Elisabeta Iosif – LUI EMINESCU

Lui Eminescu

 

Te-mbăiezi în noapte, în arginți cereștiEminescu-Calinesti

Și săruți prin stele noaptea-nrourată

Te-nconjuri cu lanțuri grele, îngerești

Și botezi iubirea, ziua-i mai bogată

 

 Eminescu-i râul, revărsat plenar

 Învelind poemul  în veșmânt de țară

Iubirea e viață, moartea e-n zadar…

Ziua e topită eminescian și ne împresoară.

 

 

 Lui Eminescu

TĂCEREA FLORILOR

Priveam incandescența tăcerii florilor de ger –

Lumini de coronițe dalbe adunate în mister.

Născut în Gerar, cu steaua de Luceafăr blând

El, floare nemuritoare, topită-n unghiuri de gând.

Respira lacom din mireasma florilor de tei

Culegând parfumul straniu din surâsul ei,

Eminescu. Scrutând scurgerea timpului din zori

Și-a înmuiat iubind, pana-i fulgerândă, în fuior de flori.

15 ianuarie, 2016

By CLB

Cristina Ștefan: Eugen Dorcescu – avatarul lup

Am pornit în scrierea acestui comentariu de la o afirmație a scriitorului Eugen Dorcescu, într-un interviu, anul trecut, publicat într-o revistă pe care o accesez și în care public.

“E.D. : S-a scris destul de mult despre poezia mea şi le sunt recunoscător tuturor celor care s-au ostenit s-o citească şi s-o comenteze. E drept, însă, că tema avatarurilor a rămas oarecum străină acestor nevoinţe.”  Interviu 2015, Timișoara, publicat în revista online Confluențe literare.

Cele două poezii sub titlul Avatar, au fost scrise de Eugen Dorcescu la interval de câțiva ani  și dacă tema și simbolurile folosite sunt aceleași, mijloacele și mesajul sunt diferite.

În prima poezie, alegerea lupului ca alter ego pare a avea rădăcini psihoformatoare – lupul aici este eul în oglindă, are o existență descoperită alături, o umbră a existenței și personalității, o reflexie a gândirii poetice. Este o alegere inovativă a poetului ținând seama de simbolistica lupului așa cum o cunoaștem în literatură și artă.

În religia hindusă, avatarul este o manifestare trupească (încarnare) a unei fiinţe divine în formă de om sau animal.  O zeitate (deva), care există la un nivel mai înalt de realitate, alege să se manifeste trupeşte (avatar) în nivelul inferior de realitate al oamenilor pentru scopuri specifice.
În alte concepţii religioase avatarul presupune reîncarnarea succesivă a unei fiinţe.

LUPUL, poate cel mai divers și profund simbol, un animal de pradă, fioros în basme, “animalul stafiilor” în antichitate, care amețea cu privirea, sau totemul lup al triburilor scite, legendă relatată de Herodot, conform căreia oamenii din aceste triburi se schimbau o dată pe an în lup. Și dacii străbuni își spuneau ‘lupi’. Sugestiv și locul de lider al lupului prin steagul, cap de lup, dac. Multe interpretări ale acestui simbol în mitologie, în tradițiile diferitelor popoare, în alchimie, în vrăjitorie. În psihologie, iată C.G. Yung distinge  în imaginea lupului acțiunea primejdioasă a unor forțe nestăpânite.

Modernismul îmblânzește mult interpretarea arhetipului lup și chiar proclamă coexistența sa cu omul. În ultimii ani, omul preschimbat în lup a devenit saga cinematografică de mare succes la public- Avatar/ Director James Cameron.

Lirica dorcesciană cuprinde mai multe poeme în tematica arhetipului lup. Sunt trei poezii cu titlul Avatar – cea  publicată şi în volumul antologic recent  Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, alte două, la paginile 72 şi 103. În acelaşi context, ar putea fi invocat şi poemul Totem (p. 185), precum şi Sfârşit de veac 9 (p. 180).

A v a t a r I I :“Trece un lup roşu,/un lup în flăcări, /aprins, sub orizont, /la marginea sufletului. /Şi sufletul e o câmpie verde, /înflorită, pe-ntinderea căreia, /în amiaza albastră, adorm. E soare. E o linişte aspră./ Lumina te-arată undeva, îndărătul grilajelor./ Şi frumuseţea toată mă priveşte invers, /din anarhica-ţi moarte /smulgându-mă.”

>>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

ELISABETA IOSIF – Tainele cuvântului în labirintul timpului

Cronică la volumul ”În curgerea timpului” – autor Germain DroogenbroodtDROOGENBROODT-Germaine-wb

Această carte-metaforă aflată sub emblema ”Meditații în Himalaya” își poartă poemele-cugetări la ”Finit” – ”Graniță/ între a vedea/ și a nu vedea/ între a fi și a nu mai fi”, (dilemă shakespeareană), ”dincolo de cer și pământ”(pag. 97), fiind un volum de maxime poetice în raport cu ireversibilul timp: ”În derivă/ prin vâltorile mândriei/ omul/ în curând/ doar amintirea mai poate consola/ declinul viitorului/ timp nerambursabil/ dincolo de vizibil” (pag. 21). În concepția autorului, omul se percepe pe sine un simbol, o sinteză a lumii, un microcosmos. Alchimiștii, de exemplu ”au semnalat analogiile și corespondențele care pot fi stabilite între elementele ce alcătuiesc omul și cele care compun universul” (Dicționarul de simboluri). Ca replică, poetul pune în ecuație oglinda – poartă magică între realitate și iluzie – cea care revelează lumea eliberată de timp, ca o ”lentilă prin care Dumnezeu privește lumea” și care ”Nu se ciobește”: oglinda speranței/ câtă vreme pulsează/ vena își află calea/ prin labirint/ sângele nu-și inversează/ sensul curgerii. (pag. 89). Ca și în ”oglinda” budismului tibetan, uneori, poetul ”propovăduiește taina supremă, anume că lumea formelor pe care o reflectă este numai un aspect al vidului, shunyata” (D.S.). Dar să nu uităm, că această temă a oglinzii este abordată des în literatură, Mircea Eliade considerând-o metaforă a spectacolului și a artei, uneori ”pătrunderea în lumea reflectată a oglinzii reprezentând o posibilă salvare din labirint”.

          Aflat sub imperiul curgerii timpului, poetul Germain Droogenbroodt își hrănește poemele din ”sensuri mai profunde”, din ”cuvinte de pe vremuri” din care„ frânge pâinea liniștii/ adună firmiturile/ vreascurile de foc/ zorilor de zi.” (pag.17). În această luptă pentru veșnicia, prin perenitatea cuvântului scris se definește timpul uman – finit, în perspectiva timpului divin – infinit, nemărginit. Fiecare vers devine lumină a timpului iar în ” Poezie”: scrisul e cântărire de cuvinte/ dibuite/ cu lampa graiului/ este facerea auzită/ a liniștii/ ulei/ în curgerea timpului (pag. 35). Meditațiile sale devin adevărate maxime ce definesc poezia în raport cu timpul curgător: ”neconsolat e vulturul/ despărțit de pradă: / poezia. (pag. 67). Și cum timpul indisolubil este legat de spațiu, autorul atinge prin cuvânt stadiul iluminării, atunci, când ”Fântâna” se află   într-un anume loc: ”În amonte/ departe, unde izvorăște râul/ trăiește cuvântul/ răbdător așteaptă/ retragerea nopții/ răsăritul/ fluxul crescător al luminii. (pag. 60), fiindcă ”așa de sălbatice/ se rostogolesc uneori versurile/ și se destramă/ chiar înainte de a trece proba de foc/ a timpului (pag.61 – ”Inspirație”), ”deși poezia tânjește/ după foaie/ în alb imaculat” (pag.78). Într-o ”Zi ploioasă” timpul se concentrează în clipă, cu ”ore apatice, oarbe/ văduvite de cuvinte clarificante/ efemer/ curcubeul/ – doar pentru o clipă -/ reunește clar și obscur” (pag. 79), durata reprezentând un dar divin, ca și pentru marele nostru poet Mihai Eminescu: Nu e păcat/ ca să se lepede/ clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”.

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Adrian Botez – ŢESĂTORUL DE SLOVE

apele-şi toarnă singure otravă

iar munţii dârdâie pe temelieBOTEZ-A-sp-wb

când păsările-şi scad suspect din slavă

reproşurile mi se-aduc doar mie

 

că nu iubesc – că nu ucid aparte

îngerii care-mi fâlfâie prin carte

că nu mă-ncumet a primi-alduirea

în schimb prin raiuri îmi codesc privirea…

 

nici linişte nu vreau – dar nici putere

nu vreau venin – dar sunt sătul de miere

când El mă va căuta să mă întrebe

 

o să mă afle printre flori şi greble

…din slove vii eu ceruri am umplut

zbârnâi într-una războiul…de ţesut!

By CLB

Corina Diamanta Lupu – SUB CERUL MĂRII, LA PONTUL EUXIN

În centrul vechi al orașului Constanța, se află statuia poetului roman Publius Ovidius Naso. De pe soclu, acesta contemplă Tomisul. Pe faleză, în apropiere de Cazinoul din Constanța, se înalță statuia lui Mihai Eminescu. De pe piedestal, acesta privește și ascultă valurile.Statuia_lui_Mihai_Eminescu_

Dacă Ovidius a ajuns la Pontus Euxinus din ordinul împăratului Augustus, care l-a trimis în exil, cea de pe urmă aspirație a lui Mihai Eminescu a fost să se stingă din viață la malul mării. Destinul i-a unit peste timp pe cei doi poeți, pe țărmul Mării Negre. Și astfel, “în liniștea serii”, Ovidius, bardul ce spunea că “deseori am vărsat lacrimi când am scris/ Și am udat scrisul cu plânsul meu”, respiră alături de Eminescu, cel ce mai avea “un singur dor.”

De altfel, un singur dor îl măcina și pe poetul roman. Ovidius, poposit “aici pe țărmuri singuratice”, nealinat în urma despărțirii de casă, de prieteni și de iubita sa, și-a scris “Tristele” suspinând după înțelegere și părtășie spirituală. Muzele, către care surghiunitul își înălța cântul, l-au auzit și i-au împlinit rugăciunea. “În toată lumea, nu poate fi altul mai trist”, își murmura Ovidius jalea, de aceea Muzele au plămădit peste veacuri, din melancolia și lacrimile lui calde, un poet ce avea să îi fie lui Ovidius semen și urmaș pentru totdeauna pe tărâmul poeziei.

Și astfel, din plânsul lui Ovidius și din sarea mării, Muzele l-au întrupat pe Eminescu. Și i-au dăruit meșteșugul lui Ossian și dorul după mare. Eminescu iubește “codrul des”, lacul albastru, “teiul sfânt”, “umbra de cetini”, dar cu toate acestea, nu își poate imagina propriul sfârșit decât lângă mare. Aceasta pentru că în adâncul inimii, în cea mai ascunsă încăpere a sufletului său, este scris că Muzele i-au hotărât soarta chiar acolo, pe malul mării. La Pontus Euxinus, ele au decis că Ovidius va avea un vlăstar în ale literelor și acesta va fi Eminescu. Nu este o întâmplare că Luceafărul poeziei românești se simte urmașul Romei și își întreabă retoric, cu îndurerată mirare, contemporanii: „Voi sunteți urmașii Romei?” Căci nu epigonii sunt coborâtorii din vița „nobilă latină”, ci el, adevăratul urmaș-poet al lui Ovidius.

Publius Ovidius Naso a rămas pentru eternitate la Tomis. Iar Eminescu i s-a alăturat. Sub cerul mării, sub strigătele pescărușilor, sub strălucirea soarelui și a stelelor, Ovidius și Eminescu merg alături, doi visători la Pontul Euxin.

București, 15 ianuarie 2016

By CLB

Virgil Ciucă – Să ne amintim de Eminescu

În secolul de lupte răvăşit
Din traci s-a înălţat către zenit
Luceafărul poporului român
Ţinuturilor dacice stăpân.
2016-01-20_205424
Plecarea lui în lumi necunoscute

A-ndurerat şi fiinţe nenăscute,
Dar ne-a ţinut uniţi legaţi de glie
Să ne jertfim, să nu fim colonie.

Chemat de Zeu să lumineze-n haos
El n-a-ncetat pe-un drum fără repaos
Să mângâie cu raza-i de poveste
Cărările spre lumile celeste.

Poporul dac i-a-ncredinţat destinul
Să-l ducă Tronului pentru Divinul
Zalmoxis, şi strămoş, şi Tată Sfânt
Ce s-a-nălţat la cer de sub pământ .

>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Catinca AGACHE – SCRISORILE UNUI JURNALIST – LUCIA OLARU NENATI

OLARU-NENATI-Lucia---SDPM-cop-wbVolumul „Scrisori din prezentul meu”, de cunoscuta autoare botoşăneană Lucia Olaru Nenati, apărut la Mediapress în acest an, este unul de publicistică, căci pentru cine nu ştie, autoarea este nu numai poet, prozator, cercetător literar, animator cultural cu state vechi, ci şi jurnalist, membru al Uniunii Jurnaliştilor din România, cu un palmares de 31 de cărţi editate. El cuprinde editorialele publicate când şi când la ziarul local „Monitorul de Botoşani” şi adunate într-o carte, această carte, la sugestia cititorilor devotaţi şi multiplelor like-uri trimise cinstit. Surpriza vine, pentru cei ce nu le-au citit în presa on-line, atunci când deschizi cartea, căci este vorba despre un volum pe care nu-l mai laşi din mână, până nu-l termini de parcurs. Dar şi cei care deja au citit articolele din presa botoşăneană nu pot să nu le recitescă cu o deosebită plăcere şi interes, redescoperind alte şi alte atuuri ale acestor texte.        

Este vorba despre o carte ce pune în valoare calităţile gazetăreşti excepţionale ale autoarei, întrucât avem de a face nu cu orice fel de jurnalism, ci cu unul cultural ce vorbeşte în primul rând despre buna intenţie şi preocuparea pentru reflectarea adevărurilor societăţii româneşti de azi, a adevărului, în general, despre spiritul civic, soliditatea culturii, preţuirea valorii autentice, dragostea pentru istoria bogată în fapte şi oameni luminaţi, îngrijorarea pentru prezentul în care s-a produs răsturnarea scării valorilor, lucru grav ce a atras după sine o decădere morală generalizată în mai toate sectoarele de activitate, legătura de suflet inexpugnabilă cu locurile dragi botoşănene, bucovinene (autoarea fiind născută la Rădăuţi), basarabene, dar, mai ales, extraordinara sensibilitate pentru geniul literaturii române care a înnobilat şi sfinţit prin naşterea sa aceste meleaguri.      

Este o carte scrisă cu nerv, cu umor molipsitor, un umor tragi-comic însă, cu o ironie fină, cu o frazare elegantă, cuceritoare, cu sobrietate plină de respect pentru lector. În aceste vremuri în care suntem bombardaţi de kitsch-uri, tabloizări şi senzaţional facil ce au pervertit gustul publicului, cu jurnalism de curte, „roboţei”, atât de dăunători sănătăţii societăţii,cu întelectuali vânduţi pe arginţi – false şi toxice modele, apariţia unui astfel de text jurnalistic de idei, responsabil şi cu o componentă etico-filozofică strecurată cu fineţe care trimite spre meditaţie, reflectare asupra unor stări de lucruri, este o adevărată delectare a spiritului lectorului însetat de adevăr netrucat, nerebalansat mereu manipulator, de sinceritate şi frumos. Căci jurnalista L.O.N. dovedeşte mult curaj şi obiectivitate în abordarea bogatei game de abordări problematice, ce formează substanţa acestei cărţi, devenind o voce importantă în urbea sa şi nu numai.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

EUGEN DORCESCU – AVATAR

Un gnom, luând sublimul prea uşor,  

Nepricepând, în mâzga lui, cu cine  

Se-ncumentă, a ridicat spre mine  

Un braţ necugetat, dezgustător.  

 

Surprins de lovitură, am căzut.  eugen dorcescu

Dar, s-a trezit, în chiar fatala clipă,  

El, Lupus lupus, ce-a venit, în pripă,  

Să facă, şi acum, ce-a mai făcut.  

 

Priveam, printre crenele, câmpul gri,  

Pe care fiara fulgera, în goană,  

Spre arătarea tâmpă şi vicleană,  

Ce-a cutezat, rânjind, a ponegri.  

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

”El, Lupus lupus, ce-a venit, în pripă, / Să facă, şi acum, ce-a mai făcut.”, el Lupul dintre lumi, sugerând și o eliberare de sub apăsarea vieții profane, are semnificații inițiatice dar și trimiterea la strămoșii noștri daci, despre care Mircea Eliade afirma că ” poporul român pare născut sub Semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor și emigrărilor”. Dar ” Cum eu, însoţitorul umbrei tale,/ Cum eu şi fiara i-am sărit la gât” apare acea Umbră, dublul omului, imagine a sufletului, care, întocmai ca o ființă astrală, umbra jertfită, devine aceeași umbră, care la Eminescu reprezintă în ”Sărmanul Dionis” partea eternă a ființei. O metaforă între îmblânzirea lupului și filozofia umbrei, între fantastic și realitatea sinelui interior.

Elisabeta IOSIF

ianuarie, 2016

 

By CLB

Al Florin ŢENE – EMINESCU, VEŞNICIA CERULUI

DOR DE EMINESCU

 

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe cresteBALASA-Sabin-EMINESCU-WB

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

 

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

           

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

>>>>>>>>>>>>

By CLB

Cristina Ştefan – Ce este poezia?

Poezia e marea! un vapor! talazul în spume când se sparge de țărm! un pescăruș în zbor!  scoici adunate așezate în versuri…meduze și căluții de mare, nisipul fierbinte, mici coline în dansuri, tablou în culoare.

Poezia e cerul! Noaptea strângi stele, le transformi în zâne umblătoare pe cărări ascunse sau le-adormi în cuiburi de zare…meteori sau comete, pași rătăciți pe alte planete… 

Poezia e mama! când îți face fursecuri, ciocolată și checuri sau când te-ajută la lecții ori când are obiecții că stai prea mult cu tableta și mai bine te-nvață ce e pirueta…

Poezia e țara..călătoria la munte sau în orașul cetății, la muzeu sau la teatru, fructul dulce sau acru de la bunici, și țara e versul nașterii tale aici!

Poezia poate fi un surâs sau în zile mai reci te ia chiar cu plâns… 

Poezia-i frumosul din tine spus în cuvinte de cum se cuvine, dar și gestul de-a face un bine și visul spre aștri și iarna când vine… 

Poezia e simplă, o vezi peste tot, condiția este să nu-i spui un NU, s-o lași să învingă tot răul netot.

Poezia… ești TU!

17 dec 2015

By CLB

Virgil CIUCĂ – La porţile cerului

La porţile cerului de unde cad şi gânduri şi stele  

Deodată, şoptit, s-a aşternut tăcerea lumii eterne  

Razele trasează-n neştire potecile spre castele  

Naiv şi tardiv genunea îşi cată odihna-n taverne  

2016-01-19_235233

Se rotesc universuri în neştiută imensitate   

Avide înghit găurile negre explozii solare  

O altă explozie cosmică, pare fatalitate!  

Anunţă ritos că umanitatea terestră dispare  

Ascult, ascult tăcut la vaietul astrelor nevăzute  

Stană şi sfinţii privesc absurde confruntări pământene  

Exultă frenetic în veacul ce n-are pic de virtute  

Puterea abjectă ce-a pus la cale conflicte obscene

 

New York, noiembrie, 2015

By CLB

Cristina Ștefan: Veronica Pavel Lerner- Oameni pe care i-am cunoscut

Un scriitor, un prieten de dincolo de ocean, de care mă leagă începuturile Cenaclului Lira21 și susținerea acestui proiect în modul necondiționat de distanțe, de situație materială, ( a se citi finanțare), de imensul obstacol al invidiei, de și mai marele obstacol al ținerii talentelor tinere pe raftul de jos al criticii literare, Veronica Pavel Lerner este unul din fondatorii Cenaclului Lira21, activ și azi, și activă pe multe rețele de literatură. Stilul “cap limpede dar blând” o caracterizează și povestea acestei cărți a început în acest stil de scriitură de acum câțiva ani. De altfel, în carte, autoarea relatează istoricul acestui volum așteptat și-i mulțumesc că nu mi-a uitat susțínerea. Ar fi fost o pierdere pentru istoria literaturii, pentru biografiile unor mari oameni de cultură români pe care i-a cunoscut acest om de cultură, la rândul său, căci Veronica Pavel Lerner a trăit într-un mediu cultural elevat, a primit o educație de persoană erudită fiind fiica Ameliei Pavel, critic și istoric de artă și sora profesorului Toma Pavel, specialist în literatura comparată și istoria filozofiei la Universitatea din Chicago.

Biografia autoarei demonstrează un om dăruit literelor (este autorul în 5 volume de proză scurtă și poezii) dar duce și o activitate jurnalistică susținută în Toronto- Canada, unde domiciliază din 1982 (redactor la Observatorul de Toronto, colaborator la publicații din SUA Canada, România, jurnalist acreditat pentru TIFF, ș.a.).

Volumul Oameni pe care i-am cunoscut, editat la Vatra Veche (Nicolae Băciuț scrie admirativ, laudativ despre carte), cuprinde 31 de articole memorialistice cu oameni de cultură pe care Veronica Pavel Lerner i-a cunoscut în casa copilăriei sale.

   Câteva nume relevante care să ne ducă în trecutul cultural românesc:

Nicolae Steinhardt, Mircea Șeptilici, Theodor Balan, Ileana Predescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Lucian, Octavian Sava, Octav Pancu Iași, Teodor Mazilu, Matei Călinescu, Iosif Sava, Dan Grigore, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, ș. a.

   Nicolae Steinhardt, a fost unul din prietenii familiei Pavel și povestirea Veronicăi ne relevează un chip fericit, exaltat, al monahului așa cum nu ni-l imaginam în viața civilă.

”Prietenia dintre părinții mei și Nicu Steinhardt a fost foarte strânsă și așa am avut ocazia să-l cunosc de cînd eram copil. Uneori era invitat la noi la masă. De cum intra, pătrundea în casă bucurie și exuberanță. Avea întotdeauna o carte în mână.”

Această bucurie a întâlnirii cu oameni dragi din copilărie transmite întregii cărți un ton cald, nostalgic, fiecare articol fiind amintire păstrată cu grijă, ordonată, fotografiată și așezată în fraze simple, filmice, un fel de procedeu arhivar îngrijit cu sentimente bune.

Despre Matei Călinescu:

”Păstrez pentru Matei, nu numai admirația literară, dar și amintirea unei tandre prietenii. A fost un om bun și generos, frământat de aceleași întrebări fără răspuns din mintea oricărui om pe care viața l-a îndreptat dincolo de limba lui natală, cea în care a văzut primele flori, a făcut prima declarație de dragoste…”

   Memorialistica Veronicăi Pavel Lerner nu are pretenția de a reda documente din viețile personalităților prezentate dar obține un efect documentaristic privind propria viață, ca om de cultură trăind între oameni de cultură. Este o carte apolitică, o carte lipsită de comentarii tendențioase sau interpretabile, o carte a culturii și nu a sistemului din care vin amintirile, ceea ce poate fi un exemplu al literaturii memorialistice de după 1989.

Dacă viața trăită cu cultura de mână aduce fericire, entuziasm, aduce romantismul unui Medeleni bucureștean și el poate fi redat în memorii scrise cu recunoștință acelui mediu ambiant, atunci cartea Veronicăi Pavel nu este o simplă carte de amintiri din România ci devine și film documentar cu exponent la sentimentul de apartenență românească. În acest corolar stă unitatea stilistică a volumului.

Portretistica unor personalități din varii domenii artistice (muzica, pictură, literatură, teatru) este doar un termen al unei expresii literare mai ample, este baza expunerii,de fapt, a unei lumi în mic, a unei familii de erudiți ai secolului XX, din Bucureștii artistici.

Cartea Veronicăi Pavel Lerner, Oameni pe care i-am cunoscut, aduce lectorului dar și literaturii nota de optimism cultural atât de rar în ultimii ani!

By CLB

Anne – Marie Bejliu: ,,femeia unicorn”

uneori redescopăr că sunt femeie
cineva mă sculptează cu un corn în frunte
ştiu că am lovit multe praguri de sus
cu fruntea

FOTO Anne Marie Bejliu

toate cucuiele s-au adunat
uite opera căderilor mele spre cer
el le vede
numai o clipă scutură pleoapa apoi dalta
cade sacadat ritmat
tăcut ca o inimă de femeie unicorn

 

în zad dar în dar zar şi digul de lesturi
creşte în spatele pietrei pe care el orbul
le lasă să devină altfel de artă
ca un poem răscolit de
palmele omului străzii iubind
femeia unicorn

By CLB

Maria Filipoiu – CU STEAUA GÂNDULUI

De-o vreme, Iarna pe tâmple mă ninge, 

Iar așteptările iubirii mă dor, 

Că steaua gândului în suflet se stinge, 

Să-mi ascundă poezia sub un nor. 

 

Cu dalbă rază, iubitu-mi strâng de mână 

Și îl sărut cu visul inocenței, 

image1Când dorul iubiri în suflet suspină, 

Ferecat în obrocul penitenței. 

 

Ne dezbrăcăm de a iernii haină ninsă, 

Când verdele veșmânt de primăvară 

Ne poartă prin veșnicia necuprinsă, 

Pe zarea strecurată-n călimară. 

 

Cu steaua gândurilor spre altă lume, 

Agăț inelul într-un colț de lună. 

De ne vom întoarce în vremuri mai bune, 

Luna să mi-l așeze în cunună. 

 

Ne vom croi veșmintele din petale, 

Cu o iubire proaspăt înflorită, 

Când soarta ne va da binecuvântare, 

Pe-a ochilor câmpie înverzită.

By CLB

Dorel SCHOR – SCHIŢE UMORISTICE

ICRE DE SCRUMBIE

 Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.

Degeaba se spune că nu mai există recunoştinţă şi că în ziua de astăzi toată lumea e egoistă. Nu-i adevărat! Ca dovadă că nu au trecut nici două zile şi la Menaşe acasă a apărut un băiat care i-a transmis Rozicăi o cutie mare, cu două kilograme de salată de icre de scrumbie şi un bucheţel de garoafe, din partea domnului Benedict. Se înţelege că prima impresie a fost favorabilă. Rozica şi Menaşe au apreciat întâi gestul, apoi au evaluat contravaloarea şi abia după aceea şi-au pus problema ce ar putea face cu o cantitate atât de mare de icre de scrumbie…

– Să punem o parte la congelator! a opiniat Menaşe, dar s-a lămurit repede că soluţia este contraindicată.

– Să ungem sandviciuri pentru serviciu, felul întâi la prânz şi cina din icre! a încercat din nou, dar a înţeles şi singur că ideia nu rezistă probei practice.

– Atunci să facem o petrecere şi să-i servim pe toţi cu icre!

– Bine, a consimţit Rozica, dar trebuie să le spunem de la început că va fi o trataţie modestă, nelegată de niciun eveniment special. Îi chemăm la un pahar de vorbă şi o tartină…

Chestiunea fiind stabilită, Menaşe a pornit să achiziţioneze ceapă verde, ridichioare şi gogoşari pe post de garnitură la icre, a procurat un coniac sec şi un vin alb, niscaiva măsline greceşti, castraveciori muraţi şi fructe. Rozica s-a dovedit o artistă în domeniul culinar, aranjând şi asortând platourile, ornând în arabescuri tartinele, plasând unde trebuie scobitorile, şerveţelele, păhărelele, tacâmurile. Nu-ţi venea să crezi că dintr-o singură materie primă, adică din icre frecate în ulei, se pot obţine atâtea forme apetisante şi atractive.

>>>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Sorin Sirineasa – în miezul satului

să fii împrejmuit de flori de câmp,

când luna îşi arată secera pe cer,

iar tâmpla să se scuture pe-un dâmb,

sub cele șapte stele care pier.

 2016-01-19_235109

aşa să ne ajute Dumnezeu,

din firea noastră pacea să tresară,

în miezul satului, sub curcubeu,

 doar versuri să răsară

 

să fim înconjuraţi de flori pe vale,

din ochii noştri râul să ţâşnească,

vântul din sălcii, lunecând agale,

pe drumul spre Isus să ne-însoţească.

 ianuarie, 2016

By CLB