Reclame
De CLB

EDITORIAL-Elisabeta IOSIF:,,Ctitorii luminate”

La poalele Munţilor Căpăţânii, între codrii străvechi, există un loc sacru, împlinit prin farmecul naturii dar şi prin aureola  istorică şi spirituală cu  care s-a încărcat de peste trei secole. În acest spaţiu, în care cultura înseamnă în primul rând religie şi artă, drumul gândirii colective s-a contopit cu cea a unui domn sfânt şi iubitor  de neam: Constantin Brâncoveanu.

Cum poţi numi altfel Complexul mânăstiresc Hurezi,  cel mai mare ansamblu monastic de arhitectură medievală din Ţara Românească, decât leagănul stilului arhitectural brâncovenesc? Aici te cuprinde atât fascinaţia unui har nestins peste veacuri, a unui superior intelectual, cum a fost Brâncoveanu, cât şi a unui abil şi înţelept domnitor, care a folosit arta şi religia pentru a dura în istorie.   Mânăstirea Hurezi,  face parte azi din patrimoniul UNESCO. Ea înfăţişează, de fapt,  apogeul creaţiei geniului românesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este, în acelaşi timp, o convingătoare ilustrare a  operei de creaţie spirituală  multiseculară, pe care în volumul său „Bizanţ după Bizanţ”,  Nicolae Iorga  a numit-o „continuarea  civilizaţiei romane a cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii”. Şi atunci, nu ne putem mira de ce vizitatorii din toate timpurile au fost atraşi de ctitoria numită de Charles Diehl  „cea mai frumoasă din România”. Poate va intra şi în zilele noastre, în atenţia acelora care organizează evenimente pentru oaspeţii ce ne vizitează ţara, pentru a le face cunoscut primul stil românesc, unic în tot spaţiul răsăritean european, caracteristic prin prelucrarea artistică a pietrei şi a lemnului cu motive vegetale şi prin apariţia portretelor votive în pictură.

Mânăstirea Hurezi  ctitorită de Sfântul Constantin Brâncoveanu, luminatul domn al Ţării Româneşti, în al doilea an al domniei sale,  a fost în acelaşi timp şi o faptă religioasă despre care , putem citi în pisania de deasupra uşii bisericii: ”Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob”, domnitorul, urmând astfel în cuvânt şi faptă pe proorocul Psalmist.            Construcţia mânăstirii a fost supravegheată, la început, încă din 1690, de ruda sa, marele stolnic Pârvu Cantacuzino, având meşteri, ce au confirmat geniul poporului român, ziditor de spaţii spirituale, cum a fost vătaful zidarilor din acea vreme, Manea sau Istrate lemnarul ori Vucaşin Caragea pietrarul, toţi pictaţi în pridvorul bisericii, frescă unică prin îmbinarea iconografiei religioase şi compoziţiei laice, renumită în zona balcanică, gen care a creat apoi o şcoală de pictură, înfiinţată aici în secolul al XVIII-lea.

Acestei zidiri, iubitorul de artă, Constantin Brâncoveanu i-a hărăzit şi un rol cultural deosebit. S-a gândit să orânduiască şi un spaţiu al cărţii ”biblioteca aceasta este casa cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor de cultură, masa cea înţeleaptă a cărţilor”. Li se adaugă comorile de artă şi istorie veche românească, preţioasele icoane şi picturi, muzeul cu obiecte de o valoare inestimabilă.>>>>>

De CLB

INTERVIU-Octavian D. Curpaș:,,Despre poezie ca sevă a vieţii – de vorbă cu scriitoarea Elena Armenescu Ciuhrii”

Elena Armenescu Ciuhrii, medic şi scriitoare, este preşedinta Fundaţiei Mirabilis – Medicină Alternativă (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Naţionale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepreşedinte al Academiei Dacoromâne, membră a Uniunii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Născută la  22 mai 1948, în  localitatea Tătărăşti de Sus, judeţul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii îşi aminteşte cu dragoste de părinţii săi. Tatăl a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare  în spiritul respectului faţă de valorile trecutului şi ale dreptăţii. Mama, fire visătoare şi religioasă, iubitoare a curăţeniei interioare şi exterioare, i-a oferit acesteia nu doar căldura unui cămin, ci şi înţelepciunea vieţii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licenţiată în 1972, a Facultăţii de medicină din Timişoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor  “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitării”, “Dictatura iubirii”, “Strigăt spre lumină”, “Memoria statuilor”, „Iubirea împărătească”. Scriitoarea este acum căsătorită cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu internaţional, inventator în biotehnologie, deţinător a numeroase brevete de invenţie, şi are doi fii, amândoi licenţiaţi în medicină.

„Am început să scriu ca să nu mă mai simt singură”

– Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru medicină şi pentru scris?

– Empatia pentru  oamenii în suferinţă, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate găsi doar în starea de bine, de sănătate, dorinţa de a vedea în jurul meu oameni plini de viaţă mi-au îndreptat paşii spre medicină. După ce m-am liniştit, în sensul că terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut răgazul necesar şi m-am reîntors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram în perioada dictaturii comuniste şi aveam timp mai mult decât în anii care au urmat după 1990. Cărţi, slavă Domnului, găseam de cumpărat atât de la librării, anticariat cât şi din biserici – acum avem o bibliotecă foarte bogată! >>>>>

De CLB

POEZIE-Elisabeta IOSIF:,,PEISAJ TÂRZIU”

Cântecul iernii

se buciumă lunatic –

noapte albastră

.

Şuierând în câmp

curge gerul  sălbatic –

pescăruşi pe cer

.

Braţele lunii

se clatină sub nouri –

salcia plânge

.

Axele lumii

sub fulguieli de aştrii –

iarna iubirii

Elisabeta IOSIF

ianuarie, 2010

De CLB

EVENIMENT-Cezarina ADAMESCU:,,Premiul de excelenţă pentru un webmaster de notorietate: Valeriu Lucian HETCO”

REVISTA NEWAGERO  LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

În virtutea faptului că suntem români şi dorim să ne preţuim valorile şi personalităţile de excepţie devenite emblematice pentru cultura noastră, forurile culturale gălăţene au hotărât să acorde  Domnului Lucian Hetco – Premiul de Excelenţă pentru activitatea de promovare a culturii şi artei româneşti peste hotare, cu atât mai mult cu cât, se apropie Jubileul de zece ani de la apariţia revistei „AGERO”.

Din multitudinea apariţiilor revuistice, fie pe suport clasic, fie în sfera on-line, ce s-au afirmat cu adevărat şi au rezistat nesiguranţei tranziţiei, prin  valoare, competenţă, profesionalism şi, mai ales, ţinând piept tentaţiilor de a se banaliza, urmând spiritul gregar al momentului şi al trendului, din ce în ce mai agresiv, dar nu şi valoros, al epocii actuale, în special în anii de după 2000,  revista AGERO s-a distins încă de la început, prin calitatea ei, prin înalta profesionalitate  şi iscusinţa de conducător a directorului şi redactorului şef, Domnul Lucian Hetco.

Apariţie permanentă de-a lungul acestor ani,  AGERO, Revistă de Cultură, Opinie  şi Informaţie,  serveşte interesele informaţionale şi culturale ale românilor. AGERO – un simbol al educaţiei şi culturii latine, al bunului gust şi al toleranţei este  o Tribună liberă de luptă împotriva prăbuşirii valorilor naţionale şi internaţionale.

Revista AGERO, din Stuttgart, editată de  eseistul, poetul, publicistul şi promotorul cultural Lucian Hetco, care este şi redactor responsabil, om de cultură complet şi intelectual de marcă, se constituie de ani buni,  într-o publicaţie  de cultură şi  informaţie pe web, adresată tuturor persoanelor vorbitoare de limbă română şi este o tribună liberă, aşa cum am afirmat,  în slujba onestităţii, democraţiei şi integrităţii morale a românilor din Germania şi din alte părţi ale lumii.>>>>>

De CLB

POEZIE-Elena ARMENESCU:,,Laudă luminii”

Veniţi să ne veselim…*Aliluuuiaaa!

In inimi să ardem ca smirna şi tămaia

Mireasma gândului bun va cuprinde

Cerul şi Pămantul cât se-ntinde!

.

Zorii apar furişându-se împătimit

Sărutând pămantul dinspre răsărit

Crestele munţilor încă opresc

Tulburătorul lor alint, dumnezeiesc.

.

Incins cu lumină, întunericul nopţii

Se retrage smerit supunându-se sorţii

Se depărtează ascultător, ca un sfetnic

S-adoarmă alte vietuiţoare, sfielnic.

.

Aştept extaziată şi inima-mi tresaltă

Când vine unda aceasta luminată

O înghit, e caldă atingerea, pură

Te-nfioară dulce, ca o cuminecătură!

>>>>>>

De CLB

INTERVIU-I.OPRIŞAN: Teohar MIHADAŞ: „L-am purtat pe umeri pe Lucian BLAGA“

I. OPRIŞAN: Mult stimate domnule Mihadaş, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu să-mi indice cîteva dintre personalităţile clujene la care aş putea apela spre a afla unele aspecte mai puţin cunoscute despre ultima perioadă a vieţii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastră, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima dată cînd numele dumneavoastră era asociat cu cel al filosofului. În ce relaţii v-aţi aflat, de fapt, cu poetul şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut?

Teohar MIHADAŞ: Întîi şi întîi mulţumesc, şi pe această cale lui D.R. Popescu pentru că „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-aţi rugat să vă indice cîteva personalităţi care să răspundă la întrebările dumneavoastră despre Lucian Blaga.

Relaţiile dintre mine şi poet erau acelea dintre adorator către adorat. Eu mă duceam înspre el cu toată fervoarea celui îndrăgostit de frumuseţile poeziei şi ale înţelepciunii, iar el mă primea cu generozitatea proprie adevăratei poezii şi filosofii. Erau adevărate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea… Trăiam starea de fericire a unui neofit în faţa înaltului iniţiat.

Prima dată l-am văzut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a ţine o conferinţă1. Mi-a rămas întipărită în memorie doar faţa albă, cu gulerul cămăşii alb, cu bărbia îndărătnic răsucită-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Conţinutul conferinţei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problemă epistemologică2, tratată oarecum mistic şi fără elocvenţa oratorului de catedră, ca, de pildă, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea şi Mircea Florian. Îşi citea şi prelegerile de la curs şi pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburător atunci cînd se afla între oameni dragi şi le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, nu se bucura de audienţă. >>>>>

De CLB

EXEGEZA-Cezarina ADAMESCU:,,File dintr-un jurnal imaginar- Alexandru NEMOIANU”

M-am întrebat adeseori, ce-i face pe scriitori să-şi noteze gândurile? Ce nevoinţă imperioasă îi mână să aştearnă cuvinte, pe care nu le-ar rosti nimănui?

Nevoia de ordine, de structurare a ideilor, se stivuire a simţămintelor pentru a nu se pierde pentru totdeauna…Nevoia şi, în acelaşi timp neputinţa de a comunica deschis, celor din jur, despre ceea ce-i asupreşte şi-i frământă? Oricum, hârtia, iar acum ecranul calculatorului sunt cei mai buni interlocutori.  Cu ei faci schimb de păreri, de iluzii, de afecte, intri în polemici pe care nu le sfârşeşti niciodată, lor le dăruieşti tăcerile tale din nopţi feriale ori festive pentru că ştii că nu te trădează.

Jurnalul interior, chiar dacă nu e aşternut pe hârtie ori pe suportul electronic are darul de a-ţi dărui starea aceea propice creaţiei, te pregăteşte pentru un nou început, pentru un nou capăt de lume şi spre o viaţă în care intri sfios, desculţ şi cu simţurile în alertă, sperând că vei găsi răspunsuri la întrebările pe care, poate, nu ţi le-ai pus niciodată… E un tărâm mirific de cercetat şi colindat, de făcut săpături,  în care, la orice pas, poţi întâlni…neprevăzutul. Persoane şi locuri necunoscute care abia aşteaptă să-ţi intre în căuşul inimii şi să se instaleze acolo.

Frânturile de jurnal ale cărturarului Alexandru Nemoianu, nu fac excepţie. Inserţii reale în oniricul recurent, un amestec de meta-întâmplări cu iz de poveste, personaje  care şi-au pus amprenta asupra personalităţii sale,  frământări şi gânduri care nu-i dau pace, toate acestea învoalate în tulul unduitor al perdelei de fum siniliu, al amintirii… Amintiri prezente, spune autorul….amintiri din viitor, spunem noi, după celebra carte omonimă.

Ele au meritul extraordinar că-l relevă cu fidelitate pe autor, pentru că, niciunde nu e scriitorul/poetul mai autentic decât în confesiunile de tip jurnalier.>>>>>

De CLB

POEZIE-Ioana STUPARU:,,Tărâmul ireal „

Am poposit pe ţărmul plin cu alge

Când soarele ieşea semeţ din mare

Călcam desculţ pe cioburi milenare

Pe valuri se vedeau dansând catarge

.

Mi-e gândul nestatornic ca un val

Ce te sărută-n grabă şi-apoi pleacă

Abia am poposit şi mă încearcă

Acelaşi dor “tărâmul ireal”

IOANA  STUPARU

Bucureşti

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Elena Armenescu:,,Lumina vine din interior!”

Volumul intitulat Casa cu ferestre luminate, apărut în editura Sport Turism 1985, scris de Elisabeta Iosif, poate fi considerat o carte de referinţă a memorialisticii româneşti.

Cine nu doreşte să lase toate problemele vieţii deoparte pentru câteva zile şi să plece într-o călătorie de suflet? Sigur, poţi pleca şi peste mări şi ţări, dar acolo n-ai să găseşti niciodată Casa cu ferestre luminate în care se află vestitul Salon literar unde  se întruneau membrii Societăţii Junimea din Iaşi, locul unde îşi desfăşurau şedinţele de cenaclu, salon în care aerul a vibrat, pus în mişcare de vocile marilor creatori ai literaturii moderne Eminescu, Creangă, Vasile Alecsandri şi mai târziu Mihai Sadoveanu!

Acolo vei afla multe cu siguranţă multe din scrierile lor remarcabile, din nefericire rămase nerăsfoite în ultima vreme, şi te va apuca dorul să urci în Copou unde „teiul nalt şi vechi” stă încins cu brâu de fier şi aşteaptă ca cei osteniţi de drum şi mai ales de zgomotul lumii, să se aşeze pe o bancă din apropiere şi să mediteze la vremurile apuse.

Ne poartă mai departe autoarea, alături de un grup de tineri care o însoţesc – ca în ritualurile magice când tinerii sunt iniţiaţi în preluarea şi păstrarea secretelor de la Înţelepţii comunităţii- şi ajungem aproape plutind cu duhul, fie la  Bălceşti, pe Topolog în Vallachia ( nume cu care italienii prin 1852 când la Palermo se stingea Prinţul Revoluţiei Române, autorul monumentalei lucrări „Istoria  românilor sub Mihai Voievod Viteazul” încă numeau teritoriul Ţării Româneşti, deoarece ne reamintim că romanii interziseseră folosirea numelui de Dacia – care ocupa un teritoriu întins peste graniţele României Mari din perioada interbelică), fie „în slobod sat crăiesc la poalele Munţilor Carpaţi” adică în Răşinarii poetului O. Goga. Bineînţeles că vom călători prin toată  ţara, de la Şiria lui Slavici până la Ruginoasa, după care ne putem odihni pe valea Prahovei în balconul Casei memoriale Cezar Petrescu de unde să admirăm Uriaşul, ori la Vălenii de Munte să ne mai minunăm încă o dată de inteligenţa şi puterea de muncă a celui care s-a dedicat cercetării istoriei patriei şi a lumii.>>>>>

De CLB

Octavian Curpaş:,,Romanian Times – vȃrful de lance al spirtitualității romȃnești din America. La Mulți Ani!”

Pentru noi, cei din Arizona, “Romanian Times” (www.romaniantimes.com), cu sediul ȋn Portland, Oregon, este o punte de legătură între comunităţile româneşti din SUA. Prin paginile revistei “Romanian Times”, evenimentele din Statul Marelui Canion au fost şi sunt mediatizate în toată America. În acest spirit, putem vorbi de rolul important pe care “Romanian Times” îl joacă în trecutul şi prezentul românilor din Arizona şi de pe întreg Pământul Făgăduinţei, ca factor de coeziune şi mijloc de comunicare între aceştia. Prin intermediul publicaţiei “Romanian Times”, aflată azi în sărbătoare, în conştiinţa noastră, a românilor aflaţi aici, în Statul Marelui Canion, se naşte un gând de unitate, de apartenenţă la valorile tradiţionale ale ţării de unde am venit.

Un forum deschis problemelor majore ale românilor

Autodefinindu-se ca un forum deschis problemelor majore ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni, “Romanian Times” le-a dăruit cititorilor săi din Arizona timp de. 10 ani, articole pe teme de politică, economie şi cultură, prin care aceştia au fost conectaţi la realitatea din patria mamă. Pe lângă subiecte de actualitate din viaţa românească, revista le-a oferit românilor şi meditaţii creştine, care s-au dovedit a fi o adevărată hrană pentru suflet şi minte. Iată de ce, remarcându-se prin discernământ şi profesionalism, revista “Romanian Times” a pătruns în sufletul nostru prin stilul său simplu, succint şi atractiv. Românii din Arizona sunt invitaţi să citească în continuare această revistă la care colaborează scriitori consacraţi şi jurnalişti din diverse state din SUA, dar şi din alte ţări. Fiecare dintre aceştia şi-a adus contribuţia în armonie cu principiul conform căruia a scrie la “Romanian Times” înseamnă să vii cu tot ce ai mai bun în inimă şi în minte.

Una în cuget şi simţire

Acum, la ceas aniversar, comunitatea română din Arizona salută apariţia acestui număr special al revistei “Romanian Times” şi doreşte publicaţiei viaţă lungă. Fie ca tot ceea ce a realizat până în prezent “Romanian Times” pentru românii aflaţi departe de casă, pe pământ american, să se regăsească şi de acum înainte în articole de calitate, de interes major pentru aceştia şi care să răspundă cerinţelor şi aşteptărilor lor. Urarea noastră este ca revista “Romanian Times” să aibă în continuare forţa de a-i face pe românii din Statul Marelui Canion, dar şi din SUA, să fie una în cuget şi simţire. Dorinţa noastră de bine pentru revista “Romanian Times” este ca această tipăritură să rămână un reper pentru cititorii săi şi să îi reprezinte. La mulţi ani, “Romanian Times”!

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona

De CLB

POEZIE-Alexandru TOMA-CERVESY:,,La steaua cari au răsărit…acum un an!”

Irumpe iar în plâns, cea parte din Moldova,

Îmbrobodind-şi doliul pe ninsă-i, fruntea sa

Atunci fu Eminescu să-i plângă-n vers durerea

Acum şi eu, din suflet, aş vrea aşa ceva.

Din geniul ei romantic şi din a ei lumină,

Din râuri în meandre, ce-’nbrazdă-n ea mereu,

Parcă-mi îngână timpuri, în bocete de cânturi:

S-aud că Ţara mea, iar pierde-un geniu-al său!

De clopote de bronz, vibrează Ceru-n unde,

Se-aude prin poeţi… Tresar în duhul meu:

Bădia-nostru, Vieru, de-l chemi, nu-ţi mai răspunde

Se-ndreaptă azi cu duhul, la Cer, spre locul său.

De-a dreptul răstignită-i fu dragostea de limbă,

De maniaci chirilici în moldoveni schimbaţi

Ne-om aminti de el? Să-l căutăm: Cum? Unde?

Fu răstignit de „umbre”, ca Isus de „pilaţi”!

Moldova lui şi-a mea nu-i ţară suverană

şi nici n-a vrut aşa ceva nicicând să fie

Să fie-şi vrea, o parte, din România toată

şi-n cadrul ei să aibe o autonomie!

>>>>>

De CLB

REMEMBER-Cezarina ADAMESCU:,,MĂRTURII DE NEŞTERS”

SUFLET DIN SUFLETUL ALMĂJULUI, OM PENTRU ISTORIE, OM PENTRU DUMNEZEU,  OM PENTRU OAMENI

IOSIF CORIOLAN BURACU – O LEGENDĂ VIE, Editura Tim, Reşiţa, 2008

Moto:

„Luminează-te şi vei fi”

(-Inscripţie de pe dulapul Bibliotecii  din Mehadia, donaţia Bibliotecii Bibicescu din Turnu Severin, 28 I. 1923)

Identitatea spirituală a unui popor  se măsoară în iubirea şi abnegaţia, jertfa şi biruinţa oamenilor din care el este alcătuit. Dar, mai cu seamă, în cinstirea istoriei, a înaintaşilor eroi şi cărturari, în oamenii de seamă care au rămas înscrişi cu litere roşii în Cartea Neamului. O trăsătură de caracter pregnantă a locuitorilor Banatului montan este, fără doar şi poate, pe lângă dragostea faţă de istorie şi neam, cinstirea celor care au ales să fie în întreaga lor viaţă, făclii, Lumini nestinse pentru urmaşi, prin aportul lor la întregirea acestei conştiinţe colective.

Memoria identităţii spirituale româneşti este însă şi lucrarea harică pe care Duhul a insuflat-o în oameni, modelându-le caracterul în asemenea chip, încât, în toată viaţa lor au „ars” de dragoste pentru ţară, pentru vatră, pentru cinstirea strămoşilor şi pentru idealul milenar visat de generaţii întregi şi stropit în lacrimi şi sânge: Unirea tuturor românilor, constituirea şi închegarea Statului naţional român, independent şi puternic, dezvoltarea şi păstrarea limbii, a tradiţiei,  a religiei, a dimensiunii spirituale care îl defineşte.>>>>>

De CLB

ESEU-Beatrice Chiriac:,,Calendar pentru iubit”

« Să iubeşti e o binecuvântare.

Să fii iubit e ceva minunat.

Să iubesti şi să fii iubit e totul. »

Ianuarie. E mai presus de toate ziua în care visul la care abia îndrăzneai să visezi ţi se îndeplineşte. Visul dorit îţi intră în viaţă cu fulgi mari şi dalbi. În jur nu e speranţă, ci certitudine. Esti veşnic.

Februarie. A zâmbi şi a dărui iubire sunt poate cele mai grele misiuni ce ne-au fost încredinţate. Misiuni supreme ale unui examen final. Toate celelalte înzestrări sunt preludiul. Zâmbetul şi iubirea, imbolduri la desăvârsire. Zâmbind şi iubind devenim noi înşine o lume de dragul cuiva. Eşti măreţ.

Martie. A iubi înseamna a înceta să mai trăieşti doar pentru tine. Teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea celui iubit să le percepi ca un dat al firii. A turna măreţie atunci când cel iubit simte înjosire. A oferi alinare când cel iubit e ostenit şi îndurerat. A absorbi în tine toate contradicţiile şi piedicile vieţii lui. Eşti nepreţuit.

Aprilie. Un adevărat regal al iubirii este atunci când ai convingerea că tu eşti singurul care iubeşti cu adevărat, că nimeni înaintea ta nu a mai iubit ca tine şi în veci nimeni nu va mai iubi ca tine. E unica senzaţie de singurătate care nu te disperă, ci doar te înalţă. Eşti ales.

Mai. Soarele la răsărit şi verdele crud din sâmburele dragostei nasc împreună un început pe care luna îl răpeşte mereu în asfinţit. Când iubeşti vrei mereu să trăieşti doar începutul. Să-l fereci şi să-l ascunzi de luna răpitoare. Începutul dragostei e mândria şi extazul îndrăgostitilor. Nimic nu e mai copleşitor decât doi ameţiţi de dragoste. Eşti pierdut.>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Horia Bădescu:,,Lumina dănţuia îndrăgostită”

O carte frumoasă şi plină de har acest volum de poeme intitulat, cum nu se poate mai potrivit pentru ceea ce închide sau mai exact deschide între coperţile sale, Când s-au fost spus Îngerii (Ed. Epigraf, 2009), semnată imperial Traianus de către confratele nostru de la Chişinău Traian Vasilcău, pe numele lui adevărat.

Fiindcă, într-adevăr, cartea lui Traianus nu se închide asupra poemului, ci se deschide şi ne deschide prin acesta un orizont de profundă poeticitate şi fior metafizic. Când s-au fost spus îngerii nu este, cum ar putea să pară, o antologie de ziceri angelice. Ea nu este imnul heruvimilor şi serafimilor  către Domnul, nici barbiana “ lauda  grădinii de îngeri “ la minunea întrupării frumuseţii profane, ci bucuria înlăcrimată a acelei Golgote interioare care este căutărea fără de capăt a Fiinţei, revelaţie şi ascundere perpetue a ceea ce nu se află în altă parte decât în adâncul nostru şi al lumii, adânc în care noi înşine ne aflăm în deschiderea noastră întru Fiinţă. Numai dintr-o asemenea perspectivă poate spune poetul: “ În casa mea trăieşte dumnezeu” sau “ Să vii cu Dumnezeu de mână”. Dumnezeul pe care el îl slăveşte nu e doar acela care străjuieşte la poarta raiului, ci şi, şi mai ales, la poarta cuvântului; “Înduhovniceşte-mă, Părinte,/ Şi-ngroapă-mă lin în cuvinte”, a poeziei: “ Prea plin de Tine, Doamne vreau să fiu,/ Căci numai tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum, în ea te ştiu . Traianus nu face decât să lucreze la “supunerea metaforei “, la îmblânzirea Misterului cel cunoscut şi niciodată aflat: “ Supune-voi metafora în zori/ Voi trafica  miresme de gutui – / Un mod cinstit de a lucra Misterul/ Ce cunoscu-i în veac şi-n veacuri nu-i” . Adică să facă ceea ce fac toţi poeţii adevăraţi crucificaţi între spunere şi nespunere, între spaima de puterea cuvântului: “Trăieşte-n mine-un cântec fără nume/  Pe care să nu-l pierd, mi-e teamă-al spune.” dar şi a tăcerii: “De-acum mi-e numele Tăcere”. A acelei tăceri vorbitoare, “ocean sonor cum nu e altul”, aceea care precede şi-n care se află Cuvântul, Verbul însuşi în potenţialitatea infinitelor lui întemeieri, “eternul revărsat în mine”.>>>>>

De CLB

POEZIE-Cristina Ştefan:,,COSI ELEGII”

Prima elegie

Aş fi vrut a fi iarnă

în scrisoarea ta…

o citesc şi-s umerii

aplecaţi într-un somn

repetabil, repetabil, repetabil.

nu-mi pătrunde lumina

prin fereastra neagră

fier greu

ca şi cum ne-am iubi-n toată vina…

brocartul e aspru în oră

ca dangăt din clopot.

îmi scrii că sunt ani

de când pribegeşti…

O, această perdea roşie

care tremură încă

să fii, să-mi iubeşti.

Citind scrisoarea ta

mă stinge lumea

cu un ocean de nea.

>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Octavian Curpaş:„Femeie în faţa lui Dumnezeu”–Simboluri, credinţe şi căutări într-un volum semnat Melania Cuc

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul  se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc…  este un nume care mi-a reţinut atenţia prin  unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care  „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.>>>>>

De CLB

EMINESCIANA-Valerica DRAICA:,,Valori stilistice religioase le creaţiei eminesciene”

Poezia are un domeniu specific: sfera imaginaţiei, a visului, a irealului, starea de contemplaţie, cu două momente care se întrepătrund:  momentul raţional (care aduce în viaţă formă şi echilibrul) şi momentul iraţional (care distruge forma şi destramă unitatea spirituală); poezia ne oferă prin ea însăşi un fel de a vedea lumea, cu tangenţe în real şi ireal; acest fel de a vedea lumea nu este un împrumut, ci o producere de sine ce are ca resorturi principale contemplarea şi fantasia, deosebite de gândirea şi construcţia filosofică.

Înlăuntrul poeziei lucrează filosofia (ca înţelepciune, cugetare, activitate intelectuală etc.), dar, în acest caz, filosofia devine o metaforă care nu distruge şi nici nu realizează realul sau idealul, ci le transcende, nefiind altceva decât poezia, însă, gândirea mitică eminesciană se află pe tărâm autohton. Simbolul vechilor profeţi cu fruntea-n lumină este Moise, imaginat de Eminescu în fruntea unui popor: O ginte-ntreagă poartă a lui învăţătură. Un astfel de profet în noaptea noastră pierdută şi amară, este şi Heliade, al cărui glas este glasul Providenţei (La moartea lui Heliade)

Mitul orfic este  abordat, fără cunoaşterea unor repere livreşti. Poporul trac a fost un popor de vizionari, de eroi, de cântăreţi şi de poeţi. Eminescu aşază misiunea poeziei, în Epigonii, sub semnul miticului poet Orfeu, fiul lui Oiagros şi al muzei Calliope, tracul cu puteri civilizatoare, poetul şi cântăreţul care simbolizează vraja dionisiacă născătoare de viaţă, puterea magică de a-i iniţia pe oameni în rostiri tainice, în misterele existenţei, ale lumii şi universului. Orfeu devine, la Eminescu, simbolul poetului adevărat, al poetului iniţiat, vizionar.>>>>>>

De CLB

REPORTAJ-Elena Buică:,,Chicago, oraşul de sub nori “

Dacă treci prin Statele Unite ale Americii şi ţi se iveşte ocazia să vizitezi uriaşa metropolă Chicago din statul Illionis, oraşul minune al secolului al XIX-lea, de care preşedintele Barack Obama este atât de mândru, te poţi socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizită şi în sfârşit, în august, 2009, am reuşit să-l vedem împlinit.

Cum să nu-ţi doreşti să vizitezi acest oraş, care, datorită importanţei lui economice, trece astăzi drept capitala neoficială a părţii interioare a statelor Unite! Ştiam că oraşul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumătatea secolului trecut, ajutat de poziţia sa geografică, de resurse naturale din zonă, de tehnica avansată şi de hărnicia oamenilor, dar acum puteam să vedem „cu ochii noştri” cum a ajuns  o uriaşă metropolă, port pe litoralul marelui lac Michigan. E supranumit şi „oraşul care munceşte”, dar mai poartă încă un supranume: „oraşul vânturilor”, „windy city”, datorită vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune că prima atestare există din 1803 când armata americană a construit un fort de apărare. Abia în 1825 s-a transformat în oraş. La început a fost o mică localitate de frontieră, iar astăzi este al treilea mare oraş din USA cu  o populaţie de 6.800.000 locuitori şi este un centru important de industrie, comerţ, cultură şi sport. Este sediul unora dintre cele mai renumite instituţii de învăţământ din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri că în oraşul lor îşi desfăşoară jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive naţionale.

Ne-am amintit ţi de faptul că numele oraşului Chicago este legat de lupta dusă de muncitori pentru condiţii de viaţă şi de muncă mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenţă de către poliţie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasă drept Ziua internaţională a muncii, zi pe care noi am trăit-o în România un lung şir de ani cu mare alai. >>>>>>

De CLB

REMEMBER-Adrian Botez: ,,Un orator enciclopedist ortodox: CONSTANTIN EM. BUCESCU…:”OM PERICULOS…”!

– in memoriam CONSTANTIN BUCESCU

Cel ce acum este la îngeri (rob al Lui Dumnezeu, chemat, în 24 decembrie 2007, întru cele nevăzute ale Luminii…), prof. univ. CONSTANTIN EM. BUCESCU, a avut HARUL DUMNEZEIESC AL LOGOS-ULUI TOTAL DECIS, LOIAL, CONVINGĂTOR ŞI CHIAR CONVERTITOR. Uneori, perioadele ciceroniene ale  Discursului său de FOC ajungeau chiar să biciuiască, întru Lumină, întunericul instalat, atât de vinovat comod, în conştiinţele noastre…Harul Oratoriei Creştin-Ortodoxe, pe care numai Nae Ionescu l-a dezvoltat întru deplinătate, la noi…

…CREŞTIN LOIAL FAŢĂ DE CREŞTINISMUL-LOGOS, PÂNĂ LA MARTIRIU ŞI MUCENICIE…(moartea lui CONSTANTIN EM. BUCESCU s-a tras tot din indiferenţa/neglijenţa lui faţă de chinurile şi primejdiile trupului său, pentru a se grăbi spre predicarea celor ale Duhului, “faţă către faţă” cu studenţii, cu oamenii de tot felul şi înţelegerea…!). Nu doar în cuvântările strălucit-erudite şi enciclopediste (dar nu „enciclopediste” în sensul veacului ateu, cel de-al XVIII-lea, care nu s-a curmat, în cele ce-au venit asupra noastră…! – CI CUNOAŞTEREA DE TOATE, ÎNTRU DUMNEZEIRE ŞI, DECI, ÎNTRU UNICA MÂNTUIRE POSIBILĂ: PRIN IUBIREA ŞI AMINTIREA HRISTOSULUI – SPRE ÎNVIEREA NEAMULUI!), pe care le-a rostit, cu glas imperial, pentru românii (bătrâni şi tineri, deopotrivă!) din ţară şi străinătate (Spania, Germania, Elveţia etc.) şi-au făcut efectul convingător şi convertitor. >>>>>

De CLB

POEZIE-Daniela VOICULESCU:,,A IUBI – ACEASTA VINE…”

taci… şi ascultă! te iubesc!

cum se apropie miezul nopţii,

străinul matematician,

prins în gardul împărţirii…

mai sunt trei minute, isoscele,

şi stau ca un trifoi de oglindă.

acum se priveşte linia veselă,

pe care pedalează norocul…

bicicleta are o roată ascuţită,

trecutul, şi are o roată rotundă,

viitorul. poţi să vezi fluierul,

cum prinde culoare… hei!

taci… şi ascultă! te iubesc!

şi norocul pedalează spre vis,

şi bicicleta face zgomot

în suflet… e o iubire tăcută.

20 ianuarie 2010, 00:09

Daniela VOICULESCU

>>>>>

De CLB

PORTRETE-Mihaela Colin CERNIŢU:,,Mara Faggioli”

S-a născut la Firenze, ìn 1950, iar de peste două decenii trăieşte la Scandicci.

Mara Fagioli ìsi imparte sensibilitatea artistică ìntre sculptură şi literatură.

Operele sale tratează idei ce se referă la valorile multiculturale, la solidarietate si legătura ìntre popoare, demostrând, astfel, că arta e un limbaj unic, adresat tuturor.

A publicat la editura Helicon ìn 2001 volumul. de poezii “Dedicato a Lorenzo”(Inchinat lui Lorenzo) si la editura Masso delle Fate ìn 2004,volumul. “Piuma leggera” cu o prefaţă de Vittorio Vettori.

Numeroasele premii literare confirmă măiestria artistică a Marei Faggioli;  “Florinul de aur” , fiind unul dintre premiile importante primite  la concursul  Firenze Europa Mario Conti.

Poezia sa este limpede ca apa ìn pahar şi profundă ca apa mării.

Criticul de artă  Neuro Bonifazi scrie destre M.F.ìn “Dicţionarul autorilor italiani”: “Poate că nimeni nu ştie să unească cele două arte, scrisul ăi sculptura, ìntr-o formă aăa de particulară şi emoţionantă,  ca florentina Mara Faggioli, care stie să transfere un stil ìn altul şi stie să treacă de la o pasiune la alta cu deosebită delicateţte şi măiestrie.”

Sculpturile sale sunt prezente ìn colecţtii particulare din Italia,Germania şi Canada; artista participă la diverse expoziţii personale şi colective din Italia şi străinătate, fiind menmbrà a Centrului de artà modernă Modigliani din Scandicci.

Pentru cititorii resistei dv. am ales cìteva poezii din volumul “Piuma leggera”.

>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Cristina Ştefan:,,Eugen DORCESCU- alchimie existenţială”

A scrie despre scriitorul Eugen Dorcescu, din punct de vedere al cititorului, poate fi o îndrăzneală demnă de satiră sau poate fi, şi impulsul meu a fost ca atare, un periplu pe un traseu de călătorie dificil, cu peşteri în care homo spiritualis a făcut din cuvânt arealul „acasă” (cf. un interviu al autorului, în Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 238 – 240).

Mă voi opri din aventura cunoaşterii, la peşterile poeziei, pentru că înţeleg această lucrare ca zbaterea intelectuală dintre conştient şi subconştient, ceea ce Eugen Dorcescu a recunoscut a explora în lirica sa:

„Tema şi chiar stilul scrierilor mele îşi au sursa exact în penumbra ce rezultă din impactul subconştientului şi conştiinţei” (Op. cit., p. 239)

Ultimul volum de poezii al autorului, cu incipitul „drumul spre tenerife” m-a dus cu gândul la o călătorie în locuri exotice, pe tărâmuri edenice şi ezoterice, deşteptându-mi asimilări odiseice, mitologice. Nu era să fie doar atât.

Critica elitistă de specialitate, de care Eugen Dorcescu beneficiază cu prisosinţă, pune acest itinerar într-o ramă mistică, un drum iniţiatic în scopul ultim uman, apropierea de Dumnezeu, cu o argumentare religioasă amplă, pornind de la perceptele Sfântului Augustin şi continuând cu apostolatul Sfântului Pavel. Sensul dat călătoriei eremitului sau scribului este cel de înalt standard duhovnicesc.

Eu, simplu cititor, l-am întrevăzut un parcurs amplu, lirizat în limbaj modernist, un traseu spiritual de purificare, în sensul cunoaşterii etapelor sale.  L-am interpretat mistic, într-o  glisare arhetipală a călătoriei pe conştientizarea spiritual-religioasă a omului scrib,  însă în forma laică a aspectelor vieţii.>>>>>

De CLB

Cenaclul Cartea Tinerilor Scriitori- Rezultatele concursului Eminescu

Cenaclul Cartea Tinerilor Scriitori a organizat un concurs de poezie cu tema Eminescu în luna sărbătoririi marelui poet. La început de drum fiind, premiile noastre pot fi modeste dar scriitorii noştri ambiţioşi au răspuns cu dăruire acestui îndemn. Concurenţii au participat cu poeme scrise cu talent şi din suflet, toate poeziile participante fiind  reuşite şi cu străduinţă compuse.

După votul de care dispun toţi membrii cenaclului în mod egal, rezultatele au evidenţiat următorul clasament:

Locul I    –   Vlad Andrei Burlan

Locul II  –   Ana Maria Gîbu

Locul III –   George Gîtlan

Vlad Andrei Burlan, un tânăr talentat care este cu noi încă de la începutul activităţii noastre, are 17 ani şi este elev în localitatea Motru- Gorj. La întrebarea mea, “Ce ţi-ai dori de la scris?”, răspunsul lui a fost unul pe măsura vârstei şi preocupărilor sale:

“e greu de spus ce îmi doresc cu adevărat de la scris,
cert este că hârtia nu se supără pe tine orice i-ai
spune iar cerul gurii se poate lipsi oricând de câteva stele
în favoarea pixului.”

Scrie în acest stil inconfundabil, modernist cu accente realiste dar cu o estetică aparte, cu un simţ al măsurii lirice şi al exprimării ponderate, concise.>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Cristian NEAGU:,,DANIELA VOICULESCU, POEMATICĂ ŞI SEMNIFICAŢIE”

Încântat să descopăr rafinamentul versului liber, – uneori ca reacţie antipozitivistă – am putut încadra stilul Danielei Voiculescu în categoria poeticii moderne, care răspunde exigenţelor semantice în ceea ce-l priveşte pe lector, fără a-mi propune obiectivul definit prin formula: „faire de la beaute avec les mots.” Trebuie totuşi să facem o remarcă restrictivă şi anume, că descrierea unui sistem stilistic este cu mult mai dificilă decât cea a altor sisteme. Şi cum conceptul de sistem permite raportarea trăsăturilor stilistice şi a nivelurilor de tonalitate la ceea ce este stilul, în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, vom diseca materia şi forma poetică a trei dintre volumele semnate de autoarea sus menţionată.

În volumul intitulat „Spica” (Ed. Tiparg – 2008) codurile poetice ascund portretul psihologic feminin, conturat în tuşul unei tristeţi zâmbitoare, protejând  adâncimile sufleteşti ale unui tumult surd, peste epitaful lespezii amintirilor: „vreau o zi deschisă…/cu zbor rotund de porumbei/vreau un gând roşu” (De dor, p.5) Reţinând acelaşi sentiment, constatăm că prin armonizarea contrariilor acesta divulgă mai mult: „când dimineaţa e prea albă/când sufletul meu e prea ars,/întrebările se subţiază,/se despletesc peste vreme…/devin femei viclene,/devin risipă de cuvinte!”(Non omnis moriar, p. 6) Concluzia la care ajungem, privind determinarea acestor stări destăinuite versului, ne indică faptul că se produce separaţia dintre alcătuirea unor foneme solidare, şi constanta care se grupează pe baza unităţilor de sens: „viaţa s-a încăpăţânat mereu,/m-a amânat mereu,/adorând să-mi plătească cu suferinţă…” (Flamingo albastru p.8) În geometria vie a corelaţiilor poematice se produce însă şi voluptatea poetică prin abordarea imaginii mistice în decor picassonian: „vorbesc cu liniştea/acestei dimineţi…/şi-mi simt sufletul mic,/un zâmbet de Nichita,/oprit în colţ de timp…/şi-alunec, scânteie rece,/luceferină…/atrasă de lume, culeasă/de vânt…./şi-mi plâng ochiul,/predestinat să iubească,/şi plâng…umbra,/apoi tăcerea…” (Fulg rătăcit, p.14)>>>>>

De CLB

ARTE-Dorel SCHOR:,,Eva DANON – o pianistă care pictează”

S-ar putea crede că afirmaţia din titlu este o metaforă. Dar nu este… Mă aflu în faţă unei doamne mignione fragile şi elegante, într-un apartament cu pereţii acoperiţi de tablouri. Pictate de ea. Numai că doamnă Eva Danon are altă formaţie: e pianistă de profesie. A studiat ani de zile pianul la Conservatorul din Bucureşti că apoi să predea lecţii în şcoli de balet şi, mai mult, să însoţească formaţii de mare ţinută, balerini vestiţi şi coreografi de faimă internaţională, precum Mia Arbatova, Gertrud Krauss, Rina Scheinfeld… Şi alţii.

Cum a ajuns la pictură? La această întrebare nu e greu de răspuns. Sunt foarte multe exemplele cu oameni talentaţi, dotaţi pentru mai multe arte. În cazul Evei, începuturile se pierd în copilărie şi adolescentă. Întotdeauna i-a plăcut să deseneze. Să picteze. Tablourile ei, din diferite perioade, deci din vîrste diferite, au un numitor comun. O pregnantă sensibilitate. O deschidere către un romantism nealterat de trecerea anilor şi de framântările fireşti ale vieţii. Poate rămâne romantică o femeie care a cunoscut, că mai toată lumea, ce înseamnă luptă pentru existenţa? Dovadă că da…

Stilurile sunt totuşi diferite. Fără să-şi propună în mod special, Eva Danon alunecă în surrealism într-un tablou în care pianistă ar putea fi chiar ea, pianul ajunge la plafonul unei săli de concert aristocratice şi în aer pluteşte bustul lui Toscanini. Alteori, stilul e aproape naiv, mai ales cînd tabloul îşi propune un aer familial, nostalgic.>>>>>

De CLB

CĂLĂTORII DE SUFLET-Elena Buică:,,LOCAŞURI SFINTE – Mânăstirea “Sfântul Gheorghe” comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman”

În vara anului 2009, un fapt deosebit  a avut darul să-mi strecoare fiorii credinţei în fiecare fibră – mânăstirea care s-a înălţat la marginea satului meu natal, Ţigăneşti-Teleorman. Orice mânăstire este un dar dumnezeiesc, dar aceasta are ceva aparte. Odinioară, mânăstirile de pe întinsul ţării  au fost construite, de domnitori sau boieri în semn de credinţă, de mulţumire şi de jertfa bineplăcuta lui Dumnezeu şi acestea au fost înzestrate cu o bună stare materială. Cu mâinile goale, dar cu o nestăvilită încredere în mila şi atotputernicia lui Dumnezeu, s-a abătut pe meleagurile noastre un călugăr, venit de prin părţile Maramureşului, Ieroschimonahul Prodromos Bele, cu folositoarea dorinţa de a înalţa şi în Ţigăneşti o mânăstire, după ce lăsase în zona de unde  venise, o mânăstire construită “între sate” (între satul Ţeghea, comuna Craidorolţ, judetul Satu-Mare, sat ce se află între Satu-Mare şi Satu-Mic) şi mai trecuse şi prin comuna vecină, Brânceni, să dea o mână de ajutor şi mânăstirii ce s-a înălţat spre slava lui Dumnezeu în primii ani ai acestui mileniu. Voia lui Dumnezeu a fost să se stabilească în Ţigăneşti, deşi comunele sunt foarte apropiate. A ales “loc de mânăstire /şi de pomenire” peste calea ferată, în vârf de deal, unde este mai multă linişte în duh, departe de gălăgia şi forfota localităţii.S-a aşezat pe treabă cu mare sârg şi împreună cu credincioşii, a început să se înalţe mânăstirea. – Părinte, l-am întrebat eu, cum aţi luat hotărârea să veniţi prin locurile noastre, venind tocmai din îndepărtatul Maramureş?- Sfânta carte zice că: “vântul suflă, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce”, Dumnezeu are planurile Sale, iar noi trebuie să-L lăsăm să lucreze prin noi, numai aşa se împlineşte ceea ce  cerem prin rugăciune zicând: “vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”. Se spune ca oamenii din sudul ţării sunt mai reci, mai dificili, dar dacă este cineva să-i înveţe să creadă drept în Dumnezeu cel Adevărat, să îi stârnească la faptele credinţei, ei vor da “roade vrednice de pocăinţă”, şi ei sunt oameni buni, dar sunt “ca o turmă fără păstor”.- Şi s-a dovedit această părere? – Sigur că da. >>>>>

De CLB

POEZIE-Cezarina ADAMESCU:,,DIMINEŢI NELOCUITE sau ÎNGERUL ESTEBAN”

MOMENT LIRIC –  CEZARINA ADAMESCU

Mereu îţi simt lipsa
de parcă în orice moment
ar veni peste noi apocalipsa.
Grăbeşte-te, îngerul meu,
Esteban,
să mă aşezi iar sub formă de stea
pe altarul din inima ta,
să-ţi strălucesc
– licurici – în adânc,
grăbeşte-te fiindcă vine
ziua de apoi
când din părul meu lung
vor încolţi lăcrămioare
şi caprifoi…

XXI
Azi sunt năpădită de tine
ca un fier cotropit de rugine.
Din inimă îţi ţâşnesc
flăcări lichide
dar tu ai privirile vide
şi nu-mi pricepi strigătul mut
azvârlit după tine
în absolut…
>>>>>

De CLB