Anunțuri
De CLB

EDITORIAL-Elisabeta IOSIF:,,Popas în Maramureş”

Situat în nord-vestul ţării, judeţul Maramureş acoperă o suprafaţă de 6215 kmp –  relativ mare , dacă ne gândim la relieful  complex dar preponderent muntos(43%). Sub piscurile munţilor Rodna  şi  Ţibleş sau sub dealurile Codru dar şi pe văile de apă despletite între molcome coborâşuri montane  vei găsi călătorule câte o biserică de lemn a cărei turlă ţâşneşte   spre lumea cerului.

Sunt  multe simboluri în această zonă. În  Antichitate,  muntele semnifica în acelaşi timp centrul şi axul universului. Celelalte elemente, cum sunt copacul , coloana,   săgeata –  reunite într-o idee unică – sunt definite de-a lungul unui ax ideal sau concret. Cum fiecare ţară  îşi are propriul centru, păstrând proporţiile, “Ţara Maramureşului “  a răspuns unei asemenea funcţii prin răspândirea pe teritoriul său geografic  a bisericilor unicat,  construite din lemn. Mai mult, încă din vremurile străvechi putem spune că,  în inima satului clopotniţa, turnul clopotniţă, turla azvârlită spre cer, răspund aceleiaşi nevoi de ocrotire providenţială. Multe din mânăstirile şi bisericile ortodoxe din zonă,  cum a fost lăcaşul de cult ortodox de la Bârsana, au rezistat presiunilor  Bisericii Romei, de la mijlocul veacului al XVl-lea. Poate de aceea, civilizaţiile preelenice au considerat copacul , din care se construiau casele sau obiectele casnice şi de cult, centrul axial, consacrându-i un cult: dafinul lui Apollo, teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, smochinul indian în India, bambusul în Japonia şi exemplele pot continua.

Pentru Maramureş, străbunii au ales două esenţe de copaci, pe care i-au considerat înfipţi în mijlocul universului lor: bradul şi stejarul.

PATRIMONIU  MONDIAL

Ne oprim la Ieud, una dintre cele mai vechi vetre locuite neîntrerupt. S-au descoperit  aici obiecte din epoca bronzului şi din perioada romană. Fiind  atestată documentar din sec.al XI –lea, localitatea  IEUD e declarată monument istoric . O   zonă protejată, unde se află o biserică numai  din lemn de brad, ridicată  în secolul al XIV-lea. În această localitate aflată pe valea Izei ea reprezintă cea mai veche biserică de lemn din România (1364), dupa unii cercetatori, chiar cea mai veche construcţie din lemn din Europa (sec.XIV).   Se consideră o altă descoperire preţioasă  şi  “Codicele de la Ieud” din 1391, găsit în podul bisericii. Este cel mai vechi document scris de mână în limba română cu caractere chirilice. Documentul se află acum la Biblioteca Academiei   Române. Biserica este amplasată în zona cea mai înaltă a localităţii iar  turla sa zveltă, înaltă de peste 30 de m scrutează zările.

>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Elena Armenescu:,,Primordiale”

PRIMORDIALE

De ce totdeauna trebuie să fie

O apă

Un foc

Cerul,  pământul

Şi văzduhul acesta ameţit

De neliniştea zborului?

Cum să fie înţeleasă

Povestea aceasta

În care o melancolie aspră

Îşi ţese văl din incertitudini,

Somnambule deznădejdi?

Neaşteptate amintiri

Incendiază

Arogante trădări

Că urci sau cobori,

La fiecare treaptă simţi

Golul.

>>>>>>>>

De CLB

ESEU-GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU:,,MIHAIL EMINESCU-O REVELAŢIE MEREU PREZENTĂ”

De la Eminescu orice rând, orice gând, poate ascunde o scânteie de cer!”

(Mitropolitul Antonie Plămădeală)

În filele timpului nostru milenar, Cerul s-a deschis pe creasta augustă carpatină, rostogolind în adâncul de taină o scânteie de Luceafăr.

Întreaga Vatră strămoşească cu Munţii ei semeţi, cu Apele ei brodate-n legende, cu Codrul ei verde zugrăvit în doine, a făcut să vibreze coardele întregii Naţiuni de o bucurie divină.

În veşmântul său de lumină, Eminescu e o revelaţie mereu prezentă, mereu strălucind în adâncul său de frumuseţi.

Hărăzit de Bunul Dumnezeu şi dăruit nouă tuturor daco-românilor în primul rând şi apoi lumii, ca Lumină din LUMINĂ, Eminescu s-a întrupat din înţelepciunea stămoşească multimilenară, dăruindu-ne la rându-i apoteoza geniului său exprimată categoric în “Luceafărul”, capodoperă care exprimă metaforic LOGOSUL întrupat.

De aici din această LUMINĂ fără de Început, îşi are început strălucirea sa. Şi atâta timp cât sub binecuvântarea LOGOSULUI, strălucim în lumina Luceafărului nostru, suntem într-o veşnică sărbătoare.

“Cuvintele lui Eminescu au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele.”( Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 14).

Fiecare zi pune în Corola ei de flori, mărgăritare din Eminescu. În mireazma lor descoperim parfumul filosofiei noastre creştine-temelia culturii şi conştiinţei naţionale. Dacă am întreba pe orice om să ne spună sincer care e dorinţa lui cea mai nobilă, cred că ar răspunde clar şi răspicat: “Vreau să fiu fericit!”. Dacă punem aceeaşi întrebare oricărui creştin autentic ne va răspunde: “Sunt fericit că îl cunosc pe Bunul Dumnezeu!”. Dacă ne vom adresa însă, unui român adevărat (daco-român) cu aceeaşi întrebare sigur ne va răspunde: “Îi mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dăruit şi pe Eminescu!”.

Faptul că Eminescu a preacinstit-o pe Fecioara Maria, e dovada Rugăciunii şi “Răsai asupra mea, lumină lină”, pe care ni le-a lăsat ca testament.>>>>>>>>>

De CLB

EXEGEZA:,,UN POET ALES ŞI POEMELE SALE NEALESE”

NICOLAE BĂCIUŢ, ANOTIMPUL DIN COLIVIE, antologie, Editura Nico, Târgu Mureş, 2008

În spaţiul mirific transilvan, vatra dacilor liberi, poeţii nu se dezmint: ei scriu cu sângele cuvintelor inscripţii pe piatra de hotar. Cuvinte nemuritoare care-şi sapă singure tranşeele şi se adâncesc în inimile celor care le trăiesc şi le caută. Astfel de cuvinte, (ne)preţuite stau azi mărturie despre un timp şi un loc numit Acasă. Un loc unde te întorci mereu ca să poţi să pleci iar şi să revii împins de arşiţa dorului. Oamenii locului, deşi sunt aidoma celorlalţi, au ceva special: o sfântă nevoie de înalt, de curat, de frumos, de adevăr şi de comuniune.

Pentru un eventual bilanţ provizoriu, compus din aproape o mie de poeme, Nicolae Băciuţ şi-a alcătuit  ANOTIMPUL DIN COLIVIE, o antologie de autor  bine structurată, urmărind meandrele inspiraţiei şi aşezându-le, după un eşafodaj propriu. Ai zice, O mie şi unu de poeme, precum basmele Sheherazadei, menite să amâne sine die sentinţa implacabilă pe care o primise, astfel că ea este nevoită să inventeze. Stare de graţie care a dus la cea mai frumoasă colecţie de basme orientale nemuritoare.

Un sfert de veac singurând-împreună cu Domniţa Poesis. Pornind de la Muzeul de iarnă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, poetul ascultă „vocile în oglindă”, ale lui Umberto Eco,   trecându-şi  în revistă, ca într-o pliculă alb-negru, toate sentimentele, începând cu un „Sentiment la marginea oraşului”.

Aşa cum mărturiseşte în poemul inaugural, scrierea reprezintă pentru autor un act absolut necesar şi  total pe care îl săvârşeşte o dată cu respiraţia. De aici concluzia că, dacă s-ar opri, ar înceta să mai respire. „Scriu şi rândurile mi se îneacă într-un cuvânt / pe care nu-l pot rosti; / pe deasupra oraşului trece în zbor o / pasăre –/ foşnetul ei, / un voal, o mireasă în nesfârşită aşteptare. / Prin oraş trece cuvântul meu / şi nici nu-l pot vedea de atâtea / ro-po-te…” Deşi destul de succint, poemul acesta e programatic fiindcă anunţă crezul poetic. Poezia (scrisul în general) nu este pentru autor o pasiune, un hobby pe care şi-l exercită duminica, în zilele de sărbători legale ori în cele religioase, cu atât mai puţin o distracţie pe care ţi-o permiţi în concediu, înotând în mare ori drumeţind pe cărări de munte. Ea este ceva vital şi la fel de firesc precum curgerea sângelui prin artere şi vene. Ideea va fi reluată şi în alte poeme.>>>>>>>>

Cezarina ADAMESCU

De CLB

POEZIE-Ioana STUPARU:,, Dimineţi cu Salcâmi”

Dimineţi cu Salcâmi

Am cules

Dimineţi cu Salcâmi înflorind,

Să-mi acopăr cu ele

Fereastra din suflet,

Când pe Dalbi Brebenei

Ai Mierii de Mai

Va curge Amurgul.

O, iartă-mă, Doamne,

Că nu vreau    să văd,

Iarăşi,

Salcâmii plângând!

IOANA  STUPARU

Mai 2007 – Bucureşti

De CLB

ESEU-ELENA TRIFAN:,,ASPECTE ALE FANTASTICULUI ÎN OPERA LUI I.L.CARAGIALE”

În accepţiunea lui Zvetan Todorov fantasticul este înţeles ca manifestare a unui eveniment neobişnuit în planul lumii reale ce nu poate fi explicat după legile acesteia şi a lui Caillois ca o alterare a unei ordini obişnuite de către ceea ce este inadmisibil.

În opera lui Caragiale este prezent în mod deosebit în schiţa “Între două poveţe” şi în nuvelele: “Calul dracului”, “Kir Ianulea”, “La conac”, “La hanul lui Mânjoală”, pe care le-am avut în vedere în realizarea studiului de faţă în care am urmărit spaţiul şi timpul de manifestare a fantasticului, metamorfozările diavolului, scopul pentru care vine pe pământ, relaţia lui cu oamenii şi reacţia acestora în faţa elementului supranatural, dispariţia diavolului, ambiguităţile şi sursele comicului.

Fantasticul se manifestă într-un cadru real: un han (La hanul lui Mânjoală), un salon (Între două poveţe), Bucureşti şi Craiova (Kir Ianulea), un drum şi un han (La conac), un drum (Calul dracului). Prezenţa drumului, nu este întâmplătoare, deoarece majoritatea scrierilor amintite au şi un uşor caracter iniţiatic.

Cadrul real se prelungeşte într-unul feeric de basm, ca urmare a faptelor de magie în nuvela „Calul dracului”, legătura între cele două planuri făcându-se prin intermediul basmului pe care bătrâna îl povesteşte drumeţului înainte de a adormi.

Iadul este menţionat numai în „Kir Ianulea” şi se insistă mai mult asupra personajelor şi a relaţiilor dintre ele decât asupra descrierii acestuia. Dracii conduşi de Dardarot par a fi organizaţi după legile lumii reale. Dardarot este foarte autoritar şi le impune sarcini pe care sunt nevoiţi să le respecte în ciuda dificultăţilor. Îi „alintă” adeseori cu vorbe şi pedepse aspre.

Timpul acţiunii este vag determinat şi plasat în trecut, amintind de cel din legendă: „Era odată” (Calul dracului), „Zice, că odată, acu vreo sută şi nu ştiu câţi ani […]” (Kir Ianulea), „a doua zi de Sfântul Gheorghe” (La conac).

În planul real îşi face apariţia diavolul, forţă a răului, metamorfozat în om sau animal care posedă însuşiri reale şi fantastice, care acţionează, mai ales, noaptea, apare în mod miraculos „De unde a răsărit omul acesta? Fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna!” (La conac) şi dispare tot în mod miraculos la semnul crucii, la ivirea zorilor sau după ce s-a săturat de câte îndurase pe pământ.>>>>>>>>>

De CLB

MARGINALII-CEZARINA ADAMESCU:,,UN POET CARE SCRIE CU SÂNGE”

George Ene, Strigăt până prea târziu, poezii, SEMĂNĂTORUL,Editura Online, iunie, 2009

Scrisul a constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile. Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la îndemână şi pe care şi le mulează după căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural, mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,

Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare”. Un asemenea scenariu pentru a concepe o poezie ar speria pe orice îndrăgostit care ar dori să aducă în dar fiinţei iubite produsul minţii şi al inimii sale.

Mai ales când spune: „Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect (…) Am devenit ardere păgână, / Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună / Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele / Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele / Şi coşmaruri – căci toate mă inundă / Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă” – tabloul acesta ne aduce aminte de Serghei Esenin, frumosul blond al veacului trecut, care a scris poeme cu propriul sânge, după ce-şi tăiase venele, într-o cameră de hotel poezii testament pentru frumoasa balerină Isadora Duncan, ori de prinţul Danemarcei, Hamlet, care o vede pe Ofelia plutind înecată pe valuri…

Chinul naşterii de cuvânt este jertfă şi mântuire, este zidire de biserici, poate fi altar şi e de dorit să devină lumină din lumină, un sentiment eliberator, edificator, stenic, atât pentru creator cât şi pentru beneficiar, altminteri, devine povară, chin, zbatere fără aripi, muncă de Sisif, fără rezultat. Poetul George Ene spune: „Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc./ Îl las să mă ardă de tot”.

Întrebarea legitimă ar fi: „Cui prodest?” – cui i-ar folosi, i-ar face plăcere acest chin,  măcar iubitei? S-ar îndupleca văzând ea acest supliciu demn de muncile infernului? Ar dori ea să străbată până la el să-i acopere cu boarea lacrimilor sale: „Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu”? Poetul însă, îşi asigură iubita că nu e totul pierdut, deşi el va rătăci ca un zbucium viu şiu se va întoarce-n praf, aici, pe pământ, „Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie, / Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie, / Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt / Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt”.>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Adrian BOTEZ:,,Poeme de vară”

HRISTOS NU VA VENI LA MAHALA…

Hristos nu va veni la mahala

să-i ţină polonicul cu noroi

Satanei – preparând prânz cu moroi –

pe gheare socotind cât va renta!

.

în bâlciul ăsta de boieli şi vome

vă pregătiţi echipamentul pentru iad:

luminile din ochi se sting ori scad –

doar excrementele mai dau arome…

.

Hristos nu va veni la mahala:

îngândurat – stă-n Jilţul Judecăţii

şi-aşteaptă-umilii cerşetori dreptăţii

.

spre cer – puţinii ce-au scăpat de la hazna;

voi ce-aţi făcut din lume – zalhana

să ştiţi: Hristos nu va veni la mahala!

***

>>>>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Cristina ŞTEFAN:,,Camelia Iuliana RADU- Despre eternitatea iubirii”

A scrie despre iubire decodat, simplu şi amplu, ca proiecţie universală a omului, ca ierarhie a sa pe scara valorilor spirituale, iată ce s-a întâmplat în două volume recent editate având ca autor pe distinsul psiholog, Camelia Iuliana Radu!

Pe muchia prezentului, un volum de proză scurtă, editat în 2009 de Etiquette, Bucureşti, cuprinde 22 de povestiri, schiţate cu minuţia detaliului, o caracteristică în stilul autoarei, de fină analistă a psihologiei erotice, sentimental expusă.

Trăiri, întâmplări, nostalgii, eseuri de îndemn, amintiri ale copilăriei, povestirile condensate au ca mesaj diversitatea şi bucuria iubirii. Nu avem de-a face cu texte edulcorante, facil sentimentale, riscul atâtor autori de pe internet(în special) care melodramatizează marea temă a iubirii, telenovelistic, în texte ridicole care încearcă imitaţii clasice de prost gust. Nu!

Aici este vorba despre o mentalitate, o atitudine filozofică asupra priorităţii iubirii într-o lume imundă, într-un sistem chinuitor spiritului. Povestirile decurg într-un cu totul alt ton şi viziune, pentru că iubirea e filtrată de întâmplări, de dialog, de idee  şi argument phihologic:

–          „Bărbaţii uită femeile care aleg iubirea. Ei vor pe cele care aleg cunoaşterea.

–     Sunt puţine.

–          De aceea sunt mulţi bărbaţi nefericiţi?

–          Şi femei. Primele rămân în sertar, iar celelalte pe plajă.

–    Şi în gândul bărbaţilor.

–          Dacă asta te consolează…”

Povestirea Eterna plajă, în simbolistică şi dialog despre „amor spiritualis” încearcă reparaţii ontologice, de fapt, introspectează sensuri existenţiale în iubire.

>>>>>>

De CLB

EXPERIENŢE MISTICE-Cezarina ADAMESCU:,,A VEDEA CU INIMA, A ASCULTA CU SUFLETUL, A SIMŢI CU TOATĂ FIINŢA PREZENŢA DIVINĂ”

PĂRINTELE JOZO ZOVKO ŞI MAICA MULŢUMIRILOR

Marţi, 24 aprilie 2001, ziua a treia a periplului nostru marian în Bosnia Herţegovina. Avem ocazia privilegiată să mergem la Padre Jovo Zovko, acest artizan al inimilor care, încă din primele zile ale apariţiilor Fecioarei a fost alături de vizionari, de pelerini, de preoţi şi de celelalte persoane consacrate, lucrând neobosit pentru interpretarea şi răspândirea Mesajelor în neumăratele meditaţii, alături de Padre Tomislav Vlasic şi Padre Slavko Barbaric (se citesc Vlasici şi Barbarici).

Este un preot fransicsan, având peste 50 de ani şi era paroh la Medjugorje în momentul când au început apariţiile. Foarte prudent la  început faţă de copii – de teama unei înşelătorii care ar fi putut discredita Biserica şi Ordinul din care face parte, el a devenit un înflăcărat apărător al mesajelor mariane şi un strălucit interpret al lor, căci, luminat fiind de un har special, pătrunde direct în esenţa acestor mesaje, reuşind, prin cuvinte simple, să le  facă uşor accesibile şi celorlalţi. El  a  reuşit chiar, în scurt timp, să înflăcăreze parohia cu o fervoare atât de puternică încât, se  poate spune că niciodată nu a cunoscut o asemenea înflorire spirituală. A avut personal harul de a o vedea pe Sfânta Fecioară.

În 17 august 1981, în presa oficială, clerul din Medjugorje şi Episcopul din Mostar sunt acuzaţi că „ameninţă cuceririle revoluţiei şi autogestiunea socialistă”. În aceeaşi zi, Padre Jozo Zovko este arestat. Se caută un motiv în predicile sale, devenite tot mai înflăcărate, şi este găsit cu uşurinţă: preotul a vorbit despre  cei 40 de ani petrecuţi de poporul lui Dumnezeu în pustiu!

Securistul din biserică nu ştie nimic despre pasajul respectiv cuprins în Vechiul Testament, dar se gândeşte că este vorba de o aluzie la cei 40 de ani de când durează regimul comunist în Iugoslavia.

Preotul  Jozo va fi supus unui lung proces şi condamnat, la 22 octombrie, la 3 ani şi jumătate de închisoare.>>>>>>>>>

De CLB

REPORTAJ-Elena TRIFAN : ,,SĂRBĂTOAREA NARCISELOR”

În fiecare an, în preajma Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în  localitatea Vad, comuna Şercaia, judeţul Braşov, are loc Sărbătoarea Narciselor.

O mulţime de oameni, fie cu maşina personală, fie în căruţe, fie  pe jos se îndreaptă către Poiana Narciselor străjuită pe de o parte de mesteceni ocrotitori, pe de altă parte de măreţia Carpaţilor  cu vârfurile încă acoperite de zăpada ce străluceşte în lumina soarelui.

Prima parte situată pe un tăpşan, printre mesteceni, are aspect de târg sau de bâlci, cu tarabe pline cu mărfuri de tot felul şi miros îmbietor de mici.

Ne impresionează afluenţa participanţilor la sărbătoare, persoane de toate vârstele: copii, tineri, adulţi, bătrâni, fete şi băieţi, femei şi bărbaţi, români şi de alte etnii.

Toţi par a se fi desprins din tumultul vieţii cotidiene şi sunt dornici să pătrundă într-un alt univers, unde măcar pentru câteva ore să îşi petreacă timpul în alt ritm, să se poată bucura de puritatea, bogăţia şi generozitatea naturii.

Pe o alee ce se continuă în dumbravă,  ca într-un ritual sau un pelerinaj al florilor, în timp ce unii oameni se îndreaptă spre pădure, alţii se întorc deja cu buchete de narcise în mâini, cu bucuria şi mulţumirea întipărite pe feţe.

Iniţial suntem nemulţumiţi de jaful făcut în natură, dar pe măsură ce ne apropiem de poiana din pădure, asemenea celorlalţi devenim nerăbdători să vedem narcisele, să ne bucurăm de farmecul şi mulţimea lor.

Tot înaintând în pădure, avem impresia că ne afundăm într-o gură de rai, că ne întoarcem în mult visatul paradis originar unde printre copaci măreţi şi vajnici, cu forme armonioase şi inedite, printre arbuşti ale căror flori albe contrastează cu verdele pădurii, florile de narcise, albe şi pure ca şi zăpada de pe vârful muntelui şi ca şi trunchiurile albe ale mestecenilor, îşi trăiesc ultimele clipe.>>>>>>>

De CLB

MARGINALII:,,CULTURA OMULUI ŞI OMUL CULTURII”

NICOLAE BĂCIUŢ, O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE ÎN INTERVIURI, VOL.II, SEMĂNĂTORUL, Editura online, 2010

-partea întâia-

Criticul Alex. Ştefănescu afirmă despre „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”:

„Nicolae Băciuţ are vocaţia dialogului, pe care şi-a afirmat-o încă dinainte de 1989, când monologul dictatorului, întrerupt doar de aplauze, acaparase viaţa publică. În aparent inofensiva revistă Vatra din Târgu-Mureş, tânărul (pe atunci) poet oferea, în avanpremieră, captivante talk-show-uri tipărite, la care participau scriitori importanţi. El a dus mai departe această îndeletnicire subversivă după 1989, când a dispărut cenzura, dar nu şi un stil al ipocriziei creat şi consolidat în timpul comunismului.

Acum, Nicolae Băciuţ, poet talentat şi interlocutor profesionist, ne pune la dispoziţie o amplă selecţie (920 de pagini) din interviurile sale. Volumul aduce succesiv în prim-plan nu mai puţin de 120 de scriitori din toate generaţiile, angajaţi în dialoguri revelatoare. Este vorba, practic, de o istorie a literaturii române contemporane dialogată.”

Tot referitor la acest tom colocvial de excepţie şi criticul Petru Poantă scrie:

„…Iată o idee ingenioasă şi provocatoare. Într-o asemenea perspectivă, istoria literaturii este o operă deschisă, aleatorie, în care unii scriitori sunt deopotrivă personaje şi autori. E un spectacol eclatant, de o fabuloasă diversitate, pe un scenariu, şi el imprevizibil, scris de Nicolae Băciuţ. Volumul va constitui o surpriză alarmantă pentru defetişti, căci se va observa numaidecât că lumea literară de sub comunism e populată de fiinţe vii şi de multe spirite liberare; o lume deloc uniformă şi în care nu se vorbea doar în limba de lemn. Avea culoare, idei şi dinamism, restituite prin aceste interviuri, nu atât ca nişte documente de arhivă, cât ca expresii ale unei reale efervescenţe spirituale”.

Şi alte voci autorizate s-au pronunţat despre această admirabilă carte în care, jurnalistul prin excelenţă, Nicolae Băciuţ demonstrează că literatura română are nenumărate comori, iar  tezaurul său este nepieritor şi inepuizabil. >>>>>>>

Cezarina ADAMESCU

De CLB

Un nou site literar interactiv

Lira 21- cenaclu literar


Spuneam în decembrie 2009:

“Suntem un cenaclu interactiv pentru promovarea literaturii de bună calitate a tinerilor. Mulţumim autorilor de literatură contemporană, implicaţi în proiectul Cartea Tinerilor Scriitori şi le promovăm creaţia cu drag! Vă dorim succes ! Cristina Ştefan”

Spunem în iulie 2010:

Suntem primul cenaclu online interactiv a cărui muncă s-a publicat într-o carte

“Lira în patru puncte cardinale”, editura Rovimed 2010.

Cenaclul Lira21 îşi continuă şcoala, graţie eforturilor echipei care a fondat acest nou site de literatură contemporană, extinzându-şi preocuparea şi în celelalte domenii de scriere, proză, teatru, satiră, artă. Urez ca publicaţiile următoare să însemne calitate, actualitate, modernitate şi recunoştere literară!

LANSARE SITE LIRA 21

PE DATA DE 15 IULIE ORA 10 AM, ARE LOC LANSAREA REŢELEI LITERARE LIRA 21, UN EVENIMENT DATORAT CENACLULUI CARTEA TINERILOR SCRIITORI ŞI ECHIPEI CARE L-A SUSŢINUT MATERIAL ŞI SUFLETEŞTE.
NE VOM BUCURA DE ACEST NOU LĂCAŞ AL LITERATURII ŞI PRIETENIEI!
FIŢI BINEVENIŢI!

Cristina Ştefan, creator Lira 21

De CLB

ESEU-Alexandru PETRESCU:,,PÂN’ LA DUMNEZEU… NE MĂNÂNCĂ SFINŢII!”

Isus a plecat dintre noi doar cu o coroană de spini. Preoţii îl slujesc îmbrăcaţi în aur şi cu nestemate la potcap. O fac pentru El, pentru noi sau pentru ei înşişi? Biserică creştină primitivă a fost reformata de Împăratul Constantin şi îmbrăcată cu acel fast bizantin ce s-a perpetuat până azi. „Până la Dumnezeu te omoară (sau te mănâncă) sfinţii” spuneau buneii noştri. Sau prin Dacia superioară ziceau: „Pân’ s-ajungi la Dumnezeu, mii de sfinţi în drumul teu, toţi cu mână-ntinsă ceu…”

Nu ne mănâncă pe noi sfinţii, ci doar aceia care ni se prezintă drept sfinţi…

Important, cred eu, e să fim realişti, dar şi credincioşi pentru că există forţe echilibrante în chiar lumea pe care o trăim acum, şi aici – Până la Dumnezeu te omoară (sau te mănâncă) sfinţii! Această este o vorba nu numai greşită, dar chiar dăunează Sfintei noastre credinţe. Se bazează această zicală pe versetul: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6;2). Dar după cum se observă sfinţii vor judeca lumea, însă n-au omorât şi nici nu vor omori pe nimeni, ba dimpotrivă se roagă, mijlocesc la Dumnezeu neîncetat pentru mântuirea noastră, ei fiind „casnici ai lui Dumnezeu”.

O pildă cu un copil sărman

Într-un oraş, într-o noapte geroasă, tocmai se stârnise un viscol. Un băieţel vindea ziare la colţul străzii, iar oamenii treceau doar când şi când pe-acolo. Băieţelului îi era atât de frig încât nici nu mai încerca să mai vândă ziare. S-a dus la un poliţist şi l-a întrebat: „Domnule, ştiţi cumva din greşeală un loc călduros unde ar putea dormi un băiat sărac în noaptea asta? Vedeţi dumneavoastră, eu dorm ghemuit într-un colţ, mai jos, pe alee, şi e îngrozitor de frig acolo în noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc călduţ unde să stau”. Poliţistul s-a uitat la băiat şi i-a răspuns: „Du-te pe stradă asta la vale şi vei ajunge la o casă albă mare. Când ajungi acolo, să baţi la uşă şi când îţi va deschide să spui doar «Ioan 3 cu 16» şi te vor lasă să intri”.

Şi aşa a şi făcut. A urcat treptele, a bătut la uşă şi după câteva clipe i-a deschis o doamnă. Băiatul s-a uitat la ea şi a zis: „Ioan 3 cu 16”. Femeia i-a zis: „Intră, fiule”. L-a luat înăuntru şi i-a arătat un leagăn în faţă unui şemineu pe care să se aşeze şi a plecat. >>>>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI:,,PANSEURI LIRICE SAU TÂNĂRA PASĂRE A ÎNŢELEPCIUNII”

IONUŢ CARAGEA, DICŢIONARUL SUFERINŢEI – citate, aforisme, vol, II, Fides, Iaşi, 2010.

Aşa cum mărturiseşte tânărul autor în Cuvântul în care-şi motivează demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrări, Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definiţii sau idei preconcepute despre ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem în vieţile noastre. Îmi voi cere scuze dacă vor apărea unele contradicţii, ele reflectând stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Însă, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradicţiilor se află cheia. Datoria noastră, a tuturor, este să ne căutăm sensul existenţei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfăptuim acest lucru.”

Şi celor care cârcotesc împotriva acestui gen care solicită atât inteligenţa, experienţa de viaţă  dar şi trăirea afectivă, Ionuţ Caragea le spune: „Nimeni nu este obligat să-şi caute fericirea în <Dicţionarul suferinţei>. Iată-l acum pe poetul Ionuţ Caragea în ipostaza de panseist într-un florilegiu superb de gânduri filozofico-poeticeşti transpuse tematic într-un presupus „dicţionar” şi nu unul oarecare, ci un dicţionar al suferinţei. De ce al suferinţei? Pentru că suferinţa este apanajul poetului. Este starea lui de graţie. „Naturelul” său.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică. Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.

Plimbându-se lejer pe o plajă întinsă, de la zenit la nadir, cuprinzând teme precum: dihotomia adevăr-minciună, destinul, dragostea, dar şi iubirea între care Ionuţ Caragea face o distincţie, Dumnezeu şi îngerii, panoplia în care sunt înfipte precum cuiele-n cruce: durerea, suferinţa, tristeţea şi lacrimile; dar şi fericirea, speranţa, nimicnicia, gânduri şi consideraţii despre… gânduri, inteligenţă, minte, nebunie şi iar gânduri, lumină, întuneric, tenebre, pe treapta superioară a luminii – iluminarea înconjurată de umbre şi înfăşurată-n curcubeu, reflecţii despre moarte, despre oameni, lume, umanitate, în sfârşit, despre Poezie şi tot ce înseamnă cuvânt (la Ionuţ Caragea – tot ce înseamnă cuvânt poate deveni Poezie!!), străfulgerările de gând sunt o lectură agreabilă şi utilă oricărui suflet în căutare de sine sau de altul-pereche.>>>>>>>

Cezarina  ADAMESCU

De CLB

PROZA-Cristina Bîndiu:,,O moarte ca oricare alta”

Moş Costache se simţea bătrân. Că era bătrân  ştiau toţi. Ştia şi el.  Nimeni însă nu mai ştia cât  de bătrân. Poate numai Dumnezeu …  deşi lui i se părea că Dumnezeu îl uitase de mult… Aşa cum îl uitaseră şi oamenii … şi păsările… şi cântecul vântului…

Doar lumina îi mai rămăsese. Lumina şi  mirosurile….  Pentru el răsăritul  lumina roşu şi avea miros de  pământ reavăn, proaspăt deşteptat din somn… Lumina de primăvară avea ceva de verde sălbatec, proaspăt, dar mirosea amar, a nuci verzi şi a zbor de berze ostenite. Cum era mirosul acela, moş Costache n-ar fi ştiut să-l descrie…  Vara lumina  era de un alb strălucitor, un alb metalic ce zgâria  ochii, iar mirosul, inconfundabil,  de fân uscat şi piersici coapte.  Doar toamna aducea a  aromă de  plete ude şi lumina stins ca o iubire pierdută. Iarna mirosea a moarte…

Oamenii din sat aşa-l pomeniseră. Acolo, pe creasta dealului, privindu-i  cu duioşie, cu milă, uneori cu amar.  Îl priveau şi ei uneori, când aveau timp.  Mai treceau pe la el şi-i dădeau bineţe, mai poposeau alături şi-i povesteau necazurile şi bucuriile…Doar că, de regulă, în ultima vreme nu prea  mai aveau timp. Erau prea grăbiţi, prea îngrijoraţi, prea trişti  …  Deveniseră, an cu an, mai  închişi în ei, mai egoişti, mai străini…

Lui moş Costache îi plăceau copiii.  Deşi, copiii de acum nu mai semănau cu cei de altădată. Pe cei de odinioară îi vedea des. Ieşeau pe deal, la joacă, când aveau timp. Alergau unii după alţii, înălţau zmeie – pe care le pierdeau din când în când din cauza jocului nebunatic al vântului; moş Costache le prindea din mers, iar copiii îi mulţumeau mângâindu-i  mâinile aspre – , se rostogoleau prin iarba umedă, se băteau cu bulgări de zăpadă,  râdeau….. Iar râsul lor se ridica clocotitor la ceruri… Bătrânul era sigur că până şi Dumnezeu râdea de râsul lor, şi se bucura în sinea lui. Ştia el că şi Dumnezeu avea nevoie, din când în când, să râdă. Prea era singur acolo sus… Singur şi bătrân şi preocupat de copiii Lui…

Azi , copiii nu mai ştiau să alerge.  Toată ziua stăteau în casă, cică era mai interesant să butoneze la o chestie mare şi neagră care spun oamenii că-i zice computer… Uneori, ieşeau să se plimbe prin parc… Cine-a mai văzut aşa ceva? Copiii să se plimbe!!! Stăteau pe bănci ceasuri întregi şi discutau… Erau  ca nişte replici miniaturale ale maturilor… Serioşi, preocupaţi, fără urmă de zâmbet pe faţă, cu ochii pe ceas, permanent, ca şi cum ar întârzia la serviciu.>>>>>>

De CLB

MEDITAŢII CREŞTINE-Cezarina ADAMESCU: ,,ROZARIUL BUCURIEI PERFECTE”

-Coroniţă de rugăciuni franciscane pentru devoţiunile private-

Se poate recita în mod paricular de ziua Sfântului Francisc-)

ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH. AMIN.

1.Să medităm  Bucuria perfectă de care a fost cuprins Francisc în momentul când, hotărându-se să-L urmeze pe Cristos, s-a lepădat de veşmintele lumeşti şi s-a îmbrăcat într-o robă săracă, în faţa episcopului din Assisi şi a tatălui său Pietro Bernardone, putând spune din clipa aceea: „De acum înainte am un singur Tată în Ceruri” – şi astfel şi-a început viaţa de predicator itinerant al Evangheliei.

1 Tatăl Nostru…1 Bucură-te Marie…1 Slavă Tatălui;

O Isuse, care Te-ai vădit în chip minunat în Sfântul Francisc, imprimându-ţi în el Sfintele Stigmate dureroase, prin aceste semne, dă-ne şi nouă să ne lepădăm de toate pentru a Te putea dobândi pe Tine, bucuria perfectă şi trainică.

2.În al doilea Mister de Bucurie perfectă, medităm cum, iluminat de Duh, Sfântul Francisc s-a lepădat cu uşurinţă de bani, de întreaga viaţă luxoasă, renunţând la avere, la familie, la toate, pentru a-L urma de bunăvoie pe Cristos sărac  şi răstignit şi jurând credinţă perfecă logodnicei sale, Domniţa Sărăcia, s-a hotărât să-i slujească toată viaţa, putând fi numit de atunci: Sărăcuţul lui Dumnezeu.

1 Tatăl Nostru…1 Bucură-te Marie…1 Slavă Tatălui;

O Isuse, care Te-ai vădit în chip minunat în Sfântul Francisc, imprimându-ţi în el Sfintele Stigmate dureroase, prin aceste semne, dă-ne şi nouă să ne lepădăm de toate pentru a Te putea dobândi pe Tine, bucuria perfectă şi trainică.

3.În al 3-lea Mister, ne amintim de Bucuria perfectă care l-a cuprins pe Sfântul Francisc când, învingându-şi săbiciunea de o clipă, a sărutat un lepros care întinsese mâna după pomană şi  care, după o clipă s-a făcut nevăzut. De atunci, străbătut de un adânc sentiment de umilinţă şi de pietate, Francisc a început să le ofere ajutorul leproşilor, spălându-le rănile cu mare compătimire şi afecţiune, văzând în ei chipul Mântuitorului.>>>>>>>

De CLB

ESEU-Elena BUICĂ: ,,GÂNDURI DESPRE SENECTUTE”

Motto:

Nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii.

Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste “trăiri” fără să le trăieşti. Ioana, prietena mea din copilărie, fără nicio clasă primară, dar cu înţelepciunea omului din popor, îmi spunea: “Ştii ce simt eu acu` la bătrâneţe? Că asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea în loc”.

Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum este altul, durata  vieţii a crescut cu 10-20 de ani faţă de anii `80. Eu m-am pensionat “de bătrâneţe” la 55 de ani, iar fiica mea, aproape de acestă vârstă, este în culmea aptitudinilor de muncă.

Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului, poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor. Mulţi tinerii care dau târcoale scrisului, chiar daca sunt înzestraţi cu har, nu rămân pe acest tăram, mai ales dacă acesta se face prin voluntariat, aşa cum sunt multe publicaţii. Ei se orientează mai mult pe planul împlinirilor existenţei practice. Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult.

Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau sensul cel mai profund al vieţii. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru  armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei. Porţile sufletului sunt mai larg deschise încât, scânteile de lumina şi căldură îşi găsesc calea mai uşor spre semenii lor. >>>>>>>

De CLB

CU HAI-KU ÎN CETATE-Cristina Ştefan: ,,Rezultatele concursului de haiku”

În luna iunie s-a desfăşurat în cadrul cenaclului Cartea Tinerilor Scriitori (de curând Lira 21) un concurs de poeme haiku.

Câştigătorii concursului HAIKU:

LOCUL I-  Ioana Mihaela Fraiu

roșul macilor
petale între buze
clipe apuse

Locul II- la egalitate Ioana Mihaela Fraiu şi
Mirela Orban

fluturi rătăciți
în privirea mamei
stropi de amintiri

brazdă întoarsă
rădăcini dezgropate-
oftat strămoşesc

3. Locul III- Doina Leonte

Bonsai înflorit –
În palmele omului
Un fluture trist.

>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-CEZARINA ADAMESCU: ,,SONETELE PRIMĂVERII SUFLETEŞTI”

SONETUL CĂUTĂRII IDEALE

La porţile pădurii  te-am strigat

Cum Sunamita şi-a strigat iubitul

La ceasul sfânt când reînvie mitul

Străjerii nopţii mult m-au instigat.

.

Cum arde lumânarea prinsă-n sfeşnic

Cum caută botezul neofitul

Oficiind cu sfiiciune ritul

Simţeam în  inimă cuvântul veşnic.

.

Ecoul glasului mi se spărgea

De zidul nopţii-n sunet de-alăute

Se năruiau cărările pierdute

Eu mă rugam pe boabe de mărgea.

.

Te-am căutat prin marile cetăţi

Nădăjduind să-nduplec noaptea să-ţi

>>>>>>>

De CLB

CRONICI,RECENZII,POLEMICI-Emil BUCUREŞTEANU: ,,O carte utilă: Mic tratat de deflorare de Virgil Răzeşu”

Chirurgul Virgil Răzeşu din Piatra Neamţ. doctor în ştiinţe medicale, este cunoscut de concetăţenii săi, pietrenii, pentru activitatea sa profesională. Chiar subsemnatul a suportat o operaţie de hernie, făcută cu mână fină de  doctorul Răzeşu.

De mai mult timp, precis nu pot stabili data, domnul Răzeşu are ca preocupare cotidiană mânuirea nu numai a bisturiului ci şi a condeiului, şi nu pentru a scrie lucrări ştiinţifice, preocuparea care este lesne de înţeles, ci cochetează cu arta scrisului. Ultima sa carte este o îmbinare fericită între medicină, în propagarea unor idei din domeniul său, oarecum totuşi insolit fiindcă nu vorbeşte despre chirurgie ci de educaţie sexuală.

Opul care cuprinde 220 pagini, poartă un titlul frumos, şi poetic şi ştiinţific, Mic tratat de deflorare. Ştiinţific prin cuvântul tratat, cuvânt ce ne duce cu gândul la preocupările academice ale domnului Răzeşu, şi deflorare, cuvânt cu un anumit sens estetic, într-o simbolistică ştiută,  cuvânt des folosit, cu amintiri dureroase dar plăcute în cele mai multe dintre cazuri atât pentru subiecţii de sex feminin, dar şi pentru cei de sex opus. Aşa a fost creată lumea şi, normal, ca ea, lumea, să se preocupe de propria existenţă, iar acesta, dragostea, căci şi  de  dragoste este vorba în Micul tratat de deflorare, este una din condiţiile sine qua non a fiinţării noastre pe pământ, de la apariţie şi până la stingerea Soarelui.

Cartea cuprinde două părţi distincte  dar legate prin problematica abordată. Partea a doua este de ordin ştiinţific, întâlnită în multe alte cărţi, aşa cum …Teorema lui Pitagora o întâlnim  în toate manualele de matematică dedicate şcolarilor. De aceea nu suportă comentarii, cel puţin din partea mea, un nespecialist un domeniu, al anatomiei şi fiziologiei spaţiului corporal feminin abordat. Prima parte cuprinde ficţiune, amintiri, evocări, memorialistică, într-un cuvânt este literatură  artistică, sau beletristică, ca să folosesc termenul consacrat pentru astfel de scrieri.

Micul tratat de deflorare este dedicat Tuturor celor care au trecut prin acest purgatoriu. Faptul că pronumele demonstrativ cel, cea la genitiv-dativ plural are aceeaşi formă, celor, rezultă că volumul este  dedicat atât bărbaţilor cât şi femeilor. >>>>>>>

De CLB

POEZIE-Elena TRIFAN:,,Poeme”

LOC BINECUVÂNTAT

Dumnezeu şi-a lăsat

Aura şi harul şi cuvântul

La marginea satului,

Într-un suflet de copilă

Ce păştea miei în lumină.

I-a binecuvântat sufletul

Şi i-a cerut nemurirea locului

printr-o sfântă mânăstire

de har dumnezeiesc plină.

Începută din iubire,

A rămas în părăsire,

Pân’ ce Domnul s-a-ndurat

Şi pe săteni i-a ajutat

Să înalţe turlele

Spre înaltul cerurilor.

Loc de pelerinaj şi-nchinăciune

Adună oameni din lume

Să le vindece patimile

Să le lumineze sufletele.

>>>>>>>

De CLB

ESEU-Melania Cuc:,,MERITOCRAŢIA, bun naţional pierdut şi….regăsit”

Maestrul Corneliu  Leu face parte din spiţa intelectualilor de viţă veche, care nu se adapatează unui sistem anume, pentru a-şi susţine opera şi mai ales, pentru a lăsa senzaţia că viaţa unui intelectual pur-sânge ar trebui să fie trăită în turnul de fildeş.

Ajuns la vârsta de aur a creatorului, deşi domnia sa susţine că … a atins după un calendar al biologicului, vârsta care se potriveşte cu luna Decembrie, – scriitorul  nu abandonează masa de scris, nici cetatea şi  este mai atent la detalii decât oricând.

În vreme ce majoritatea intelectualităţii române, care  a mai rămas pe meterezele Patriei,-bieţi străjeri ca de operetă, înclinîndu-se dincotro bate vântul politicii, maestrul Corneliu Leu îşi continuă lucrarea dinlăuntrul Cetăţii, din  Agoră. Promotor al culturii naţionale contemporane, unic în felul său, implicat în editarea revistelor, clasice si electornice, de tiraj dar mai ales, de esenţă naţionalistă de  un bun simţ impecabil,- fără să fluture lozinci şi fără să facă valuri cu vorbe fără acoperire, scriitorul îşi face meseria de credinţă: scrie ceea ce simte!

În urmă cu ceva timp, a lansat o seamă de materiale care, împreună, ar fi trebuit să  constituie acel manifest potrivit pentru a trezi din somonolenţă, resemnare şi să scoată din consumisul de duzină, eşantionul de intelectuali care a mai rămas încă fidel naţiunii, societăţii aşa cum este ea azi, debusolată, degradată ca un preş bătut de vânt din toate punctele de vedere şi…puncte cardinale.

DESPRE MERITOCRAŢIE nu este doar o sintagmă care atrage atenţia asupra unui punct nevralgic care, o dată resuscitat, încă ar mai putea scoate România din criza morală, economică… Este un concept complex sugerat mai întâi, apoi dezvoltat cu acurateţe de un Om care întruneşte în esenţa sa de scriitor român valenţe ce le-ar putea părea unor, incompatibile pentru a funcţiona, fuziona perfect într-o singură viaţă de om.

Meritocraţia nu este napărat diametral opusă democraţiei, nu este un ciur şi un dârmon care să cearnă grâul de neghină într-o secundă. Meritocraţia se construieşte, şi prin sistemul politic, dar mai ales prin starea de conştiinţă a individului ce conştientizează că este doar o monadă din angrenajul ce va susţine sistemul, unul mai bun, către care tinde.>>>>>>

De CLB

CĂLĂTORII ŞI CULTURĂ RELIGIOASĂ- Cezarina ADAMESCU:,,CRISTOTERAPIA – ARCADIE ŞI CRISTOTERAPIA”

Aceeaşi zi începută frumos, sub auspiciile Păcii şi ale Luminii.

Suntem în Comunitatea Cenacolo.

Deja am făcut cunoştinţă cu această comunitate, pe drumul spre Medjugorje, prin intermediul casetei audio a Sorei Elvira, întemeietoarea acestei comunităţi.

Din pliantul primit de la Marta Odae aflu că această comunitate este o asociaţie creştină care adăposteşte tineri rătăciţi, tulburaţi, decepţionaţi, disperaţi, care doresc să se regăsească aici, să regăsească bucuria şi sensul vieţii. Comunitatea s-a înfiinţat în iulie 1983 din intuiţia unei femei, Sora Elvira Petrozzi, care a vrut să-şi ofere propria viaţă Domnului în folosul drogaţilor, al  tinerilor rătăciţi.

Casa mamă se găseşte în Saluzzo, în Italia. Azi comunitatea are 27 de case în Italia şi în lume (Franţa, Croaţia, Bosnia Herţegovina, Austria, Republica Dominicană, Brazilia, U.S.A., Mexic) şi în care locuiesc circa 600 de tineri şi tinere.

Comunitatea doreşte să fie o lumină în întuneric, un semn de Speranţă, mărturie că moartea nu are ultimul cuvânt. Se propune tinerilor un stil de viaţă simplă, familială, de descoperire a harului muncii, al prieteniei, al Credinţei în  Cuvântul lui Dumnezeu, făcut carne în Isus, mort şi înviat pentru noi. Credem că numai în Isus omul se regăseşte pe sine însuşi şi  că nimeni altul decât Tatăl Nostru este în măsură să reconstruiască inima lui rătăcită şi pierdută într-o viaţă fără sens.

”Forţa noastră, se spune în acest pliant – vrea să fie iubirea, acea Iubire care se naşte din Crucea lui Cristos, care dă viaţă morţilor, eliberează prizonierii, dă vedere orbilor. Mulţumim Domnului pentru că în fiecare zi ne face spectatori ai Învierii Lui, forţa care-l face să zâmbească pe cel ce a pierdut Speranţa.

Comunitatea noastră nu este o comunitate terapeutică, este însă o şcoală a vieţii. Problema drogului îşi are rădăcinile în familie, pentru că numai aceasta are posibilitatea de a preveni problema.>>>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Cristina Bîndiu:,, Despre români, despre veşnicie şi despre lepădarea de sine…”

Cea de-a doua carte a proaspătului absolvent de filosofie Dragoş Huţuleac ne invită la o incursiune în gândirea filosofică românească, autorul mărturisind, cu dezarmantă sinceritate, intenţia de a încerca astfel  repunerea în drepturi a spiritualităţii autohtone, „singura capabilă să ne modeleze fiinţa într-un tot armonios” şi  „apropierea românilor de ei înşişi” deoarece „puterea unui popor vine din lăuntrul său, niciodată din împrumuturi, chiar dacă unele sunt nerambursabile”.

Lucrarea începe cu o „Pledoarie pentru gândirea românească în posibilul istoriei” unde încearcă – şi reuşeşte –  să dovedească consistenţa spiritului românesc în faţa altor culturi. Chemând în ajutor nume mari ( Constantin  Noica, Alexandru Surdu, Mircea Vulcănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Petre Ţuţea), autorul concluzionează că „poporul român, în mod cert, completează gândirea universală a lumii cu aspecte capabile să ofere o imagine elocventă a propriei fiinţe, o imagine autentică care, pusă faţă în faţă cu perspectiva globalizării, rămâne credincioasă ei înşişi”.

Cel de-al doilea capitol îl aduce în prim-plan pe Mihai Eminescu, considerat „întemeietorul limbajului filosofic românesc”, acel Eminescu ce „a fost într-atât de român încât se identifică cu fiecare din noi în parte” şi al cărui mare merit este cel de a fi crezut în cultura română. O cultură pe care „nu a crezut-o ca fiind de mâna a doua. A considerat-o contemporană culturii occidentale şi capabilă oricând a-i îmbrăca formele, fondul rămânând acelaşi în prea-plinul său de potenţial creator”

Demersul  continuă cu  figura lui Constantin Rădulescu-Motru, a cărui operă – afirmă autorul – „este o luptă continuă pentru promovarea României, promovarea care este posibilă numai prin (re)cunoaşterea realităţilor profunde ce ne definesc ca neam”. Viziunea lui Mircea Florian, care susţine că „destinul românismului este definitiv legat de ortodoxie” iar „cultura românească s-a întocmit istoriceşte sub semnul nesiguranţei, care e o stare ambivalentă, e o dispoziţie cu două feţe: dorul şi teama, e aşadar o convieţuire de aspiraţii spre un viitor nebulos în făgăduieli şi de fugă deznădăjduită din faţa primejdiilor ascunse în ziua de mâine.” este alăturată celei aparţinând lui Mircea Eliade, care, acuzând teroarea istoriei, arată că „românii au păstrat, au adâncit şi au valorificat o viziune creştină asupra Naturii, aşa cum fusese ea exprimată în primele secole ale creştinismului”.>>>>>>>

De CLB

PORTRETE LITERARE-Gabriela PETCU: ,,DOAMNE, N-AM ISPRĂVIT!”

„Tuturor acelora care nu mă cer

şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu

o candelă pentru mai târziu.”

Magda Isanos, poeta care a reuşit să răspundă tristeţii cu un zâmbet etern

La 17 aprilie 1916, când se năştea Magda Isanos, primăvara provoca viaţa într-o lumină nouă, pregătitoare a unui drum deloc uşor, un pic perfid, cu un început şi un sfârşit marcat de cele două mari războaie care au schimbat multe convingeri existenţiale. Între acestea, un hohot de râs aducător de veselie şi nădejde. Era Duminica Tomii… ca un fel de pecete pentru viaţa puţină dar extrem de intensă a Magdei, ca un avertisment la ideea de adevăr, a venit pe lume surprinzând câte puţin din toate ce sunt pe pământ… „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 26-27).

Părinţii săi, Mihai Isanos şi Elisabeta (n. Bălan), erau doctori în medicină la Costiujeni în apropiere de Chişinău. Aici, va face şi Magda şcoala primară. Liceul, îl urmează la Şcoala eparhială de fete din Chişinău. A studiat la Iaşi (1934-1938) dreptul şi filosofia; mai târziu, fiind licenţiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iaşi. Debutează în 1932, cu versuri în revista „Licurici” a Liceului de băieţi „Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chişinău.

Copilăria i-a fost vegheată de părinţi plini de grijă şi afecţiune şi de surori care o adorau. S-a bucurat de o grădină minunată în jurul casei, acolo unde îşi petrecea timpul în căutarea răspunsurilor, prin curtea străjuită de brazi, unde erau două alei de nuci şi două de peri, câţiva meri, un vişin înalt, arţari şi duzi; sub nuci, toamna aşternea covor de frunze foşnitoare. >>>>>

De CLB

POEZIE-Cristina Ştefan:,,Tiparniţa”

înainte de a mă culege

îmi întindeam mâinile

picioarele buzele

până la capătul meu

aşezată în logotip

îmi mai mişc ochii

de la dreapta la stânga

şi văd zvâcnetul oxigenului

nu doare strângerea

nu ţipă fumegarea

în tiparniţă

sunt carnea spovedită

m-adulmecă foarfeca

şi eu constrânsă de margini

miros a foaie velină

cu litera morţii

bună de tipar

Cristina Ştefan

De CLB