvănean Friedrich (Fred) Umbrich

Carte apărută în traducerea din engleză a Doamnei Tatiana Dragomir la editura Cartier, Chișinău 2015


Lansare Cosmar Balcani”Co
șmar în Balcani” este cartea pe care am ezitat s-o deschid, pentru că titlul îmi sugera din start trauma personajului principal. E cartea pe care apoi am citit-o dintr-o răsuflare, pentru că, în ciuda tragismului ei, e plină de episoade de ingeniozitate impetuoasă, care mi-au amintit cu duioșie și fără patetism de felul natural de a fi al oamenilor din Ardealul în care m-am născut și am trăit. În final, după ce am terminat cu cititul, este cartea care nu-mi dă pace, împiedicându-mă să mă apuc de altceva.

Firește, mă asociez părerii celorlalți comentatori, și mă refer aici mai ales la criticul Emil Hurezeanu, care a prefațat-o, și la Președintele Klaus Iohannis, care mulțumește într-o scrisoare emoționantă pentru acest act tardiv de corectare a erorilor istoriei. Așa este, sunt și eu întru totul de acord cu Domniile lor: este o carte-document. Dar pentru mine, și sunt sigură că încă pentru mulți alții, cartea aceasta reprezintă mai mult decât un simplu document. Este povestea vieții unui om ”normal”, care se vede nevoit să evolueze într-o lume ”anormală”. Cu alte cuvinte, cumva e povestea vieții fiecăruia dintre noi.

Scriu aceste rânduri în primăvara lui 2016, nu departe de ziua în care, pentru prima dată după decenii de pace frumoasă în Europa, expresia ”ne aflăm într-un nou război rece” a revenit în actualitate prin glasul politicianului rus Medwedew. Difuzată pe posturile de știri, vestea ne-a făcut să încremenim, înghețându-ne inimile. Un motiv în plus să ne aplecăm asupra amintirilor eroului acestui roman autobiografic zguduitor, sasul ardelean dus fără voia sa la război, momit către miezul însuși al celui mai dur nazism, înspre unitățile SS. Nu trebuie să fii un monstru pentru a păți așa ceva; fiecăruia dintre noi i se poate întâmpla oricând ceva asemănător. Destinul alege la întâmplare.

În concluzie, cartea aceasta e de mai multă actualitate decât poate ne-am fi dorit, este un avertisment care ne somează să nu lăsăm să se repete tragedia și atrocitățile războiului de care noi, europenii,  am fost cruțați doar pentru o perioadă scurtă de timp. Așa banal cum sună, expresia că uzitată povestea se repetă e azi, din nou, tristă realitate.

Dacă am clasifica acest volum drept simplă trecere în revistă sau lucrare cvasi-științifică am face o mare nedreptate atât autoarei cât și personajului și omului Friedrich Umbrich, precum și tuturor celor care au contribuit la editarea acestei adevărate piese de colecționar bibliofil. Din punctul de vedere al lectorului neavizat –  care nu este nici istoric, nici om de știință –  povestea aceasta înseamnă o retrăire răscolitoare a momentelor de răscruce pe care fiecare dintre noi le-a trăit cândva, cumva, pe parcursul unei vieți de om. De aceea ne identificăm cu ea.

Acesta e motivul pentru care am sorbit-o dintr-o înghițitură, deși sunt născută în cu totul altă epocă, sub alt regim și am trăit cu totul alte vremuri decât Fred, soldatul simplu, fie el și cel din armata nazistă. Într-un fel sau altul, dorința arzătoare a fiecăruia dintre noi este să se identifice cu cel care ajunge în fericita ipostază din final, aceea de supraviețuitor norocos, nu întotdeauna fericit, dar cu siguranță învingător. Facem asta pentru simplul fapt că eroul trăiește, chiar dacă formal a fost declarat ”învins”.  

Dar nu numai eu, ci o serie de alți oameni pe care i-am cunoscut se regăsesc în paginile acestei cărți, oameni reali, de ieri și de azi, din țări, culturi și generații diverse, cuprinzând un evantai surprinzător de larg. Cu toții se regăsesc în unele ipostaze ale acestui veritabil conglomerat de istorie clocotindă, un ghem din vieți de oameni pe care îi cunosc.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Ana DOBRE: ION IANCU VALE – SINGURĂTĂŢI ŞI REGĂSIRI

coperta 1 singur in turnAntologia „Singur în turn”* pe care o propune Ion Iancu Vale, reunind creaţii din volumele anterioare – „Înger sechestrat”, „Soldat în războiul final”, „Lupii la mare”, „Revelaţii” oferă prilejul unei călătorii lirice prin universul sensibilităţii autorului, ale cărui momente esenţiale sunt repere ale unei aventuri poetice.

Alegând simbolismul turnului şi motivul singurătăţii, Ion Iancu Vale mizează pe ideea rezistenţei creatorului în vremuri confuze din punct de vedere valoric, a retragerii asumate într-o lume purificată de reziduurile materiei. Lumea din turn este lumea poeziei, un spaţiu al purităţii, al valorilor platoniciene, eterne, imuabile, reci. Răceala acestora este umanizată prin căldura sufletului ardent al poetului, prin empatia asumării, prin instalarea în idee.

Baricadat în această lume: „opriţi-vă/ nu mai bateţi în poartă/ nu vedeţi pe ea/ de trei ori câte trei zăvoare/ ce vă tot holbaţi/ la urmele acelea plutitoare/ sunt ale gândului meu/ potcovit invers/ şi acum plecaţi/ lăsaţi-mă să-mi dresez/ în linişte cuvintele/ căci ele mă vor devora/ de le voi scăpa/ de sub cravaşă, mai ales/ că acum sunt singur în turn”… (Singur în turn), poetul, ca un mizantrop, nu se dezice de lume  pentru că ar urâ-o, ci o face dintr-un preaplin al dragostei. Lumea pe care o opreşte la poarta turnului său este, de fapt, sursa permanentă a inspiraţiei sale. Lumea aceasta invadează spaţiul intim, privat, iar poetul se lasă cotropit chiar dacă face efortul continuu de a-l respinge. Neîmblânzita condiţie, condiţia tragică a omului, în general, a poetului, în particular, îi provoacă permanent limitele, adevărul vieţii se sustrage uneori cuvântului când inspiraţia i se refuză: „…stă acum ca un ceas neîntors/ şi aşteaptă Pasărea Vorbitoare/ să-i ciugulească din urma paşilor/ neinventatele cuvinte”. Poetul nu are de înfruntat, înţelegem, atât realitatea, lumea cu poveştile ei, cât virtualităţile cuvântului – „neinventatele cuvinte”, pe care doar creaţia le poate însufleţi.           

Pentru Ion Iancu Vale, poetul este asemenea unui izvor în care „lăcrimează un înger”, „sechestrat sub o stâncă”, un izvor care se oferă tuturor celor osteniţi, capabil, de aceea, să frângă „grumazul lung al setei”. Din alegoria metaforelor se desprinde clar sensul: poetul îşi oferă creaţia tuturor celor însetaţi de puritate, de absolut, tuturor celor capabili să înţeleagă, să îngenuncheze în faţa sacralităţii creaţiei.

În „Poetul şi floarea”, ideea voltaireană referitoare la îndemnul ca fiecare să-şi îngrijească grădina, apare în simbolul relaţiei dintre uman şi vegetal, liantul fiind fragilitatea, efemeritatea. Nostalgia creatorului se insinuează „când steaua nordului/ îţi apare noapte de noapte/ în vis/ şi îţi auzi călcâiul/ tot mai prelung scâncind/ când piramidele reazemă/ mai departe timpul”, şi provine din tristeţea conştientizării dificultăţii de a armoniza lumile, realul cu visul, a imposibilităţii atingerii absolutului. În ritualul existenţial, omul este un Sisif care ridică propriul bolovan pe muntele destinului său, iar repetabilitatea gestului – „şi când în toate dimineţile/ soarelee răsare din aceeaşi parte/ ce greu e să ştii/ că atâtea vapoare/ ridică ancora în fiecare zi”, dictează tragedia existenţei. „Ca un fluid”, poetul se insinuează în cuantele realului, în fluidele umanului – „…e atât de greu/ să curgi în neştire, mereu/ doar pietrele din râu o ştiu/ şi eu”, curgerea fiind asociată trecerii. În plasticizarea ideii trecerii, Ion Iancu Vale dă concreteţe abstractului prin asocieri revelatorii: „…şi oul crăpase/ în cuibul moale al timpului…”

>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Aberman Berthold-Tellu: NECUNOSCUTA

ABERMAN-BT2-xwb2– În apropierea toamnei întunericul se lăsase mai devreme iar trenul care trebuia să-i  readucă spre locurile de muncă pe toţi ofiţerii topografi convocaţi la sediul central al biroului,  era puţin în întârziere.                           

În megafoanele gării se anunţa sosirea trenului.

Ionel căuta pe tichetul de călătorie numărul  locului .În compartimentul unde se afla numărul locului său nu mai era nimeni. Şi-a ocupat locul punându-şi în plasa de sus servieta din care reţinuse o carte care-l însoţea în orice călătorie şi după un număr de file citite, simţi oboseala zilei dar şi efectul vinului consumat  la terminarea bilanţului sărbătorit la un restaurant .Trenul se şi pusese în mişcare, lumina din compartiment era la fază mică, iar în bezna de afară, prin geam se vedeau doar luminiţele de pe calea ferată roşii şi verzi. Privind pe geam derularea imaginilor cu acea calitate naturală a gestului în ritmul monoton al roţilor de tren în derularea lor înghiţind kilometrii ,a aţipit.

Multe mai născoceşte mintea omului dar în vis, totul e posibil. În acele momente ,vedea şi se amăgea cu idei himerice. Abia aştepta întâlnirea promisă de frumoasa telefonistă  dar nu în sat ci undeva  la oraş. Acolo în sat  riscul ar fi fost  prea mare de a se vorbi pe seama ei dacă ar fi fost văzută cu un tovarăş ofiţer.Li se cam dusese vestea şi încă circulau vorbele bătrânilor: „Ofiţerul vine,  face dragoste cu fata, îi promite marea cu sarea , şi dacă-i cade chipiul pe jos, îl ridică, îl scutură de praf şi pleacă spre alte meleaguri unde repetă scena”.Era vorba de onoarea fetei,care rămânea în continuare în sat și după plecarea lui.

Tocmai era aproape de a  realiza întâlnirea când entuziasmat… a deschis ochii. În lumina slabă din compartiment, în faţa locului ocupat de el, printre pleoape a văzut  o frumoasă doamnă, având o eşarfă petrecută după gât , surprins că îl privea, având un zâmbet forţat pe faţa ei frumoasă şi albă ca de porţelan de parcă ar fi fost obrazul unei păpuşi. Surprinsă ,puţin stânjenită şi-a schimbat imediat privirile.Nu realiza că se găseşte singur în faţa unei asemenea frumuseţi feminine.

Oarecum sfios s-a adresat  doamnei din faţa lui:

       -Stimată doamnă, precum observ suntem doar noi în compartiment şi de aceea îndrăznesc să mă adresez propunându-vă ca astfel schimbând o vorbă să ne treacă timpul călătoriei mai plăcut. Nu vreau să depăşesc sub nici un motiv limitele bunei cuvinţe dar, neexistând cineva care să ne cunoască pe amândoi, să ne ajute a ne recomanda nu putem decât să aşteptăm providenţa să ne ajute.Posibil să avem aceeaşi destinaţie. Fără a mai aştepta răspunsul s-a prezentat. Entuziasmat de posibilitatea cunoaşterii unei frumoase doamne nu a realizat că aceasta nu i-a răspuns.

Politicos, a continuat să-i vorbească  dar a simţit-o atât de departe de parcă toate cuvintele  treceau pe lângă ea fără a se opri.Ba chiar privind-o cu insistenţă, citi în privirea ei multă durere.Ba chiar o totală indiferenţă

Au trecut câteva minute şi frumoasa doamnă considerând că plictiseala sau tăcerea o vor deprima şi mai mult decât era vizibil, a început să răspundă la câteva consideraţii generale în care încercase Ionel să o atragă, fie chiar numai de dragul conversaţiei spre a trece timpul . Astfel, încet, încet au început să discute încercând să aducă vorba despre evenimentele mai importante ale zilei care erau de altfel aproape comune fiecărei zile, limitată la cele ce se comunicau oficial în presă sau la radio.Aşa erau timpurile.

Ionel începu să-i povestească despre frumuseţile naturii de care era mereu  îndrăgostit având posibilitatea de a o vedea admirând-o dar şi a o parcurge teritorial metru cu metru măsurând terenul, profesiunea  fiind de măsurător terestru când a auzit-o deodată răspunzându-i cu o voce tăioasă, nu cristalină şi caldă cu care îi răspunsese din când în când avalanşei  de cuvinte, de glume în încercarea de a-i fi cel puţin simpatic în dorinţa de a o arage la discuţie.

 

        -Domnule, şi în acel moment privind-o Ionel a observat cum ochii ei frumoşi erau plini de lacrimi: te rog să nu-mi  mai vorbeşti atât de călduros despre acest cuvânt folosit atât de des, dragoste, fie el chiar referitor la natură. Prea a devenit ceva banal minimalizându-i-se frumuseţea prin întrebuinţarea cuvântului fără a avea şi o valoroasă acoperire. Scuze dar…sunt într-o situaţie care nu suportă nici măcar rostirea acestui cuvânt cândva măreţ şi pentru mine dar care azi mă face să văd roşu înaintea ochilor înţelegând pe deplin  furia taurilor la vederea culorii .Asta neînsemnând că eu nu iubesc profund frumuseţile naturii.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Adrian Botez – MICĂ RECAPITULARE A ISTORIEI

Dumnezeul întronat în om nu moare

destul în piept brăzdatu-ne-a amurgul:

da – fi-va-n piscuri – iar – răsărit de soareADRIAN BOTEZ

iar lumii noastre Crist va fi chirurgul

 

nu-omagiaţi duminica tot iude

căci este-n Lună-un Templu de privit:

fiţi milei străji – iar nu caiafe crude  

…lăsaţi să moară pe cei ce-s de murit…

 

căci vatra veşniciei pierdutu-şi-a Fierarul

iar din credinţa noastră alesu-s-a popcorn…

dar Cristul se îmbracă – şi iată-ne Plugarul:

 

la dreapta-I sfântă creşte ne-nduplecat Licorn…

…nu pierdeţi nădejde – nici duh de frăţie:

pentru fiecare vin’ ce tre’ să vie!

***

By CLB

Magdalena BRĂTESCU – INEDIT ÎN REGISTRU GROTESC – „D’ALE CARNAVALULUI” DE I.L. CARAGIALE LA TEATRUL MIC

D-ALE CARNAVALULUI - TMBPe muzica suavă a dansului lebedelor mici din baletului Lacul lebedelor”, la deschiderea cortinei, dintr-un fundal aburit de fum răzbat deodată guiţături de porc, apoi grohăituri de moarte. Se zăresc şorţuri pătate cu roşu şi un cuţit însângerat. Urmează un marş funebru. Spectatorul care se aştepta să vadă paşnica frizerie model a lui Nae Girimea e suprins să descopere decorul reprezentând o măcelărie-mezelărie cu şunci, salamuri, cârnaţi şi păstrămuri. Dragoş Galgoţiu, regizorul şi scenograful piesei reuşeşte astfel să introducă foarte rapid publicul în atmosfera viziunii sale.

Spectatorul care a văzut la PROTV reluarea filmului De ce trag clopotele Mitică” (regia Lucian Pintilie, 1981) cu scenariul alcătuit din câteva schiţe de Caragiale şi în principal după D’ale carnavalului” îşi poate face o idee despre cum sunt văzute personajele lui nenea Iancu în montarea de pe scena Teatrului Mic. Ceauşescu a interzis filmul prin ordin personal. Astfel că a fost difuzat de abia după 1990. Tiranului naţionalist extremist, puritanului rupt de realitate, nu i-a plăcut să se vadă şi să-şi vadă poporul în oglinda-lupă a spiritului critic. Mica burghezie meschină de la periferia oraşului şi a vieţii, imoralitatea flagrantă, limbajul vulgar, prostia, animalitatea, voluptatea instinctelor de care se râde în hohote la început, la un moment dat înfioară, pune pe gânduri publicul şi-l oripilează.

În adaptarea piesei caragialiene şi montarea lui Dragoş Galgoţiu, personajele sunt actualizate, permanent înecate în alcool, calfa Iordache cântă manele, se urlă cu glas răguşit şi toţi se păruiesc din amor sau gelozie. Cititorii noştri îşi amintesc desigur bileţelul de amor pierdut de Nae Girimea în iatacul Didinei, amanta en titre a lui Pampon, care Pampon se raliază cu Miţa, amanta en titre a lui Crăcănel şi de suflet a frizerului Nae, pentru a se răzbuna împreună împotriva partenerilor trădători.

Tradusă în amor” Miţa Baston în interpretarea actriţei Adriana Şchiopu devine o eroină de un tragic grotesc. Ea cară fie o damigeană cu vitrion”, fie un bidon de benzină pentru a-şi teroriza amantul, poartă o haină de nurci şi o vulpe pe cap, are obrazul descompus, un machiaj exagerat, e agitată şi violentă.

Talentatul Doru Anca în rolul Pampon, fostul tist de vardişti, cu o căciulă de bătăuş şi o bâtă de baseball, construieşte cu naturaleţe rolul descuiatului la minte care înţelege rapid cum stau lucrurile şi reuşeşte să facă ordine în haosul general. Crăcănel (Radu Gheorghe) îl reeditează pe Charlot, vorbeşte peltic, poartă ochelari stil Harry Potter, un palton căptuşit cu mătase roşie şi o cravată în culori ţipătoare. Ca om, pare afabil şi chiar afectuos, de aceea în finalul, specific românesc, în care mielul blând turbează”, când scoate pistolul şi îi lichidează pe toţi, spectatorul se duce cu gândul la revoluţia din ’89 soldată cu răsturnarea regimului şi execuţia odioşilor”.

Nae Girimea, fantele de mahala, e jucat cu haz de îndrăgitul Cristian Iacob, şi el veşnic băut, veşnic pregătit să-şi tragă fermoarul de la pantaloni. E mârlanul care pălmuieşte femeile şi le astupă gura cu săruturi brutale după ce-şi scoate scobitoarea dintre dinţi.

Balul mascat care dă şi titlul comediei este piesa de rezistenţă a spectacolului. Pe melodia italiană „Una lacrima sul viso”, sau a unui vals rusesc, evoluează personaje de farsă burlescă. Beţia e generală. Doi pitici dansează alături de Vitalie Bantaş (Catindatul) care pare Gulliver pe lângă ei. Ipistatul în haine militare are un cap de porc, Iordache în capot de zenana arborează un uriaş abajur de veioză, câţiva îşi arată doar chipul, restul e acoperit de uriaşe panouri cu femei grăsane în stil Botero, Crăcănel are un nas de clovn dintr-o bilă roşie, Nae face şpagate şi roata ţiganului, un grup de încornoraţi dansează pe dulcea melodie Non ho l’eta”.

Să mai adaug că în final toţi se împacă? Că mezelăria se dezintegrează? Iar Crăcănel după ce-i mitraliază pe toţi se sinucide? Voi spune numai că regizorul şi-a dorit o comedie horror” şi că mie îmi plac viziunile inovatoare ale spectacolelor clasice.

Magdalena BRĂTESCU, Bucureşti, iunie 2016

 

 

By CLB