Reclame
De CLB

EMINESCIANA – EDITORIAL Elisabeta IOSIF

În acest ianuarie cu simboluri multiple, un itinerar către „sinele fiinţei româneşti, semănat uneori cu sacrificii, ar însemna o dublă călăuzire către noi înşine”. Este vorba despre revenirea într-un spaţiu sacru, Mânăstirea Putna – „Ierusalimul Neamului Românesc” – împreună cu Eminescu, poetul, care afirma aici, în 1870 că „în unire e tăria”.

EMINESCU ŞI PUTNA

Ca secretar al „Proiectului de program” pentru Serbarea de la Putna din 1870, studentul Eminescu implicat în mod hotărâtor în concepţia şi organizarea manifestărilor acestui eveniment, le realizează  pe două planuri: istoric şi spiritual. Considerând împrejurarea, că manifestarea se va ţine lângă mormântul lui Ştefan cel Mare a gândit că este un prilej favorabil ca ea să aibă şi un caracter naţional: „serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunii noastre”.

În articolul „Ecuilibrul”, Eminescu subliniază  „întemeierea identităţii noastre naţionale pe limbă şi artă….Artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie”…

În momentul în care trimitea scrisoarea despre serbare, în 4 septembrie 1870, la revista „Convorbiri Literare” , apăruse deja poezia Epigonii, poem reprezentând o ars poetica – expresie a poeticii vizionare, prin care Eminescu reprezenta cu adevărat Noua direcţie în poezia română – statuată de Titu Maiorescu” (Dumitru Irimia). Semnificativă este şi precizarea făcută la proiectul romanului „Geniul pustiu”: „Aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea culori….un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei”…O imagine  a luminii sub semnul sacrului : „..Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât  din stele/ Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?” (Poemul „Întunericul şi Poetul”).

Interesantă este şi imaginea lui Ştefan cel Mare „ care trece din temporalitatea istorică aflată în centrul pregătirilor şi desfăşurării Serbărilor de la Putna în temporalitatea mitică,…portret făcut în creaţia poetică şi publicistică .. în perspectivă sacră” (Zoe Dumitrescu Buşulenga)…

„În Epigonii (1870), subliniază cercetătorul Dumitru Irimia, voievodul este reprezentat printr-o metaforă plasticizantă în evocarea poeziei lui Alecsandri:   „ EL revocă-n dulci icoane a istoriei minune,/ Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.”  Eminescu îl  prezintă şi ca „mântuitor al fiinţei istorice a neamului în raport cu Iisus Hristos: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Stefan cel Mare cu spada cea de flăcări a dreptului.

Despre credinţă, despre legătura sa cu religia, oprindu-se la început, numai la raporturile dintre Dumnezeu şi lume,   Roza del Conte afirmă>>>>>

De CLB

EMINESCIANA-George ROCA:,,Eminescu”

Într-o dimineaţa,

Dumnezeu

s-a sculat vesel şi binedispus!

.

A închis vântul în cămară,

a alungat norii,

a scos din priză fulgerele,

a oprit cutremurele şi valurile

şi a stins focul sub cazanele vulcanilor!

În ziua aceea nu se făceau războinici,

nici terorişti, nici mercenari…

.

Dumnezeu avea nevoie de

linişte şi pace!

Venise vremea să împartă

meseriile la români!

>>>>>

De CLB

EMINESCIANA-Cezarina ADAMESCU:,,Închinare la Steaua – moment liric”

INVOCAŢIE:

Vino-mi-te, vino iară,
şi te adă,  adă-mi-te,
să aprinzi o stea amară
dintre stele nemurite.
.
Adu-mi viaţă din murire,
trage-mi cerul în priviri,
Mlajă întru nălucire
Pân’ la primele iviri
.
Ale tainicei Selene
Raiul înviind în gând,
când se prăbuşeşte-n vene
Sângele de dor, plângând…
.
Vino, palide Luceafăr,
ca pe valuri reci călcând
din imperiul încă teafăr
părăsit de nu ştiu când.
.
Vino să-mi aduci prinosul
şi pe frunte-aşează-mi laur
vin cu Dumnezeu Hristosul
pacea s-o presari pe plaur.

>>>>>

De CLB

EMINESCIANA-Cristina ŞTEFAN:,,MITUL MARELUI „NU” – MIHAI EMINESCU”

Motto:

TRECEA  EMINUL

Ca un “memento mori” pe sub plopi

treceai cu ianuarie impar…

Pe-aici nu s-a-ntâmplat

decât o poezie tristă…

Câte un gând hoinar pe nuferi,

câte-o iubire-albastră-n cupe

şi uneori se face seară pe deal…

Abia atunci îmi amintesc de tine

şi verbul devine fraged

ca dintru începuturi…

(Limba română mai are acolade

de epigoni cu şcoli înalte)…

Eu, Cătălina, privesc spre zenit

în aşternerea clipei tale în stea…

Mai vii, Emin! Poeţii-şi dorm

nestinsa geană din tei

în lungul prilej al durerii…

Dacă Mihai Eminescu ar fi păşit în viaţă peste pragul veacului zbaterilor noastre, altfel ar fi fost sonorizate troienele de critici literare ninse în ani peste Luceafăr? Retorica variantelor acestei întrebări se poate afla nu în vastul material bibliografic, nu în comprehensiunea atâtor şi atâtor mari autori aşternuţi pe calea-I stelară,  nu în viaţa Lui fostă viitoare. Unde aşadar? În Marele „NU”!>>>>>

De CLB

EMINESCIANA-Ion SEGĂRCEANU:,,EMINESCU–Proiect de Poem”

Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…

Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului – cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti.

Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultanta, chintesenţa inteligenţei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare.

„Sunt român şi punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie naţionalâ. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut şi s-a format, ca o fiinţă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui ales sui-generis al Poeziei…>>>>>>

De CLB

EMINESCIANA-Rodica Elena LUPU:,,EMINESCU-TE SALUT MICĂ ROMĂ…”

Înainte de a-şi continua studiile la Viena şi Berlin, aici, la Blaj, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. >>>>>>

De CLB

ESEU-Elena Armenescu:,,Eminescu trebuie recitit!”

Mi-au venit în minte, aduse de un gând răzleţ, următoarele versuri despre demnitate scrise în urmă cu peste o sută de ani:

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

(G Coşbuc – Decebal către popor)

Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerător pe tunelul istoriei, şi scanner-ul memoriei căuta, căuta acea rugăciune a unui  dac, cu siguranţă un înţelept cu a cărui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanţă anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârşitului de secol nouăsprezece,  ca prin intermediul acesteia să ajungă la popor, să-l trezească, pentru că Eminescu a fost un trezitor al neamului său! Redau doar prima parte a acestei poezii şi propun ca nimeni să nu mai citească partea a doua , cea cu blestemele, pentru că se ştie că energetic, putem atrage forţele răului. Ele nu aşteaptă să fie de două ori invocate, pentru că sălăşuiesc printre oameni, în oameni.

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;

>>>>>

De CLB

POEM-Elisabeta IOSIF:,,Poetul şi umbra”

Poetul cu umbra sa de nalbă

Porni la drum prin lume…

Pelerin.

Condus de-un curcubeu,

Topit în şase zile. E oare un Destin?

Şi merse zeci de mile…

O zi rămase însă,  albă.

Şi cugetă, ca-n faţa unei glume…

–          Ce-nseamnă, oare?

Glorie ?  Sau poate…un Declin?

-O, nu ! Îi zise Umbra

O pierdere aduce şi . ..câştigul,

Profiturilor tale!

E darul tău, de vers întămâiat

În ziua şaptea. E univers

Şi lacrimi. Iubire-n echilibrul

Poetului din tine.  Văpaie răsărită…

În  Ziua Poeziei.

>>>>>>

De CLB

POEZIE-Eugen DORCESCU:,,În codrii fără capăt”(Anthropos ergon eminescian)

În codrii fără capăt, verdea zare
A frunzelor, a ierburilor, lin
M-acoperă, de vis şi vreme plin,
Într-un vârtej de umbre mişcătoare.
Copitele, pe drumul de pământ,
Se-aud distinct, ca inima. Şi-n gene
Port toată mierea micilor poiene
Ce mă-nsoţesc vibrând, din când în când.
În vis e cavalcada ? Sau aieve ?
Imensa bucurie de a fi
Etern, într-o eternă noapte-zi,
Îmi umple gându-asemeni unei seve.

Am fost. Voi fi. Fusesem. Sunt. Ce preţ
Mai au acum aproape şi departe ?
În ochiul amintirii fără moarte
Alunecă şi cal şi călăreţ.
Mă recunosc în mine însumi. Sunt

Cel ce purtase-o tulbure armură,
Cel ce ascultă-n dimineaţa pură
Copitele pe drumul de pământ.
Şi-naintez sub coama foşnitoare
A negrilor stejari. Spre tine vin,
Frumoasa mea, de vis, de vreme plin —
În codrii fără capăt, verdea zare…

De CLB

REMEMBER-Elena Buică:,,Veronica Micle (22 aprilie 1850 – 6 august 1889)”

Cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române

Dacă vrei să scrii despre Veronica Micle, să îi citeşti poeziile sau corespondenţa, să ţi-o imaginezi văzând-o cu ochii minţii, nu poţi s-o faci decât luând-o împreună cu Mihai Eminescu, căci dragostea ce i-a legat, a creat şi cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre şi cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române.

Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puţine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.

Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor oameni care îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumuseţea feminină a Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”. >>>>>

De CLB

INTERVIU-Eva DEFESES,,Interviu cu scriitorul spaniol Martin Cid”

INTERVIU CU SCRIITORUL SPANIOL MARTIN CID DESPRE ULTIMA SA CARTE „EMINESCU ŞI CELE ŞAPTE PĂCATE”

I will be brief. Your noble son is mad.
Mad call I it, for, to define true madness,
What is’t but to be nothing else but mad?
But let that go.

(William Shakespeare:

Hamlet, the Prince of Denmark;

Act 2, Scene2)

„Păşind alături de Eminescu, descoperim nu doar poetul, ci şi sufletul de poet pe care toţi îl purtăm în noi şi care se zbate să iasă afară, prin vise sau pe o bucată de hârtie.”

Martín Cid s-a născut în Oviedo, Spania, în 1976. Este autorul a trei romane  şi a numeroase nuvele (publicate şi în volumul „Relatos Cortos”), proză scurtă, articole de caracter literar, publicate în diverse reviste literare din Spania. Este directorul şi fondatorul revistei bilingve (spaniolă-engleză) de artă şi literatură „Yareah Magazine”. Ultimul său roman, „Eminescu şi cele 7 păcate capitale”, care se afla în curs de publicare, îl are ca personaj principal pe poetul Mihai Eminescu.

***

E.D. Sufăr şi eu de boala naţională ale cărei simptome includ, pe lângă adorare, credinţa fermă că Eminescu nu poate fi înţeles pe deplin de către un cititor străin, oricât de fidelă ar fi traducerea, oricât de profund şi intuitiv ar fi cititorul. Am început cu reticenţă lectura ultimului dvs. roman, „Eminescu şi cele 7 păcate capitale”, dar, la sfârşit, m-am întrebat despre adevărul acestei teorii. Dvs.  arătaţi nu doar o bună cunoaştere a operei  poetului dar şi a vieţii sale şi a multor altor realităţi româneşti, cititorul descoperind, cu mirare, în dvs., un spirit de intuiţie orientală. Cum a început călătoria Dvs. prin universul eminescian?>>>>>

De CLB

INTERVIU-Octavian CURPAŞ:,,Interviu cu scriitoarea Elena BUICĂ despre starea de frumuseţe a sufletului”

DE VORBĂ CU BUNI

„Visele  nu mă costă nimic şi uneori, ele sunt atât  de frumoase… !!!”, obişnuieşte să spună scriitoarea Elena Buică, autoarea volumelor “Crâmpeie de viaţă”, “Gând purtat de dor”, “Prin sita vremii”, “Oglindiri”. Născută  în ianuarie 1933, în comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman, Elena Buică mărturiseşte că în viaţă, le datorează totul părinţilor săi care i-au insuflat dragostea pentru carte, pentru cultură, pentru artă, dar şi pentru perseverenţă în muncă, pentru autodepăşire şi pentru valori morale superioare. De altfel, acesta a fost şi unul din motivele ce au contribuit la decizia ei de a studia la Facultatea de Limba şi literatura română din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, pe care o absolvă în 1965. Ca profesor de limba şi literatura română, Elena Buică a avut întotdeauna dragoste de copii şi a încercat să fie un model de referinţă pentru elevii săi. În 1998, scriitoarea părăseşte România şi îşi urmează fiica şi pe soţul acesteia, stabilţi din 1993 în Canada. În prezent, Elena Buică locuieşte la Toronto, oraş pe care l-a ales nu doar pentru că i se părea mai aproape de visul american, ci şi pentru că este situat pe aceeaşi paralelă cu meleagurile unde ea însăşi a văzut lumina zilei. Când a luat hotărârea strămutării, scriitoarea a ştiut că va plăti un preţ, însă în opinia sa, este important să înveţi  să laşi evenimentele să curgă, să te avânţi în vâltoarea viitorului şi să scrii o nouă pagină în cartea vieţii.

„Scriu din dragoste de oameni”

– Cine este Buni?

– Vă răspund cu un fragment din proza scurtă “Despre scrierile mele”: „“Cine sunt eu? Cu zestrea primită de la părinţi, de la oamenii din mijlocul cărora m-am înălţat, de la dascăli şi cărţi, cu ce am adăugat eu în dorinţa de a-mi contura personalitatea, am vrut să fiu un om în inima căruia să cânte viorile, să strălucească florile în culori proaspete, să răsune trilurile pasărilor, să fie lumină, căldură şi bunătate, să fie cerul senin în care să plutească îngerul păcii şi al dragostei”. Din tot ce am vrut, poate că s-a împlinit câte ceva, aşa mi-ar place.

>>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Elena Armenescu:,,Lumina vine din interior!”

Volumul intitulat Casa cu ferestre luminate, apărut în editura Sport Turism 1985, scris de Elisabeta Iosif, poate fi considerat o carte de referinţă a memorialisticii româneşti.

Cine nu doreşte să lase toate problemele vieţii deoparte pentru câteva zile şi să plece într-o călătorie de suflet? Sigur, poţi pleca şi peste mări şi ţări, dar acolo n-ai să găseşti niciodată Casa cu ferestre luminate în care se află vestitul Salon literar unde  se întruneau membrii Societăţii Junimea din Iaşi, locul unde îşi desfăşurau şedinţele de cenaclu, salon în care aerul a vibrat, pus în mişcare de vocile marilor creatori ai literaturii moderne Eminescu, Creangă, Vasile Alecsandri şi mai târziu Mihai Sadoveanu!

Acolo vei afla multe cu siguranţă multe din scrierile lor remarcabile, din nefericire rămase nerăsfoite în ultima vreme, şi te va apuca dorul să urci în Copou unde „teiul nalt şi vechi” stă încins cu brâu de fier şi aşteaptă ca cei osteniţi de drum şi mai ales de zgomotul lumii, să se aşeze pe o bancă din apropiere şi să mediteze la vremurile apuse.

Ne poartă mai departe autoarea, alături de un grup de tineri care o însoţesc – ca în ritualurile magice când tinerii sunt iniţiaţi în preluarea şi păstrarea secretelor de la Înţelepţii comunităţii- şi ajungem aproape plutind cu duhul, fie la  Bălceşti, pe Topolog în Vallachia ( nume cu care italienii prin 1852 când la Palermo se stingea Prinţul Revoluţiei Române, autorul monumentalei lucrări „Istoria  românilor sub Mihai Voievod Viteazul” încă numeau teritoriul Ţării Româneşti, deoarece ne reamintim că romanii interziseseră folosirea numelui de Dacia – care ocupa un teritoriu întins peste graniţele României Mari din perioada interbelică), fie „în slobod sat crăiesc la poalele Munţilor Carpaţi” adică în Răşinarii poetului O. Goga. Bineînţeles că vom călători prin toată  ţara, de la Şiria lui Slavici până la Ruginoasa, după care ne putem odihni pe valea Prahovei în balconul Casei memoriale Cezar Petrescu de unde să admirăm Uriaşul, ori la Vălenii de Munte să ne mai minunăm încă o dată de inteligenţa şi puterea de muncă a celui care s-a dedicat cercetării istoriei patriei şi a lumii.>>>>>

De CLB

-Valeria Bălescu:,,CARTEA VECHE – MĂRTURIE A DEVENIRII ROMÂNIEI PE DRUMUL MODERNITĂŢII”

Convenţia de la Paris din 1858 şi Unirea Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească sub Cuza Vodă

Anul acesta se împlinesc 152 (o sută cincizeci şi doi) de ani de la încheierea Convenţiei de la Paris, din 1858, moment istoric important în devenirea statului român modern.

Textul acestei Convenţii a constituit baza unei lucrări de dimensiuni liliputane (L = 8,5 cm; l = 6,5 cm şi gr = 3,5 cm), apărută la Tipografia C.A. Rosetti, în 1859.

Pe parcursul a 665 de pagini, în limba franceză şi română, cu infuzie de elemente chirilice (specific scrierii mijlocului de sec. XIX, de trecere de la alfabetul chirilic la cel latin), cartea cuprinde, integral, alături de textul Convenţiei şi documentele anexe, precum şi protocoalele celor 19 şedinţe ale reprezentanţilor puterilor semnatare, din perioada 22 mai-19 august 1858.

Un astfel de exemplar s-a păstrat, peste timp, în arhiva Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” (în continuare M.M.N.), în cadrul colecţiei „Carte veche şi rară”.>>>>>>

Valeria Bălescu

( isldvaleria_balescu@yahoo.com )

De CLB

INTERVIU-Octavian D. Curpaș:,,Despre poezie ca sevă a vieţii”- de vorbă cu scriitoarea Elena Armenescu Ciuhrii

Elena Armenescu Ciuhrii, medic şi scriitoare, este preşedinta Fundaţiei Mirabilis – Medicină Alternativă (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Naţionale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepreşedinte al Academiei Dacoromâne, membră a Uniunii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Născută la  22 mai 1948, în  localitatea Tătărăşti de Sus, judeţul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii îşi aminteşte cu dragoste de părinţii săi. Tatăl a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare  în spiritul respectului faţă de valorile trecutului şi ale dreptăţii. Mama, fire visătoare şi religioasă, iubitoare a curăţeniei interioare şi exterioare, i-a oferit acesteia nu doar căldura unui cămin, ci şi înţelepciunea vieţii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licenţiată în 1972, a Facultăţii de medicină din Timişoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor  “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitării”, “Dictatura iubirii”, “Strigăt spre lumină”, “Memoria statuilor”, „Iubirea împărătească”. Scriitoarea este acum căsătorită cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu internaţional, inventator în biotehnologie, deţinător a numeroase brevete de invenţie, şi are doi fii, amândoi licenţiaţi în medicină.

„Am început să scriu ca să nu mă mai simt singură”

– Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru medicină şi pentru scris?

– Empatia pentru  oamenii în suferinţă, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate găsi doar în starea de bine, de sănătate, dorinţa de a vedea în jurul meu oameni plini de viaţă mi-au îndreptat paşii spre medicină. După ce m-am liniştit, în sensul că terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut răgazul necesar şi m-am reîntors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram în perioada dictaturii comuniste şi aveam timp mai mult decât în anii care au urmat după 1990. Cărţi, slavă Domnului, găseam de cumpărat atât de la librării, anticariat cât şi din biserici – acum avem o bibliotecă foarte bogată!>>>>>

De CLB

POEZIE-Elena Armenescu:,,Microcosmos- Omul”

DESCOPERIRE

La margine de drum m-abandonez în iarbă

Mintea-mi îngenunchez lângă un plop

Şi raze curg din ochii mei potop

Spre infinitul cerului , să-l soarbă.

.

Fantastic este plopul! un mândru solitar

Gigant orfeic,înfiorat de  revărsatu-albastru

Ca ochiul când priveşte statui din alabastru

Şi ornamente sacre din os şi chihlimbar…

.

Ce linişte ancestrală! Ce lungă e secunda!

Ce luminos e norul, ce orbitor e gândul

Ce vrăjitor e vântul ce vine cu descântul

Când fruntea ţi-o atinge-n treacăt unda!

>>>>>

De CLB

REPORTAJ-Roni CĂCIULARU:,,Tel Aviv-100 de ani!”

REPORTAJ DIN ŢARA SFÂNTĂ

Tel Aviv –ul a împlinit, în 2009, 100 de ani! A avut loc festivitatea oficială a acestui eveniment, care a declaşat  o serie de manifestări publice. Asta – în clădirea vechii Primării a oraşului, din piaţa Bialik. Strada care duce către acest loc a fost „reconstituită”, căpătase înfăţişarea pe care o avusese în primii săi ani de existenţă, adică cu un secol în urmă… N-au lipsit vânzătorii de sifon, văcsuitori de ghete (lustragiii), trasurile-căruţă care anticipau, desigur, taxiurile de azi… Preşedintele Israelui, Şimon Peres, care a copilărit în Tel Aviv, a spus, printre altele, că oraşul acesta e un oraş al dragostei, un oraş colorat şi furtunos…

Tal Aviv. În traducere – „Colina Primăverii#. Un oraş extraordinar. Frumos şi urât şi plin de contraste, catifelat şi aspru, aristocratic şi popular, dinamic şi liniştit, ultra-modern şi mizerabil. Şi unic. Aş vrea să vi-l prezint aşa cum este,dar mai ales aşa cum îl văd şi îl cunosc eu. O poveste făcută din mai multe povesti. O poveste adevărată – îmi asum acest risc –  de pe malul Mării Mediterane. Din Israel.

O mare albastru – verzuie. O mare caldă, bună, puternică, imensă. Un oraş la margine de imensitate. Vecin cu infinitul Mării şi aflat în continuarea lui. La începerea construcţiei sale, în urmă cu 100 de ani, era vecin şi cu deşertul. Alt pustiu, altă imensitate, alt infinit. Oamenii – între două infinituri –  au visat la o primăvară a vieţii. Au visat printre coline de nisip. Au visat în deşert. Dar nu în zadar. Azi metropola Tel Aviv, Colina Primăverii (sau „Colonia primăverii”), e un spaţiu citadin cu un milion de locuitori. Teritoriul său urban include, pe lângă Tel Avivul propriuzis, o serie de oraşe satelit: Ramat Gan, Petah Tikva, Ghivataim, Bnei Brak, Bat Yam, Holon, Rişon Le Ţion, Ramat Haşaron, Herţlia…>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Eugen DORCESCU:,,EVADARE DIN SPAŢIUL VIRTUAL”

Volumul de versuri al lui George Roca – bine cunoscut ziarist român ce vieţuieşte în Australia – , volum ce dă titlul acestui modest comentariu, apărut la Editura Anamarol, Bucureşti, în toamna anului trecut, aduce o experienţă literar-existenţială foarte interesantă, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, în ce priveşte relaţia scriitură virtuală – scriitură de factură tradiţională. Cele două versiuni se află într-o relaţie deopotrivă de alternanţă şi de concomitenţă, ba chiar de necesară complementaritate, una sprijinind-o şi declanşând mecanismul celeilalte, atunci când rolul aceleia sau al celeilalte, în reconfigurarea şi revigorarea eului, s-a încheiat (pentru moment). Apoi, sub raportul tematic. Două par a fi motivele majore ce generează discursul – nostalgia (forma atenuată a dorului şi a melancoliei; să se vadă Nostalgie, Transilvania, Ardeal etc.) şi reveria (modalitate imaginară de acces imediat la un loc şi într-un spaţiu îndepărtate, greu tangibile): „Încercăm cu toţii să supravieţuim/ în secolul acesta al turbulenţei/ creându-ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci când/ nu mai putem face faţă/ uraganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară…”(Insula fericirii).

În fine, ceea ce defineşte, aş zice esenţial, acest text este atitudinea, perspectiva poetului asupra propriei vieţi, asupra semenilor, asupra mediului natural şi social, asupra existenţei în genere. Într-o vreme a enunţurilor sumbre si dezamăgite, a disperărilor postromantice, post expresioniste, post existenţialiste, George Roca are curajul de a fi optimist.>>>>>

De CLB

POEZIE-Camelia Radu:,,Rezonanţe”


peste povârnişuri de aur, ţipete roşii sparg cerul de opal,
bogăţia de mires
me prăvălită peste lume
asemeni unui uriaş dor neauzit…
petale de vise

cântece violet,
sori adormiţi ..
de parcă ai c
ălătorii
în propriile sentimente
în da
ngătul de aur
amintirile se poleiesc
devin poveşt
i
d
evin legende
ce vor fi sp
use la gura sobei în curând..

Cu drag,

Camelia Radu

De CLB

POEZIE-Elena Armenescu:,,Sunt cupa din mâinile Tale”

Dublul meu în Duh

Este un alb porumbel

Ce nu poate umbla singur.

.

Scânteietoarele, mirabilele

prea plinele Tale

Izvoare

Mă umplu,

Mă învăluiesc simplu

Din creştet până la picioare

Şi sunt la masa şi la cina Ta,

Doamne

Amfora plină cu vinul vieţii

Aflată

În divinele, nevăzutele

Mâinile Tale.

.

Doamne!

Ai grijă, nu mă lăsa

Nu mă scăpa, cioburi să devin

Sunt amfora Ta plină cu vin!>>>>>>

De CLB

CĂRŢI-Sorina Mihaela BOTIŞ:„Mic îndreptar de terapie divină”–breviar sufletesc. Autori: Pr.Radu Botiş, Cezarina Adamescu, Constantin Vlaicu

VĂ RECOMANDĂM SPRE LECTURĂ O CARTE FOLOSITOARE PENTRU SUFLET

Prezentare:

„Mic îndreptar de terapie divină” – breviar sufletesc” – poate reprezenta o „carte de căpătâi” şi un „îndreptar” de mult folos pentru fiecare din noi care acceptăm întru totul că Mântuitorul Iisus Hristos a coborât din slava cerească, luând chip de rob, pentru ca omenirea să fie reabilitată şi absolvită de păcatul neascultării protopărinţilor noştri.

Structurată în cele trei cărţi: „Pâine pentru suflet – Sfaturi creştine”; „Reflecţii creştine. Gândeşte-te la sufletul tău”; şi „Modelul sfinţilor” – şi presărate precum câmpul cu grâu cu macii poemele creştine, atât de înmiresmate, lucrarea părintelui Radu Botiş se vrea o reală povăţuire, dar totodată şi un semnal de alarmă atât pentru copilul care începe să cunoască rolul şi rostul pe care îl reprezintă viaţa împlinită cu fapte bune, cât şi pentru omul matur care trebuie să fie pregătit în permanenţă pentru întâlnirea cu Salvatorul său.

Rugăciunea, smerenia, răbdarea, înfrânarea, învăţătura adevărată, încercările, puterea harului divin, credinţa, nădejdea şi dragostea, trebuie să încerce inimile noastre, căci fără de toate acestea, trăim în zadar pe pământ. Omul fiind creat pentru preamărirea lui Dumnezeu, poate să desluşească în aceste învăţături lesne de parcurs, frumuseţea „unui cer şi a unui pământ nou” – pentru împlinitorii voii Tatălui Ceresc.

Încă din şcoală (în cadrul orelor de religie), dacă vor fi cunoscute aceste „Sfaturi…”, vor contribui cu siguranţă la formarea adultului de mai târziu; copilul de azi va conştientiza că şi el face parte din rândul acestei Biserici Luptătoare de pe pământ, contribuind totodată la măreţul plan de mântuire pentru care, Cel fără de păcat sa supus voii lui Dumnezeu, ajungând să fie răstignit pe cruce pentru păcatele şi fărădelegile noastre. Hotărât să lupte împotriva răului, întru desăvârşire, creştinul va reuşi să aprofundeze rostul încercărilor prin care trece adeseori, având conştiinţa sa porunca răbdării şi a iubirii.>>>>>>

De CLB

ESEU-Cezarina ADAMESCU:,,Memoria sufletului”

Moto: „Nu-mi lipseşte nimic din ceea ce nu trebuie nimănui” -Adrian Botez-

MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ

-reflecţii spirituale-

*Întreg poţi fi doar împărţindu-te.

*Orice suflet e o rotiţă infimă în angrenajul iubirii divine.

*Iubirea şi păcatul. Păcatul iubirii nu e atât de mare ca iubirea păcatului.

*De ochii lumii păcatul calcă în vârful picioarelor.

*Nu cunosc decât o singură răzbunare: Iertarea. Şi ca să te pedepsesc, te voi iubi toată viaţa.

*Cea mai înaltă civilizaţie: civilizaţia iubirii de aproapele.

*În lipsa iubirii, spiritul se moleşeşte.

*Ateul: Pentru mine nu există Dumnezeu. Credinciosul: Pentru mine lumea nu mai există. Nihilistul: Pentru mine nimic nu există.

*Fără Tine mă simt ca un vapor fără ancoră.

*În credinţă, efemerul poate deveni veşnicie.

*Mi-am pierdut…harul. Ajută-mă să-l redobândesc.

*Hai să ne întâlnim diseară… în rugăciune.

*Gestul cel mai rotund: acela al împreunării palmelor în rugăciune.

*Trăieşte aşa cum te rogi: cu smerenie, cu blânţele, cu ardoare. Şi nu te ruga aşa cum trăieşti: în grabă, cu egoism, cu trufie.>>>>>

De CLB

ESEU-RADU BOTIŞ:,,Pâine pentru suflet-sfaturi creştine”

Iisus vorbeşte sufletului credincios

1.Voi auzi cuvântul Domnului care vorbeşte în inima mea; fericit este sufletul care Îl aude pe Domnul Dumnezeu vorbind înlãuntrul sãu şi care primeşte din gura Sa cuvinte de mângâiere.

Fericite sunt urechile care ascultã întotdeauna glasul Domnului fãrã sã ia seama la vuietul lumii.

Fericite sunt urechile care nu se îngrijesc de ce vorbeşte lumea, ci cautã sã pãtrundã la inima în care Hristos locuieşte.

Ferice de ochii care nu se uitã la faţa lucrurilor, ci, dimpotrivã cerceteazã cu deamãnuntul pãrţile ascunse ale lor.

Ferice de cei care pricep adâncul inimii omeneşti şi de cei care se trudesc în fiecare zi pentru a înţelege tainele cerului.

Ferice de cei care se bucurã când se gândesc la Dumnezeu dar şi de cei care au rupt legãturile cu lumea.

O! Suflete al meu, gândeşte-te la toate aceste lucruri, închide uşa poftelor trupeşti pentru a putea auzi ceea ce îţi spune Domnul

Dumnezeu în inima ta.

2. Cuvintele Mântuitorului grãiesc ţie:,,Eu sunt scãparea ta, eu sunt pacea şi viaţa ta. Vino lângã Mine pentru a gãsi odihnã sufletului tãu, lasã cele trecãtoare şi nu te gândi decât la veşnicie”.

Aratã-mi Doamne calea Ta>>>>>

De CLB

ECOURI-Ioan MICLĂU: Ecouri australiene la „MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ”

ECOURI AUSTRALIENE LA „MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ”

Iubitei Doamne Cezarina Adamescu,

Părintelui Radu Botiş,

Domnului Constantin Vlaicu,

Prea Creştini Fraţi ai mei,

Doar două cuvinte doresc să aşez în această scrisoare: Mulţumire şi Recunoştinţă!

Mulţumiri dragii mei pentru „Mic îndreptar de terapie Divină”, citit azi în NewAgero, şi Recunoştinţă în faţa Divinităţii, că din acest Mic îndreptar de terapie Divină, la fiecare aliniat îmi tresaltă inima. Eu sunt ortodox ca şi părintele Radu Botiş, ca şi Constantin Vlaicu şi dumitale catolică franciscană, nici o deosebire la suflete, aşa simt acum! Confesiunile sau nu ştiu cum să numesc eu subiectivismele astea ale oamenilor, sunt o treabă pământească, pe când iubirea/credinţa e sângele ce trece comun prin fiecare. Dragă Cezara, iartă-mi copilăria dar eu cu acest gând mă hrănesc. Mai observ că judecata dreaptă o face Dumnezeu, şi asta fără alegeri rasiale, confesionale sau de stări materiale, adică a fi sarac sau bogat. Eu am fost copil de oameni sărmani, dar Dumnezeu mi-a dat atâta bogăţie sufleteasca încât pot fi un adevarat poet. Dar ce poet? Din acela care ştie că fără Dumnezeu, cum zici dumitale în „Micul (marele) îndreptar” nimic nu are durabilitate. Pentru mine de exemplu, crede-mă CEZARINA, dacă aud din gura unui om grăind Limba Românească, îl consider frate. Apoi, după faptă îmi place să apreciez omul, aşa îmi spune conştiinţa mea creştină ortodoxă, iar când faptele sunt rele şi nu ne plac, nu ne plac – pentru că sunt rele, nu pentru că înfăptuitorul de rele aparţine altei etnii sau naţii.>>>>>

De CLB

CĂRŢI-Rodica Elena LUPU:,,VACANŢE, VACANŢE… Românie plai de dor”

MEMORIA GREU ÎNCERCATĂ…

Razele sorelui de dimineaţă mângîie „Oraşul florilor”, Timişoara. Ridicând privirea peste izvorul cu apă termală, nu poţi să nu remarci clădirea cu lei înaripaţi, simbol veneţian, o alta cu turnuri şi turnuleţe stil maghiar 1900 şi o farmacie cu aceeaşi destinaţie de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altădată, despre un decembrie mult mai aproape de noi şi sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistenţei şi speranţei. Memoria greu încercată a Timişoarei vorbeşte însă pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timişorenii îşi plâng morţii Revoluţiei şi omagiază momentul în care Timişoara devenea, pe 20 decembrie, primul oraş liber din România. Acum când au trecut 20 de ani de la acele momente pline de speranţă şi curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci şi de spiritul libertăţii care ne stăpânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte şi reculegere faţă de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieţi libere, mai bune. Avem datoria să le cinstim memoria ducând o viaţă după principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Au trecut aşadar 20 ani de la scânteia care a declanşat incendiul Revoluţiei… Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timişoara, oraş ce va rămâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărţea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbuşească sub presiunea enormă a unei nemulţumiri populare îndelung ţinută în frâu. >>>>>>

De CLB

POEZIE-Daniela Voiculescu:,,Spre eternitate”

SPRE ETERNITATE

mă joc pe-o spinare de kiwano.
silabele sar într-un portocaliu nou.
şi ploaia de vise ghiceşte-n auriu,
dezveleşte ora de sinceritate…
curge iarba şi trifoiul, se iubeşte!
mă doresc…
învârtind pălării de sharon,
înfiripând un dans nebunatic,
de trei şoapte, de trei zâmbete…
magia alunecă-n gondola bucuriei!
şi în buzunarul stâng, de la piept,
visul real începe să crească…

30 decembrie 2009, 02:26

––––

>>>>>

De CLB

ESEU-Cezarina Adamescu: ,,Grigore Vieru – domnul cel mai iubit din Republicile Româneşti ale Poeziei”

Aşa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poezia a avut întotdeauna drept sfântă menire „să încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască”.

Am citat aceste cuvinte nu întâmplător. Ele îmi aduc aminte de salba de simţăminte care mi-au răscolit fiinţa în acel an crucial 1989, când la grădina de vară a urbei noastre, ne-a fost dăruit de către Opera Română din Iaşi, un neuitat spectacol intitulat: „Eu vin din Munţii Latiniei”, spectacol de cuget şi simţire românească, în care cele două arte, Poezia şi Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desăvârşirii.

Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet şi sânge, alături de Silvia şi Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic şi Grupul Legenda.

Sunt 19 ani de atunci dar parcă a fost ieri. Ca simplă spectatoare, am fost confruntată în ziua aceea cu o privelişte cel puţin insolită: când am ajuns în micul scuar din faţa grădinii cinematografului Central, unde se aflau sute de oameni nerăbdători să-şi manifeste simpatia şi admiraţia, precipitându-mă spre intrare, am dat piept cu un nesfârşit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmaţi cu bastoane de cauciuc, însoţiţi de câini lup şi purtând ţignale stridente şi alte asemenea arsenale.

Străjuiau intrările stând la distanţă de 2 metri unul de altul şi păzeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântăreţi de profesie? Ce comedie!

Dar oare Nichita a fost şi el păzit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poeziei? Dar alţi poeţi universali, la marile Festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de straşnic păziţi de fanii lor, care nu fac altceva decât să-i admire nelimitat, fără graniţe? Căci iubirea, admiraţia, afecţiunea pentru oamenii de cultură şi artişti nu prea cunosc graniţe. Ele transgresează şi Timp şi Spaţiu şi se manifestă, în felul lor, zgomotos şi cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan şi, cu atât mai puternic.>>>>>

De CLB