Elisabeta IOSIF – TOAMNA MARAMUREȘEANĂ

Am ajuns în Ţara Maramureşului, scăldată în lumina  azurie îngemănată cu  violetul matinal al Codrului înmiresmat al Gutâiului, în prima zi de septembrie. Era într-un fel, început de toamnă, prin auriul frunzelor din arbori și prin lacrima cerului aflată în creştetul văii. De departe, i-am zărit pe localnicii din Wooden church on Dobaies in autumn. The Village museum near Sighlet, Maramures, Northern Transylvaniaacest areal geografic muncind. Am simțit o anumită detașare în gesturile lor, ca într-un dans. Aflasem de mult, că sunt harnici, veseli şi frumoşi. Ei știu și să te primească cu zâmbetul pe buze (pot învăţa şi alţii de la ei), fiind întotdeauna  gazde primitoare şi plini de bunăvoinţă. Și, parcă n-am văzut nicăieri atât de mulţi copii frumoşi la un loc!  Ştiu să cânte, să danseze, să preia tradiţiile de la părinţi, permanent îmbrăcaţi în pitoreștile costume populare. Până și ei țin secrete reţetele bătrâneşti, unicat, dar pe localnici îi interesează și noile meniuri cu specific european.

Orice iubitor al acestui ținut românesc cunoaște arta în lemn a sătenilor, care ridică spre cer lăcaşuri sfinte sau construiesc porţi sculptate, meşteşuguri transmise din vremuri străbune. De aceea, sunt căutate localități sătești precum Bârsana, Botiz, Săpânța sau Ocna Șugatag, care se întrec prin bogăția tradițiilor specifice zonei.

  Am găsit pensiunile turistice de pe Valea Izei, Vadu Izei şi Poienile Izei, pline de turiști, căutate nu numai pentru pitorescul aşezărilor, ci şi pentru ospitalitatea gazdelor.

             ”Muzeul viu din inima Europei”

Spuneam, că toamna maramureşeană are o culoare specială. Lumina de septembrie, translucidă, prelinsă peste căpiţele de pe dealuri în armonia lor cu munţii, conturează silueta bisericilor de lemn, unice în Europa, făcând mai lesne legătura dintre pământ şi lumea celestă. Fiindcă, Maramureșul românesc este  un tărâm al  zonelor şi monumentelor istorice protejate, multe UNESCO (21 la număr). Multitudinea porţilor specifice, înalte, adevărate opere de artă, sunt încărcate cu semne universale sau cu simbolurilor ancestrale. E  un tărâm ales şi pentru că, “ţara cerbilor”, bogată în troiţe şi turle azvârlite spre cosmos, taie respiraţia vizitatorului la vederea ”suliţei – săgeată” a turlei bisericii de lemn, ridicată spre cer.

    Cine nu a văzut CERCUL de pe porţile maramureşene?!  poarta

În simbolistica universală înseamnă dezvoltarea centrului sub aspect dinamic, iar CRUCEA semnifică  extinderea omului în toate direcţiile individualităţii sale. Găseşti ca ornament frânghia, sculptată în porţi , un simbol foarte vechi al ascensiunii. Şi mai sunt de admirat scoarţele şi costumele populare purtate nu numai în zi de sărbătoare. Ele au o simbolistică a culorilor (vegetale) uneori uitată, alteori neştiută. Iar ROŞUL, predomină în dungile fotei şi în covoarele maramureşene; el reprezintă regnul animal, e forţa vitală, semnifică bogăţia şi dragostea. Purpura este culoarea purtată de împăraţii bizantini şi de patricienii romani. În arta populară şi culoarea GALBENA are o semnificaţie. E vorba de acel galben solar, simbol de tinereţe, putere şi forţă, ca aurul împărătesc. Nu lipseşte ALBASTRUL jupiterian, pentru vechii egipteni , culoarea adevărului. VERDELE, atât de prezent în arta tradiţională locală e culoarea mediatoare a vegetaţiei, a apei regeneratoare, iar ALBUL, cel al iilor brodate, imaculate, este atribuit tot soarelui, fiind o sinteză limită, simbol al trecerii  dintre două momente.

Totul trebuie privit ca un spectacol, până și gesticulaţia morarului care macină în faţa porţii! Nu este un gest patetic, ci o iniţiere într-un sistem de semne, cu puterea eliberării cântului, cu mutaţiile  artistice şi ale ritmului din dans.

Alcătuirea acestui complex de semne simbolice şi rituale, defineşte, de fapt, o civilizaţie: cea maramureşeană.

  Septembrie, 2016                       

 

By CLB

Elena BUICĂ – REÎNTÂLNIREA CU INSULELE HAWAII

 Au trecut 16 ani de la prima vizită în Hawaii, şi de atunci, deşi mi-au mai umblat picioarele prin lumea largă, tentaţia de a mă afla iarăşi pe partea cealaltă a pământului, în acea lume a Paradisului, aşa cum ne-o închipuiam de după gratiile comunismului, mi-a dat ghes să mă înham la o călătorie la limita puterilor ce-mi mai curgeau prin vene la vârsta când mulţi semeni de vârsta mea privesc lumea din pridvorul casei, sau nici n-o mai privesc în vreun fel. buica-hawaii-aug2016

„M-a trimis la Honolulu!”, auzeam de pe vremea copilăriei revolta din glasul celui nevoit să străbată un drum lung şi greu, căci oraşul Honolulu, aflat într-una din insulele arhipelagului Hawaii, era considerat capătul lumii. Şi de această dată, am trecut mai departe de de Honolulu, în Marea Insulă, pe numele ei trecut în hartă, Hawaii, The Big Island. Norocul meu a fost sprijinul familiei. Împreună cu ei am hotărât să revedem The Big Island. Acestei Mari Insule, mai mică decât Teleormanul meu natal, deşi o mai vizitasem, i-am păstrat o dragă amintire şi un deosebit interes, pentru marea sa varietate de imagini unice în lume. Localitatea Kona, cel mai important oraş de pe insulă, deşi nu e capitală, ne-a făcut primirea la interesantul aeroport alcătuit din mai multe clădiri construite doar dintr-un acoperiş aşezat pe nişte stâlpi de susţinere. Acest inedit aeroport este plasat în mijlocul unui teren încărcat de flori multicolore, de la firul ierbii până în vârful pomilor, cu plante în care vigoarea le făcea să vibreze, cu aerul proaspăt adus de pale de vânt din largul oceanului şi îmbălsămat cu miresmele florilor.

Acestor frumuseţi de bun venit, li s-a adaugat zâmbetul localnicilor îmbrăcaţi în straie cu multe flori, rostind cu bucurie salutul de bun venit, în graiul lor, ALOHA!, pe care îl vedeai afişat peste tot. Era frumos tot ce ni se aşternea înaintea ochilor şi totuşi… acum era ceva schimbat. Pe lângă faptul că, de această data, nu mai era fiorul primului contact, se făceau grabnic prezente diverse schimbări. Industrializarea lumii a pătruns şi în acest grup populat de insule, cele mai izolate din întreaga lume (3846 de kilometri departe de California şi 6195 de kilometri de Japonia). Ţi-ai fi dorit să găseşti aceste locuri îmbrăcate în straiele urzite de natură ca pe vremea lumii celei dinai. E drept că industrializarea aduce confort, dar şterge multe diferenţe specifice unor ţinuturi mirifice.

Am simţit cu regret acest aspect îndată ce am pus piciorul în acest ţinut unic, cel mai tânăr pământ de pe Pământ, ultimul loc descoperit de oameni, şi, de aceea, fără o majoritate etnică sau rasială. E ultimul stat devenit american (din 1959) şi este singurul stat american în care se cultivă cafeaua.

Avioane mari nu pridideau cu adusul călătorilor din toată lumea. Oamenii şi aici în mijlocul minunăţiilor, adesea nu-şi puteau desprinde mâinile şi ochii de pe telefoane, tablete, computere. Căutau cu înfrigurare momente de sustragere ca să “butoneze”. Produsele alimentare erau asemenea ca peste tot în lume. Pizza domină şi aici, doar “micii” noştri lipseau. Se deosebeau prin exagerarea preţurilor. Chiar şi cafeaua sau bananele care stăteau ciorchini peste tot, erau cu mult mai scumpe decât oriunde în lume. Produsele de artizanat purtau etichete “made în China”, ori “Japan”, sau provenite din alte ţări.

Dacă aş fi intuit toate acestea de la început, adăugând şi oboseala epuizantă, suportată într-o călătorie atât de lungă, cu schimbări şi amânări de avioane, aşa cum ni s-a întâmplat la Los Angeles, unde ni s-a părut că am fost părăsiţi de toţi îngerii oraşului, poate că am mai fi stat la gânduri până să decidem reîntâlnirea cu Hawaii.

Dar… să nu îl mâniem pe Dumnezeu! Am avut parte şi de ceea ce ne-am aşteptat, lăfăindu-ne într-o locuinţă ca pe o răsplată cerească. De-a lungul unei săptămâni, s-a întruchipat iarăşi visul de odinioară în realitatea concretă aşezată înaintea ochilor noştri. Ne-am văzut iarăşi în Hawaii-ul acela închipuit ca un ideal al exoticului, al raiului florilor şi palmierilor, cu largul  orizont al oceanului Pacific, unduind în spectaculoasele lui valuri, străjuit de plaje colorate şi înfiorat de apusurile soarelui, cu vulcanul Kilauea în aproape permanentă erupţie, cu coroniţele şi salbele de flori purtate de frumoasele fete mereu cu zâmbetul pe buze, cu cămăşile înflorate ale bărbaţilor, cu ukulelele lor, acea chitară miniaturală şi încă multe altele.

Indiferent câte transformări aduc tehnologizările, Hawaii rămâne un loc unic al pământului nostru şi cred că nu îşi va stinge în curând atracţia irezistibilă.

–––––––

Elena BUICĂ

august 2016

Hawaii

 

By CLB

Adrian BOTEZ – MII POPOARELE DE CETINI

mii popoarele de cetini se smeresc sub vânt de soare   

rugăciune murmurată se înalţă din izvoare  

strecurată printre sfinţi şi-n miresme de altar  

viu lumina mântuirii plouă peste-al meu zadar  

  

cruci de vulturi din tărie liturghii binecuvântă  

şapte turme-n vârf de munte mistice tăceri descântă  

ierburi din poieni văratici unduiesc liniştea vastă  

nor de raze îl pogoară pe Hristos aici pe coastă  

  

şi pornesc lucrări serafii şi orânduiri heruvii  

gura mea-i pecetluită – precum deltele de fluvii:  

către Mare ea rosteşte cuvântări de Înalt Mist  

din drum graiul nu-l întoarce – ci-n orbiri de ametist  

  

alte capete-n coroană – alte frunţi sub joc de săbii  

alte lumi şi alte soarte – cum şi vele de corăbii  

mână-n ţarc de semne-arzânde rosturile învechite  

şi-n noi viersuiri – noi fraze – trec Cuvântul prin noi site…  

  

…o minune-i veşnicia – din crin cer până-n pământ  

dar destăinuiri nu face Înviatul din Mormânt…  

  

de vezi semne în abisuri: taci – asculţi şi înţelegi  

nu-ţi tocmeşti tălmaci uimirii nici pe magi şi nici pe regi  

…nu poţi şti – uitând de Munte – chiuind la cânt de flaute:  

adâncind lumini în suflet – vine Ravvi să te caute!

By CLB

Magdalena BRĂTESCU – „LA TRAVIATA” LA FESTIVALUL BAYERISCHE STAATSOPER DIN MÜNCHEN

la-traviata-munchen2016Operă în trei acte pe un libret de Francesco Maria Piave, La traviata” (în traducere din italiană „curtezană”) este inspirată din romanul autobiografic Dama cu camelii de Alexandre Dumas fiul. Personajele principale au însă numele schimbate, Marguerite Gautier devine Violetta Valéry, iar Armând Duval, Alfredo Germont. La traviata” a avut prima reprezentaţie în 1853 la Teatrul La Fenice din Veneţia. Până în zilele noastre, ea face parte din repertoriul tuturor teatrelor de operă, iar împreună cu Rigoletto” şi „Il trovatore” constituie triada care i-a adus lui Verdi o glorie internaţională de necontestat.

Personajul feminin al cărţii a existat în realitate şi se numea Rose. Fugită de acasă la vârsta de 13 ani, ea a ajuns la Paris fără niciun ban, s-a întreţinut din prostituţie şi la numai 18 ani a devenit o curtezană de lux. Alexandre Dumas fiul s-a îndrăgostit de ea, iar legătura lor a continuat până când tânăra, bolnavă de tuberculoză, a murit la numai 22 de ani. Într-adevăr în montarea lui Günter Krämer, pe splendida muzică a uverturii, apare o copilă înconjurată de bărbaţi, înlocuită apoi de protagonista operei.

Subiectul urmăreşte iubirea sinceră dintre curtezana Violeta, întreţinuta baronului Douphol şi provincialul Alfredo care, la o petrecere, se îndrăgostesc la prima vedere. Ea părăseşte viaţa de desfrâu şi trăieşte fericită cu iubitul departe de Paris. Existenţa tânărului cuplu e tulburată însă de apariţia lui Germont tatăl care, în numele respectabilităţii burgheze, îi cere să se despartă de fiul său. Violetta se sacrifică pentru binele familiei Germont şi-şi părăseşte iubitul fără să-i dezvăluie adevăratul motiv al abandonului. După o lună, pe când Violetta atinsă de tuberculoză îşi trăia ultimele clipe, Alfredo află adevărul despre sacrificiul dragostei pe altarul reputaţiei şi vine într-un suflet la căpătâiul patului ei de suferinţă. Prea târziu, însă!

La Bayerische Staatsoper din München, La traviata” a trezit mult interes în rândul melomanilor, în special datorită interpreţilor anunţaţi în rolurile principale, soprana bulgară Sonya Yoncheva şi tenorul franco-mexican Rolando Villazón. Din păcate însă, cu câteva zile înainte de spectacol, cei doi solişti şi-au anulat apariţia, astfel că Violetta a fost soprana albaneză Ermonela Jaho, iar Alfredo, tenorul slovac Pavol Breslik.

Rolul Violetei pretinde o absolută măiestrie vocală şi teatrală. Verdi însuşi cerea una donna di prima forza”, o personalitate dotată cu eleganţă, o tânără capabilă să cânte cu pasiune şi să exprime o varietate de sentimente, de la dragoste la decepţie, de la bucurie la tragismul morţii. Spre deziluzia publicului, în primul act, Ermonela Jaho în aria Sempre liberă” care necesită o tehnică perfectă, arpegii, triluri şi vocalize într-un tempo susţinut, a transformat acutele în ţipete şi nu a reuşit să-şi gestioneze suflul între frazele muzicale. Ulterior a intrat în rol, şi-a dozat bine vocea, gestica rămânând însă neinspirată. În actul II, scena 2, a rămas îndelung cu mâinile ridicate lipite de perete! Finalul a fost bine realizat, mai ales fiindcă a cântat nemişcată, întinsă pe patul de suferinţă. În Addio del passato” glasul ei a exprimat  dramatismul, boala, speranţa deşartă, moartea protagonistei fiind realizată foarte original.

În celebra arie Libiamo ne’lieti calici”, Pavol Breslik a performat bine, dar a ratat finalul. În actul II, a cântat De’ miei bollenti spiriti” legănându-se într-un scrânciob ca un copil…

L-am admirat pe excelentul bariton englez Simon Keenlyside în rolul Giorgio Germont, prezenţă scenică impunătoare, cu o voce caldă şi care a ridicat nivelul general al interpretării muzicale.

Decorul (Andreas Reinhardt) în general negru, frapează în primul act la deschiderea tuturor uşilor din fundal prin care pătrunde în scenă o lumină roşie orbitoare (Wolfgang Göbbel), dar dezamăgeşte în actul II prin scenă goală cu frunze moarte pe podea, sau în final prin simple cearşafuri şi perne puse pe jos!

Corul condus de Sören Eckhoff a fost la înălţime, cu mici desincronizări în raport cu orchestra Operei müncheneze condusă de Marco Armiliato. Sala are o acustică excelentă, muzica lui Verdi este divină, iar spectacolul agreabil, dar lipsit de strălucire.

––––––––––

Magdalena BRĂTESCU

München, Germania

iulie 2016

 

By CLB

Virgil Ciucă – POEZII

Pentru Zeus

 

Prea imbecilii generali

Au trădat ţară şi popor

Perfid conduşi de şarlatani

Au vândut brazde de ogor

 

Îngenunchiaţi în ţara lor

De un guvern rătăcitor

Românii-n sărăcie mor

C-un nedorit IMPERATOR

 

>>>>>>>>>>>>

By CLB

Adrian BOTEZ – ADEVĂRUL APARE GREU: „DOI OAMENI RĂI”, DE NICOLAE ŢIC

BOTEZ-Adrian3-wbAvem pe birou o carte, care-şi aştepta rândul, de mult, la recenzare: „Doi oameni răi”[1], Editura Călăuza v.b., 2016 (editura unei alte mari personalităţi, trecute la „masa umbrelor”! – marele poet şi om de cultură deveano-hunedorean, Valeriu Bârgău!) – cartea unui foarte talentat, dar extrem de modest dispărut (pentru mulţi cititori, ba chiar „academicieni” moderni, de azi – un cvasi-necunoscut…): Nicolae Ţic.

Nicolae Ţic (n. 29 decembrie 1928, judeţul Hunedoara – d. 12 martie 1992) scriitor, publicist şi scenarist român, care (cum expresiv şi atât de adevărat-tragic afirmă fratele său, poetul Miron Ţic, în prefaţa volumului) “face parte din generaţia desculţă, care a moştenit cuminţenia războiului, prosperitatea secetei şi democratizarea răzoarelor” – a fost contemporan şi foarte bun tovarăş de creaţie cu celebrii Fănuş Neagu, Ion Lăncrănjan, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Radu Cosaşu, Petre Sălcudeanu etc. – care, la rândul lor, îi priveau, cu veneraţie, ca pe unice/i modele/idoli literare/i, pe antecesorii lor: A.E. Baconsky, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Petru Dumitriu…

Sunt două generaţii de scriitori care chiar ştiau să scrie, chiar ştiau să povestească, să creeze parabole cosmice, discerneau esenţa de efemeritate! – spre deosebire de veleitariştii de azi, care au sufocat, au relativizat, până la aneantizare,  literatura română, cu deşeurile lor pestilenţiale… Că unii dintre “postbelici” vor fi făcut “pactul cu diavolul”, chiar dintre “şaptezecişti” şi “optzecişti”?! … – nu prea “miroase-a micşunele”, e drept… –  dar asta nu le micşorează meritele artistice (dacă ele există, fireşte!)!

Ce-am face cu literatura româno-valahilor, dacă nu am şti să discernem Arta – de Socio-Politic? Am cam desfiinţa-o, dacă n-am lua seama la geniul scriitoricesc, iar nu la fetidele greşeli şi opţiuni politice ori social-“finanţiste”: Miron Costin şi Ion Neculce – bănuiţi de felonie, faţă de domnii lor, Dimitrie Cantemir – mare mason şi agent dublu (poate chiar triplu!)…, Titu Maiorescu – escroc cinic, îmbogăţit de război (în 1877-1878) şi suspicionat (şi azi – sau, mai ales azi!) de complicitate, foarte activă, la asasinarea lui Eminescu… – Ion Luca Caragiale – spion austro-german (la fel şi Ioan Slavici…), zelos “colaborator” la “azvârlirea peste bord” a Aminului/Eminescu… – …Mihail Sadoveanu – colaboraţionist stalinist postbelic şi Mare Maestru al M.L.N.R. – din pricina deciziei nefaste a căruia sute de scriitori şi jurnalişti interbelici au devenit martiri ai temniţelor staliniste, din România…

Nu mai vorbim de “magii” cu opţiuni politice ferme (“de dreapta”-Codreanu, ori post-Codreanu/simistă, ori “de stânga” extremă!), chiar din timpul celui de-al doilea război mondial…! – opţiuni politice împotriva cărora, de-o vreme încoace, au început să fie “polizate”, de zor, legi anti-româneşti (pentru un adevărat genocid cultural-spiritual românesc!) – legi complet abuzive şi absurde, venite dinafara graniţelor României, din temple satanice…!

Nicolae Ţic a făcut pact doar cu Arta. În Prefaţa (scrisă, cu mare har al înţelegerii, de fratele său, Miron Ţic) la volumul pe care dorim a-l recenza: “Nicolae Ţic – generaţia desculţă, realismul socialist şi realismul capitalist”, subcapitolul “O carte care nu există” – Miron Ţic ne dezvăluie: “Am în faţă <<Doi oameni răi>>, de Nicolae Ţic, o carte de povestiri, fără coperte, tipărită în Colecţia Luceafărul, a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, CARTE CARE, DE FAPT, N-A APĂRUT NICIODATĂ (s.n.)! Ea a fost trasă la un tiraj de 10.000 de exemplare, tiraj trimis la topit…TOPIT (s.n.)”. Prima bănuială a fratelui, MIRON ŢIC, a fost că topirea s-ar fi datorat unei corecturi la…lipsa de corectură a editurii! – corectură făcută chiar de mâna autorului: „Nicolaie […aşa-i ieşise numele, pe prima pagină, cu “i”!]Ţic a tras o bară, cu stiloul, peste al doilea <<i>>, ce-i parazita prenumele, şi s-a semnat, cu acelaşi stilou, mai jos, cu scrisul său inconfundabil, optimist, orientat ascendent spre colţul din dreapta, sus, al paginii de titlu: NicolaeŢic (scris împreună, 27 aprilie 1958. Să se fi topit volumul din cauza unui exces de estetism tipografic, în cauza acelui <<i>>, aflat ca surplus în Nicolae – Nicolaie?”…

 >>>>>>>>>>>>>>

By CLB

FLORENTIN SMARANDACHE: Al. Florin Ţene, între realitățile şi poveștile vieţii lui Alexandru Macedonski

Contradictoriu și controversat, răzvrătit și intolerant, turbulent și complexat, egocentrist și egoist, invidios și conflictual, pripit și tranșant, insolit și dificil, cu o operă în care platitudinile coexistă cu sclipirile geniale ca in paradoxism, Alexandru Macedonski este ― indiferent din ce parte și perspectivă ar fi abordat ― o personalitate fascinantă.2016-09-16_200911

Opera sa literară, fie că este vorba despre poezie, proză sau teatru, articolele sale de critică sau programatice, pamfletele și analizele sociale și politice etc. pun în relief un artist pentru care Arta este Rațiunea supremă a existenței, cea care dă sens și culoare existenței, iar, în speță, poetul, îngerul care aduce divinitatea în lume, pe care o înfrumusețează și înnobilează, armonizând-o. Până a ajunge la această imagine, poetul “Nopților”, al “Rondelurilor”, al “Cărții de Aur” etc. își construiește un arbore genealogic care să-i dea strălucire și prestanță. Într-adevăr, mama sa, Maria Macedonski, își avea originea “într-o veche și strălucită familie de peste Olt”, însă ascendența dinspre tată este totalmente fabulată: “Prin tată, neîntrecutul poet coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania și care își găsește originea din familia princiară din Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rhin”.

În realitate, strămoșii poetului veniseră din sudul Dunării, pe la 1806. Bunicul poetului, Dimitrie, luase parte la mișcarea lui Tudor Vladimirescu și va fi, mai târziu, în 1841, condamnat în legătură cu conspirația lui Mitică Filipescu. Tatăl, Alexandru, ajuns general și ministru de război în Țara Românească, a fost, în 1859, favorabil lui Al. I. Cuza, cu care va intra în conflict la scurt timp, pensionat de guvern (1863) și reintegrat (1869). Detaliile, în aceste cazuri, sunt relevante pentru unele trăsături de caracter ale poetului, pentru atitudinile sale războinice și turbulente.

La fel, cu o fantezie dezinvoltă și candoare, poetul va imagina un ciclu de studii nesusținut de nici un document: “Cam la 14 ani (…) părăsi clasa a V-a a liceului din Craiova și plecă în străinătate pentru a-și depune bacalaureatul la Geneva”, apoi “studie în Viena, în Geneva, la Universitatea din Pisa și Neapol…”.

În realitate, tânărul Macedonski absolvă, în 1869, patru clase de liceu, potrivit certificatului eliberat de directorul liceului din Craiova, G. M. Fontanin. Anul următor pleacă, într-adevăr, în străinătate, la Viena, și călătorește în Italia, prin orășelele amintite mai sus, unde, probabil, va fi audiat ceva cursuri, dar nu există nicăieri vreo mențiune în acest sens. Cert este că, în 1871, se întoarce la Facultatea de Litere din București, dar nici în acest caz nu avem date că ar fi frecventat cursurile sau că ar fi susținut examenele. Dacă, în ceea ce privește studiile, tânărul Macedonski rămâne în domeniul incertitudinii, deși fabulează frumos, atitudinea sa antidinastică se manifestă din plin. După satira “10 Mai”, atacurile sale asupra dinastiei nou instaurate se întețesc, mai ales, în ziarul politic “Oltul”, atât în poezie, cât și în publicistică. Din 1873, este urmărit de autorități, iar în 1875 este cercetat pentru câteva luni, ceea ce va produce o vie agitație în lumea politică și literară a vremii. Achitarea sa către tribunal este primită cu manifestații de simpatie.

>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Elisabeta IOSIF: Universul poetic – o poartă spre revelație

 ”Trecerea prin poartă este  – cel mai adesea în sens simbolic –   o trecere de la profan la sacru …Importanța  porții este deosebită, fiindcă ea deschide calea spre revelație;  în ea se reflectă armoniile universului.” –  Jean Chevalier

Volumul de poeme  ”La poarta reveriei”  reprezintă un ghid al lumii autorului, Cornel Balaban.  Cartea poate fi considerată și  o copie a universului său poetic, prin care ne vorbește și despre întoarcerea acasă, urmărind o hartă a drumului spre origini dar mai ales spre iubire. Poarta în literatură sau în arhitectură joacă un rol de mare importanță, de aceea poetul, care știe acest lucru,  sintetizează aici  faptul că numai prin ea însăși, prin deschiderea ei poate oferi o învățătură.  Și odată deschisă, cartea își  lasă înțeles conținutul către acela care o citește. 

În ”Casa de la munte” poarta se deschide spre o cale,  care duce spre iubirea trecută: ”Unde este Mândra, unde-i Toderița?/ Una lângă alta, Oltu-i la un pas,/ Munții se înalță și la Șercăița/ Fagii și stejarii  foșnesc într-un glas/ … Dacă sunt  departe – am un dor, mă cheamă/ Casa de la munte unde-am fost copil,/ Unde prima oară-am spus cuvântul mamă/ Și-am crescut speranțe-n visul juvenil”.  Poetul Cornel Balaban evocă mereu amintirile, trăind în trecutul adolescentin,  ca în rondelul  ”Îmi amintesc – eu te-am iubit cândva”: …Rămâne amintirea draga mea, / O-nseninare ca să ne răsfețe,/  Îmi amintesc – eu te-am iubit cândva/ Cu ochi nesățioși de frumusețe” ,  ca și  în sonetul  ” Spre dragoste e-un țărm  – departe”: Spre dragoste e-un țărm – departe,/ Până ajungi la ea vâslești -/ Cum și cuvântul prețuiești, / Când ai citit – ce scrie-n carte”. 

Am cunoscut în mare parte poezia de iubire a poetului Cornel Balaban, de o rară frumusețe și sensibilitate  dar în această carte autorul închide  multe taine, pe care ni le împărtășește  deschizând  treptat  ”poarta reveriei”, dând la iveală gândurile trecute sau sentimentele trăite, în sonete sau în rondeluri înmuiate-n  amintiri.  Astfel,  cartea devine o ființă părtașă la întâmplări trecute: ”Când ai pierdut  o lacrimă pe-o carte -/ Pe-atunci eram elevii de liceu,/ Îi căutam pe Shakespeare, pe Socrate/  Și pe Ofelia la Dumnezeu/…..Credeam că dragostea nu are moarte/ – să n-o consideri ca pe un trofeu -/ E-o contopire reciprocă, parte/ A sufletului ei și cu al tău/ Când ai pierdut o lacrimă pe-o carte”.  La Cornel Balaban,  cartea devine cu fiecare pagină  locul unui  imn cu valoare sacră, ca un psalm, construind invocații despre o lacrimă,  care presupune speranță și  în același  timp  teama de a nu pierde iubirea, ca într-un psalm arghezian.  Dacă pentru Voiculescu ea este ”locul viselor eliberatoare  ”Unde toate duhurile-nchise/ Schimbă-n aur plumbul închisorii” (Cartea)” iar  la Arghezi cartea este un refugiu, o icoană, la autorul cărții acesteia totul este concentrat  într-un rondel, în care poezia e ridicată la rang de viață și de moarte: ”Tu să nu uiți, să știi că am rămas/ Cu sufletul, te-aștept  în orice carte/ Acolo-mi este viața – vorbă, glas/ Și timpul care merge mai departe/ O poezie-i navă, eu căpitan de vas/ Mereu e între viață și-ntre moarte,/  Tu să nu uiți, să știi că am rămas/ Cu sufletul, te-aștept în orice carte/ De se scufundă nava nu o las/ Etrava ei mă duce mai departe/ Până zburăm la stele cu Pegas/ Și în eterul lor ne vom desparte,/ Tu să nu uiți, să știi că am rămas”.

Deschideți această carte cu sentimentul, că poartă între paginile ei un spațiu al cunoașterii,  închizând între coperte și secretul salvării ființei prin iubire.

Elisabeta IOSIF

3 iulie, 2016

By CLB

Virgil Ciucă – FAGUL

La o margine de lac  2016-09-16_200154

S-a îndrăgostit de-un fag   

Cum era-nceput de veac  

Pomu-i devenise drag  

 

L-a îmbrăţişat tăcut  

I-a împărtăşit amorul  

Privind cerul nevăzut  

I-a sorbit prin trunchiu-i dorul  

 

Bolta i-a privit mirată  

Stelele cădeau în apă  

Umbra nopţii deşirată  

Purta mantia de capă  

 

O fată din satul meu  

Se iubea în Herăstrău   

– Din porunca lui Tezeu –   

C-un fag cu trup de flăcău  

 

Bucureşti, Herăstrău,

vara lui 2015 

By CLB

Elena BUICĂ – OPRIŢI TIMPUL…!

opriti-timpulDu-te vreme – vino vreme, cu toţii simţim tot mai apăsătoare Moara de măcinat timpul şi constatăm treptat că şi-a mărit iarăşi viteza de turaţie. Pe neştiute, pe ocolite, pe furiş, dar constant şi sigur, ne-a luat în vârtejul ei şi iată că acum, cu toţii fredonăm pe diferite variante:”n-am timp”. Industrializarea rapidă ne-a adus confort, dar ne-a furat din timp. Nimeni nu mai are timp de nimic, de visare, de iubire, de înţelegere, de reculegere, de viaţă pentru noi înşine, de aşteptare răbdătoare. Cine o face, iese din ritmul vieţii, rămâne pe margine sau clachează.

Moara aceasta ne macină nu numai timpul, ci şi obiceiurile, rosturile, tradiţiile, mentalităţile, macină totul, pulverizează şi nu mai ştim care este esenţa lucrurilor, a trăirilor, a însăşi vieţii, nu mai ştim în cine şi în ce să credem, nu mai ştim pe ce piloni să ne construim conştiinţa.

Privim neputincioşi cum, fără remuşcare, implacabila Moară ia în vârtejul ei trupul de abur al clipelor. Le macină desprinzându-le din curgerea lor fără oprire tocându-le şi apoi zvârlindu-le în vânt. E surdă, ea nu aude plânsul clipelor înainte de a-şi da sfârşitul, nu ştie decât una şi bună, că nemoartea nu există şi îşi vede de treaba ei nestingherită, fără pauză pentru vreo scurtă răsuflare.

În nopţile de veghe, în liniştea deplină a camerei mele, când ascult, ca Lucian Blaga, cum „se izbesc de geamuri razele de lună”, îmi pare că aud de la o vreme cum se furişează clipele rostogolindu-se, trosnind în vârtejul luat de neîndurătoarea Moară. Se scurg pe la fereastra mea clipe mai bune, altele mai luminoase, unele cutremurate de câte o dureroasă întâmplare… Clipele se adună, îşi dau mâna şi viaţa-mi de până acum pare toată numai o clipă, aşa cum este totul sub scutul aceloraşi legi.

Dar există un univers unde Moara aceasta nu ajunge. E universul interior, care nu intră în ecuaţia ei, universul  în care noi rămânem neatinşi de scurgerea clipelor. Simţim scurgerea implacabilă a timpului în lumea exterioară, dar în cea interioară nu va ajunge să bântuie. Aceeaşi sete de frumos, de bine, aceeaşi sete de dragoste, de împlinire ne însoţesc până în ultima clipă, ba mai mult, dorim cu toată fiinţa noastră să o avem, chiar şi mai împlinită, dincolo de zările albastre, în acea lume pe care nu o cunoaştem, dar o dorim în acest fel. Şi acesta este un antidot care diminuează devastările exterioare şi nici nu e puţin lucru, deoarece din pulberea cliplelor dispărute se naşte iarăşi viaţa. Alta, de o cu totul altă natură.  Astfel se naşte în preajma noastră şi o trăire nouă cu fiecare nouă clipă. Ne fascinează mirajul amurgului, dar şi speranţa răsăritului unei noi lumi, taine care ne aduc împăcarea cu sinele nostru. Gândul coboară la înţelesurile profunde ale lui Omar Khayyam:”Pe când stelele vor împodobi mai departe cerul, alţi oameni îşi vor înălţa case din cărămizile lutului nostru”. Aşadar, zicem noi că trece timpul prin viaţa noastră, dar de fapt, nu timpul trece, el este etern, noi trecem prin el.

Ne plângem că, plecând, timpul târăşte după el fapte, nume, credinţe, idealuri, dar uităm că tot el este acela care ne umple viaţa cu noutăţi. Nu sunt de acord cu cei care cred că ne lasă mai săraci, timpul face doar schimbări. Ne doare că pierdem ceea ce a fost parte din viaţa noastră în care am investit sentimente, speranţe, eforturi, dar tot timpul este acela care aduce primenirea, chiar dacă aceasta se află pe alte planuri decât cele în care am pierdut. Timpul creează viaţă şi tot el este acela care o macină, pentru a renaşte sub altă formă.

Relaţia omului cu timpul este o drama existenţială. Timpul este privit ca un moment efemer, clipa cea repede trecătoare, acea boabă de nisip în clepsidra timpului pe care o poţi privi în nemărginirea lui, ca o unitate de măsură a eternităţii. Constanţa gândirii filosofice, reflecţia asupra timpului a fost preocuparea de bază a gânditorilor lumii. Motivul scurgerii ireversibile a timpului a constituit de-a lungul vremii motiv de inspiraţie pentru toţi creatorii de artă, fiindcă exercită asupra fiinţei umane o adevărată teroare de frica îmbătrânirii şi a dispariţiei. Şi totuşi, timpul rămâne de-a pururi o mare necunoscută. Cine poate să ne spună ce e clipa şi cât valorează ea? Conceptul de timp, deşi acesta se scurge pentru toţi la fel, este perceput diferit, în raport de vârstă noastră, dar şi de trăirea interioară. Într-un fel se scurge timpul în copilărie şi altfel la maturitate, alftel simţim clipa când suntem fericiţi, şi altfel când suntem îndureraţi, timpul are dimensiuni diferite.

Dintre toate făpturile pământului, numai omul percepe scurgerea timpului. Numai omului îi este dat să înţeleagă acest adevăr fundamental, că, în grădina timpului răsare, creşte, se înmulţeşte şi apoi moare tot ce face parte din universul nostru. Şi noi, oamenii, aparţinând acestui univers, ne supumem aceloraşi legi, chiar dacă uneori ne vine să strigăm precum Corina Chiriac, în unul din cântecele sale îndrăgite: “Opriţi timpul…!”.

––––––––

Elena BUICĂ

23 august 2016

Bucureşti

 

By CLB

Dacina DAN – PESCAR HOINAR (POEME)

DELTA

 

băut-am rouă

din potir de nufăr

în timp ce bărciledan-dacina-wb

răneau albastru

trupul -ei

serile de iulie

înotau spre mal

ţânţari purtau pe braţe

şi solzi

de ştiucă somn

luna îşi cumpărase o seceră

pentru trestie

-combustibil de foc-

şi cârlige noi

>>>>>>>>>>>>>>

By CLB

Cristian Petru BĂLAN – ARMONIILE MELODICE ALE METALELOR POLICROME

(Impresii din expoziţia sculptoriţei Viorica Colpacci de la o galerie newyorkeză)

 colpacci-balan-rusu-wb

Am avut fericitul prilej să prind, înainte de închidere, ultimele ore ale expoziţiei unei distinse artiste române din Statele Unite, D-na Viorica Colpacci. Lucrările, din seria tablourilor  policrome „Digital Prints” şi sculpturi în metal „3D Structures”, au fost expuse timp de o lună, între 24 martie şi 24 aprilie a.c., la Galeria Est-Vest din Manhattan, New York, fiind vizitate de numeroşi amatori de artă, români şi americani. Din păcate, eu şi soţia mea Dorina, am fost printre ultimii vizitatori, dar am avut prilejul că am putut zăbovi mai mult timp în dreptul fiecărui exponat în parte şi am putut cunoaşte personal pe prolifica artistă. Deşi, de când am intrat în adolescenţă, cochetez şi eu serios cu artele plastice, fără a fi profesionist şi fără a avea studii speciale, preferând stilul clasic, stilul realist, atât în pictură cât şi în sculptură, acest lucru nu înseamnă că transcrierile moderne ale majorităţii tendinţelor contemporane legate de constructivism şi futurism sau de arta suprarealistă mi-ar fi străine şi mi-ar displăcea.

Adevărul este că dacă un artist de factură clasică ajunge să fie impresionat de arta modernă, cu atât mai mult autorul noii arte trebuie să se bucure, fiindcă a reuşit să-i transmită primului un mesaj fără echivoc, să-l servească cu un impact care a-i provoace admiraţie, curiozitate şi poate un pachet serios de emoţii… Cam aceasta a fost starea mea de spirit vizavi de picturile digitale şi de sculpturile metalice policrome (oţel pictat) ale mult apreciatei artiste.

Pe măsură ce le analizam mai mult, conturul lor ciudat îmi transmitea asociaţii spontane cu o lume halucinantă de forme holografice mişcătoare, părând nişte melodii frânte, melodii stelare topite în metal şi încremenite brusc într-o combinaţie de culori fierbinţi sau reci, capabile totuşi să le percepi spontan ca pe o muzică venită de undeva de departe şi materializată instantaneu în faţa ta.  Volumele rigide, decupate în onduleuri stranii de flacăra aparatului de sudat au devenit, în mâna maestrei, piese maleabile, elegante, cu margini filigranate, frizând o imaginaţie creatoare debordantă, care le-a modelat ingenios într-un fel mai de grabă fauvist. Toate sunt penetrate de adâncimi structurale unitare, cu degradeuri variabile şi vibraţii cinetice  energizante care accentuează simţitor contrastele luminoase.

Vizitatorii savurează cel mai mlt sculptura „Focul sacru” şi piesa numită „Eden”, pe care unii dintre ei deja şi le imaginează că ar putea fi create la o scară monumentală, decorând undeva pieţele unor metropole moderne, fie ele americane, europene, japoneze, australiene etc.  Dintre tablourile ”Digital Prints”, în mod deosebit, mie mi-au plăcut cadrele „Springtime” şi „Spiritul lui Don Quijote”.  Oricine din persoanele cu educaţie estetică cred că şi le-ar dori să le decoreze camerele unor locuinţe cu design ultramodern… Marea originalitate a tuturor acestor lucrări o constituie, cred, inovaţia în premieră a expunerii unor sculpturi metalice nonfigurative, vopsite multicolor, dar nu la întâmplare, ci în degradeuri estetice, cât se poate de logice şi odihnitoare privirilor noastre.

Mă bucur că artista română newyorkeză se află în plină forţă creatoare şi ne aşteptăm ca seria lucrărilor-surpriză să continue  cu noi piese impunătoare care să demonstreze Americii şi lumii întregi că din „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuşi pot apărea alte păsări la fel de strălucitoare.

––––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

New York, SUA

aprilie 2016

 

By CLB

Maria DAMIAN: DIN ŢARA SOARELUI RĂSARE – O CARTE TABLOU

Din Ţara Soarelui Răsare” e o carte – tablou – care seduce prin impresionismul imaginii, fineţea contururilor şi jocuri de culoare reflectate dintr-o lume îndepărtată şi aparte pe retina cititorului, de un penel sensibil, înfiorat de frumos şi de taine. 2016-09-16_192852

Peisajul şi sufletul tărâmurilor nipone se întrepătrund într-o permanentă dinamică a planurilor, întâmpinând cititorul la fiecare pas într-un Univers care creşte, se revelează progresiv, într-un joc fragmentat de preţioase detalii şi pete de culoare, toate piese ale aceluiaşi puzzle. În această carte, realitatea niponă se apropie de noi învăluită într-o aură de mister şi blândă cuminţenie, un umor fin şi benefic, care îmblânzeşte chiar şi cele mai tranşante asperităţi.

Fiecare detaliu al tabloului”, poarta marca autoarei, omniprezenta unui suflet iubitor şi cercetător, fascinat de tot ce întâlneşte în cale , care se înclină cu respect şi smerenie în fata adevăratelor valori, care marchează planul întâi, şi diluează cu pitoresc şi ironie – grotescul şi absurdul, ce străbat dintr-un plan îndepărtat.

Cartea-Tablou, în sine, impresionează: distrugând corola de minuni” a Ţării Soarelui Răsare, ea debordează de prospeţime şi originalitate, de o mare încărcătură emoţională şi întrezărite semnificaţii, intrând într-un permanent dialog cu cititorul, provocându-l parcă Într-o chemare de dincolo de cuvinte: Vino şi vezi!”

Aşadar, fac o invitaţie iubitorilor de frumos, să deschidă această carte captivantă, care stă de vorbă cu cititorul”, răsfăţându-l cu imagini, impresii şi informaţii autentice, introducându-l în intimitatea unei lumi ce din acel moment, nu-i va mai fi străină: Japonia, tara soarelui răsare!”

––––––––-

Helene Pflitsch a publicat pe Zoutube un video de 4 minunte despre carte, ca un mic supliment vizual, pe muzică de Sakura:

https://www.youtube.com/watch?v=ihWrJ7qvQqY

 Volumul a apărut la Editura Singur, Târgovişte,2016

By CLB