Elisabeta IOSIF – SÂNZIENELE

O  horă în flăcări… Adun sânziene…FOTO SANZIENE dsc04529

E ceas de ursită. Lumini marţiene

Răsar ca iubirile, deschid porți, planete

În vară. I-aud şi tic-tacul, buchet de flaşnete.

 

Secundele scapără, revărsate în mare

Pământul şi Luna se scufundă în Soare.

Tipsia sa roşie, iubite, n-o sparge!

Transform-o-n oglindă, proptită-n catarge!

By CLB

Milena MUNTEANU: NICOLAE STAN PETRUŢIU – ESENŢĂ DE SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ

MUNTEANU-Milena2-WBÎn cartea mea „Departe de ţara cu dor” am amintit despre consăteanul săliştean Nicolae Stan Petruţiu, a cărui carte „Amintiri din satul cu dor”, mă impresionase într-atât încât să influenţeze titlul cărţii mele. Scrisesem atunci: „În cartea sălişteanului nonagenar Nicolae Stan Petruţiu, «Amintiri din satul cu dor», am găsit următoarele pasaje: «Ştiu că sunt muritor… şi voi merge la Dreapta Judecată împreună cu neamul meu, faţă de care am îndatoriri de împlinit, lupte de purtat, munci prin care să străbat, suferinţe de îndurat, cântece de cântat şi uneori lacrimi de vărsat»; «…scriu cu reculegere, cu evlavie, cu respect pentru acest trecut pe care, dacă nu l cinstim, nu vom avea nici viitor»”.

Cartea domnului Petruţiu e responsabilă, scrisă cu îngrijorarea că „veşnicia a plecat odată cu băştinaşii, când aceştia nu s-au mai purtat cum le era portul şi n-au mai vorbit cum le era vorba”. „Aflându se şi ei în calea răutăţilor, s-au risipit în cele patru zări. De multe ori stau să mă gândesc ce i-o fi făcut să-şi părăsească vetrele, să-şi ia lumea în cap”.

Autorul a simţit că trebuie să documenteze obiceiurile Mărginimii, ciclurile vieţii, ce merg din leagăn în mormânt, precum şi ritualurile ancestrale asociate cu ele. Cartea, ce face o radiografie sufletească a românului, e mai puţin despre amintirile autorului şi mai mult despre memoria colectivă, a obştei, despre ce suntem şi ce reprezentăm împreună. Ea are rădăcini în tradiţie, cu înţelesuri ce vin din negura timpului.

Mărginimea Sibiului e o lume aparte, păstrată în autenticul ei, independent de vremi. E o lume ce nu s-a lăsat cucerită, ea nu şi-a pierdut  capul nici sub comunişti. Ce simţ al direcţiei au avut ei, mărginenii! Ei au ştiut să rămână spirite libere, neîngenuncheate, oameni ce nu se pleacă şi nici nu se gudură. Ce bine le zic din fluieră şi ce învârtite şi haţegane ştiu ei juca! Şi ce mândri sunt în costumul săliştenesc! Frumuseţea lor stă în forţa tradiţiei şi-n continuitatea ei. Ce mare păcat ar fi să o pierdem!

Cartea despre satul cu dor e ca o cuminecătură, de o onestitate frumoasă, matură. O carte ce-ţi ajunge la suflet. Este un document despre Sălişte. Amintiri din satul cu dor e o carte pe care orice român ar trebui să o poarte în minte şi inimă, să ne amintească ce am fost, ce suntem şi ce am putea deveni. O recomand din inimă oricui e de limbă şi simţire românească… şi nu numai!

***

Îi trimisesem domnului Petruţiu un exemplar al cărţii mele, ce conţinea şi acest extras. Lansarea avusese loc la librăria Humanitas din Sibiu, unde l-am şi pomenit, şi de atunci s-a născut o corespondenţă splendidă între noi. Stilul epistolar al dlui Petruţiu este absolut remarcabil. Scrie frumos de mână, dar mai ales din suflet. Pe mine mă cheamă Draga Babului, sau Soriţă, în stil pur săliştenesc. Deşi  are 95 de ani, este avid de participări şi noi începuturi, ba chiar îmi propune „să învăţăm unul de la altul”. Eu ştiu sigur că am ce învăţa, mai ales că dânsul este o memorie vie a tradiţiilor Mărginimii. În 2015 a scos  o carte „Transhumanţa”, extrem de importantă pentru ciobanii din zonă, un mod de viaţă din ce în ce mai greu de continuat, de perpetuat.

>>>>>>>>>>>

By CLB

Eugen Dorcescu – Despre meritocraţie*

Eminent editor, intelectual subtil şi profund (dens şi rasat”, cum e calificat, la pagina 52, un personaj al său),  companion atent, generos, dar rezervat, Ion Nicolae Anghel s-a dedicat, nu de puţină vreme, în paralel cu munca în redacţiile unor edituri respectate (Facla, Amarcord), creaţiei literare, prozei de factură introspectiv-realistă, rezultatul fiind, la această oră, potrivit mărturisirilor sale, un roman monumental (spre 2000 de pagini), intitulat, destul de straniu, dar memorabil, Anotimpul Grivanilor şi aflat în stadiul definitivării pentru tipar. Mă număr între cei care îl aşteaptă cu nădejde şi curiozitate, cunoscând talentul şi – cu deosebire – conştiinţa artistică ale prozatorului, expert în mecanismele exterioare şi în viaţa lăuntrică ale unui text (ale oricărui text).

Între timp, extrăgând, potrivit aceloraşi mărturisiri, din abundenta materie epică a Grivanilor, o seamă de punţi ce leagă, între ele, secţiunile opului, Ion Nicolae Anghel a alcătuit un consistent volum de nuvele, numindu-l, iarăşi suprinzător, în simplitatea, în clasicitatea lui dezarmantă,  Iulia Feier şi alte povestiri din memorie. Autorul dă, parcă, de veste, celor aflaţi în expectativă, că opera” e gata să iasă în lume şi că, aici, în această culegere de cinci proze scurte, pot fi găsite, in nuce, structura, mesajul şi filosofia ei. E o presupunere, desigur. Dar rolul de herald al cărţii nu cred că poate fi ignorat.

Arhitema scrierilor este meritocraţia. Ea, meritocraţia, este definiţia ontologică a lumii referenţiale şi artistice care îl preocupă pe autor. După măsura ei este analizată contingenţa,  după rigorile ei se realizează selecţia referinţei ce devine semn. Restul gravitează pe alte orbite, undeva departe, interferând,  disforic, la răstimpuri, cu traseul protagonistului (autor – narator – personaj).  Concomitent, şi fatal, toate componentele – conflict, fabulă, tipologii, ba chiar şi ambianţa – se constituie şi acţionează în acelaşi orizont al necruţării axiologice. O lume restrânsă, o elită de ordin moral şi spiritual, rânduită şi funcţionând  conform cu imperativele asumate de cel ce, în felul meu de a gândi, este o persoană (nu, pur şi simplu, un individ). Am mai spus-o, în viu grai sau în scris. După convingerea mea, o persoană este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care e animat nu doar de simţământul, ci şi de cultul valorii şi care îşi recunoaşte necesităţi spirituale conştientizate.

>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Adrian BOTEZ – POEME DE TAINĂ

 STRĂIN NEÎNTREBĂTOR

 BOTEZ-Adrian3-wb

astrali copaci veghind minuni – străine

păsări târzii – vorbind cu zei – pe strune:

toţi aşteptăm – şi nici nu ştim de vine

cel ce-a cântat în epopei nebune

 

e-atâta suferinţă în lumină

nedumeriri – clipiri de voci străbune

lirism sinucigaş – schimbat în vină

sacru masacru – treaz în sori şi-n lune

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Gabriela Căluţiu Sonnenberg – Costa Blanca: locul unde muntele iese la … mare

Pe vremuri, vacanțele noastre tipic românești se axau pe două destinații aparent opuse: muntele sau marea. Cale de mijloc nu exista iar dacă le voiam pe amândouă le vizitam separat, pe rând. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să ezit când voi fi rugată să fac distincția între cele două forme de relief, teoretic antagonice. Cum aș fi putut să confund două lucruri care, în mintea mea, se excludeau reciproc?

????

Poate tocmai pentru a-mi dovedi că nu dă nici doi bani pe socoteala mea de acasă și pe ideile mele preconcepute, destinul șugubăț mi-a dat o lecție și, fără a mai aștepta zadarnic ca Mohamedul din mine să se mute la șes, mi-a trimis pur și simplu munții în întâmpinare, așezându-i lângă Marea Mediterană. Astăzi, după aproape două decenii de locuire pe frumoasa Costa Blanca, nu pot să nu mă minunez de armonia în care se completează cele două forme de relief, doar aparent ireconciliabile.

Neputând rezista tentației învecinării cu Sierra, omul de munte din mine, care nu concepea că se va stabili vreodată pe țărmul mării, se simte înghiontit în permanență să colinde împrejurimile, urcând și coborând, cu elan mereu înnoit, versanții care se-nalță semeți direct din Mediterană. Cumulată peste ani, suma diferențelor de nivel parcurse cu tenacitate de pașii mei mărunți, dar neabătuți, rivalizează desigur cu palmaresul pe verticală al multor alpiniști profesioniști. Asta în ciuda faptului că munțișorii de pe aici nu se compară în înălțime cu Alpii sau cu Carpații, dar, din moment ce urcușul începe la nivelul mării, la cota zero absolut, multe trasee se dovedesc a fi probe de rezistență deosebit de dure.

Relieful regiunii Alicante este unul dintre cele mai abrupte ale Spaniei și, chiar dacă nu se situează la altitudini prea mari, spectaculozitatea lui nu lasă pe nimeni rece. Terenul accidentat atrage însă nu doar alpiniștii ambițioși, dornici să absolve trasee de maximă dificultate, ci și ”plimbăreții” amatori. Deși e cunoscută mai ales ca una dintre cele mai propice zone ale Europei pentru turismul estival de cură heliomarină, fâșia de litoral stâncos din jurul orașului Alicante e una dintre adresele ținute destul de în secret de amatorii de drumeție simplă, relaxată. Unde mai pui că acest adevărat paradis de hiking e ușor de accesat din orice țară europeană, venind cu mașina sau zburând cu companiile aeriene low cost, care deservesc regulat aeroporturile Alicante și Valencia!

Costa Blanca are o lungime de 500 de kilometri, fiind delimitată la nord de orașul Denia iar la sud de promontoriul Cabo de Gata. Întinse ca niște degete răsfirate, care parcă vor să înșface marea, lanțurile de stâncă calcaroasă ale Sistemului Betic avansează dinspre interiorul țării, vălurind relieful arid, uscat și sfărâmicios, cu vegetație compusă preponderent din mărăcini cu aspect spinos, rezistenți la intemperii. Adeseori versanții sunt traversați de liniile paralele ale ”bancalelor”, moșteniri de pe vremea maurilor, apte să ofere cât de cât loc adecvat culturilor agricole, împiedicând apa care vine așa de rar să se prăvălească nestăvilit în torente imposibil de controlat. Straniile terase, dispuse ca niște inele suprapuse, amintesc vag de America Centrală și de Sud, de Anzi, de Peru, de Machu Pichu …și de chinul scalvilor, care s-au spetit secole de-a rândul să stivuiască pietrele, ca niște Sisifi ai Evului Mediu.

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Daniela GÎFU: DORU DINU GLĂVAN – O CĂLĂTORIE PE UNDE SONORE

GLAVAN D DinuSunt, cred, puţini dintre cei trecuţi de 40 de ani care să nu fi auzit de sloganul „Radio Reşiţa, Dragostea Mea!”. Un post public regional de radio, dintre cele mai ascultate şi cunoscute nu doar prin aria de acoperire, cât mai ales prin diversitatea programelor, care a reuşit să se remarce prin vocea inconfundabilă a lui Doru Dinu Glăvan. Mărturie, rămâne spunerea, adresată în pragul pensionării colegilor săi reşiţeni, după 44 de ani de activitate la Postul regional Radio Reşiţa, al cărui fondator rămâne: „Este greu să te desparţi de această meserie extraordinar de frumoasă pe care am purtat-o cu onestitate şi decenţă şi am primit înapoi, prin intermediului radioului public, o binemeritată recunoştinţă din partea ascultătorilor. Deşi mă pensionez, voi rămâne o persoană activă, permanent cu sufletul şi gândul la radio”.

Aveam să-l cunosc în urmă cu trei ani la Bucureşti, când m-a invitat să particip la prima (10 decembrie 2013, la teatrul Mignon din Bucureşti) dintre acum tradiţionalele serate „Eminescu, jurnalistul” pe care Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR) le organizează lunar. S-a jucat atunci piesa de teatru „Interviu cu Mihai Eminescu” aparţinând scriitorului şi jurnalistului Miron Manega. Era startul unor întâlniri şi dezbateri publice în care articolele eminesciene din ziarul „Timpul” şi opera sa per ansamblu continuă să suscite polemici şi astăzi.

Cu o ţinută atletică, extrem de implicat în organizare, politicos, decent în spaţiul public, aş spune fermecător, preşedintele UZPR m-a impresionat din prima clipă. Începusem să comunicăm de parcă ne cunoşteam de când lumea. Firesc, UZPR avea să devină curând şi familia mea, iar Doru Dinu Glăvan un minunat prieten. De atunci, avem un dialog constant, iar proiectele comune nu au întârziat să apară. Regretul meu, în acest moment, este faptul că nu am reuşit să-i pun în braţe darul pe care-l merita: un volum aniversar. Fiindcă există oameni care merită să fie omagiaţi. Un act de cinstire, un gest simbolic, un buchet de garofiţe în pragul lunii Cireşar…

Minunat Om, reputat jurnalist, îndrăzneţ lider, spirit întreprinzător, Doru Dinu Glăvan fascinează la fel şi la cei 70 de ani pe care-i împlineşte pe 7 iunie (n. 7 iunie 1946 la Timişoara). Un excelent prilej de a ne bucura de prezenţa unui om de radio cu o carieră impresionantă. Peste 50 de ani, fiindcă nu uităm şi cei 6 ani de activitate la Radio Timişoara. Original prin cutezanţa viziunii, reuşeşte să îmbine cu uşurinţă şi profesionalism pasiunea pentru radio cu cea pentru sport. De-a lungul impresionantei sale activităţi a fost  distins cu zeci de premii şi diplome individuale şi colective, făcând auzită vocea Banatului Montan.

La mulţi ani, maestre!

La mulţi ani, drag prieten!

–––––––––––-

Daniela GÎFU

Iaşi, sfârşit de mai 2016         

By CLB

Virgil Ciucă – Spre viitor

Când uragane mătură pustiul
Şi cade noaptea peste infinit
Ascult cu detaşare zurbagiul2016-06-13_230432
Ce domină-n prezentul arvunit

Nemărginirea clipelor senine
O savurez în liniştite nopţi
Dar desluşesc tăceri adulterine
Când valul mării bântuie la porţi

Atingerile stelei călătoare
Au dispărut pe-un drum din ani lumină
Am alungat tristeţea şi-ncordarea
Dar ai rămas în mintea mea, regină…

Părea că viitorul e pe-aproape
Şi-ncrederea şi dorul se unesc!
Cum pribegesc, ades pierdut pe ape,
Nu mai visez la raiul pământesc

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Petru Solonaru – Calea de tăceri

Calea de Tăceri…

 

Dacă’înmiră pe-„astăzi” îl primești ca „ieri”2016-06-13_225800

și istov de „mîine” într-acum ’l-oferi,

iată, limpezirii, chiar părând  a van,

prin repaos intri-în Calea de Tăceri.

 

Renunțând la norme,’învățături și-avan

Chilipirul vieții, trece diafan

Cine știe-aceasta, fără-a fi convins

că un țel prin lucruri s-ar roti colan…

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

ELISABETA IOSIF – CRONICĂ ,,ÎNTRE VIS, ÎNGERI ȘI CONECTAREA LA DIMENSIUNI SUPERIOARE”, VOLUMUL ,,CULORILE TRISTEŢII” – AUTOR-VASILE SZOLGA

Volumul de proză scurtă  ”Culorile tristeții” cuprinde unsprezece povestiri, număr al inițiativei și al luptei individuale, simbol al revoltei îngerilor, cum subliniază Alain Gheerbrant, unsprezece fiind și ”numărul prin care se constituie în totalitatea sa calea Cerului și a Pământului”. Dar  majoritatea povestirilor se află și sub semnul visului,  acel simbol al aventurii individuale. Ele se pot interpreta și sub felul cum  vedea valoarea visului, Freud:  ”acea cale regală pentru a ajunge la cunoașterea sufletului”. 

Dacă visul este pentru Mircea Eliade o tehnică de evadare, pentru autorul acestui volum devine o modalitate prin care se intră din lumea reală în cea imaginară, ca în ”Poveste de dragoste”, cu personaje fără nume dar aflând, că el, pictorul, care poate fi și autorul,  se străduiește să-i  facă frumoasei necunoscute  portretul: ”Ajuns acasă se așează în fața șevaletului și, ca și când ar fi fost în transă, pictă  cu tușe energice, chipul care îi rămăsese  în minte. Reuși de data aceasta un portret deosebit.  Și-o imagina îmbrăcată în alb și cu o eșarfă lila în jurul gâtului, culoare care îi scotea în evidență frumusețea chipului” (pg. 10).  Dar fermecătoarea fată reușește să intre în visul său:  ”în patul larg, unde trupul ei se desena ca o statuie grecească”.  În universul invadat de imaginea ființei pe care o îndrăgise, dorința  i se îndeplinise, prin somn exprimându-i-se obsesiile, depășind granițele spre fantastic:  ”Înmărmuri privind când la portretul atârnat pe perete, când la spătarul scaunului de lângă pat. Da, asta era: eșarfa lila din tablou dispăruse – și se afla, acum,  pe speteaza  scaunului”(pg.11). Uneori, simbolurile onirice codifică un limbaj, o dorință de a fi în legătură cu lumea copilăriei, de pildă, ca în povestirea ”Casa copilăriei”, prin vis facilitându-se trecerea în fantastic ( pg. 81):  ”Afară totul era ca în copilărie și el era iarăși copil. Adună caprele și le mână în ocol. Bineînțeles capra cea neagră trebui iar trasă, mereu se opunea. Se și răni la palma dreaptă când trase de coarnele ei. ” Deși visase totul pare real.  Trecerea în realitate nu se face brusc, o urmă a visului rămânând mărturie: ”O durere îl săgetă în palmă. Se uită și rămase consternat: în palma  lui dreaptă se vedea o rană. Oare se rănise, fără să-și dea seama când se străduise să deschidă ușa casei sau într-adevăr se întorsese în copilărie?”. Fără să fim conștienți de acest lucru, autorul ne sugerează faptul că experimentăm prin intermediul viselor, ca în ”Neguțătorul de vise”, aducând cu ajutorul  unui aparat scene din subconștient: ”După ce a închis ochii, o muzică suavă începe să se audă undeva..Dintr-o dată se pomenește într-un parc superb….La un moment dat, pe lângă el trece o tânără, care îl lovește din neatenție ușor”( pg. 74)… Datorită aparatului-minune îi apare chipul ființei, pe care și-ar fi dorit-o în viața sa singulară,visul, mai real decât realitatea,  continuându-se de unde se întrerupea aparatul, ducându-l mai degrabă, într-o călătorie atemporală  pg (76): …”vecinii nu-l mai văzură. Când au spart ușa l-au găsit întins pe pat, cu o cască ciudată pe cap; avea o expresie de fericire imensă pe fața imobilă”.   În schimb, povestirii  ”Apelul” autorul îi  adaugă reveriei diurne o semnificație premonitorie, un mesager al invizibilului aducând informația, inaccesibilă conștiinței noastre de veghe: ”Mirat, îmi scot mobilul și verific  apelurile din seara respectivă. Rămân înmărmurit: apelul de pe telefonul fiică-mi era consemnat la ora 10 și 9 minute!”. Totul apare, ca un mesaj dintr-un alt timp, care înregistrase ora de naștere a nepoatei sale.    În ”Frumoasa venețiană” , oglinda, care aici devine magică, introducând  o doză de iluzie, îi aduce dezamăgirea: ”oglinda reflecta, ca și până atunci, cerul senin din spatele lui, dar fața lui nu mai apărea”(pg. 38). În lipsa oglinzii purtătoare de noroc, în care apărea un personaj frumos, jovial și  avusese  loc un fel de dedublare a personalității,  efectul-oglindă produce acum  defectele personajului, creând  disfuncționalități  ale personalității acestuia iar ieșirea din acest câmp de energie suprapersonală  îi  produce  un dezechilibru psihic: ” Din acea zi începură necazurile.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Virgil Ciucă – Poeme

Suave flori

Suave flori, nescrise vise
Pe apele imaginare
Plutesc prin vorbe interziseIn gradina1
Spre un liman de salvgardare

Imagini tandre, ireale
S-au înşirat în cursul vieţii
Să-nfrunte vremi atemporale
De strajă porţilor cetății

Pe crângurile milenare
S-adapă caii poeziei
Vibrează suflete hoinare
S-alunge regele stihiei!

Din depărtări luminiscente
Răsună glasuri cristaline
Şi prin efluvii congruente
Devin armate de ondine

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

CRISTINA ŞTEFAN – CRONICA ,,ACTUALIZAREA FANTASTICULUI ROMÂNESC ÎN LITERATURĂ”, VOLUMUL ,,GLOBUL DE CRISTAL” – AUTOR – ELISABETA IOSIF

Şapte povestiri fantastice ale scriitoarei Elisabeta Iosif, cuprinse în volumul Globul de cristal- ed. Anamarol Bucureşti, readuc în atenţia cititorilor o temă literară rarefiată în ultimul deceniu în literatura română. Fantasticul este gândit de estetică, un mod particular de a percepe fapte, miraculos, inexplicabil din perspectiva logicii şi a raţiunii.
Spunea Adrian Marino:E.Iosif-globul de cristal (coperta1)
„Pentru ca fantasticul să-şi impună regimul este nevoie de o adevărată fisură a ordinii existente, de o irupţie directă. Brutală şi invincibilă a misterului în cadrul mecanismelor şi previziunilor cotidiene ale vieţii, invazia sacrului în interiorul ordinii laice, profane, a supranaturalului în mijlocul materialului” (Dicţionar de idei literare).
Cele şapte povestiri din Globul de cristal al Elisabetei Iosif întrunesc într-un stil original caracteristicile prozei fantastice în specific românesc, dovedind atât personalitatea creatoare a autoarei cât şi perspicacitatea de a converti întâmplări cotidiene într-o alternativă a realităţii.
Aceasta este şi deosebirea dintre basm şi proză fantastică -cea din urmă rivalizează cu realul în timp ce basmul lucrează cu miraculosul- ori aprecierea că în acest volum avem de-a face cu elemente de basm, de poveste a copilăriei, ar fi cu totul nefondată sau cel puţin fără pertinenţă de teorie literară aplicată.

Globul de cristal întruneşte vizibil câteva trăsături teoretizate ale prozei fantastice şi voi argumenta cu textele în sine această afirmaţie.
Povestirea Captiv în împărăţia lui Hades, prima în volum, defineşte încadrarea corectă în specia fantasticului prin operarea cu elemente taxonomice ale imaginarului într-un spaţiu cotidian şi este aplicată decurgerii epice.
Personajele Alexandru şi Iuliana sunt dăruiţi artei iar considerentele lor balansează între real şi virtual într-un mod atât de firesc transmis cititorului prin evocări simple, prin vorbire şi întâmplări redate natural.
„Nu uitaţi domnilor, în pictura sa sunt culori care strigă, până când lumea întoarce capul, curioasă să le vadă”.
Picturii i se adaugă dansul, personaje harice (Pitihar) personaje mitice, zeiţa Cobra, Uranus, Atena, arhetipurile peşterii(mitul peşterii platoniene), a drumului către înţelepciune, toate aceste ingrediente înrămând povestirea în consemnul teoretic al fantasticului.

Şi în povestirea Globul de cristal, personajul Ion Fănuşan, conducătorul unui cenaclu literar, convoacă mai mulţi scriitori la o cafenea-ceainărie unde:
„Erau atraşi de un glob cu faţete strălucitoare, atârnat sub bolta de viţă de câteva secole”şi astfel se face transcederea spre imaginar întru- un spaţiu temporal în care mithosul rămâne prezent prin personajele legendare readuse, Pandora, Ariadna, Echo.
O altă caracteristică a prozei fantastice bine concretizată în proza Elisabetei Iosif, ţine de transpunerea în imagini simbolice a procesului conştientizării realităţii sondând în conştientul arhetipal, reconstituind legende, ritualuri, personaje sau călătorii iniţiatice. Sunt evidente aceste clasificări în povestirea Cometa cu plete, în care o expediţie şi-a stabilit tabăra într-o zonă montană înaltă, dar încă de la început te afli într-un spaţiu imaginar în care Marian, sub înrâurirea magică, îşi desfăşoară viziunile ca într-un univers paralel.
„Era ca o incinerare. Pasărea ca purpura, cu focul verii în priviri şi cu stea luminoasă în frunte, lăsa să se reflecte în aripile ei, soarele. Acum ca niciodată, astrul coborî mai aproape, până doborî măiastra sub flacăra-i prăbuşită în asfinţit.”
>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Al Francisc Brampton, Toronto Canada – POVESTE

Eram singur în apartament. Mă mutaseră din milă pentru picioarele mele pline de îndoială, la un parter gălăgios și populat interminabil cu copii. Stăteam în patul imens pe care îl cumpărasem cu prilejul unei întâmplări fericite, foștii lui proprietari, care se mutau definitiv în insulele Bikini și căutau să se descotorosească la prețuri de nimic de toate cele de prin casă. Insulele în cauză erau bucățile alea de pământ unde maeștrii privitorii ziceau că femeile umblau fără.

Fără ce? Mm, cred că între timp am uitat fără ce anume se plimbau ființele alea ademenitoare . Dar un așa pat mare avea să îmi ajute la orice întâlnire cu o doamnă sau domnișoară. Însă nu ar fi stricat să încep ziua cu o partidă de echitație fiindcă partea femeiască stătea cu ochii pe mine și putea să mă vadă chiar și prin pereții vopsiți în culori indecente.

Mi-am fluierat ușor bidiviul care îl folosisem cu prilejul invaziei ținuturilor din vest acum mai bine de o mie cinci sute dar individul nici măcar nu binevoi să îmi răspundă. E adevărat că nu îl mai spălasem de vreo două sute de ani, dar ăsta era motiv de supărare? Însă, pentru mai multă acuratețe, armăsarul îmi răspunse că îl durea în copită de mine.

Auzi, auzi obraz pe mârțoaga aia bătrână…La ecoul cuvântului BĂTRÂNĂ, o potcoavă îmi nimeri ficățelul și îl făcu să strănute repetat și îngrijorător . Nu știam că bălanul mai avea așa ceva în dotare. O  parte din ele le vânduse pe grâu proaspăt. Ca mai pe urmă să zacă o săptămână și să încerce să digere toată recolta aia. M-am răsucit în instrumentul de dormit de pe stânga pe dreapta și dacă nu aș fi fost lipsit de companie, în mod sigur m-aș fi putut afla în clipa următoare în posesia unui fund arcuit senzual ca o ispită de care nu avea să îmi fie dat să scap. La un al doilea gând, aveam să înțeleg că nu mai eram tocmai singur pe lume.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Adrian BOTEZ – MĂRTURIE DE CREDINŢĂ

în limba sfântă a

păsărilor – în limba sfântă a

îngerilor – tânjim să

grăim”:

da – numai astfel – voi – Poeţilor

crai tuturor

zărilor – veţi fi adeveriţi Cavaleri de

Viflaim  –  mântuiţi în

amin

By CLB

Octavian Lupu – Mesajele Engimatice de la Malul Mării

Mergând pe malul mării Egee, undeva pe o plajă, cineva, într-o zi, a zărit toarta parțial dezgolită a unui obiect straniu, realizat dintr-un material ceramic închis la culoare. Cu multă curiozitate, el s-a apropiat, a întins mâna, a apucat bine și a tras puternic, dar în zadar. Atunci, cu delicatețe, a început să înlăture nisipul ce îl bloca din nisip și cu surprindere, a reușit să ridice un artefact datând dintr-o perioadă străveche, posibil din antichitate, ce semăna cu o amforă grecească.exekias-2-medium

A luat-o și a studiat-o cu atenție, dar nu reușea să citească ce anume era scris pe ea. A observat un fel de sigiliu, care bloca gura ei, și cu multă atenție, l-a îndepărtat fără să îl strice. Nu își dădea seama ce anume putea să conțină amfora, dar a răsturnat-o și mirare, au căzut mai multe suluri înguste dintr-un pergament îngălbenit de vreme. Surprinzător, ele erau intacte în ciuda trecerii timpului.

Cu delicatețe, a ridicat acele suluri, dar nu le-a deschis, ci împreună cu respectiva amforă, le-a dus la un centru de studii arheologice, unde experții au reușit să descifreze mai multe epistole scrise în alfabetul minoic. După mai multe luni de trudă, aceste mesaje au putut fi traduse iar conținutul lor a fost pus la dispoziția publicului larg. Restul este numai istorie …

 

Dragă Sofia,

Nu încerc să judec pe nimeni. În fond, fiecare om are viziunea sa despre lume și viață. În plus, oricine suferă de o anumită distorsiune în percepția realității. Prin urmare, reacțiile individuale sunt diferite la același context.

De când am început să studiez psihologia depresiei, am înțeles că este eronată abordarea bazată pe judecare și etichetare. Mai bine este să înțelegi, pe cât posibil, distorsiunea de percepție a ta și a celui de lângă tine, decât să dai sentințe în privința altora.

Persoanele egoiste, deși aici trebuie să spun că fiecare om are un anumit nivel de egoism fără de care nu ar supraviețui, se caracterizează prin centrarea excesivă pe sine în raport cu ceilalți. Ce să spun? Poate au logica lor pentru această abordare. Dar îmi este greu să mă pronunț.

Dacă este vorba despre Cartea Sacră, în ce mă privește, am ajuns să cred că aplicarea literală a principiului de a nu judeca motivele celorlalți și a nu eticheta negativ pe ceilalți reprezintă un act de bunătate și înțelepciune. Prin urmare, ceea ce îmi trezește compasiune este suferința prin care trece fiecare ființă umană datorită distorsiunilor de percepție pe care le are. Lăsând deoparte judecata altora, observ necazurile celor din jur, aflați perpetuu într-o lume a confuziei, și nu pot decât să am milă.

Trăim prea puțin timp pe pământ și este greu să depășim ignoranța în care ne naștem ca persoane și grup. Deplâng dispariția prematură a sărmanelor ființe umane ucise de o viziune negativă asupra vieții. Din această cauză, nu condamn pe nimeni privitor la ceea ce face și am încredere deplină în judecata miloasă a Creatorului.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

ELISABETA IOSIF – ”DRAGONUL ALBASTRU ȘI AXA DESTINULUI”

Cronica la volumul  „Dragonul albastru” –  autor ANGELA  DINA – MOȚĂȚĂIANU

 2016-06-13_213659

Orice semn, orice senzație readuce la suprafața conștiinței o schemă mintală uitată. ”Nu vezi decât ceea ce cunoști”, spunea Goethe. Legendele și miturile, modele prezente în spectacolul vieții, devin și în povestirile scriitoarei  Angela Dina – Moțățăianu o imagine a sufletului, un alfabet al simbolurilor, care definesc ritualuri strămoșești puse uneori sub semnul  fantasticului. Așa apar ele în ”Dragonul albastru”, într-o viziune originală a autoarei, punând cartea sub paza sacră a Dragonului. Fiindcă, acest volum ascunde comori străvechi, legende născute în sărbătoarea Sfântului Ilie din povestirea ”Ochii cerești”,  pg. 22) sau a Duminicii Floriilor (” Șarpele casei” pg. 18) ori a Rusaliilor, sub truda aleasă a Călușarilor  din povestirea ”Filu”(pg.39) și sub influența Zilelor Babelor din ”Ce să fi fost!?” (pg. 59), „împlinind un rost din vremuri vechi”, ca în”Poveste de iarnă”  (pg.34), îmbrăcând și haina ritualului mistic precum Cărăușii din ”Idolul”(pg. 191) asemenea primirii, ca pe o minune de către Sf. Nicodim a darului fără preț: „acela de a fi trăit el însuși  facerea minunii – Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele” (pg. 49).

Și totuși, de ce autoarea a pus cartea sub un anume semn, cel    care se  definește ca  ”Dragonul Albastru”  și de ce nu  i-a pus titlul   Dragonul Roșu sau Dragonul alb?!  Grousset arată, că sunt  ”diferite aspecte într-un simbol unic – cel al principiului activ și demiurgic, definind puterea divină, elanul spiritual. Să vedem, de ce este important simbolul dragonului. Capul și coada dragonului sunt nodurile lunii, din punct de vedere astronomic”. Aici este locul unde se petrec eclipsele, de unde și simbolismul chinez al dragonului ce înghite luna și acela arab privind coada dragonului, ca regiune a tenebrelor. Când se identifică dragonul cu șarpele, spune Jean Chevalier (D. S.)  capetele de balaur strivite și șerpii nimiciți reprezintă biruința lui Hristos asupra răului.  ”În China imperială, mersul dragonului reprezintă înfățișarea impunătoare a conducătorului; perla dragonului, pe care acesta o poartă în gât este strălucirea de netăgăduit a cuvântului suveranului” (D.S.). În povestirea, care a dat titlul volumului apare acest simbol ”perla”, devenită  o broșă), în ultima frază:  ”aplecată către el, zărește în căușul mâinii stângi a ostenitului o prea frumoasă broșă  întruchipând un balaur albastru”(pg. 17).  2016-06-13_213716

Dacă  Dragonul Roșu este emblema Țării Galilor, Dragonul alb are culorile livide ale morții. Numai Dragonul albastru este considerat de astrologi un semn al prosperității.  În simbolismul  acvatic dragonul este un semn de bun augur, fiind simbolul ploii cerești, care fecundează pământul. În cadrul temei astrologice, Andre Barbault de la Centrul Internațional de Astrologie face o afirmație interesantă și anume că: ”Axa dragonilor  mai este numită și axa destinului”. Iată un titlu interesant de carte, ce poate stârni atâtea conotații.

În ceea ce privește cartea scriitoarei Angela Dina – Moțățăianu*), cred că în fiecare povestire se găsește un dragon, pe care eroul principal îl domină,  schimbând destine. Mi-a plăcut afirmația, pe care o face în această direcție,  R.M. Rilke în ”Scrisori către un tânăr poet”: ”Poate că toți dragonii din viața noastră sunt niște prințese care așteaptă să ne vadă frumoși și curajoși. Toate  lucrurile înspăimântătoare nu sunt poate decât niște lucruri lipsite de apărare, care așteaptă de la noi o mână de ajutor. În primul rând, dragonul se află în noi.”

By CLB

Bookfest, 3 iunie 2016

Citesc poezie on line de câțiva ani buni. Versurile poetului Adrian Grauenfels, Israel, le-am citit, le-am recenzat, comentat, de vreo 10 ani și vorbesc despre un membru de onoare al Cenaclului Lira21, un colaborator de excepție la revistele și almanahurile editate, unele on line altele pe hîrtie, dar toate de calitate literară. De aici, de la cunoașterea reciprocă a versurilor noastre și până la experiența colajelor poetice realizate nu a mai fost decât un pas, o carte, două cărți. 2016-06-13_202409

Se știe că experimentalismul poetic are o mai mare posibilitate de abordare în mediul virtual. Comunicarea electronică deznoadă inspirația și exprimarea, provoacă, riscă, omul din spatele monitorului are un scut, o ecranare și de aceea,  apărat, purcede la un dialog literar dezinhibat. Mai lipsită de tarele comunicării directe, a limbajului articulat, poezia online a demonstrat deja calitate și diversitate. Spunea Solomon Marcus în Artă și Știință, Ed. Eminescu, 1986:

“Limbajul poetic se sufocă din incapacitatea de a se elibera de servituțile limbajului articulat”.

Parafrazându-l, limbajul poetic se poate sufoca în transmitere directă sau singulară. Inspirația scade de la o vreme, unii poeți renunță, aflați în stop cardio-respirator de lirism, clachează, sau trec la alte genuri scrise de exprimare.

Eu nu am refuzat provocarea poetului Adrian Grauenfels, am pășit virtual pe atâtea plaje lirice. Am scris în dialog despre oameni, despre îngeri, despre dragoste și copii, despre circul vieții și personajele sale, despre călătorii imaginare în locuri exotice. Ne-am tot spus poezie, fără să ne cunoaștem în realitate și prin cele două cărți am demonstrat că posibilitatea de a întreba, de a răspunde, de a continua o idee poetică, nu ține de prezența fizică, de spațiu, de timp, de proximitatea geografică. Noi am folosit cuanta poeziei universale, cea de binefacere spirituală.

Sper ca volumele expuse azi, dăruite prietenilor, să facă înțeleasă provocarea de a scrie în sensul  de artă. Și mulțumesc ArtBook, Sașa Segal( grafică),  Camelia Iuliana Radu( prefață), Adrian Grauenfels!

Cristina Ștefan, 3 iunie 2016, la Bookfest

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Berthold-Tellu ABERMAN – OCHELARII

aberman-bt2-xwb2Cum, nu-l cunoaşteţi pe Leon? Comis-voiajorul, inimosul, sufletistul, vorbăreţul şi sfătuitorul, timidul sau curajosul…!? La nevoie, unul dintre cei mai buni oameni din lume? Norocosul care a găsit-o pe Lea să-l ia de bărbat când nimeni nu se uita la ea decât la satisfacerea  dorinţei  de moment? Cât de mult dorea şi ea să fie la casa ei, fericire sperată de fiecare dată… dar oficial. Nu doar cum i s-e întâmpla de fiecare dată, vorbe goale, ameţitoare care o făceau să creadă că în sfârşit şi-a găsit şi ea un om căruia să-i dăruiască, dacă nu frumuseţea pe care nu o avea, măcar căldura şi dorinţele veşnic crescânde în trupul ei frumos construit în dezacord cu aspectul feţei, preţuită de bărbaţi doar pentru trupul şi uşurinţa cu care ajungeau la trupul ei imediat, încrezătoare în vorbele lor meşteşugite.

Se dăruia cu aceeaşi încredere de fiecare dată.

-Dar bine fată, dintre atâţia câţi te-au încercat, Doamne iartă-mă, că pe timpul meu nu exista atâta destrăbălare ca azi, nu s-a găsit măcar unul pe care să-l convingi a se opri la tine? Era aceeaşi întrebare a mamei grijulii pentru viitorul fetei pe care nu-l întrezărea. Vorba tăntălăului de tac-tu: Din avion privite sau pe întuneric, toate femeile-s frumoase! Zici că arde carnea când pune un bărbat mâna pe tine. Dar, dacă tot te culci cu el fie că ţi-e somn sau nu, de ce nu ai avea măcar un cât de mic folos de la asta? Poate că-i arzi prea tare şi de frică fug de tine? Nu ştiu zău cui îi semeni că mie în nici un caz nu! Eu când am pus mâna pe taică-tău nu i-am mai dat drumul. Când nu mi-a dat suficient din ceea ce-mi doream, nimic nu m-a oprit să obţin de la altul, dar asta nu a însemnat că nu am rămas femeie măritată, la casa mea. O femeie găseşte întotdeauna căile fericirii şi înfăptuirii ei cu forţe proprii sau ajutată. Totul constă în aprecierea valorii ei şi nu cât dai ci felul cum şti să dai vieţii fără a te complica.

Sfaturi repetate dar care nu-şi găseau înţelegerea la Lea.

– Of mamă, şi tu ce-mi dai mai mult decât sfaturi care la rândul lor sunt tot vorbe? Vorba ţiganului: „Teoria ca teoria, dar praftica mă omoară”! Ce vrei să le fac? Dacă le dau ce-mi cer… nu-i bine, dacă nu le dau, tot nu-i bine! Se încălzesc, mă încălzesc şi pe mine, se răcoresc, şi pleacă. Cum să-i reţin că doar le îndeplinesc tot ce-mi cer gândind că poate s-o opri vreunul la mine… Tu ce crezi că eu nu doresc?

– Să nu crezi că nu m-am gândit ce sfat să-ţi dau. Poate că ar trebui să-l îmbeţi bine înainte şi nu după ce te culci cu el şi-n fierbinţeala dorinţei să-l pui să-ţi semneze un angajament că te ia de nevastă. Dorinţa la bărbat îl poate face să accepte orice numai să ajungă la îndeplinirea ei, mai ales când îl „arde rău”.

Acest ultim sfat a început să prindă contur în capul lui Lea. Se cam săturase să fie prima femeie din viaţa celor care şi-o începeau pentru prima dată, vorba unei prietene:

– Ce? Tu eşti mama răniţilor? Toţi tinerii din comună îi ajuţi să facă practica cu tine? Nu mai fi atât de proastă. Să plece cui nu-i place, că doar şi ei au anumite îndatoriri pe care trebuiesc să le respecte. 

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Eveniment cultural: ANIVERSAREA SOCIETĂŢII ROMÂNE DE HAIKU – Constantin STROE

În luna martie 2016 Societatea Română de Haiku (S.R.H.), a împlinit 25 de ani de la înfiinţare  (1991). Fondatorul acesteia, precum şi al Editurii Haiku şi al revistei Haiku, a fost devotatul inginer, profesor şi scriitor, Florin Vasiliu (1929-2001). 2016-06-13_201422

Pe data de 18 mai 2016 a avut loc la sala de festivităţi a Universităţii Populare ,,Ioan I. Dalles” din Bucureşti, o întâlnire aniversară la care au participat poeţi ai  S.R.H. din capitală şi din ţară. Printre participanţi am remarcat prezenţa unor scriitori şi poeţi de haiku cunoscuţi: Virginia Stanciu-Butescu, Jules Cohn-Botea, Valentin Busuioc, Magdalena Dale, Dan Doman, Adina Enăchescu, Florin Grigoriu, Vali Iancu, Letiţia Iubu, Teodora Moţet, Ecaterina Neagoe, Valentin Nicoliţov, Virginia Popescu, Gheorghe Postelnicu, Paula Romanescu, Constantin Stroe, Sorin Şireneasa etc. Au mai  fost prezenţi  scriitorii Elisabeta Iosif- Preşedinta Ligii Scriitorilor Români, filiala Bucureşti şi George Ursa-Preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, director al editurii cu acelaşi nume, Liviu Zanfirescu, scriitor, precum şi un public numeros iubitor de literatură.

Preşedintele S.R.H., poetul Valentin Nicoliţov, a prezentat un scurt istoric al societăţii, principalele realizări  ale acesteia de-a lungul celor 25 de ani de existenţă,  colaborarea internaţională cu revistele şi poeţii de haiku  din alte ţări şi a menţionat şi câteva activităţi ce urmează a se derula în viitor. În continuarea programului poetul Jules Cohn Botea a prezentat o expoziţie de foto-haiku, iar  actriţa Doina Ghiţescu a citit poeme haiku scrise de poeţii români. Au avut loc discuţii între participanţi, schimburi de păreri într-o atmosferă caldă, colegială, s-au făcut proiecte pentru viitor şi fotografii. S-a distribuit numărul 55/2016 al Revistei de interferenţe culturale româno-japoneze, Haiku.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Elisabeta IOSIF – IMPERIUL CRINILOR

Nu eu am picurat luminaCrinii sărbătorii

Peste crinii amurgului pe rug!

Orbitoarea scânteiere a albului imperial

răsturnat peste cupele din grădină,

Să le-ncingă tălpile – e divină!  Prin vers,

 La apus, le transformă-n zeițele nopții

Plutind peste noi cu parfumul cerului…

By CLB
%d blogeri au apreciat asta: