Anunțuri
De CLB

Elisabeta IOSIF:,,CĂLĂTORIE PE URMELE ARGONAUŢILOR”

Am trecut, cu multi ani în urmă prin Histria, centru pescăresc important atunci, localitate care poartă pe umeri o istorie străveche. Ruinele vechii Histrii bătute de soare se trezeau în răcoarea dimineţii, amintindu-mi de un teritoriu locuit încă din Paleoliticul Mijlociu, populat în mileniul 2 î.e.n. de strămoşii geto-dacilor. Îmi imaginez că pe aceste meleaguri au calcat Burebista sau Herodot, un teritoriu bogat, populat în sec.6-7 î.e.n.de coloniştii greci, întemeind coloniile Histria, Callatis, Tomis.

Înca din 1914 V. Pârvan face săpături arheologice, descoperind  în acest teritoriu istoric urmele ocrotirii romanilor împotriva popoarelor migratoare, înconjurându-l cu un zid gros, pentru a salva termele, templele de marmură realizate cu piatra de la carierele Babadag şi Portiţa.

 Aşa se face, că acest prim oraş atestat pe acest teritoriu, cu cele mai  bine păstrate cetăţi din Dobrogea, are acum avantajul punerii în valoare  a unui traseu istoric, turistic şi cultural, Constanţa, Istria, Cheile Dobrogei.  Am primit, de curând  o informație importantă privind valorificarea acestei arii cu potenţial istoric şi turistic, iniţiindu-se o călătorie  spre acest patrimoniu natural, printr-un produs turistic unic, gândit de “Unitatea administrativ-teritorială Istria, care implementează proiectul “Pe urmele argonauţilor: urmărindu-se promovarea traseului turistic Constanţa, Istria, Cheile Dobrogei”, finanţat de Programul Operaţional Regional, Axa Prioritară 5 “Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului”.

 Zona va fi valorificată astfel şi prin potenţialul său ecologic, promovându-se rezervaţii importante: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – Grindul Chituc, Grindul Lupilor, Complexul lagunar Razim-Sinoe, Rezervaţia ornitologică Histria-Sinoe, Refugiul ornitologic Corbu-Nuntaşi-Histria; Cheile Dobrogei, Gura Dobrogei, Masivul Geologic Cheia, Situl arheologic Cetatea Histria, Biserica “Sf. Nicolae” din satul Istria, Peştera-locuire Sf. Ioan Casian, Mănăstirea Sf. Ioan Casian.

Un proiect de anvergură, un alt pas spre o ofertă importantă pentru turismul naţional şi european, pe un traseu inedit.

De CLB

Andrés Sánchez Robayna:,,Eugen Dorcescu, între esenţă şi existenţă*”

Ce ar fi de spus, mai întâi, în prezenţa unei cărţi atât de neobişnuite precum aceea pe care cititorul o are acum în mână**, este că nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de ceea ce titlul – atât de atrăgător în simplitatea lui – ar părea să  indice într-o primă instanţă. Poemas del viejo – Poemele bătrânului trimite, într-adevăr,  de îndată, şi aparent, la versuri ce se scriu în răstimpul din urmă al unei vieţi, şi care pot dezvolta teme îndeajuns de eterogene. Versuri de acest tip – vreau să spun, stihuri ce corespund acestei ultime perioade a vieţii, şi cu o tematică variată – au scris Lope de Vega şi John Donne, Goethe şi Victor Hugo, Giuseppe Ungaretti şi Jorge Guillén. Etapa finală a lui Lope, de exemplu, s-a dorit a fi numită “ciclul de senectute”, chiar dacă în acesta nu totul a vădit atitudini ascetice şi meditatio mortis: au existat de asemenea spaţiu şi timp pentru joc, râs, parodie. Dacă ne gândim, dimpotrivă, la Ungaretti şi la cartea sa din 1960 Il taccuino del vecchio, ceea ce observăm este reunirea obsesiilor pe care deja le cunoşteam din cărţile anterioare ale poetului italian, plasate acum sub “muşcătura” (l’addentare) a timpului şi sub ravagiile sale. “Eu cred – scria Ungaretti – că în poezia bătrâneţii nu există prospeţimea, iluzia tinereţii; cred, însă, că există o asemenea însumare a experienţei, încât se ajunge – şi nu se ajunge întotdeauna – la găsirea cuvântului potrivit, se atinge poezia cea mai înaltă”. Dar temele din taccuino, s-o recunoaştem, continuau să fie diverse: singurătatea, durerea, inima ce încă iubeşte.

În Poemas del Viejo – Poemele bătrânului de Eugen Dorcescu suntem în faţa unei realităţi ori a unei lumi foarte diferite.  Chiar de la piesa iniţială, ceea ce se abordează şi se explorează în ele este experienţa însăşi a bătrâneţii, această dramatică realitate a unei fiinţe care, de fapt, nu trăieşte, ci îşi supravieţuieşte sieşi, aşa cum ni se spune la un moment dat. Desigur, apar, în paralel, alte teme (de la corporalitate până la “negura” lui Thánatos), dar ele gravitează, toate, în jurul semnificaţiei bătrâneţii, o bătrâneţe ce ajunge la capătul “aventurii de neînţeles a existenţei”. De aici dramatismul susţinut al acestor versuri, profunzimea lor, care este, în acelaşi timp, angoasă şi voinţă de cunoaştere. >>>>>>>>>>>>

De CLB

Isabela VASILIU-SCRABA:,,NOICA PRINTRE OAMENII MICI ŞI MARI AI CULTURII NOASTRE LA 25 DE ANI DE LA MOARTE ”

Despre oamenii cu adevărat mari, ca Noica, Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, M. Eliade, etc., filozoful Petre Ţuţea spunea că „au pus spirit” în scrierile lor. Faţă de filozofii interbelici, “cei de azi” şi-ar fi folosit preponderent “şiretenia”,  care nu e străină nici animalelor, adăuga Ţutea în stilul său inconfundabil.

La capitolul „şiretenie” intră desigur şi oficializarea prin masiva răspândire după 1990 a traducerilor din Platon iniţiate de Noica în comunism (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, în “Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9). La vremea materialismului obligatoriu, când era interzisă discutarea “idealistului” Platon, tradus integral de eminentul elenist Ştefan Bezdechi, care până în 1945 apucase a publica 19 dialoguri, toate îndepărtate cu forţa din bibliotecile şcolilor (v. Magda Ursache, Libri prohibiţi, în “Acolada”, an VI, 1/51, ian.2012, p.15) Constantin Noica, după ce s-a zbătut să vadă republicate în 1968 câteva dialoguri traduse în perioada interbelică de Cezar Papacostea, a schimbat tactica. 

Pentru că tot îi medita pe gratis cu zece ore de greacă veche pe cei care-l vizitau (v. amintirile lui Ion Papuc), Noica s-a gândit să-i facă pe unii din ei traducători din Platon, excepţionalele traduceri dinainte de 1948 ale lui St. Bezdechi, V. Bichigean, V. Grecu, C. Papacostea fiind scoase de mult din circuit. Pentru toţi cei care au participat la entuziasmele sale legate de noile traduceri din Platon a fost o scurtă, dar intensă, epocă de studii la care altfel poate nu s-ar fi înhămat niciodată. Dovadă că niciunul n-a publicat ulterior vreun studiu mai aprofundat al filosofiei platonice, pentru a depăşi incipientul stadiu al compilării unor comentatorii, în cadrul strict al ideologiei momentului.

Dată fiind însăşi diversitatea de traducători este de la sine înţeles că nu toate traducerile din Platon, făcute în comunism la sugestia lui Constantin Noica, sunt de egală valoare. Unele sunt aproape inutilizabile, cum este cazul traducerii dialogului Phileb şi a dialogului Republica făcută de Andrei Cornea. >>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena Armenescu:,,Mama”

Cântec şi descântec întrupat în vrajă
Mlădie prin timp, reamintind de flori.
Angelică -ntrupare care scânteiază
Zidind nemurirea cu fete şi feciori.
Plămădită doar din dragoste şi dor
Generoasă, topeşti cu zâmbetul tristeţi
Împleteşti bucuriile, imprevizibilul sonor
La jugul născuţilor, în aurite dimineţi.
Mâinile tale, cupă fermecata-n destăinuire
Sub mângaierea lor orice durere piere
Ochii tăi, potopitoare izvoare de iubire
Imbrăţisarea-ţi caldă, adevarată avere!

De CLB

Elisabeta IOSIF:,,LA POARTA LUI IANUS”

Pe drum de iarnă

Un cal şi o sanie

Trec prin derdeluş…

În prelungire – Timpul

Imaginea mobilă

A  veşniciei.

Dincolo de poarta lui Ianus

Absorbită de Mărţişor,

Primăvara.

Stă în prag de Echinocţiu,

Aşternută peste efigia iernii.

În oglinda lui Ianus,

Cu durere, tresare un ghiocel.

De CLB

Georgeta Adam:,,De ce rămânem în România ”

…Nu plecăm pentru că oriunde ne-am duce suntem români şi avem o trenă după noi… Aşa mi s-a întâmplat mie în Belgia, la Ghent, unde am participat în calitate de partener la întâlnirea din programul european Grundtvig, alături de alţi şapte parteneri din tot atâtea ţări. Titlul programului este „Elderly Memories” –  o experienţă unică, în acest an dedicat de Europa comunicării între generaţii şi persoanelor vârstnice. „Trena” din România este un mod de a spune că la hotelul Best Western Cour St. Georges, unde mi-am rezervat cazarea prin http://www.booking.com, am plătit camera cash ca orice om civilizat. În bancnote de 100 de Euro, nu de 200 sau 500, pentru că nu se primesc la recepţie de teamă că ar putea fi false… Dar hotelierii m-au tratat ca pe un român, nu ca pe un cetăţean european! Adică mi-au blocat şi 1450 lei din cardul cu care făcusem rezervarea, deşi  site-ul scrie clar că „Booking.com nu va debita niciodată cardul dvs. Plata va fi luată în mod normal de către hotel în timpul sejurului dvs.” Aşa că m-am trezit că-mi lipsesc mai mult de 300 E din cont, deşi plătisem cash recepţionerului Georgeta Adam Sanne cu chitanţa nr. 21032 din 10 martie 2012 suma de 297 E (din care 15 E taxă turistică!)… Informându-mă telefonic, am aflat că doar au blocat banii din card, nu i-au încasat, dar eu nu mă pot încă folosi de ei de 5 zile … Asta înseamnă să fii român: nu prezinţi încredere!

Altfel, oraşul Ghent din Belgia, situat la 55 de km de Bruxelles, este un loc cu adevărat frumos şi interesant, numit de unii „Veneţia Nordului”… Eu aş spune că imită în mare parte Amsterdamul, şi nu Veneţia, pentru că locuitorii şi-au construit un mic canal pe care m-am plimbat şi eu, iar clădirile au stilul consacrat în oraşele olandeze. Nu puteam să nu vizităm impunătoarea Catedrală gotică  Saint-Bavon (construită pe ruinele  unei biserici romane dispărute în 1150), care adăposteşte o capodoperă de Rubens şi o compoziţie intitulată „Adoraţia mielului mistic” ce datează din 1432 şi aparţine fraţilor Hubert şi Jan van Eyck, considerată o capodoperă absolută a picturii medievale. Grandioasă în ansamblu, spectaculoasă în detalii. >>>>>>>>>>>

De CLB

ELISABETA IOSIF:,,DE VORBĂ CU BRÂNCUŞI ”

Ce mai faci, bunul meu Brâncuşi? Te văd zburând printre astre 

Privesc spre Pământ, în căutarea zâmbetului prometeic!

-Vino cu barda ta şi-nvie pământul adormit între ape!

Dar tu, Poetule? În harpa ta de gânduri aud numai o melodie..

Am pătruns în noaptea cerului prin ochii Domnişoarei Pogany!

Aha! Mereu singur, scoţi de sub unghiile timpului miez de verb

Până când, Inţelepţii vor auzi ţipătul din interiorul cuvântului!

Eu, acum  percep numai durerea zborului “Păsării măiastre”!

Numai “măiastrele” tale pot prinde rădăcini în cer?

O  Măiastră doarme la marginea Speranţei… O vezi?

Doar pe cea din oglinda “Coloanei Infinitului”- fulger vestitor!

Mda! În osia luminii sale, Poetule, simţi început de trăznet?!

Doar în apa Jiului văd imaginea Timpului. Tu lucrezi  zboruri?!

Modelez zboruri, nu păsări! Semnele  negării Labirintului…

A, în Stâlpul Infinitului. Curbele sufletului, sfârtecat prometeic.

Cu ele traversez Oceanul Cerului! In  zbor de zodie – un Peşte!

Tu eşti deschizător de zodie, dragul meu, Brâncuşi. Ce vezi?

Zbor iniţiatic în ceafa zilei, ieşind din Labirint! – zise dispărând.

ELISABETA IOSIF

Februarie, 2011

De CLB

Anca Sîrghie:,,TURNUL DIN TORONTO SAU CUIUL CERULUI”

Primul considerent care a contat, atunci când am acceptat să vizitez orașul Toronto din Canada la invitația unor prieteni, a fost farmecul sonor al numelui său, ce poartă în el ropotul unor tobe. Poate că este o explicabilă reminiscență a obstrucțiilor suferite în anii socialismului faptul că unele denumiri geografice mi s-au lipit în adolescență de suflet, dar fără speranța că vreodată în viață voi păși pe acele meleaguri. Așa rosteam cu o secretă încântare prin anii ’60 numele orașelor Bordeaux, unde apoi am predat o bună perioadă de timp la Universitatea “Michel de Montaigne”, sau Denver, unde în prezent, la fel de incredibil, îmi vizitez propriii copii. Câtă visare se răsfira, într-o vreme când în România nu existau decât cărți poștale alb-negru, din toponimicul Santa Monica, pe care îl citeam cu o anumită evlavie pe cărțile poștale color, sosite de pe coasta californiană a Pacificului, de la o mătușă de-a mea, plecată ca într-un exod biblic din satele Făgărașului prin anii ’20, fără ca vreodată să mai revină în țară. Îmi amintesc că Toronto, capitala provinciei Ontario din Canada, mă încânta cu muzicalitatea sa aliterativ- rostogolitoare, atunci când, imediat după Revoluția din 1989, un fost elev al meu, abia poposit acolo, mă încânta cu impresiile sale de proaspăt locuitor al metropolei.

Din cărți aflasem că la fine de secol al XVIII-lea Toronto a avut la început numele de York, fiind fondat de John Graves Simcoe în 1793. Veștile care soseau la Curtea Franței în vremea lui Voltaire erau că regele nu merita să investească ceva în pământurile mult înzăpezite ale noului continent, așa că descinși înaintea altor europeni, francezii totuși nu au reușit să stăpânească această zonă a Americii. Desi revendicat de francezi, orașul York a dobândit o amprentă britanică, întărită în timp, când cetatea aceasta de pe malul râului Ontario a devenit centrul administrativ și capitala culturală a Canadei engleze. Abia în 1934 orașul și-a schimbat numele în Toronto.

Localnicii în deceniile următoare au fost terorizați de impunerea unor legi drastice, active și azi. Mai ales cu referire la băuturile alcoolice. Nu credeți? Recent, un român stabilit în Canada s-a îmbătat și și-a bătut nevasta, așa cum era el obișnuit să procedeze. La reclamația vecinilor, omul s-a pomenit sancționat de poliție cu închisoarea, de unde a ieșit pe cauțiune, dar cu interdicția de a mai cumpăra băuturi alcoolice. >>>>>>>>>>>>>

De CLB

DANAELA:,,FULGII”

Fulgii… mii de fulgi au cotropit văzduhul, transformând totul într-o imensitate albă, pustie de oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri.

Soare!… un soare puternic, ca de vară face fulgii să se aşeze uşor şi blând, ca o îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mij-locul eternului alb, fără a avea gânduri sau dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o „stare”. Îi pot da numele de bucurie… dar este mai mult o linişte, un vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară.

Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au îndepărtat dar au început să se apropie şi să cadă peste mine, integrându-mă în decor. A fost realmente o acceptare, un tandru: „Bun venit!” Şi, dintr-o dată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre fulgii mari şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în steluţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare.

„Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vizitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată… reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, ca dintr-o navă cosmică invizibilă.

Stau nemişcată urmărind fascinată „spectacolul”. Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când harta stelară s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu, el se va derula cu “noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte. Atât va fi suficient. Recunoaşterea lectie este sinonimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?!

Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai lente altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc nevăzut. Şi toate “caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de acest joc al căutării. Şi, dintr-o dată “înţeleg”: fiecare caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc, se aprind brusc de parcă ar exploda. >>>>>>>>>>>

De CLB

LIRICĂ DE 8 MARTIE-George ROCA:,,SĂRUTUL”

M-am îndrăgostit de buzele tale!

Frumoase, roşii, voluptoase,

aidoma unei piersici altoite cu o cireaşă.

Când am început să te sărut

gura ta avea gustul fructului pasiunii.

Totul era atât de activ şi real

De parcă doi îngeri

Făceau dragoste pe limba mea.

Atunci am înţeles

dece a păcătuit Adam!

 

***

–––––––––

8 MARTIE 2012                                      

De CLB

Constanța Abălașei-Donosă:,, Îmi ești ”

 Îmi  ești 

Mare-mi ești iubire

Lacrimă neplânsă,

Sărutul luminii

Răstignit din cer.

Umbre de cuvinte

Zidite-n țărână, 

Suflet risipit

Peste chipul meu .

 

Îți citesc… 

Îți citesc gândurile

Din curcubeul ochiului

Căzut de după ploaie.

Îți mângâi

Lumina sufletului

Prin șirurile de versuri

Risipite-n penele

Albastrului albatros

Răsfrânt în mare.

Îți citesc gândurile,

Părintr-o sărutare. 

        Constanța Abălașei-Donosă

De CLB

Elena BUICĂ:,,CANDELA DE MONTREAL – LA 15 ANI DE LA APARIŢIE – UN SPAŢIU CULTURAL ROMÂNESC DE PRESTIGIU – ”

Cu adieri de primavară românească în mijloc de martie, dar departe de ghioceii care-şi înalţă capul din pământul nostru strămoşesc, întâmpinăm cu scânteieri de primăvară în suflet cea de a 15-aniversare a existenţei  Candelei de Montreal. Înainte de toate, Candela de Montreal e o bucurie a întâlnirii cu semenii noştri de-un neam, întâlnire în limba noastră strămoşească – o prelungire a lumii de acasă, dar şi promovarea culturii româneşti dincolo de hotarele ei. Aşadar, cum era firesc, Candela de Montreal a apărut din nevoia românilor-canadieni de a comunica şi a se informa. Astăzi nimeni nu se mai poate lipsi de presa care a căpătat în viaţa noastră un loc deosebit de important. Lectura presei, ca şi a  cărţilor, au asupra noastră o putere imensă.  Oricât am pretinde că părerile şi gândurile noastre sunt originale şi că ne aparţin în totalitate, ele nu sunt altceva decât rezultatul informaţiilor pe care le asimilăm şi apoi le prelucrăm în mod conştient din ceea ce am citit.  De aceea prezenţa revistelor se va face simţită atâta cât va fi şi existenţa omului. Nu se poate imagina nici cultura noastră fără reviste literare care să ţină pas cu vremea şi, în acelaşi timp, să păstreze vie lumina aprinsă de înaintaşii noștri şi să răspundă nevoii de a comunica ceea ce  simţim şi trăim într-o ţară în care trebuie să ne luptăm pentru adaptare şi pentru a ostoi dorul de ceea ce am lăsat în urmă, după ce am închis uşa după noi. Candela de Montreal ne sugerează, prin însuşi titlul ei, că pe astfel de daruri  lasă să cadă lumina şi  să intre în voie în inimile cititorilor. Nu pot să nu mărturisesc aici că am avut un motiv de a mă bucura în plus când am văzut că această lumină a căzut şi peste scrierile mele publicate alături de nume prestigioase, foști și prezenți colaboratori ai revistei Candela de Montreal  precum poetul George Filip, scriitorii Mircea Gheorghe, Florin Oncescu, Alexandru Cetățeanu, Miruna Tarcău, Ortansa Tudor, Wladimir Paskievici, poeții Dumitru Ichim, Mariana Gheorghe, Teodor Curpaș și mulți alții.

Candela de Montreal, aflată acum în strai de sărbătoare,  e un dar minunat pe care ni-l face în fiecare lună colectivul redacţional condus de domnul Victor Roşca, prin efortul căruia a şi luat fiinţă acum 15 ani, în 1997. Sunt mulţi, sunt puţini cei 15 ani? Ţinând cont că sosirea emigranţilor în Canada doar cu un geamantan la care s-a adăugat apoi efortul nu tocmai uşor pentru adaptare şi înfiriparea rostului pentru traiul zilnic, preocuparea pentru a da fiinţă unei reviste în limba română, atârnă cu mult mai greu decât în situaţiile unei vieţi trăită după regulile de viaţă cunoscute.  >>>>>>>>>>>>>

De CLB

DOCUMENT-Valeria Bălescu:,,Epopeea Legaţiei române din Petrograd (decembrie 1917 – ianuarie 1918)”

În plin război mondial, în Rusia, după căderea guvernului Kerenski (la 25 octombrie 1917) şi luarea puterii de către bolşevici, ţările aliate şi asociate Antantei n-au recunoscut noul guvern de teroare şi anarhie, deşi reprezentanţii diplomatici ai ţărilor respective au rămas încă în Rusia. Aşa s-a întâmplat şi cu Legaţia română din Petrograd, condusă de ministrul Constantin Diamandy.

Unul dintre membrii acestei Legaţii, dr. I. Tudorache, martor al evenimentelor petrecute în Rusia după izbucnirea revoluţiei bolşevicilor, avea să lase o interesantă mărturie despre evoluţia relaţiilor Legaţiei române cu puterea bolşevică de atunci.

Bolşevicii sau maximaliştii reprezentau în Rusia fracţiunea cea mai extremistă, „ei aveau pretenţiunile cele mai mari”, de aci venindu-le şi numele de maximalişti sau bolşevici, nume care derivă de la cuvântul rus: bolişe = mai mult.

Această fracţiune veşnic în contradicţie cu legile existente, voia organizarea, sau mai bine zis dezorganizarea Rusiei pe baze comuniste. „Aceasta este deviza bolşevicilor şi cu aceasta au venit la putere, punând-o în practică chiar de a doua zi. Primul ucaz al lor a fost o suprimare a proprietăţei particulare şi trecerea ei la Stat ca proprietate comună, a tuturor. Apoi, desfiinţarea oricărui privilegiu de clasă sau funcţiune, egalarea salariilor tuturor funcţionarilor statului, de la cameristă până la ministru, suprimarea gradelor militare, comunizarea tuturor băncilor particulare, chiar şi a celor străine cari funcţionau în Rusia şi trecerea activului şi pasivului lor asupra comunei ruse, suprimarea tuturor datoriilor publice ale Rusiei contractate în străinătate. Iată-i pe bolşevici la lucru (!)”.

Cu venirea lor la putere toată viaţa economică, comercială, industrială a Rusiei a încetat. Lucrătorii au luat în stăpânire uzinele, concediind atât personalul tehnic cât şi administrativ, magazinele s-au închis, comerţul nemaifiind liber. Chiar la ţară, cultivatorii de pământ au încetat a mai munci pământul, fiindcă erau forţaţi să verse la masa comună produsul lor, limitându-se apoi să cultive numai atât cât le trebuia pentru consumul personal. >>>>>>>>>>

De CLB

Georgeta Olteanu:,,Legenda Ghiocelului şi a Lăcrămioarei”

Se spune că trăia odată, într-o vreme îndepărtată, îndepărtată, un împărat vestit care avea o fată cu nume de floare ce-apare primăvara, şi-anume, Lăcrămioara. Prinţesa era pe cât de frumoasă, pe-atât de bună, generoasă şi sfioasă. Ea îngrijea din toată inima grădina de flori, în zeci de culori, cu arome frumos mirositoare, îmbietoare.

Se duse vestea despre frumoasa Lăcrămioara în toată ţara, şi chiar dincolo de hotar, unde împărăţea un prinţ frumos, neînfricat şi brav. De multă vreme el soţie-şi căuta, dar nu-şi găsi-n regat aleasa inimii pe plac.

Când auzi de Lăcrimioara, voinicul Ghiocel, căci astfel îl chema pe prinţul tinerel, porni cu inima uşoară, prin ger, şi viscol, şi zăpadă, s-o vadă, să o întâlnească şi să o peţească.

Şi merse cale lungă Ghiocel, când, în sfârşit, ajunse la castel. Puzderie de stele, viorele, brânduşe, brebenei gălbui se aplecau timid în faţa lui.

Mult preafrumoasa Lăcrămioara îşi puse rochie aleasă, din mătase, în părul blond avea mărgăritare, conduri ţesuţi cu perle albe în picioare şi-n brâu, o minunată, verde cingătoare. Înaltă, mlădioasă, cu ochii adumbriţi de gene dese, cu mers uşor, unduitor, ea-l aşteptă nerăbdătoare în pridvor.

Când prinţul cel frumos şi brav, din prima clipă o zări, pe loc de ea se-ndrăgosti şi astfel îi grăi:

– Prinţesa mea, de la hotar eu am venit cu dor şi drag ca să te rog să-mi fii mireasă, alăturea de mine să fii împărăteasă.

– O, prinţ străin, ştiam că vei veni, căci florile mi te-au prezis în vis. Mergi de mă cere la părinţi!

Făcură nuntă mare, frumoasă ca-n poveşti, trăiră-n bucurie şi-armonie şi, când a fost să fie, să treacă dincolo-n vecie, în două flori s-au prefăcut, în albe flori suav-mirositoare ce-ţi picură în suflet speranţă, zâmbet şi mult soare.

Şi, de atunci, neînfricatul Ghiocel şi preafrumoasa Lăcrămioara rămas-au împreună pe pământ ca să vestească primăvara prin clopoţeii lor de-argint: cling! cling! cling!

Georgeta Olteanu

De CLB

Lucian GRUIA:,,EUGENIA ŢARĂLUNGĂ – ENDO, META, EPI, PARA TEXTE LIRICE”

Eugenia Ţarălungă a debutat cu volumul de versuri mici unităţi de percepţie (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002), cu care a obţinut premiul de debut al USR. Din anul 2004 deţine rubrica Breviar editorial la prestigioasa revistă „Viaţa românească” din Bucureşti. Despre acest volum s-au spus lucruri definitorii pentru demersul liric al poetei, pe care trebuie să le menţionăm, întrucât volumul biu. poeme şi texte-bloc (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), pe care-l comentăm, îl completează pe primul (deşi Dan C. Badea nu credea că un nou volum în aceeaşi formulă expresivă ar fi de dorit).

 

Criticii şi poeţii au remarcat următoarele aspecte stilistice:

– dezinvoltura „de tacla”, imaginile învolburate şi de o prospeţime primăvăratică (Al. Cistelecan);

– bogăţia limbajului (neologisme, termeni din toate domeniile) care maschează senzualitatea liricii (Dan C. Mihăilescu);

– expresia dură şi şăgalnică totodată (Geo Vasile);

– simbolurile familiare din zona diafanului (Dan C. Badea);

– limbajul care sparge tiparele obişnuite ale poeziei româneşti (Ruxandra Cesereanu);

– flash-urile ironice (Marin Mincu);

– frazarea neostentativă şi subtilă (Ioan Es. Pop). Şi tot el conchide admirabil, sintetizând astfel poezia Eugeniei Ţarălungă: „E ca şi cum un spadasin în duel cu sine însuşi s-ar răni sub stern încă înainte de a porni împotrivă-şi şi, în locul replicii neiertătoare, ar face o neaşteptată reverenţă.”

 

Voi trece acum în revistă observaţiile (extraestetice) făcute de critici privind semnificaţiile micilor unităţi de percepţie, utile demersului meu de relevare a aspectelor gnoseologice din poezia românească (începând cu Nichita Stănescu). Aşadar, micile unităţi de percepţie reprezintă:

– fragmentele pulverizate ale fiinţei noastre, care îşi caută coerenţa tinzând la refacerea totalităţii (Al. Condeescu);

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Lucian DUMBRAVĂ:,,TESTAMENT”

Cu palmele ating fâşii ale mantiei cereşti,

Cu ochii sărut întinsul înzăpezit al nopţilor ;

Tălpile mele mai cată odihna primului drum,

Sângele-mi picură prin crevasele munţilor.

.

Peste casele morţilor adesea pleoapa mea tremură

Şi-ades îmi cade fruntea-n umilinţă ;

O umilinţă fără leac şi fără echivoc,

Ca după-o răstignire şi-o căinţă.

>>>>>>>>>>>>>

 

De CLB

-Ştefan Doru DĂNCUŞ prezintă:PRIMII AUTORI TIPĂRIŢI ÎN PROIECTUL „ÎNTOARCEREA POETULUI RISIPITOR”

Până la data de 2 martie 2012 au fost tipăriţi următorii autori:

1.Adrian Erbiceanu (Canada)

2.Eugen Evu (Hunedoara)

3.Gheorghe Mizgan (Bistriţa Năsăud)

4.Cristian Gabriel Groman (Dâmboviţa)

Sunt în curs de apariţie, în maximum 21 de zile lucrătoare, următorii autori:

 1.Vali Niţu (Dâmboviţa)

2.Rodica Cernea (Galaţi)

3.Violetta Petre (Constanţa)

4.Mariana Rogoz Stratulat (Vrancea)

5.Constanţa Abălaşei-Donosă (Bucureşti)

6.George Coandă (Dâmboviţa)

7.George Filip (Canada)

8.Florin Grigoriu (Braşov)

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF:„Dimineaţa poeţilor”- întâlnirea din ajunul Mărţişorului

„În fărâmiturile rămase dintr-un foarte îndepărtat  *banchet al zeilor,* sărbătoarea este în acelaşi timp punte, buclă şi vârtej” –  Constantin Noica

O sărbătoare a însemnat şi această reuniune a scriitorilor Filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor Români spre  sfârşitul lunii februarie a acestui an, 2012, după o iarna viforoasă, năstruşnică, de numai trei săptămâni, într-o zi cu mult soare şi de renaştere a primăverii. Şnurul roşu-alb, considerat şi o „funie a anului”, împletind cele două anotimpuri, iarna-vara, simbolizează şi tradiţiile Dochiei, belşugul şi frumuseţea, oferirea lui fiind  un dar pentru sănătate: „Te leg prin alb, mereu, cu inocenţa mea,/ Dezleg prin roşu, de deochi, mereu o stea, / Pe fruntea ta. În Martie îţi strâng din jur, /Dorinţa şi ardoarea mea. Şi-a zilelor din şnur.”…(Elisabeta  Iosif).  „Primăvară –  ger şi ghiocei/zâmbet pe frunză verde/  abur în aer. Muguri – geamăt de muguri/rouă cu ochi luminoşi/berze pe ape.” (Viorel Gongu) .

Aşadar, un dar şi o sărbătoare a însemnat şi recitalul poeţilor bucureşteni prezenţi la această reuniune literară (Ana Maria Bălaş, Ştefan Lucian Mureşanu, Elis Râpeanu,Viorel Gongu,Elisabeta Iosif, Vasilica Ilie, Constantin Stroe), poeme onorate cu  momente muzicale alcătuite de pianista-poetă, Maria Calleya. Această „Dimineaţă a poeţilor” este, de fapt,  o continuitate a unui „Proiect cultural”, început în 2011  cu concursul  Bibliotecii Municipale Sadoveanu din Bucureşti, a tinerilor şi profesorilor Colegiului Naţional de Muzică George Enescu, a studenţilor Universităţii Hyperion şi  a revistei Art aut.

În anul 2012 acest proiect – program  se va dezvolta într-o manifestare culturală  intitulată „Confluenţe”, dorindu-se o îmbinare a poeziei cu muzica şi arta.

Elisabeta IOSIF

26 februarie, 2011

De CLB

Dorina Șișu:,,Tratat de singurătate”

Ne tratăm pașii, timpii, căutările, prietenii, cunoscuții, necunoscuții, ne tratăm pelicula secundei ca și cum ele vin grămezi dintr-un timp absurd și plictisitor. Vindecarea e comică. Nu vine niciodată. Există un timp ar fericirii care domnește peste noi cu o liniște captivantă. Nu facem altceva decât să ne retragem în afara eului. Ne place să scriem despre noi, despre iubiri, despre fericiri, despre dureri dar mai ales despre vise. Nopțile se distanțează de esența lor datorită poftelor noastre. 

Să ne descriem frumoși. Triști dar frumoși. Nu singuri, chiar dacă singurătatea devine un tratat netratat, un necesar înșelător, o lovitură fără nuanță. Să o facem infinită. Propunerile imaginației noastre trec prin noi și prin alții devenind pasaje de invidiat. Formulele devin contemporane în orice timp.

 

Mi-am dorit mereu să spun ce simt și ce gândesc încât m-am văzut cum strâng de gât toate secundele de teama trecutului. Îți spui: știi asta, deja știi, treci mai departe și râzi ori fă ceva despre care lumina să nu se mire și noaptea să nu treacă. Îmbrățișăm cuvintele care ne plac, sărutăm frumusețea cu sete, apoi mai stăm, ne mai dumirim de ce simțim tot mai mult să dăm, să ne trăim.

Ne naștem pentru iubire, apoi iubim viața, uitând de iubire, iar când ne amintim de ea nu mai avem timp să o avem. Lirică apariție, formă compensatoare a vieții gândind la moarte.

Atunci când ne dăm seama că suntem lumii dați, încercăm puterile prin pași mărunți. E o teamă de a nu deranja culorile din ploi sau sensul șoaptelor. Afișăm singurătatea pentru a păstra iubirea în noi? Cine știe dacă această melancolie își cară umbrele în spate? Și chiar dacă știm nu avem timp să tragem suflul destinului pentru că moștenim păcatul de a uita.

Dar nu plângem să ne ridicăm deasupra sorţii. Vremea ne face mărunţi şi înţelepţi. Suntem ceea ce alegem, destinul depinde de ceea ce vrem să fim.>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian Lupu:,,OCHII VERZI AI PRIMĂVERII”

M-a întrebat dacă îmi plac ochii verzi, privindu-mă într-un fel mai aparte, nerăbdătoare fiind să îmi afle părerea. S-au aşternut mai multe clipe de tăcere, timp în care mi-am dat seama că de fapt niciodată nu m-a interesant culoarea ochilor persoanelor cu care avem de-a face, fapt pentru care am rămas puţin derutat.

De fapt, culoarea mea preferată este albastrul deschis, asemenea cerului, precum şi galbenul închis, către culoarea lutului, dar verdele niciodată nu îl luasem vreodată până la acea dată în calcul. De aceea, pentru a nu deveni o situaţie stânjenitoare, am răspuns că nu cred că îmi plac neapărat ochii verzi.

O umbră de tristeţe s-a aşternut pe faţa fostei mele colege de şcoală generală, fără să înţeleg legătura cu răspunsul pe care îl dădusem. Nedumerit, am întrebat-o la rândul meu, de ce mi-a pus o astfel de întrebare, care la drept vorbind mă surprinsese nepregătit. Răspunsul ei m-a întristat şi m-a determinat să nu uit niciodată această amintire, fiind deosebit de simplu, şi anume că ochii ei erau tocmai verzi, amănunt pe care niciodată nu îl remarcasem în toţi anii, cel puţin cinci la număr, în care am fost colegi. Bineînţeles că am încercat să repar această gafă neintenţionată, dar într-un fel momentul legării unei prietenii fusese compromis, fapt care s-a şi adeverit ulterior, când drumurile noastre s-au despărţit pentru totdeauna.

După mai mulţi ani de la această întâmplare, mai precis după ce am reuşit să scap de sistemul militar în care mă aflam de la vârsta de paisprezece ani, am avut ocazia să cuget mai profund la diferenţele de percepţie ce există dintre lumea masculină şi cea feminină. Şi astfel, am început să îmi dau seama de superficialitatea de care dau dovadă bărbaţii în a sesiza nuanţele şi diferenţele din realitatea înconjurătoare, cu implicaţii directe asupra modului în care percep şi îşi tratează semenii, cu accent deosebit asupra persoanelor de sex opus. >>>>>>>>>>>>>

De CLB

Nicolae NICOARĂ-HORIA:,,CARTEA CU FILELE NETĂIATE (POEME)”

 CARTEA CU FILELE NETĂIATE

„De obicei scrierile plac după moarte,

pentru că invidia obişnuieşte să rănească

pe cei vii şi să-i muşte pe nedrept.”

Ovidius, PONTICA

 

Ce gândeşte oare

Cartea aceea

Cu filele netăiate

De un Veac şi mai bine

De  singurătate,

Aşteptând cititorul

Ce nu mai vine?…

Cuprins de o bucurie firească

Şi milă

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Statuile din Insula Paştelui, deja misterioase, au corp !

Descoperirea nu datează de mult timp: statuile din Insula Paştelui au corp ! Până acum cunoscute ca având nişte capete foarte mari, aceste statui ascund multe secrete pentru că mai mult de jumătate din înălţimea lor este îngropată în pământ.

Dacă descoperirea părţilor îngropate este atribuită cuplului Routledge, un grup particular de cercetători a excavat recent una din statui şi a descoperit numeroase înscrisuri pe corpul acesteia.

Aflată în Oceanul Pacific, această insulă vulcanică a fost descoperită de navigatorul olandez Jakob Roggeveen în ziua de Paşte a anului 1722, devenind apoi posesiune chiliană în 1888. Dacă multe mistere înconjoară Insula Paştelui, descoperirea acestor înscrisuri îngropate în pământ riscă să relanseze alte dezbateri.

Dacă oamenii de ştiinţă sunt aproape toţi de acord că populaţia insulei (aprox.4000 de persoane) a dispărut ca urmare a unui dezastru ecologic, ce este cu aceşti uriaşi din piatră îngropaţi în pământ ?

Ipoteza cea mai verosimilă este că un tsunami a măturat insula şi vechea ei civilizaţie,  iar acolo, sub picioarele noastre de turişti neştiutori, comoara ascunsă ne aşteaptă. Statuile nu au fost îngropate, dar potopul a adus atâtea resturi, praf  şi  pământ, încât civilizaţia a dispărut dintr-o singură lovitură.

De CLB