Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un
simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…
Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului – cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti.
Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultanta, chintesenţa inteligenţei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare.
„Sunt român şi punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie naţionalâ. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut şi s-a format, ca o fiinţă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui ales sui-generis al Poeziei…>>>>>>
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 