Reclame
De CLB

Elisabeta IOSIF:,,CĂLĂTOR PRIN DACIA (RIPENSIS),MONUMENT UNESCO – PALATUL ROMULIANA – SERBIA”

Palatul imperial al lui Galerius (293-311),  Felix Romuliana, aflat pe teritoriul Daciei Ripensis a făcut parte din Imperiul Roman. Construit în Valea Timocului, la 11 km de Zajecar (Serbia), parte a Moesiei Superioare, acest palat înscris pe lista Patrimoniului  Mondial UNESCO din 2007  e aşezat într-o zonă peisagistică miraculoasă înscrisă  sub muntele Măgura (cât de românesc sună), care a purtat în timp  semne şi simboluri,  încă de pe vremea  fostului  teritoriu al Daciei.  Legendă sau nu, Romula a venit în Dacia de la Roma şi s-a îndrăgostit de un frumos cioban dac. Fiul ei, Galerius, care şi-a divinizat mama, construieşte acest palat în cinstea mamei sale Romula, purtându-i numele. 

Senzaţia pe care mi-a creat-o acest unic perimetru fabulos (mă simţeam acasă, fiindcă eram în Dacia) a adus la suprafaţă o schemă mintală uitată, un semn de la strămoşii daci, descifrând un mesaj. Pe acest teritoriu dac, cucerit de romani, se consumase o iubire iar mesajul venea de la strămoşi. De aceea acest palat regal l-am simţit ca un spaţiu sacru, care scoate la iveală lucruri uitate, readuse în actualitate, ca dintr-o antropologie culturală, „cultura ce se definea ca un alter-ego uman, dorind depăşirea în semnificaţie”(Ştefan-Lucian Mureşanu). De aceea, arhitectura Palatului Romuliana se adresa văzului ca un simbol, artele reprezentate aici, scrierea străveche fiind ele însele o fixare a limbajului. În lumea terestră, arhitectura a constituit  întotdeauna un semn de civilizaţie. Şi Felix Romuliana a rămas cel mai important exemplu de conservare a arhitecturii tradiţionale a palatelor romane, care a rezistat incursiunilor barbare, constituind unul dintre magnificele monumente, printre cele mai bine păstrate pe acest teritoriu.>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Eugen DORCESCU:,,ANTOLOGIE LIRICĂ”(II)

O arhi-amintire

Era o zi senină, ca acum
(Tu, chintesenţă-a zilelor senine!).
Se destrămau pădurile de fum
În urmă, pe ceţoasele coline.

Călătoream, de mult, către apus
Când drumul m-a adus într-o câmpie
Greu adâncită-n umbra viorie
A codrilor ce-o străjuiau de sus.

Şi te-am zărit. Departe, în amurg,
Fixai curbura unui spaţiu care
Înainta treptat în înserare
Cu soarele şi neclintitul burg.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

CRONICI,RECENZII,POLEMICI-Cristina Ştefan:,,Elisabeta Iosif- Semnele Timpului”

Iată că scriitoarea Elisabeta Iosif recidivează cu un nou volum de poezie sub titlul Semnele timpului, acum, în toamna lui 2011 la Editura Rawex Coms.

Un „glob de cristal” de data asta sub semnul temporal al vârstei maturizării poetice ca în urma interogaţiei asupra trecerii vremii într-o devenire spirituală a poetului. Filozofic vorbind, timpul este o copie mobilă a eternităţii şi dacă timpul uman este ceasul biologic al vieţii, atunci timpul poetului poate fi dimensiunea sufletului său în măsuri care, după cum spunea Fericitul Augustin, „sunt impresii date de analiza conştiinţei”. Şi Kant a consimţit la  perceperea agnostică a timpului în Critica raţiunii pure când a susţinut că „Timpul nu este altceva decât forma simţului intern, adică a intuirii noastre înşine(…) el nu aparţine niciunei poziţii, dimpotrivă, el determină raportul reprezentărilor în starea noastră internă.”

De aici s-ar deduce că reprezentarea stărilor noastre interne poate lua forma poeziei aplicând astfel intuitiv condiţia sensibilităţii noastre pe cuvinte, exprimându-ne liric.

Elisabetei Iosif, însemnele timpului i-aduc repere nicidecum de încadrare cronologică sau bilanţieră ale elementelor existenţiale ci ele iau forma însuşirilor de discernere, filozofice, contemplative.

Aşezarea poetului într-o noemă filozofică descinde chiar de la primele poezii, într-un discurs pe cât de simplu formulat pe atât de fascinant ideatic:       “Poetul cu umbra sa/ Porni prin lume…/Pelerin./ în şase zile pline/ Îşi căută Destinul…”. Localizarea Poetului se sugerează metaforic şi simbioza termenilor filozofici cu cei poetici, metaforici, are ca efect reflectarea lui simbolică, în afara parcursului comun uman, el, precum în cele 6 zile biblice Dumnezeu a creat lumea, îşi crează propria lume menită eternizării.>>>>>>>>>>>>

De CLB

TRADIȚII ȘI OBICEIURI-Carmen Cutaş:,,Lăsata Secului de Crăciun ”

În fiecare an, în luna noiembrie, toţi credincioşii ortodocşi sărbătoresc Lăsatul Secului de Crăciun. De a doua zi va începe Postul Crăciunului, ce va dura şase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie). Faţă de Postul Paştelui, mult mai aspru si mai lung, Postul Crăciunului este unul mai uşor de parcurs pentru că la marile sărbători bisericeşti din acest post este dezlegare la peşte. Aceasta deoarece şi finalitatea acestui post este una a bucuriei naşterii, a venirii pe lume a Fiului Omului, iar naşterea este prin definiţie prilej de bucurie.

Sărbătoare nocturnă ce deschide Postul Crăciunului, Lăsatul Secului este ultima zi în care se mai poate mânca din belşug, înaintea celor 40 de zile de aşteptare şi pregătire spirituală pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, pentru a găsi împăcarea cu sine, pentru a ierta şi a fi iertat, pentru a reînvăţa iubirea de cei aproape. Tradiţia îndeamnă ca Lăsatul Secului să se petreacă în familie, la masă se strâng rudele apropiate sau prietenii şi se desfată cu mâncăruri alese: ciorbe, fripturi, plăcinte şi vin. Tot tradiţia spune ca la un moment dat trebuie să ne amintim de cei săraci si fără adăpost, la care merită să mergem cu o bucată de pâine. Lăsatul Secului se ţine ca apărare de boli, lovituri, protejarea holdelor de grindină, în această zi nu se ară. Până la Lăsatul Secului au fost oficiate şi cele din urmă cununii, pentru că la 15 noiembrie începe Postul Crăciunului.

De asemenea, fiind apropiată ca dată de Filipii de Toamnă (15 noiembrie), urmaţi de Filipul cel Mare (Ovidenia – sau Vovidenia cum se spune la noi –  21 noiembrie), zile celebrate prin severe interdicţii de muncă, de Lăsatul Secului se efectuează numeroase acte rituale, obiceiuri şi practici magice ce fac parte dintr-un scenariu al morţii şi renaşterii timpului. >>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF:,,DE-AR FI…”

De-ar fi să bei  mereu,  din laptele  lunar

Nu te-aş opri. E visul tău.  Nimic nu-i în zadar.

Gustând din cosmos, eu, nu m-aş mai plânge…

Iubind pe-acoperişul lumii, lumini aş strânge

Şi- am fi sorbit din ele veşnic, împreună-n noapte… 

De-abia atunci, ar fi iubirea noastră scrisă-n Carte!

De CLB

Albumul „Bucureşti. Portret în acuarelă” autor: Gheorghe Leahu

Albumul Bucureşti. Portret în acuarela, de arh. Gheorghe Leahu este o lucrare deosebit de importantă pentru cunoaşterea arhitecturii Capitalei. Scrisă şi ilustrată de unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi bucureşteni, care au jucat un rol de seamă în devenirea chipului actual al oraşului, cartea conţine un mare număr de acuarele înfăţişând clădiri importante, pieţe, monumente, dintre care unele au fost deja distruse. Astfel, această carte se va institui într-un memento al istoriei oraşului, un gest eficient de apărare şi popularizare a patrimoniului bucureştean.

Bucureşti. Portret în acuarelă e darul pe care-l fac eu celor ce mai iubesc Bucureştiul, celor care s-au născut, au copilărit si s-au format aici ca oameni, dar mai ales sutelor de mii de bucureşteni care plecaţi  înainte de 1989 şi după, spre toate colţurile lumii. Pentru ei, albumul meu e o casetă fermecată de amintiri, prin care vor revedea străzi şi case pe care le-au cunoscut, pe care le-au admirat sau în preajma cărora au trăit.” (Arhitect Gheorghe Leahu).

De CLB

CRONICI,RECENZII,POLEMICI-Ştefan Lucian MUREŞANU:,,TIMP ŞI SENS ÎN DESCIFRAREA CODULUI POETIC”

            Orice scriere elevată, supusă meditaţiei profunde a literatului, care îşi respectă statutul de liber cugetător, este un labirint de cărări ce vor duce întotdeauna la inima cititorului, unde se vor intercepta două stări: sugestia cu sugestionatul. În volumul său, Semnele timpului, poeta Elisabeta Iosif dispune de capacitatea de a construi o lume ireală în care se poate vedea un centru real al lumii visului, dând universului total creaţia ei ca act materializat. Timpul nu este o măsură în creaţia poetei ci o adeverire existenţială a unei lumi, de care se detaşează când, prin împlinirea artei, inspiră harul deusian.

            Nu întâmplător volumul se deschide cu poezia Poetul şi umbra, poate ca o justificare a faptului că poetul-om trăieşte teluric atâta timp cât este însoţit de taina fiindului său: Poetul cu umbra sa / Porni prin lume…/ Pelerin. / în şase zile pline / Îşi căută Destinul…. Dialogul poetei cu umbra sa este o măreţie a unei iniţieri, singura posibilă destăinuirii unor frământări de viaţă şi, totodată, Iubire-n echilibrul / Poetului din tine.

            Volum-odă, dedicat creatorului de stihuri, Semnele timpului pătrunde în neliniştea continuă a eului, echilibrează poziţia bipedă a omului şi îl obligă să fie atent la fiecare curgere a mărturisirilor, ţinteşte steaua şi nu o lasă să cadă oricum pentru că Elisabeta Iosif este ea însăşi o piatră de hotar între lumea de aici şi cea de sus. Demult nu mai aparţine, prin fiindul ei, gândirii mărunte, este un ego teluric prin trup însă prin idee despică universul unindu-se cu angelicul maestru al artei versului: Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă / Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii / Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă. / Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii (Era poetului). >>>>>>>>>>>>>

De CLB

ÎNSEMNĂRI-ADRIAN BOTEZ:,,MÂINILE LUI DÜRER…”

Iată ce povestire, cu adânc şi zguduitor tâlc, îmi trimite, tocmai de la „capătul lumii”, din Australia, fratele meu Întru Duh de Românie, domnul IOAN MICLĂU „GEPIANUL” (Cetăţean de Onoare al comunei GEPIU, judeţul Bihor!…”cu Parohia bisericii, aparţinând Eparhiei Ortodoxe Române, din municipiul Oradea”) şi român de o prospeţime absolut miraculoasă! – …o povestire pe care, cândva, o ştiusem şi eu… – … dar, ca tot românul de azi, năuc şi uituc, o zvârlisem la…”rufe vechi”, undeva, în tenebrele creierului, sufocat de monstruozităţile demonice ale contemporaneităţii…:

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia, tatăl , bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi, pentru a le oferi mâncare. În plus, se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru, prin vecinătate.

       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

       După lungi discuţii, noaptea, în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul – iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt, să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani,  îl va susţine pe celălalt, să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind, de asemenea, la mină.

       Apoi, într-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi, timp de patru ani, şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut, imediat ,senzaţie. >>>>>>>>>>>>>>

De CLB

CRONICI,RECENZII,POLEMICI-GEO CĂLUGĂRU:,,Un nou tărâm luat în stăpânire de IOANA STUPARU – teatru”

Cu o hărnicie de albină (Stuparu), în urma căsătoriei şi o cutezanţă de (Leu), avută de dinaintea căsătoriei, după ce s-a afirmat ca prozatoare, ziaristă şi critic literar, doamna Ioana Stuparu este pe cale să ia în stăpânire un nou tărâm literar, teatrul.

            « Miniona », titlul pe care l-a dat piesei cu care ne invită s-o cunoaştem într-o nouă şi, sperăm, benefică ipostază creatoare, i se potriveşte perfect, dacă ne referim la dimensiunea şi tematica, pe care şi-a ales-o.

            Atât subiectul cât şi intriga piesei, inspirate de ceea ce a urmat imediat după 1989, adică o răsturnare de situaţie, de reguli cu orice preţ, fără ca autorii lor să se gândească la urmări, au punctul de plecare în realitatea acelor timpuri.

            Acţiunea piesei aduce în faţa noastră o singură secvenţă din viaţa unei fabrici de textile. Vechiul director, un om cinstit, drept şi corect, capabil a fost alungat de lucrătorii acestei întreprinderi doar fiindcă aşa era moda acelor vremuri.

În locul său, ministrul de resort a adus o minionă, arătoasă, elegantă dar care, cum se va dovedi, nu peste mult timp, nepricepută la industria textilă şi la cârmuirea unei fabrici. Dându-şi seama de eroarea făcută, lucrătoarele şi funcţionarele se decid s-o schimbe, urmând, desigur, procedura legală: grevă japoneză, apoi grevă generală, prin ocuparea cu forţa a biroului directoarei şi deplasarea cu trenul a întregului colectiv revoltat la Bucureşti, unde, forţat de situaţie, ministrul aprobă schimbarea MINIONEI şi înlocuirea cu un om din fabrică.>>>>>>>>>>>>>

De CLB

CRONICI,RECENZII,POLEMICI-Elisabeta IOSIF:,,ANTROPOLOGIE CULTURALĂ – SEMNE ŞI ÎNSEMNE”

       Călător pe drumurile timpului spre străfundurile istorice ale culturii în corelaţia ei cu societatea, Ştefan –Lucian Mureşanu , coborâtor în genealogia neamului prin volumul său   face o analiză a diferitelor raporturi „ dintre  om-societate şi comunitate”, realizând o legătură culturală, fiindcă „în cultural  se instituie raportul om şi gândire, om şi civilizaţie….iar în spiritual…dintre om şi sacru”. Alegând doar câteva teme din studiul profesorului  Şt. Lucian Mureşanu, un deziderat pentru studenţi, cartea uneşte” structuri sociale ale unor popoare aflate pe trepte de civilizaţie foarte diferite, contemporane cu cercetătorii”. Punând un semn, de întrebare sau de exclamare, acordând în geneza existenţială atenţie cercetărilor de tipul  „cine suntem şi ce căutăm pe această planetă”, autorul tezaurizează ca într-un muzeu, deschide calea spre  taine ale inteligenţei umane, dăruieşte viitorului antropolog metode de înţelegere a omului în complexitatea sa.

Pornind de la cugetarea săpată în piatră pe frontispiciul templului lui Apolo  „cunoaşte-te pe tine însuţi” , la mare cinste în perioada celor şapte înţelepţi ai Greciei antice, Socrate şi-o însuşeşte, ca principiu al gândirii sale, fiindcă „Socrate este gânditorul ce a stimulat şi a aşezat pe un piedestal conţinutul unor noţiuni de bază ale moralei..”. Toate sunt semne cu o anumită semnificaţie, mesaje în timp, uneori cu valoare simbolică, ţinând cont de faptul că simbolul era la origine un semn de recunoaştere, în planul ideilor fiind, după cum subliniază muzeograful onorific  al muzeelor din Franţa, Luc Benoist,  „ un element de legătură, încărcat de meditaţie şi analogie.”>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Adrian Botez:,,Mașina Hoover”

PIEZIŞ DE OCTOMBRIE

 

piezişul galben de octombrie musteşte-n

toate: prea ţi-ai făcut de cap

viaţă!

.

te-aşteaptă lungi tristeţi puse pe

gânduri – şi vânturi şi mai lungi – vânăt deşirate din

ceruri – fără nădejdi – gângăvite de

senilii copaci din băltoace

.

icoana stăruie-n gâtlej – măr de

aur nemistuit de păcat: găseşti împrăştiate peste

tot – piroane – dar

.

El s-a ascuns după umbre

>>>>>>>>>

De CLB

CRONICI,RECENZII,POLEMICI-Melania Cuc:,,Dorul de lumină, ca o rugăciune…”

Cu o flosofie subtilă, intelectual rafinat dar care nu se retrage în turnu-i de fildeş, Elisabeta Iosif îşi desăvârşeşte destinul poetic prin încă o carte în care, talentul şi îngândurarea umană fac simbioză de duminică.

O sărbătoare este clipa de lectură a poemelor dintre aceste coperte, un timp în care aura celestă se divide, apoi se  destramă în monade, praf cosmic ce ne înnobilează ca oameni.

Poetul şi umbra… ar putea fi foarte bine titlul volumului de faţă, dar dincolo de alb şi negru, de lumină şi întuneric, nuanţa sensibilităţii creative a poetei care este Elisabeta Iosif, nuanţa simfoniei cuvintelor sale face ca dintr-o polifonie amorfă, cum ar fi… o frază primară, să înflorească grădina în care autoarea îşi cultivă bucuria de a scrie. O bucurie ca o regăsire a zilei în care fiecare  detaliu din natura înconjurătoare poartă semnul magiei unui violet cum este cel prin care, Iubirea şi Ceahlăul sunt acceaşi taină.

Am regăsit în sintagmele superb filiganate, nişe de-o particularitate evidentă. Lucruri care par doar a fi decupate din lumea înconjurătoare dar care, private într-o oarecare lumină, îşi dezvăluie  apartenenţa la lucrarea încărcată de miracol a gânditorului, a celui care nu se mulţumeşte să privească, doar să admire lumea în care îi este dat să trăiască.

Iluminări de genul: ,, Zdrobit de rugul zilei scurse”, fac să te opreşti din lectură şi, ca şi când ai contura crochiul unui pastel, să cauţi dincolo de linia vizibilă profanului. Poeta ,,dansează” pe un ritm interior al vocalelor, nu se abate de la firul unei coregrafii prin care mişcarea sunetelor din cuvintele îngemănate devine messă către divinitate.

Dorul de lumină ca  o rugăciune către Maica preacurată, este puntea de legătură între lumea profană şi Dumnezeire, este un golgotic exerciţiu, pe care autoarea şi-l impune, îl desăvârşeşte în aceast timp şi în această etapă a unei lumi care, aparent, nu ne mai lasă nici o speranţă.>>>>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Ioan Barb:,,Poeme”

frumuseţea ta îmi deschide lacătele

 

răbdarea

îmi mângâie genunchii

de sub pielea tocită pe oase

frumuseţea ta mă priveşte

cu ochi de căprioară

lăcrimează

când pădurea îngână un cântec

.

aşa cum se deschide în mine

fiecare lacăt

şi noaptea mi se strecoară afară din trup

se pierde prin tine

ca aburul

din sticla de vin vechi

în aerul de sărbătoare

>>>>>>>>>>>>

De CLB

NOTE DE CĂLĂTORIE-Elena Buică:,,Halloween – văzut prin ochii unui român”

Când am ajuns  în Canada şi sub ochii mei s-au desfăşurat prima dată tradiţiile de Halloween, mi s-au părut nişte ciudăţenii din care n-am înţeles mare lucru, deşi mi-au plăcut. Abia după ce m-am informat mai bine mi s-au aşezat în minte înţelesuri mai clare.  Halloween-ul, această sărbătoare din 31 octombrie atât de populară continentul nord-american, dar şi cu răspândire în alte părţi ale lumii, este o sărbătoare atipică şi controversată. Deşi e barbară prin manifestări, totuşi e celebrată de creştini, deşi se manifestă cu mare vigoare pe pământ american, e celtică, deci cu rădăcini europene, iar în esenţa ei, deşi este un horror, e primită cu bucurie.

Pentru că este o sărbătoare în care imaginaţia fierbe şi dă în clocot şi fantezia n-are limite, în zilele noastre este preluată de tot mai multe popoare. De câţiva ani a pătruns şi în România unde tot mai des se organizează diverse spectacole şi petreceri pe tema Halloween-ului, aşa cum obiceiurile de Valentine`s Day au pătruns şi la noi sub forma lor mai modernă şi comercializată, deşi avem tradiţia Dragobetelui. Chiar dacă “Noaptea Sfântului Andrei” (30 noiembrie) este echivalentul românesc al Halloween-ului, totuşi am preluat câte ceva din tradiţiile acestuia şi am făcut cunoştinţă şi cu o seamă de superstiţii şi povestiri legate de această zi. In multe ţări, în seara zilei de Halloween şi cateodată şi în seara premergătoare acesteia se organizează diverse parade şi carnavaluri prin care este serbat Halloween-ul.

Inceputurile lui se pierd, pur şi simplu, în timp. Nimeni nu mai ştie când şi în ce împrejurări au apărut misterioasele credinţe în spiritele lumii de dincolo care odată pe an, cereau o noapte numai a lor. Celţii credeau că în această noapte, toate porţile care separă morţii de cei vii erau deschise şi spiritele celor morţi se întorceau pe pământ. Pentru că nu toate spiritele erau prietenoase, se organizau petreceri zgomotoase şi se îmbrăcau în costume cât mai înspăimântatoare pentru îndepărtarea acestor spirite nefaste. După ce sărbătoarea se sfârşea, jarul de la focurile sacre era folosit pentru a aprinde focul în casele care astfel erau protejate de rău pe parcursul iernii.>>>>>>>>>>>>>

De CLB

CRONICI,RECENZII,POLEMICI-Florica Gh. Ceapoiu:,,Ioana Stuparu – Bunătate faţă de semeni şi dragoste pentru Dumnezeu”

Dintotdeauna, Preabunul Dumnezeu coboară lumina spre oameni, folosindu-se pentru aceasta de aleşii săi. Unii dintre cei aleşi sunt mai conştienţi de potenţialul lor de comunicare cu divinitatea, alţii mai puţin, considerând că realizările lor artistice sunt rodul muncii, educaţiei, culturii, erudiţiei.

În ultimul deceniu, s-a impus atenţiei iubitorilor de cuvânt – în toate formele sale de exprimare scrisă: proză, eseu, poezie, critică literară, epigramă, dramaturgie – un nume cu rezonanţă blândă – Ioana Stuparu, iar astăzi participăm nu numai la o lansare de carte, ci şi la sărbătorirea zilei de naştere a autoarei, o întâlnire de suflet – aşa cum şi-a dorit-o Ioana – în care să-i fim alături colegi, prieteni, critici literari, editori de carte şi de reviste literare.

Înzestrată cu o capacitate dumnezeiască de armonizare a cuvintelor, Ioana Stuparu şi-a ocupat locul printre cei aleşi, cucerindu-ne inimile prin harul său de povestitor, astfel că, după ce realizezi lectura măcar parţială a unora dintre creaţiile sale: Clipa de lumină, Editura Miracol, 2001 (romanul de debut), trilogia Oameni de nisip, Editura Amurg Sentimental, 2006 sau Grădina care s-a suit la cer, Editura Florile Dalbe, 2007 (proză scurtă), constaţi cu plăcere că ai pătruns într-un univers inedit, aparţinând celei mai sincere şi sensibile scriitoare – fire nobilă şi suflet deschis, de adevărată creatoare.

Posesoarea unui filon puternic de sevă epică; atentă şi receptivă la viaţa înconjurătoare, la istoria neamului, la legendele populare şi la obiceiurile strămoşeşti; înzestrată cu o putere aproape paranormală de percepere şi vizualizare a vibraţiilor pământului şi oamenilor, Ioana Stuparu ne surprinde cu viziunile sale artistice şi limbajul colorat cu regionalisme, utilizat deseori, desprinse dintr-o lume a satului românesc, pe care majoritatea dintre noi, orăşenii, nu am întâlnit-o decât în literatura marilor clasici. Conştientă de acest lucru, Ioana Stuparu încearcă şi reuşeşte cu succes să conserve, între coperţile cărţilor sale, adevărate comori de spiritualitate românească.>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

DIALOGURI CULTURALE-CARTEA CU COPERȚI DE STICLĂ(Fragmente din volumul aflat în lucru) – dialoguri Melania Cuc și Menuț Maximinian

Menut Maximinian- Psihologii afirmă că privitul în ochii interlocutorului, în timpul conversaţiei, denotă sinceritate, interes, mulţumire de sine şi un caracter puternic. Mereu ai avut darul dialogului, tocmai de aceea te-am provocat la confesiune. Este conversaţia o artă? 

 Melania Cuc. – Nu sunt ceea ce se numeşte un mare orator, când vorbesc, o fac pentru că trebuie, dar dialogul cu o persoană, pe care o intuiesc a fi pe aceeaşi undă cu mine, este mereu o bucurie. Rar mai găseşti oameni dipsuşi să te şi asculte în timp ce vorbeşti. Dacă priveşti în jur, vei vedea că toată lumea vorbeşte fără punct şi fără virgulă.

 Vorbim nu conversăm. Arta conversaţiei s-a pierdut în ultimele decenii, şi nu doar în România. Frazele noastre sunt ca tăiate din bardă, abrupte sau la capătul celălalt al sentimentelor, frazele ne sunt alunecoase ca un guşter rece care îţi intră în sân. Fiecare vrem să-l convingem pe celălalt de adevărul nostru, personal. Nu ne prea pasă de părerea interlocutorului şi ne suprapunem în remarci dintre cele mai nepotrivite, ba, chiar şi caraghioase, uneori. Mă simt ca un obiect, atunci când stau la o cafea cu cineva, şi acel cineva e cu gândul la ale lui, în timp ce mi-a pus o întrebare şi la care eu mă străduiesc să îi dau un răspuns. Realizez că totul este formal, o cutumă socială, şi că începe să nu ne mai pese de cei din jur. Dar, oare, de noi înşine ne pasă îndeajuns, pentru a dialoga şi lăuntric? Nu prea. Clipa cea repede ne toacă, asemeni unui malaxor, nu mai citim din marile cărţi ale omenirii, nu ne mai punem întrebări esenţiale.

Îmi amintesc că în prima mea tinereţe, am locuit, un timp, la rudele mele de la Braşov, unchiul era avocat, mătuşa ingineră. Locuiau într-o vilă superbă sub Tâmpa, o casă cu multe odăi, dintre care, în parte, erau închiriate, de către regimul comunist, unor persoane străine.>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

IOANA STUPARU:,,Impresii de la lansarea de carte MINIONA – teatru, de Ioana Stuparu”

Evenimentul a avut loc în Sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu, Bucureşti, pe 19 octombrie 2011.

Am dorit ca debutul meu în dramaturgie, respectiv lansarea volumului de teatru “MINIONA”, (dramă în trei acte), Editura Arefeana, 2011, să reprezinte pentru mine o sărbătoare, o întâlnire de suflet între cei cu dragoste de cultură, de frumos. De asemenea, am ţinut ca lansarea să aibă loc în octombrie, luna în care m-am născut, astfel sărbătoarea să fie şi mai semnificativă pentru mine.

 Invitaţi de onoare şi prezentatori ai cărţii au fost: distinsul poet Radu Cârneci, dramaturgul şi romancierul Emil Lungeanu, poetul şi romancierul Mihai Antonescu, scriitorul şi editorul Ion C. Ştefan, scriitorul şi criticul literar Geo Călugăru, poeta Florica Gh. Ceapoiu, poeta şi traducătoarea Paula Romanescu, scriitoarea Teodora Moţet, poeta Victoria Milescu, Directorul fondator al revistei Climate Literare – scriitorul Ion Iancu Vale, critic de artă şi profesoară de română Steliana Neagu, poetul Petru Solonaru, scriitorul Theodor Răpan, Preşedinta Ligii Scriitorilor Filiala Bucureşti – Elisabeta Iosif, epigramistul Gheorghe Grosu, scriitorul şi editorul Ion Gabriel Puşcă, doamna Maria Anghel, reprezentantă a Publicaţiilor ARP înfiinţate de regretatul scriitor Artur Silvestri, poeta Elena Ionescu, scriitorul Gheorghe Marin, poetul Sorin Arbănaş, scriitorul Dorian Ionescu Pascal, poetul Mircea Popescu, dramaturgul George Enache, scriitoarea Marilena Caraghiaur, pictoriţa Camelia şi alţii.

 Actriţa Doina Ghiţescu a dat citire unui pasaj din volumul MINIONA.

 M-au susţinut la desfăşurarea evenimentului soţul meu Nicolae Stuparu şi fiica mea Simona Stuparu care a realizat şi fotografiile.

Tuturor le mulţumesc din suflet!

De CLB

REPORTAJ-ELENA TRIFAN: „ZILELE ORAŞULUI ULMENI – TOAMNA SOMEŞEANĂ”, MARAMUREŞ, 2011

Oraşul Ulmeni, situat pe partea stângă a râului Someş, în apropiere de Baia Mare, judeţul Maramureş, constituie o matcă de cultură şi civilizaţie foarte bogată şi originală, ale cărei trăsături definitorii au fost influenţate de poziţia geografică, trăsăturile solului şi ale climei şi de specificul populaţiilor care au trecut şi au convieţuit în acest spaţiu în care valurile istoriei s-au manifestat din plin. Păstrarea cu sfinţenie a tradiţiilor care rămân încă funcţionale la Ulmeni, combinată cu receptivitatea faţă de nou, a dus la apariţia unor noi activităţi, forme de colaborare şi sărbători, de nivel local, naţional sau internaţional.

Dorinţa de sărbătoare, de evidenţiere a fondului autohton, prezentă în întreaga ţară, s-a manifestat aici şi prin organizarea de către Primăria Ulmeni a „Zilelelor oraşului Ulmeni – Toamna Someşeană” aflată anul acesta la cea de-a treia ediţie şi care a început vineri seară, 16 IX 2011, cu focul de tabără aprins  în mod simbolic lângă apa Someşului, pentru a uni parcă două principii vitale primordiale, focul şi apa, lângă care menestrei moderni îşi intonează cântecele duios, spre încântarea celor dornici să refacă vechi tradiţii, să petreacă momente de visare şi relaxare.

Au urmat două zile foarte bogate în activităţi, dedicate, în mod deosebit, vieţii culturale, maramureşene, care au atras poeţi, scriitori, cercetători, profesori, oameni politici,  atât  din zonă, cât şi din străinătate, printre invitaţi putând fi amintiţi academicianul Mihai Cimpoi şi prof.dr. Vasile Bahnaru din Republica Moldova, prof. dr. Florian Copcea din Caraş Severin, Ileana Roman, scriitoare şi critic literar, poetul Eugen Dulbaba, poetul Puiu Gheorghe Răducan, Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale şi parlamentarii: Anghel Iordănescu şi Nicolae Bud.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

COMEMORARE-Elena Buică:,,ARTUR SILVESTRI LA TREI ANI DE LA URCAREA ÎN NIRVANA”

Au trecut trei ani şi vor mai trece mulţi alţii de la urcarea în Nirvana de când marele cărturar şi promotor al culturii noastre Artur Silvestri s-a urcat în Nirvana la data de 30 noiembrie, 2008. Au trecut trei ani şi ne e mereu dor de prezenţa sa vie şi de cuvântul său  „cules de pe pajiştile infinit colorate şi cu parfumuri inefabile, pe care le parcurge fără oprire, ne cuprinde şi ne supune, strecurând în noi înţelesuri superioare, menite să ne extragă din contigent”. (Acad.Prof. Dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Chiar dacă au trecut trei ani de când a trecut în lumea umbrelor, a rămas numele său să strălucească în lumină prin scrisul şi faptele sale.

Unul din marele mele regrete este acela că a plecat în eternitate fără să am şansa să-l cunosc personal, de altfel, aşa cum s-a întâmplat cu foarte multe persoane cu care comunica prin internet. Nu ne-am văzut ochi în ochi, dar am simţit de la bun început că făce parte din viaţa mea, motiv pentru care merg la mormântul său pentru reculegere ori de câte ori mă aflu în ţară şi nu uit nici aici în Canada, din când în când, să-i aprind o lumânare. Asemenea situaţii nu se întâmplă decât atunci când în viaţă întâlneşti ceva special şi n-am nicio îndoială că acest om atât de deosebit a fost un om special, cu o forţă spirituală ieşită din comun, înzestrat şi cu ceva puteri paranormale, un om care degaja atâta  linişte, siguranţă, înţelegere şi bunatate aşa cum nu îţi este dat să întâlneşti decât rareori în viaţă. Când am trimis primele scrieri spre publicare cu destinaţia  „Intermundus Media”, nu aveam nici cea mai vagă idee cu cine voi intra în legătură, luasem adresa la întâmplare de pe internet, îmi placea cum suna. Cu fiecare mesaj pe care-l primeam semnat Artur Silvestri se degaja câte ceva din puternica sa personalitate şi ceva din fiorul rafinamentului unei culturi vaste, încât mă făcea să deschid ochii tot mai larg, ca în faţa unor descoperiri venite pe neaşteptate. Semăna cu o comoară pe care o dezvăluiam treptat şi nu puteam să-mi dau crezare ochilor. Intr-un timp, când am văzut că nu mi-au apărut nişte scrieri pe care le trimisesem pentru publicare, am adresat rugămintea să-mi comunice cu ce aspect din cele scrise nu au fost de acord. >>>>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Adrian BOTEZ:,,SEMNE DE COBORÂRE”

e frig

curând va tăbărî pe-aici şi

iarna – iar eu cutreier străzi – pustiite şi arse de

febre – vinovat de prea multe

.

…de multe sunt vinovat: nu şi de

puhoiul de frunze – doborât pe trotuare – de

ghilotinele brumei: sunt vinovat de multe

necredinţe: nu şi de cerul mocnind a turbare – tremurându-şi

isteric – dorinţă de crimă

.

inima-mi stă într-un picior – gata

să-nceapă  – graţioasă – zâmbind ascuţit şi

pusă pe relele toate – baletul morţii

>>>>>>>>>>

De CLB

CĂRȚI NOI-Dumitru K.NEGOIȚĂ:,,Un mărunt colecţionar despre un Mare umorist”(fragmente din cartea ,,Pasiuni din…Amintiri !”-RawexComs/Bucureşti/2011)

Voi deveni nostalgic ? De ce nu, de vreme ce citesc în’’Flamura Prahovei’’ din septembrie 1965,unde se anunţă că-n librării a apărut volumul de nuvele’’Sufereau împreună’’, de atunci se spunea că lumea lui Ion Băieşu este,  o lume pigmentată cu’’umor sănătos şi dens’’. Într-una din nuvelele sale’’Maiorul şi moartea’’, personajul principal Tache(fostul asistent universitar)îndrăgostit de noua sa muncă, de ofiţer de securitate, este un personaj ce imprimă un ritm alert dar şi precipitat, într-un final, ceia ce-i aduce scriitorului mari calităţi, preconizându-i, încă de pe atunci, un drum spre ecranizare. Şi-o carieră literară de succes.

Plin de umor,într-un almanah din’’România Literară’’, cu titlul’’La pescuit’’, Ion Băeşu povesteşte că-ntr-o vară la mare pe ‚’’Digul de la Olimp’’ s-a dus să pescuiască. După ce prinde câţiva guvizi şi mai puţin stavrizi, un coleg gras, căruia nu-i dă nici măcar iniţialele, văzându-l,îl întreabă ce fel de ace să-şi pună la sculele sale de’’ultim răgnet’’, cu lansetă Japoneză. A doua zi, după ce-i pune Grasului 2 ace, îi propune să arunce departe, unde-i posibil să prindă Calcani. Aşa face dar după o vreme devine neliniştit iar Băieşu îi spune că o să prindă.’’ – Ce Calcan ?

–          Nu se ştie dar ceva vei prinde ’Tocmai atunci lanseta i-a dat un semnal şi Grasul întreabă :

–          Ce fac ?

– Trage, îi zice Băieşu.

’’- Trag dar nu mişcă,ce fac ?

–          Intră-n apă’’.

–          Grasul se aruncă dar pentru că nu  înnota prea bine zice: Nu cred că ajung până acolo.

–          Întoarce-te, zice Băieşu.

>>>>>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Dumitru Buhai:,,OMULE, FII LINIȘTIT!”

Omule, fii liniștit în oricare împrejurare,

Oricât de mare pericol ar fi pe-a vieții tale cărare!

De ți-ar fi greu și ai simți că-ți dai sufletul,

Nicicând nu lăsa să ți se piardă cumpătul!

.

Gândurile tale nu-s ca niște păsări de pradă

Și nici limba ta nu-i o unealtă pentru tarabă,

Nu-i nici sabie, ca să taie și să lovească

Pe semenul  tău ce poate să-ți greșească.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ARTE-Corina Diamanta Lupu:,,René Lalique: Artă într-o sticlă de parfum”

René Jules Lalique (6 aprilie 1860, Ay, Marna, Franţa – 5 mai 1945, Paris), cunoscut designer de sticle de parfum, bijuterii, candelabre, ceasuri, oglinzi, vaze, ornamente de automobile, este renumit pentru frumuseţea şi calitatea creaţiilor sale, aflate la mare preţ printre colecţionari. Obiectele din sticlă realizate de el au fost expuse în numeroase muzee din întreaga lume.

Ay, Paris şi Londra

René Jules Lalique şi-a petrecut prima parte a vieţii învăţând metode de design pe care le aplică mai târziu, în creaţiile sale. Când René împlineşte doi ani, familia se mută de la Ay la Paris. Totuşi Ay nu este dat uitării, pentru că familia Lalique revine aici în fiecare vacanţă de vară. Influenţa călătoriilor în localitatea natală se regăseşte în obiectele de sticlă cu modele inspirate din natură, pe care Lalique le realizează ulterior. La 12 ani, acesta urmează cursuri la Collège Turgot, unde ia primele lecţii de desen şi schiţe.

Doi ani mai târziu, după ce tatăl său se stinge din viaţă, Lalique intră ucenic la un bijutier parizian, Louis Aucoc. În paralel, acesta frecventează Ecole des Arts Décoratifs, iar din 1878 până în 1880, învaţă la Colegiul de Artă Sydenham din Londra, Marea Britanie. Aici, Lalique îşi perfecţionează deprinderile de desenator şi îşi dezvoltă abordarea naturalistă în artă. Revenit în Franţa după terminarea colegiului, în 1882, acesta lucrează ca artist liber profesionist pentru câteva case de bijuterii de top din Paris, printre care Aucoc, Cartier, Boucheron. Patru ani mai târziu el îşi deschide propriul atelier de bijuterii.

O sticlă de parfum, 38.000 de lire sterline

În 1907, Lalique începe colaborarea cu firma Coty, pentru care creează sticle de parfum. Acesta realizează câteva mii de sticle de parfum, în peste 250 de modele diferite, toate elegante şi inovatoare, atât pentru Maison Lalique cât şi pentru companii ca D’Orsay, Guerlain, Worth, Forvil, Houbigant, Rogeret et Gallet. >>>>>>>>>>>>

De CLB