Reclame
De CLB

Elisabeta IOSIF:,,Prefaţă la o poveste japoneză”

 Era o zi de mai, când lumina se prăvălea în cascadă peste durerea livezilor înflorite iar întreaga natură respira sub povara verde a pământului.

O imagine trimisă de la Soare Răsare, amintind de stampele japoneze, ne sugera că, globul pământesc sărbătoreşte culorile spectrale.

Era aşadar, o invitaţie la o importantă expoziţie, de carte, arte, reviste culturale, ce declanşa ritualul japonez al unui concurs. I-am dat curs invitaţiei, gândindu-mă în acelaşi timp cu teamă la concurenţa celorlalţi de peste mări şi ţări.

Dar povestea concursului  ne-a scris-o poeta Floarea Cărbune.

 

POVESTEA UNUI CONCURS „JAPANESE GOLDEN WEEK”…ŞI PREMIAŢII LUI


Asakusa-un oraş misterios şi plin de farmec, un oraş căutat, de turiştii din întreaga ţară, dar şi de cei din afara ţării.
Cu o mulţime de temple şi grădini superbe, Asakusa mai păstrează ceva din parfumul şi farmecul vechii capitale – Edo (Tokyo de azi).
Dintre milioanele de locuitori ai capitalei-Tokyo, oraş aparţinând mai mult viitorului decât prezentului, un japonez – Shinya Inoguchi şi o româncă-Cristina Cărbune(Inoguchi), soţ si soţie, s-au gândit să managerieze  un concurs: “ART 6 LIFE” în cadrul “Japanese Golden Week”. Gândul ei a fost acela de a prezenta, soţului şi prietenilor japonezi, frumuseţea meleagurilor natale, dar şi Cultura ţării de origine – România. Intenţia lui a fost de a înlesni împlinirea dorinţei soţiei, dar şi de a se „lăuda”, în faţa tuturor, cu Romania-ţara pe care el o admiră, printre altele, şi pentru că aici s-a născut marea sportivă-Nadia Comăneci(“micuţa floare de lotus”)  şi, desigur, soţia sa. Dorinţa amândurora a fost de a crea o punte între cele două  grandioase culturi, dar şi “cunoştinţa” între artiştii japonezi (câţiva la număr) şi artiştii români, fie ei…pictori, graficieni, poeţi, prozatori şi fotografi (pentru început doar câţiva). Şi, ca la orice început au existat multe, foarte multe emoţii de o parte şi de cealaltă.
Limba japoneză are 4 alfabete, dacă punem la număr şi „romaji”, iar limba română este melodioasă şi plină de culoare. Cât de bun traducător să fii… ca să poţi exprima muzica ei într-o limbă ca cea japoneză-clară si precisă?!   Am încercat, alături de traducător, să metamorfozăm „florile de pe ia românească” a limbajului artiştilor români, în precizia sabiei samuraiului… a limbii japoneze.
O românca şi un japonez, spuneam…Iubirea si Armonia adăugându-se Cunoaşterii şi Prieteniei, toate refugiindu-se în taina Cuvântului…cu speranţe, vise, împliniri, uneori… chiar şi în dezamăgiri. Dar şi ele fac parte din viaţa omului…altfel, poate, nu am iubi atât de mult viaţa.
Shinya şi Cristina sunt două simboluri, unul reprezintă Ţara Soarelui Răsare, iar celălalt…România. De aceea, pe diplome, apar drapelele ambelor ţări.
Este greu de exprimat, în cuvinte,  frumuseţea, emoţiile şi surprizele oferite de juriu. Ca o concluzie, totuşi…pot spune că artiştii români (de toate genurile) au impresionat nu numai juriul, dar si publicul cititor…

Floarea Cărbune

Poet şi publicist

De CLB

Cu mare bucurie în suflet am aflat de acest premiu câștigat de revista ”Cetatea lui Bucur” la The International Contest ”Art &Life”, Japan, 2012.

Acordul de parteneriat dintre Centrul cultural român din Dublin și ”Cetatea lui Bucur”, este un acord făcut prin pilonul de legătură al artelor, al promovării valorii culturii românești, un pilon care contribuie la podul de legătură dintre România și Irlanda cu o esență comună, esența de a fi român.

Contribuția mea la Revista ”Cetatea lui Bucur”, a fost mereu legată de suflet. Ne-a unit, pentru prima dată, Cititor de Proză, când, într-o zi de toamnă, am călcat pragul Cetății ducând cu mine o parte din tot ceea ce făcusem într-o altă Cetate, dar mai ales,aveam să constat mai târziu, odată cu plecarea mea din țară, că acea întâlnire din noiembrie al anului 2010, avea să rămână un gust mereu de iubire, de acasă, pe care l-am luat și l-am așezat în dreptul inimii. De aceea, bucuria căștigării unui premiu internațional, o voi împărtăși alături de românii din Irlanda și o voi așeza la loc de cinste în Centrul cultural român din Dublin. 

Felicitări tuturor colaboratorilor Cetății lui Bucur, felicitări dragă și buna mea prietenă Elisabeta Iosif pentru tot ceea ce înfăptuiești.

Cu iubire și dragoste infinită, din Dublin, a dumneavoastră, Dorina Șișu.

De CLB

Gabriela Căluţiu Sonennberg: ,,Cetatea lui Bucur – fortăreaţa din capitală”

Românul e născut poet. Expresia s-a consacrat, devenind aproape sâcâitoare. Nu sunt puţini sunt cei care contrează cu scepticism, de parcă sensibilitatea lirică ar fi o boală dubioasă. Curajul de a-i contrazice, simţul de răspundere, gustul pentru calitate literară şi uneori – de ce nu ? – un dram de simţ practic sunt necesare pentru a întemeia o publicaţie în peisajul bine populat al jurnalismului literar din România. Dar, înainte de toate, pasiunea e cea care primează. Doamna redactor – şef,  recent distinsă în Japonia cu un apreciat premiu special pentru poezie, Doamna Elisabeta Iosif este cea care îl deţine şi ni-l insuflă mereu, fără drămuire.

Multe reviste s-au încumetat la drum, dar nu toate au reuşit să se menţină. « Cetatea lui Bucur » e în acest sens un adevărat bastion, fortăreaţa de la Bucureşti, obişnuindu-ne de pe acum cu apariţii constante, mereu pe teme noi, actuale, incitante. Ii precede Cetatea lui Bucur on-line. E ca o prefaţă binecuvântată, lucrată şi ilustrată cu mult gust de dl.Constantin Vlaicu. În aceeaşi măsură îi mulţumim şi editoarei revistei tipărite, dnei Raluca Tudor, cu un echilibrat bun gust.

Îmi place s-o iau cu mine, pentru că încape până şi în cel mai minimalist bagaj de mână. Iată că a ajuns până şi la celălalt capăt al lumii, în Japonia, chiar dacă de data aceasta nu în geamantanul meu. Cum să nu te bucuri ?

Cu totul altceva decât minimalist este sumarul ei, care cuprinde atât de multe, încât nu e suficientă o singură minte de om ca să-l compună. Avem un caleidoscop de colaboratori şi colegi, care mai de care mai inspiraţi şi mai pasionaţi. Mai mare dragul şi onoarea să fii parte din « familia » noastră ! E minunat că şi revista noastră a primit la festivalul « Arts & Life 2012 » din Japonia un râvnit Premiu special.

Divers, multicolor sumarul revistei noastre stârneşte la reflecţie şi îndeamnă la recitire. Se vede din prima clipă sufletul pus în ea şi dorinţa de a ne atrage privirea spre lucruri mai frumoase sau mai pure decât lumea cea imperfectă, în care volens-nolens trăim. Poate de aceea ne-au remarcat şi japonezii, renumiţi fiind cu gustul lor pentru detaliu.

« Cetatea lui Bucur » îşi atinge menirea din plin şi ne bucurăm de fiecare dată când apare un nou numar, ca şi de această dată. Ne mândrim cu toţii.  Aplauze pentru această binemeritată distincţie. În ţara haiku-ului, unde poezia e la mare rang această revistă literară şi de cultură  are implicit o valoare mai mare !  

Gabriela Căluţiu Sonennberg

14 August, 2012

De CLB

Centrului cultural român din Dublin-Piatra de temelie a Bibliotecii ”Fănuș Neagu”

Sămânța Bibliotecii ”Fănuș Neagu” a dat lăstari!
Vineri, 6 august 2012, a sosit la sediul Centrului cultural român din Dublin primul transport de cărți din România.
Oameni cu dragoste de carte… oameni care întrețin focul sacru al literaturii, atât prin scrierile lor, cât și prin darul de carte către oameni, sprijină proiectul nostru și ajută la împlinirea lui.
Aceste prime cărți vin din partea unor oameni care au respirat același aer, mai mult sau mai puțin, cu Maestrul Fănuș Neagu.
Mulțumim soției și fiicei Maestrului pentru superba colecție, în câte două exemplare, pe care ne-au oferit-o.
Un colectiv de la Academia Română, al cărui ”suflet” este scriitorul Nicolae Iliescu, ne-a sprijinit cu peste 100 de volume. Mulțumim, așadar, domnului Nicolae Iliescu, secretar științific al secției de filologie, domnișoarei Sorina Florența Ștefan, doamnei Maria Oprea, șefa de cabinet a Președintelui, domnișoarei Dorina Rusu, secretar științific al secției de istorie și doamnei Elena Solunca de la Biroul de presă. De asemenea, mulțumim și domnului Lucian Chișu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, pentru cărțile oferite. Nu putem omite sprijinul oferit de domnul senator Viorel Badea, căruia îi mulțumim.
Această piatră de temelie este completată de o mare parte din biblioteca personală a Dorinei Șișu.

La sosirea acestor prime cărți au fost martori și imortalizați, oameni care dau viață acestui proiect, oameni cu dragoste de cultură, de frumos și de… oameni, pentru că nimic nu se face în amorul propriu, ci pentru bucuria și desăvârșirea sufletească a românilor care trăiesc în Irlanda și nu numai.
În fotografie, începând de la stânga: Cibo, proprietarul Trustului Media Actualitatea irl, Viorel Hamilton Niculescu, directorul Actualității irl, Dorina Șișu, director al Centrului cultural român din Dublin, Ovidiu, prieten al proiectului, Raluca Caranfil, secretar șef al ziarului Actualitatea irl și prezentator al televiziunii Actualitatea irl și domnul Caranfil, cu toții aflați sub pavăza câinelui familiei Caranfil.
Dorina Șișu și Viorel Ploeșteanu, coordonatori ai Centrului cultural român din Dublin.

See Translation

De CLB

Georgeta Olteanu : „Alchimia frumosului în grafica şi pictura lui M.Cătrună”…la Purani de Videle, Jud. Teleorman-lansare de carte

          Pe 17.06.2012, în Purani de Videle, pentru al treilea an consecutiv, a avut loc un eveniment cultural-literar, organizat de către cunoscuta poetă şi prozatoare, Floarea Cărbune ce-şi are rădăcinile pe acest meleag. Cu acest prilej s-a lansat albumul de artă „Alchimia frumosului în grafica şi pictura lui M.Cătrună”(semnat de F.Cărbune) şi s-au înmânat diplomele obţinute la Concursul Internaţional „Art & Life”- Japonia 2012.

Lucrarea, absolut inedită în conţinut şi formă, ne-a oferit prilejul întâlnirii cu o galerie de lucrări memorabile ale cunoscutului pictor şi grafician-Mihai Cătrună, dar şi ale autoarei… ce iradiază o nobilă şi profundă spiritualitate. Albumul este un omagiu poetic în care adoraţia şi preţuirea pentru pictura şi grafica lui Mihai Cătrună se contopesc într-o sublimă şi perfectă armonie. Interesant este că cititorul, parcurgând paginile albumului, nu poate opta pentru o interpretare univocă ci…perceperea mesajelor este deschisă spre multiple valenţe spirituale. Pictorul a ştiut să îmbine realul cu fantasticul, absurdul cu logica implacabilă, printr-un rafinament şi o fineţe a stilului, inconfundabile, puse , foarte bine, în valoare de către autoare.

Şi, dacă evenimentul de minte şi suflet a început cu înmânarea diplomelor, obţinute de cei prezenţi, dar şi citarea numelor celorlalţi premiaţi, acest lucru a fost posibil graţie Cristinei Cărbune (Inoguchi), poetă stabilită în Tokyo, manager al proiectului. Susţinută de soţul ei, Shinya, de acolo, din Ţara Soarelui Răsare, şi-a asumat şi a finalizat acest proiect care, prin diplomele obţinute, şi-a găsit ecou de suflet, atât în România cât şi în Japonia.

      Evenimentul a fost onorat de participarea poetei, pictoriţei şi omului de tv., Victoriţa Duţu, poetei Georgeta Olteanu şi poetului George Pena. Spre surpriza asistenţei, formată din părinţi, elevi şi cadre didactice, Victoriţa Duţu a expus o parte din lucrările sale pe care, în final, le-a dăruit cu generozitate…celor prezenţi.
Cea care a avut bucuria şi plăcerea de a fi gazdă şi moderator a fost d-na director, prof. de română, Gheorghiţa Durlan…poetă, graficiană şi pictoriţă în devenire. Cu acest prilej a expus câteva lucrări personale de grafică. 
>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

George ROCA:,,TAINA SCRISULUI: FĂ BINE CE FACI !”

Am început să scriu de când eram la şcoala primară. Poate acestă meteahnă mi se trage de la admiraţia pe care o aveam faţă de fosta mea vecină, Doina Coman (alias Ana Blandiana) din Oradea. Surorile Coman, Doina şi Geta, locuiau într-o cladire lipită de-a noastră. Vroiam şi eu să fiu „scriitor” cu tot dinadinsul! Aşa că m-am zbătut destul de tare… să mă perfecţionez, sa scriu cât mai bine, să fiu publicat. Iubeam orele de limbă şi literatură română! Am avut profesori excelenţi care m-au încurajat. Printre ei, pe Gheorghe Grigurcu la liceu – renumitul critic literar din zilele noastre – şi apoi la facultatea de filologie pe distinşii Aurel Dragoş Munteanu, Iosif Pervain, Traian Blajovici, Cornel Săteanu, Dumitru Pop, Maria Alexandrescu-Vulişici, Valentin Chifor – toţi profesori universitari mai târziu – şi chiar şi pe Stelian Vasilescu, secretarul literar al teatrului din Oradea pe care trebuie neapărat să îl menţionez. La fel şi pe fraţii Lucian şi Ovidiu Drimba, ambii profesori universitari şi scriitori, personalităţi care au sclipit pe firmamentul literaturii române contemporane.

Încercam să scriu cât mai bine! Corectam, ştergeam, refăceam un material cu multă meticulozitate. Mai târziu, în vremea studenţiei, mi-am găsit şi un slogan pe această temă, un dicton latin, „Age Quod Agis”, adică „Fă (bine) ce faci!”. Am început să studiez, să mă ocup mai minuţios de studiul limbii şi literaturii române, de stilistică, de exprimare, să frecventez diferite grupări şi cenacluri literare din Oradea şi mai apoi din Bucureşti, unde m-am mutat din oraşul de pe Crişul Repede. Am avut modele vii scrierile lui Eminescu, Labiş, Blaga, Goga, Arghezi, Paraschivescu, Stănescu, Creangă, Istrati, Barbu, Călinescu, Buşulenga, Sadoveanu, dar şi ale scriitorilor străini de alde Balzac, Cehov, Kafka, Twain, Dreiser, Galsworthy, Esenin, Orwell, Shakespeare, Khayyam, Eco, Coelho şi mulţi, mulţi alţii.  

Primele roade? Mi s-a publicat câteceva, pe ici pe colo, de la revista „Viaţa Studenţească” şi „Flacăra” din Bucureşti, până la „Crişana” din Oradea. Apoi am făcut, o vreme, o pauză de scris destul de substanţială, timp in care m-am (stră)mutat în Australia. Am cărat cu mine, ca mai toţi românii emigranţi, valize pline de carţi româneşti. Vroiam să mă înconjor de o mică Românie… literară, pentru a nu fi chiar atât de singur printre străini, pentru a nu uita de prieteni, de strămoşi, de limbă, de cultura mea naţională. Cărţile m-au ajutat să suport mai bine dezrădăcinarea şi m-au făcut să îmi reiau meteahna scrisului. Noi, cei aflaţi în afara graniţelor perimetrului naţional am încercat deseori să ne aducem aportul la literatura ţării de unde am plecat, la cultura acesteia. Prima mea lucrare a fost „Însemnele statului român contemporan”. Am simţit atunci că sunt obligat, că trebuie să fac cunoscut conaţionalilor mei aflaţi în străinatate importanţa acestor simboluri. Cu toate că, aici la Antipozi, nu am avut la îndemână prea multe informaţii bibiliografice, lucrarea a fost destul de consistentă şi bine primită de cititori. A fost publicată în cateva reviste româneşti şi mai târziu, graţie internetului, a ajuns să fie cunoscută şi celor din afara Australiei. Prinzând curaj, am început să scriu de toate, abordând diferite genuri precum poezie, jurnalistică, eseu, studii, comentarii, interviuri, critică literară, note de călătorie, povestiri şi literatură pentru copii. Numărul acestor producţii personale a depăşit peste o suta ca număr, fiind tipărite în peste 50 de publicaţii româneşti de pe patru continente.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez:,,DEPĂŞIND „CURENTELE”, ÎNTRU…ALCHIMIA ECHILIBRULUI DEMIURGIC: „SEMNELE TIMPULUI”[1], DE ELISABETA IOSIF”

Avem în faţă un volum de o mare frumuseţe estetică, al scriitoarei Elisabeta Iosif – atât prin conţinutul poetic, cât şi prin grafica, extrem de expresivă şi inspirată, asigurată de tânăra plasticiană/graficiană (şi filolog de excepţie!), Laura Lucia Mihalca (ctitor al revistei de avangardă… înţeleaptă, „ArtOut”).

…De foarte curând mondial-premiat („Art&Life, Japonia 2012”), volumul Elisabetei Iosif (printre alte merite culturale, cu totul deosebite, toate: Preşedinte al Ligii Scriitorilor din România – filiala Bucureşti, şi redactor-şef al, la fel, premiatei în Japonia, revista „Cetatea lui Bucur”!), „Semnele timpului”, este un model pentru echilibrul cosmic al neo-clasicismului, altoit pe trunchiul mental al neo-modernismului, cu uşoare tente de trans-modernism…dar, de fapt, „mestecând”, epuizând şi… „fentând”, „cu strategie”, toate curentele din proximitatea  de Duh a scriitoarei!

Dacă în „Manifestul Cercului literar de la Sibiu”, din 1943, Negoiţescu & Comp. încercau un armistiţiu cu E. Lovinescu (marele perdant, prin teoriile sale „sincronizatoare”, în faţa arheilor „Gândirii”!) şi cu secolul al XVIII-lea – Elisabeta Iosif, chiar dacă, prin motto-urile, presărate printre poemele sale, se adresează, evocator, invocator şi…provocator, lui Goethe, nu-l fetişizează pe Goethe! Ci se raportează şi la…Leonardo da Vinci! –  dar, mai cu seamă, la Eminescu, Blaga…Novalis. Adică, la Arheii Poetici Româneşti şi la Eonul Romantismului Vizionar German.

De ce nu se mulţumeşte Elisabeta Iosif, cu gândirea Secolului Luminilor? Pentru că Elisabeta Iosif este un poet de foarte profundă spiritualitate şi de avântat vizionarism. E drept, la Elisabeta Iosif, sentimentul religios nu este atât de pregnant/vizibil, pentru ne-iniţiaţi, precum s-ar pretinde în cadrul trans-modernismului. Dar toată poezia volumului ei zvâcneşte de voinţa, bine temperată, de a străpunge invizibilul, spre vizibil – …indicibilul, spre expresia cât mai relaxată şi limpede-apollinică. Chiar dacă (sau, poate: TOCMAI pentru că…Balanţa Cosmică-Thule trebuie realizată, întru demiurgie) iubirea Poetului este „în echilibru” (cf. Poetul şi umbra), el, Poetul, există ca „văpaie răsărită”, o zi din univers/cu patimi zămislită!” Poetul ARDE, Poetul PĂTIMEŞTE PENTRU/ÎNTRU LUMINĂ!!!

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Al Florin ŢENE:,,SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI”

(…) Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. (…)

(…) Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri… şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi… astfel învăţam de teamă… nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.

Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă…

Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.  >>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena BUICĂ:,,TALENTUL…”

Când aud pe câte cineva zicându-mi: „ai talent”, mă duce gândul la acea parte a scrierilor pe care cititorul nu o vede. Până să dau naştere unei povestiri, de multe ori simt că „talentul” joacă tontoroiul pe masa mea de scris.

Mă aşez cu mare poftă să dau fiinţă unei idei care mă urmăreşte de câtva timp şi cu ea pâlpâind pe creier, mă străduiesc să o ţin bine în chingi ca pe un cal nărăvaş, s-o strunesc, s-o domolesc, şi lustruită s-o aşez frumos pe hârtie. Dar „talentul”, numit şi „inspiraţie” nu îmi dă târcoale. Mă cuprinde spaima şi mă feresc cât pot de ea, ştiu că spaima blochează. Degeaba! Simt că mă dau la fund. Îmi sare ţandăra pe mine zicându-mi: „Nu sunt bună de nimic!” Ideea nu-mi dă pace şi ca un şarpe îmi sâsâie prin cap. Îmi prefir degetele prin păr şi respir adânc. Îmi fixez privirile pe ecranul amintirilor, în locul unde trăiesc visele mânate de lumină, în străfundul gândurilor, întâmplărilor, impresiilor de viaţă ca să le leg cu noua idee care îmi zbârnie în creier. Aştept. Nu se încheagă povestirea. Stau pierdută ca un obiect pe care nu-l caută nimeni. Mă concentrez mai adânc asupra celor ce vreau să spun şi asupra celor ce mi-au trecut pe dinaintea ochilor ca să le cern prin sita vremii şi să le leg într-un mănunchi frumos.

Timpul mi se pare că se derulează prea repede mânat de o rotiţă nevăzută şi îmi joacă feste puterii de a privi imagini devălmăşindu-le şi îndepărtându-le, înecându-le în uitare sau dându-le alt contur. Îmi vine să strig: „Unde eşti talentule, ca să îmi potriveşti mâna pentru a aştearne acea scriere care să întoarcă singură foaia cititorului şi să-i pună ochelarii pe nas? Unde eşti talentule, ca să mă faci să scriu o povestire ce ar semăna cu imaginea unei balerine surprinsă la jumatatea mişcării şi cere să fie continuată în mintea privitorului? De ce nu vii să îmi spui cum să scriu acea propoziţie terminata doar cu virgulă şi cititorul să o continue? De ca nu eşti prezent ca să-mi dai inspiraţia pentru o scriere cu o ţesătură bine bătută în iţele ei şi a carei lectură să dea delicii în surdină lipsite de disonanţe, ca vraja unui descântec?”>>>>>>>>>>>>

De CLB

Georgeta RESTEMAN:,,LA MULŢI ANI, OCTAVIAN CURPAŞ !”

Este un om împlinit: o profesie care-i aduce mulţumire şi pe care o exercită cu abilitate, o soţie minunată, tânără şi frumoasă, o fetiţă care-i aduce mereu soarele în suflet şi-n casă, un hobby ce odată i-a fost profesie – jurnalismul -, şi-o ambiţie de invidiat, toate, într-o armonizare perfectată de caracterul puternic al celui pe care mulţi dintre noi îl cunoaştem din presa românească dar mai ales din cea a diasporei de peste ocean, Octavian Dumitru Curpaş.

L-am cunoscut graţie prietenului cel mai fidel al scriitorilor de limba română din întreaga lume, neobositul George Roca, cel care din momentul în care am început să scriu îmi mediatizează creaţiile; este orădean, la fel cum sunt şi eu din 1999, doar că el s-a născut acolo la 5 august 1972, a învăţat, s-a şcolit şi de ani buni, după ce a absolvit facultatea de Jurnalism orădeană, a ales să treacă oceanul şi să se stabilească în SUA.

„Phoenix Misssion Magazine”, copilul de suflet al lui Tavi, cum îi spun cei apropiaţi a fost revista pe care a înfiinţat-o şi a condus-o aproape trei ani, un ambasador veritabil al spiritului românesc pe toate meridianele, a fost spaţiul care a adunat şi promovat mii de articole şi creaţii ale scriitorilor români de pretutindeni din lume, şi nu numai. Redactor la mai multe ziare româneşti din SUA, promotor cultural de necontestat, cu o vivacitate şi rapidiate de mediatizare care năuceşte de multe ori, lui Octavian Curpaş i-au trecut prin mână zeci de cărţi de versuri şi beletristică pe care le-a recenzat, publicat şi mediatizat; a intervievat o paletă variată de persoane şi personalităţi din toate domeniile – artă, literatură, religie, justiţie, medicină, etc pe care le-a publicat în nenumărate reviste şi ziare online sau pe suport de hârtie. Articole de actualitate de impact, ştiri, luări de poziţie în anumite situaţii în care simţea că trebuie s-o facă, toate publicate cu promptitudine l-au ţinut mereu aproape de comunitatea românească din diaspora dar şi de realitatea din ţară, de acasă.

Deşi activează într-un domeniu în care s-a specializat în SUA şi o face cu profesionalism, afacerile imobiliare, deţinând împreună cu Roxana, soţia sa o companie proasperă, a studiat şi ştiinţele juridice şi s-a intergrat perfect în societatea americană, rădăcinile româneşti nu-l lasă în pace, punând condeiul la muncă ori de câte ori are un crâmpei de timp, iar dacă nu are şi-l făureşte în detrimentul preocupărilor care-i asigură existenţa. Anul trecut a editat primul volum de proză, subiectul acestuia fiind legat de exilul românesc, şi anume „Exilul românesc la mijloc de secol XX – «Paşoptişti» români în Franţa, Canada şi Statele Unite”, editura Anthem, Arizona, SUA 2011, o veritabilă retrospectivă a dezrădăcinării imeansului val de emigranţi din mijlocul secolului trecut, perioadă care marchează începuturile “ciumei roşii” în România. Sunt convinsă că paginile acestei cărţi ce poate fi numită fără ezitări „carte-document” au fost răsfoite de conaţionalii noştri din întreaga diasporă, dar au putut fi citite şi în alte limbi pentru că unele, îndeosebi cele cu referire la România, au fost traduse în franceză, engleză şi germană. Nu sunt în măsură să fac aprecieri critice  însă consider că este un motiv în plus pentru a-l aşeza pe Octavian Curpaş în rândul românilor care-şi iubesc obârşia şi neamul, promovându-i cultura, tradiţia şi continuitatea. >>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez:,,CÂNDVA”

cândva – pe aceste meleaguri oameni iubeau

cândva – pe aici treceau regi şi sfinţi

cândva – sori pe-aici se-ntreceau – rânchezau

cândva – râdeau şi cântau pe-aici zeii-părinţi

 

…lacrimi de lună erau distilate

şi orbii pe harfe se răstigneau

ştime în valuri jucau răzgâiate

flăcăii  – pe numele-adevărate

le strigau – le iubeau – le mirau – le răpeau

pe când la urechi şi în păr le şopteau

poveşti şi minuni auriu-deşucheate

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF:,,DESCULŢ PRIN CETATE”

Apollo apăru în uşa filozofului, desculţ, cu o ţinută bizară şi cu un arc de argint pe umăr.

–          De ce ai venit fără liră?

–          Am rătăcit-o. Am locuit şase zile într-un curcubeu, încercând să-i demontez culorile şi să le armonizez cu sunetul lirei…

–          Ce idee năstrușnică! Numai pictorii îl fac să fluture pe pânză…

–          Poeţii nu-l anină de vers?

–          Iar tu, prinzi curcubeie la miezul nopţii şi le transformi în sunete?

–          Mai mult. M-am aşezat în curcubeu să cânt şi sunetele Lirei deveneau false… Ca să aflu de ce, m-am mutat în curcubeu..

–          Mizând pe faptul că eşti Zeul Lumină?

–          Mai întâi ascultă-mă, filozofule. Culorile sale străfulgeră de plăcerea luminii şi cântă la atingere. Le-am acompaniat, desfăcându-le pe culori.

–          De ce eşti desculţ? Un zeu desculţ?

–          Am plătit cu sandalele „cazarea” în curcubeu.

–          Te iau şi desculţ prin cetate…                                                                          

Filozoful îl invită într-un fel de Academie, care avea acele mari grădini de „Lyceum”, ca ale lui Socrate, mergând în parcuri, în biblioteci, pe stradă…

–          Eşti ca un Apostol, filozofule! Omenii îţi ascultă poveţele, poveştile…Aş spune, că eşti un spirit imposibil de cuprins cu mintea, precum adâncul oceanului, suspendat între apele tăcute ale mării…

–          Se pare că ne asemănăm. Tu pluteşti, în loc să mergi, ademenind cu un cântec universul, ca o sirenă, din dorinţa de a vedea lumea…

–          Totul este iluzie. Dar fără efortul meu artistic, desculţ sau nu, Planeta s-ar opri din rotaţia ei.

De CLB

George ROCA:,,POEME PENTRU ADOLESCENŢI”

 EVADAREA

(întotdeauna mai există o speranţă)

 

Mi-a ieşit în cale copilăria

dar a trecut pe lângă mine

de parcă nu aş fi avut-o niciodată.

Mulţi oameni m-au ocolit

fără să îmi dea bună ziua.

M-am refugiat la rude,

dar mi-au întors spatele.

Am cerut ajutor prietenilor,

dar s-au făcut că nu mă cunosc.

Am încercat să mă apropii de tine,

dar ai fugit,

lăsându-mă şi mai însingurat.

 

Când m-am întâlnit cu poezia

Aceasta mi-a deschis larg braţele

Şi m-a mângâiat pe creştet!

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Cezarina Adamescu:,,RUGI ŞI RUGURI. O INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL TEMPORAL SACRALIZAT PRIN JERTFA DE SINE”

Adrian Botez, „Ruguri. România sub asediu”, Carpathia  Press, 2008

            „Ideologul Neamului Metafizic” –  aşa cum îl numeşte Dl. Artur Silvestri  pe Adrian Botez, strălucit reprezentant al culturii româneşti actuale, prin tot ce a scris şi prin apostolatul pe care îl face graţie profesiunii sale, cu această recentă carte, se aşează pe sine  pe un RUG DE (NE)LINIŞTE, socotind că astfel, jertfa sa va avea impact asupra contemporanilor. Adevărul este că, marea majoritate a cetăţenilor, chiar dacă ar vedea un asemenea altar  în flăcări, un om devenit rug/rugăciune, ar trece nepăsători mai departe, grăbiţi, indiferenţi,  plictisiţi, ori chiar enervaţi că a îndrăznit cineva să le strice buna dispoziţie. Impactul pe care un act de devoţiune îl are asupra semenilor, e adeseori, foarte mic sau lipseşte cu desăvârşire.

            Aşa cum mărturiseşte autorul în Notă la Argumentul unic, ce ţine loc de Prefaţă: „(…) Dacă n-ar fi existat revistele A.R.P., deci domnul dr. Artur Silvestri (căruia îi mulţumim!) – nici rândurile de mai jos n-ar fi existat, nici cartea…ca urmare, n-ar fi existat nici exprimarea clară  a unor probleme majore ale Credinţei, Patriei, Neamului şi Umanităţii…(s.a.)”

            Argumentul numirii acestei cărţi RUGURI, ar fi, după spusa autorului: „pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător…”

            Însă, continuă Domnia sa, „Puţin contează, în macroistorie, dacă cel care s-a făcut Rug s-a consumat ori ba –dacă el, Rugul, n-a şi luminat!  Puţin contează în macroistorie, cât de puternic ai fost 70 sau chiar 100 de ani dacă n-ai lăsat, în urma ta, fie şi o cărămidă (arsă!), folositoare pentru construcţia uneia dintre treptele evoluţiei spirituale a Neamului tău, în particular, şi-a Planetei spirituale Terra, în general!”

            Dar, Rugul în Scriptură este identificat cu Yahve, cu vocea Sa ca un tunet, ori ca o şoaptă de vânt, cu infinita Sa sfinţenie, faţă de care, sfinţenia omului, nu trebuie să fie altfel, decât smerită. De aceea, Moise, când urca Munte, la întâlnirea cu Rugul Aprins, îşi descălţa mai întâi sandalele, la poalele muntelui. Pentru că nu te poţi înfăţişa înaintea Domnului oricum. Şi cum altfel, când avea să stea de vorbă cu Însuşi Yahve, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor.

            Autorul de faţă se recunoaşte el însuşi a fi RUG ARZĂTOR pentru oameni, jertfă de-ardere-de-tot pe altarul Neamului său şi a limbii române, „patria” poeţilor. Şi asta, fără pic de demagogie găunoasă, ci simplu şi adevărat, aşa cum curge sângele-n vene. Această jertfă-de-sine continuă, până la mistuire, până la împrăştierea cenuşii în cardinalele vânturi, în folosul umanităţii în general şi al fiilor Neamului în mod special. Rugul arde, însă  el  poate coace pâinea  cea dulce, poate fierbe vinul, iar pe tăciunii lui mocnind, creatorul, un alt miel al lui Dumnezeu, desăvârşeşte opera de mântuire.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ştefan Doru DĂNCUŞ:,,OSÂNDA DE A FI SCRIITOR”

Scrisoare deschisă către George Roca

Dragul meu prieten George,

m-am tot gândit cum să scriu ceva ce să fie pe placul Domniei Tale. Se pare că osânda aceasta ce se numeşte „Să fie scriitor!” (ca şi cum o căpetenie de oşti ar ordona: „Să fie ucis!”, „Să fie pus în ştreang!” ori „Să fie împuşcat!”) ne face pe noi, scriitorii, tare invulnerabili. Ne-au băgat prin închisori, ne-au ucis, ne-au făcut de râsul societăţii moderne şi uite că specia noastră n-a dispărut, ba mai mult, s-a înmulţit în contradicţie fermă cu opiniile sociologilor.

Dragul meu George,

scriitorii şi artiştii în general – se nasc cu o doagă lipsă: cu doaga bocitului nemotivat, mai limpede spus. Ei pot dormi şi sub poduri şi pot scrie sau face artă şi alungaţi prin păduri. Acum că am început să scriu, că voi spune una-alta. Câteva taine, evident:

Dragi cititori,

în cazul meu n-a fost necesară instrucţia, deşi am citit vreo 10 biblioteci şi azi, când sunt „un nume” (nu-i aşa?), nu mai fac faţă cantităţii volumelor pe care le primesc prin poştă. Aşa că citesc în continuare – uneori scriu despre autori şi cărţi.

Prima mea carte: „Dormi în pace Doamne. Antidiavolul” nu este rezultatul uceniciei pe lângă nişte mentori (deşi am avut parte de nişte profesori de ARTĂ TOTALĂ de excepţie; unii din ei m-au părăsit, Dumnezeu să-i odihnească în pace!) ci este fulgerul mental ce-ţi dă identitate. De atunci am înţeles cine sunt (chit că abia după 2 ani de la debut s-a dezlănţuit şi „critica de specialitate”).

 

Dragul meu George şi iubiţii mei cititori,

Ceea ce reprezint azi în literatura şi cultura română este rezultatul unei investiţii pe care Dumnezeu a făcut-o în mine, nu oamenii. N-am făcut „şcoli înalte” pentru că pe vremea lui Ceauşescu eram considerat fiul unui „trădător al cauzei partidului”. După ’89 am început 3 facultăţi; pe toate le-am părăsit pe rând şi îmi pare bine că am fost aşa deştept şi nu mi-am irosit timpul în zadar. Poate Dumnezeu, în marile Sale planuri, m-a absolvit de goana după diplome şi m-a reorientat pe drumul corect.

 >>>>>>>>>>>>

De CLB

Victor TEIŞANU:,,CARTE DE POEZIE – LUCIA OLARU NENATI: „SENTIMENTUL SPIRALEI””

„Sentimentul spiralei” (antologie)

(Colecţia Opera Omnia.

Poezie contemporană)

Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012

Lucia Olaru Nenati este o poetă a vibraţiilor adânci, aducând la suprafaţa textului, de predilecţie, viziuni candide şi serafice, dar şi ultragiile unui destin cel mai adesea potrivnic. Lipsită de complexe în faţa modelor literare, inclusiv ale propriei generaţii, ea caută şi găseşte, mai ales în lirica maturităţii, acel echilibru majestuos denotând vocaţie şi dătător de infinite satisfacţii estetice. De la primele poeme până astăzi a crezut în miza sa pe sinceritate şi inspiraţie, pe un anume aticism al stilului, refuzând cu program vulgaritatea şi ermetismele forţate. În acelaşi spirit, nu abuzează de elemente livreşti, universul ei liric fiind alcătuit cu precădere din secvenţe campestre şi vegetale, cadrul citadin, constrângător şi ucigător de sensibilităţi accentuate fiind o prezenţă cu totul rară.

Sublimându-şi permanent datele unei biografii de sorginte bucovineană, Lucia Olaru Nenati realizează, până la urmă, un spaţiu liric propriu, distinct, ale cărui dominante sunt sinceritatea şi dramatismul. Există în poezia autoarei o latură profund feminină, un peisaj cu irizări de alb abundent, o senzualitate bine temperată, cu ingenuităţi şi trăiri delicate. Citindu-i poezia, nu simţi chinul elaborării ci dimpotrivă, ai sentimentul că totul este frust şi spontan, învăluit mereu în nimbul cald al feminităţii. Dacă albul defineşte stări sufleteşti, peisajele poetei sunt policrome, izvorâte dintr-un imaginar paradiziac, în care culorile se îmbină cu afectivităţi de o transparenţă impecabilă.

Respingând insurgenţele formale, Lucia Olaru Nenati optează pentru tipare prozodice cvasitradiţionale, atent distilate însă, şi prilejuindu-i performanţe poetice de invidiat. Trăiri rafinat romantice şi un misterios fior eminescian nu lipsesc, conferind atât înălţimea cât şi adâncimea acestei poezii. Poeta decantează idealităţi rezultate dintr-o interpretare personală a lumii şi apelând la simboluri coloristice şi nu numai. Toate trebuie să întreţină sentimentul unei feminităţi neinhibate. Discurs fluid, luminos şi curgător într-o albie de sonorităţi şi armonii aproape edenice.

Lucia Olaru Nenati pare constant antrenată într-un travaliu de recuperare dureroasă a sacrului, chiar şi în lirica de dragoste. Peste tot, în registrul sentimental şi descriptiv, acţionează atâta cenzură cât să menţină un standard eticist şi de bun gust menit să potenţeze dimensiunea feminină. Efortul e îndreptat însă şi spre neostoita căutare şi redescoperire a sinelui, într-o competiţie cu propriile limite. O aducere la suprafaţă a esenţialului uman, pe care foarte rar simte nevoia să-l abstractizeze.  >>>>>>>>>>>>>

De CLB

Georgeta RESTEMAN:,,REFUGIUL LACRIMII ASCUNSE”

 Omul se naşte dintr-o geană de lumină, creşte frumos, cu soarele străjuindu-i viaţa, ca apoi să se stingă într-un amurg înroşit de poveri, de gânduri, de griji, trebuind musai să le lase în bună rânduială pentru ca sufletul său să-şi afle liniştea în „lumea de dincolo”… Şi-atunci când pleacă, ce ia cu el, numai Dumnezeu ştie.

Dar în urmă ce lasă, oare? Case, averi fabuloase, conturi doldora de valute? – astăzi pot fi, mâine… nu se ştie! Dar copiii? Ei da, pentru că sunt dovada continuităţii în trecerea noastră vremelnică prin bastioanele vieţii, bucuria şi fericirea, lumina ochilor şi mulţumirea că îi vedem evoluând frumos, că am pregătit cum am ştiut mai bine pentru lupta cu viaţa, nepreţuite vlăstare crescute din noi. Apoi, imaginea ne rămâne, poate, într-o casetă cu amintiri stingându-se încet, încet, cu trecerea infailibilă a timpului… Dăinuie, însă, încărcate de semnificaţii, roadele minţii şi sufletului deopotrivă, ca nişte înşir’te mărgărite în rafturi de biblioteci, orânduite într-o linişte mângâiată de taine, file îngălbenite purtând peceţi de suflet, zbateri şi linişti, lumini şi umbre, în care nimeni, mai bine decât autorul, nu ştie câte întrebări şi câte răspunsuri, câte lacrimi şi câte zâmbete a adunat: ele, “urmele” trecerii noastre prin timp…

Fânul cosit din poieniţa strânsă-n îmbrăţişarea codrului, freamătul frunzelor şi-amurgul răsfirând linişte încremenită pe crestele Apusenilor m-au întâmpinat în urmă cu mai bine de 51 de ani în Săcuieul meu de la poalele Vlădesei, atunci când Dumnezeu a hotărât că trebuie să dau mâna vieţii într-o existenţă ce avea să-şi urmeze, supusă, traiectoria numai de El ştiută. Lacrima mamei, peste „supărarea” dragului de tata – că nu eram fecior -, zâmbetul celor mai frumoase flori din „grădina curcubeului meu”, plânsetul pietrei sub şuierul vântului, susurul izvoarelor şi limpezimea lor, seninul fiecărei dimineţi şi clinchetul stelelor pe cerul nopţilor grele de-atâtea vise, mi-au fost ursitoare hărăzindu-mi dragoste de frumos, de linişte, de adevăr şi de oameni.

Poate că aveam şi-un condei rătăcit prin căruţa încărcată de doruri pe care-am avut-o necontenit aproape, ori pe unde mi-a fost dat să ajung… Primul şi cel mai minunat dascăl, cel care mi-a îndreptat vârful condeiului în acea seninătate şi sfiiciune a sufletului de copil pe care-l port în mine şi azi, a fost doamna profesor Eugenia Potra, fiică a Săcuieului natal. De o frumuseţe sufletească cum rar întâlneşti, tânără, inteligentă, blândă, purtând podoabă de preţ într-un păr care se răsfira, ca o undă de apă liniştită, până aproape de şolduri (imagine pe care n-am uitat-o niciodată!) mi-a îndrumat naivele treceri prin tainele cuvântului la concursurile şi olimpiadele şcolare la care participam an de an, inoculându-mi dragoste şi aplecare spre literatură şi cuvânt. Astăzi şi-ntotdeauna nu pot să spun decât „Sărut mâna, doamna profesor!” pentru învăţăturile de-atunci care m-au urmat apoi toată viaţa, talismanul meu norocos în mânuirea cuvintelor într-o cuminţenie specifică ardeleanului care n-a încetat vreodată să existe…

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Simona BOTEZAN:,,SCRISUL E PASIUNEA MEA !”

Scrisul este un hobby pe care l-am cultivat toată viaţa. Am început să scriu pe la zece ani. Aveam un model în familie – poetul şi scriitorul albaiulian Ion Mărgineanu, autor a peste o sută de cărţi de poezie, proză, teatru şi folclor. Ion Mărgineanu este văr primar cu mama mea. El mi-a oferit pentru prima dată în viaţă o carte cu autograf… o carte de poezii cu coperţi maronii, lucioase… Participam cu plăcere la olimpiadele şcolare, recitam poezii la spectacolele organizate de şcoala mea sau la Casa de Cultură a Sindicatelor, iar apoi am început să scriu cu creionul, într-un caiet cu coperţi roşii. Într-o zi am aruncat totul pentru că mi s-a părut fară valoare.

Îmi amintesc un moment din clasa a VIII-a când am câştigat un premiu la olimpiadă, iar directoarea (care era profesoara mea de limba română) m-a scos în careu şi a spus: „Chiar dacă s-a hotarat să urmeze un liceu cu alt profil, sunt sigură că Simona va scrie şi că vom mai auzi despre ea.” Au auzit câteva luni mai târziu, când am luat zece la examenul de admitere în liceu. Am absolvit liceul de matematică-fizică, colegiul de chimie alimentară şi facultatea de chimie industrială, deşi prin clasa a XI-a încă mă mai gândeam la posibilitatea de a deveni journalist, iar părinţii nu erau deloc încântaţi de idee. Pe vremea aceea exista o singură facultate de jurnalism la Bucureşti, cu 7 locuri disponibile anual, iar România lui Ceauşescu nu era locul propice pentru exercitarea profesiei de jurnalist. Aşa că am rămas fidelă celeilalte pasiuni, chimia. Am scris în liceu un roman despre adolescenţii anilor ’80, de hobby, fără intenţia de a-l publica undeva. Mai târziu, recitindu-l, m-am distrat copios de stângaciile scrisului meu de adolescentă. Au urmat mulţi ani în care nu am mai scris nimic în afară de felicitări de sărbători pentru rude, lucrările de la examene şi proiectele de la facultate.

În ianuarie 1998 eram inginer şi lucram în departamentul PR al unei companii de echipamente electronice, unde l-am cunoscut pe Virgil Deceanu – directorul Teatrului de Stat din Turda. Apelase la noi cu un proiect ambiţios, care mi-a captat atenţia din primul moment. Urma să deschidă un post de radio, împreună cu o mână de turdeni inimoşi, majoritatea actori ai teatrului din Tuda.>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dorina Șișu:,,Cititorului”

Să nu taci, respiră alături de mine. Aerul acesta poartă culorile ochilor tăi. În singurătatea mea, te aud şi te caut. Te găsesc în cuvânt. Pe un fundal purificat, dau deoparte nisipul şi la capătul unui efort, în mijlocul amputărilor, te veghez cu grijă şi te aşez în mijlocul luminii.

Nu te alinia în faţa cuvintelor plânse. Zidul acesta îşi caută sprijinul în aşteptările mele.

Sunt mereu lângă tine. Nu-ţi fie dor, dorul tău se alintă cu lacrimile mele. Nu mă aştepta, nu am plecat. Am rămas în colţul universului aşteptând sărutul. Poate că am trăit cândva cu toate bucuriile universului, acum sunt nevoită să-i simt toate tristeţile.


Cititorule, trăieşte ca şi cum ai trăi alături de mine, vom căpăta viaţa împreună, pentru că viaţa ta e oricum doar o simplă alergare prin moarte. Dar dacă tu eşti un munte de nisip, atunci eu mă voi întinde pe pământ la poalele tale, aşteptându-ţi căderea. Vom pieri împreună, tu încercând să găseşti pământul, eu înălţând suspinele tale

Autor Dorina Șișu

***

hedonistule

 

am luat sentimentul tău de mână și

m-am plimbat cu el în

lungul și latul libertății până când am

urcat pe un zid antic ca o salamandră

să nu trezesc îngerul care dormea pe

aceeași piatră cu șarpele

intuiția mea tremură de frică

pentru că mereu ai dreptate când afirmi sau

infirmi spectrul cu omizi pe post de prag

dar am știut să flămânzesc alături de tine

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Tatiana SCURTU-MUNTEANU:,,STAŢIUNEA SAINT-GERVAIS DIN MONT BLAC – ACOPERIŞUL LUMII”

Oraşul Saint-Gervais face parte din departamentul francez Haute-Savoie, situat în regiunea Ron-Alpi, la graniţa cu Elveţia şi Italia, un oraş spa, construit la răscrucea dintre secole, cu un patrimoniu bogat în clădiri tradiţionale, biserica în stil baroc şi zone pietonale. Hotelul Le Regina, de aproape 100 de ani, situat în centrul oraşului St. Gervais, este în apropierea restaurantelor, a magazinelor, a telescaunului şi a staţiei de autobuz.

Staţiunea este situată la altitudinea de 850 m, în inima zonei Evasion Mont-Blanc cu 445 km de pistă de schi. Cea mai înaltă pârtie porneşte de la 2350 m altitudine. Aici găsim 65 km de pârtii deservite de 27 instalaţii de transport pe cablu, care fac legătura cu celelalte staţiuni din regiune. Snowborderii se pot bucura de zăpada în snowpark, iar copiii au la dispoziţie cursuri individuale de schi.

Apa termală din Mont-Blanc irigă băile termale de peste 200 de ani. Datorită beneficiilor sale terapeutice, Saint-Gervais este singura staţiune balneară de altitudine din Alpi.

Cu clădirile sale de la începutul secolului trecut, caracterizate de eleganţa acelei epoci, St. Gervais oferă vizitatorilor o panoramă de vis cu bogăţia unei naturi luxuriante prin prezenţa maiestuoasă a muntelui Mont-Blanc, cel mai înalt vârf din Alpi şi din Europa de Vest, cu înalţimea de aproximativ 4810 m.

Unul dintre mijloacele de transport în comun este tramvaiul, care oferă posibilitatea de deplasare pe parcursul întregului an, fiind o necesitate pentru toţi vizitatorii din zonă.

Saint-Gervais pune la dispoziţie o piscină acoperită, un patinoar – gazda clubului de hochei pe gheaţă Mont Blanc, care oferă şansa de a încerca unul dintre sporturile olimpice de iarnă – curling-ul.

În timpul verii, St. Gervais se transformă dintr-o staţiune a zăpezii în una cu peisaje alpine, păduri, pajişti cu flori şi animale sălbatice. Parcul Merlet este unul favorit al iubitorilor de animale, cu 20 ha de peisaje naturale, neatinse, inclusiv cascade. Găsim aici trasee impresionante pentru drumeţii, călărie sau ciclism montan. Se pot practica de asemenea tenisul, golful, tirul cu arcul, zborul cu parapanta şi alpinismul. Este permis pescuitul şi scăldatul în lacurile cu apa cristalină de munte.

Saint-Gervais nu este atât de izolat de agitaţia lumii moderne cum ar părea. Aeroportul  din Geneva este doar la o oră distanţă, iar la poalele muntelui găsim gara Le Fayet.

Tatiana Scurtu-Munteanu,  Saint-Gervais. Franţa,  iulie 2012

De CLB

Adrian Botez:,,PRECAUŢII NOSTALGICE”

a fost o zi în care păsările

îmbufnate – nu conversau cu ceţurile

apoi veni o noapte în care bubuiau ecourile

inimilor înşelate

nu mă-nţelegeţi greşit – dar mi-e greu să

explic cum de greierii scot flăcări din

nimic – şi cântă ceea ce marii compozitori ai astrelor nici nu

pot imagina c-ar fi posibil de

ars – scormonind în cenuşa stelară

 

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Danaela:,,Şoaptele din ploi”

Ploaia destramă seninul invelindu-mă în armonii.. Le las să curgă alene, alunecări de patimă. Ador să privesc seninul care-mi striveşte trupul în sărutul prelung cu care se strecoară în viul din sufletul meu.

Adorarea din mine cheamă freamătul nenăscut, cel de dincolo de stele. Fior de flacără rece e în  adâncul picului pe ploaie. Gândul în care mă las cuprinsă deatâtea ori.

Palmele mele răstoarnă sărutul, mângâindu-ţi fruntea arsă de hoinare umbre. Limpezirea din azur transformă totul într-o tandră, veşnică mângâiere.

Tălpile vor să simtă freamătul din adâncul haosului. Doar dansul, desprinderea lină a bucuriei din inima iubirii mă poate transforma în fulgerul cu care să cuprind totul, fără a mă lăsa înlănţuită de nimic.

Linii care se topesc în aer… Dezmierd un gând, o amintire a ploilor.

M-am amestecat în miile de ploi care au căutat un căuş pentru a fi setea astâmpărând văpaia din graiul trupurilor în care se năştea arderea dorului. Căuşul însă a băut setea din înalturi, lăsând trupurile într-o însetare aidoma morţii. Uitarea din clipe a zburat dinlăuntrul ochilor, dincolo de ei, lăsând un deşert în a cărui umbră mulţi se pierd.

Rămân până la sfârşitul timpurilor, grai din ploaie- o imensă simfonie a iubirii,
şoaptă chemată doar în adorare.

 

Danaela

12 aug. 2012

De CLB

Elena BUICĂ:,,CHEMĂRI LĂUNTRICE”

Aşezându-mă la masa de scris, adeseori simt cum scrisul devine o iscodire a firii omeneşti aflată într-o neîntreruptă căutare a desavarşirii personalităţii. Nu de puţine ori de-a lungul vieţii am avut astfel de preocupări. Cariera de profesoară mi-a oferit un câmp destul de larg de a observa cum se conturează personalitatea umană. De la un an la altul vedeam cum se încheagă personalitatea din urzeala atâtor trăsături, iar uneori, pe feţele unor copii, puteam desluşi conturul omului în devenire, viitorii oameni harnici, ori comozi, sau întreprinzători, viitoarele  profesii – doctor veterinar, învăţătoare, agronom, ori întrezăream etapele din viaţa lor de maximă înflorire, pe buna gospodină, pe mama devotată. ori bunica cu vocaţie.

Mi-l amintesc pe Bodo, la catalog era Marin Bogdan din clasa a X-a D la unul din liceele bucureştene, absentând ca să-şi asculte chemarea de a deveni solist de muzică uşoară. Câtă bătaie de cap a dat şcolii şi părinţilor, când a părăsit şcoala! Era un băiat inteligent, foarte plăcut şi bine educat, îmi era drag şi discutam cu el înţelegându-i flacăra interioară. Mie îmi inspira încredere, chiar dacă exista şi o nesiguranţă specifică unui astfel de gest aventuros. Ştiam că după ce-şi va pune bazele formării ca solist va reveni la studiile părăsite. Şi astăzi, Bodo este cel care încântă publicul prin prestaţia lui ca solist în formatia „Proconsul”, iar cultura generală pe care trebuia s-o primească în liceu şi-a găsit loc în preocupările sale ulterioare. Pentru calităţile lui, Ioana Băsescu, fiica primarului capitalei pe vremea aceea, Traian Băsescu, a făcut o adevarată pasiune şi i-a fost tovarăşă de viaţă câţiva ani. Când îl aud cântând, îi transmit întotdeauna alese gânduri şi mă bucur pentru el. Îi înţelegeam şi pe părinţii săi, care sufereau. Nu de puţine ori viaţa ne aduce în faţă situaţii când ne e greu să cântărim bine şi să luăm deciziile cele mai bune. Şi asta mai ales când sunt în joc valori sentimentale cu urmări care au bătaie lungă, cum este educaţia copiilor noştri.

Sunt multe alte aspectele care-mi vin în minte, dar mă opresc acum la o întâmplare mai deosebită. Cam pe la începutul anilor ’70, doctorii începuseră să beneficieze de oarecare privilegii în strânsoarea chingilor comunismului. Părinţii vedeau intrarea copiilor lor la şcoala sanitară şi apoi la facultatea de medicină ca pe o frumoasă făgăduinţă pentru viitor şi de aceea, concurenţa la examene devenise o grea piatră de încercare. Se prezentau numai concurenţi cu notele cele mai mari.

Într-un an când am fost numită ca profesor examinator de limba română la un liceu sanitar din Cluj şi corectam lucrările până noaptea târziu, cuprinsă de oboseală, am crezut că m-a furat somnul şi visez. Am deschis ochii mari privind o lucrare. Un candidat, în locul subiectului alcătuise o scrisoare către profesorul examinator. El spunea cam aşa: „Eu nu vreau să urmez cursurile acestui liceu, chiar dacă am note bune. Când văd sânge mi se strânge inima, iar oamenii suferinzi mă impresionează dureros, mai ales de când am văzut-o pe bunica zbătându-se şi murind în chinuri. Părinţii m-au obligat să vin la acest examen, dar mie mi-ar place să fiu mecanic, să învârt şuruburi, să repar motoare, biciclete, motociclete, tot ce e pe roţi, însă părinţii mei nici nu vor să audă de asta. Ei îmi spun că doctorii au condiţii materiale mai bune şi au şi mai multă independenţă faţă de ceilalţi oameni, deoarece  nu poate să se bage partidul în profesia lor. Dar eu nu vreau şi nu pot să devin doctor. Vă rog să nu îmi puneţi nota 1 fiindcă atunci părinţii află ce am făcut eu la acest examen şi viaţa mea va fi foarte grea. Dacă aveţi copii şi îi iubiţi, poate că aveţi mai bună înţelegere decât părinţii mei. Vă rog din suflet să mă ajutaţi. Vă mulţumesc cu lacrimi în ochi.” >>>>>>>>>>>>>

De CLB

Danaela:,,Fragilitatea gingăşiei”

Îi sunt recunoscătoare pentru marea lecţie de iubire dată. Nici nu ştiu cum îl cheamă. Ne oprisem la un popas să mâncăm, să ne mai dezmorţim. Peisajul era superb. O linişte în care fiecare fir de iarbă se căznea să se înalţe în primăvară, (o uriaşă victorie a vieţii din adâncul întunecat al seminţei), norii pluteau ici şi colo, străvezii, lăsând cerul să se bucure de splendoarea pământului.

Ceva s­-a mişcat în dreapta mea aşa, ca o părere. Doi ochi uriaşi mă priveau. Atingeau cu delicateţe dar ferm totul în mine, parcă verificau fiecare celulă, fiecare vibraţie. Am simţit cum mă predau acestui… seismograf ,care înregistra şi scana totul. Verifica rând pe rând, plimbând privirea aceea adâncă şi misterioasă prin întreaga mea fiinţă. Şi, ciudat, aveam încredere. Nu ştiu în ce, de ce… dar aveam încredere în cel căruia îi aparţineau ochii tulburători de luminoşi.

Aş fi vrut să se apropie… aş fi vrut să mă apropiu… Era o fragedă sfială între noi, în noi… Aerul părea încărcat de mii de volţi (aşa gâneşti într­o societate supertehnologizată), încadrându-­ne într-­un spaţiu propriu, numai al nostru. Am ridicat încet mâna. Şi în clipa aceea am simţit degetele  mângâind o piele catifelată şi lucioasă şi netedă… În ochii lui apăruse un fel de mirare dar şi bucurie. Cineva îl mai mângâiase aşa, ştia bucuria ei. 

Fragilitatea gingăşiei, asta simţeam în suflet! când tu însuţi ai vrea să spui ceva, să te apropii cu un gest de cineva dar… străbaţi spaţii de câtiva centrimetri în… ani lumină! Sunt cele mai minunate clipe, pentru că trăieşti veşnicia care este cuprinsă doar în clipa prezentului. Ea se dilată spre un viitor care devine aidoma. Şi atunci crezi că este tot o clipă, dar cu ceva mai multe secunde decât ştiai până atunci. Intri în nemurire. 

Palmele mele au alunecat, aproape fără a-­l atinge, spre minunea din faţa mea. A înaintat încet, privindu­-mă ţintă, până i­-am înconjurat gâtul lipindu­-mi obrazul de el. Mirosea a primăvară şi lăptic, a iarbă şi iubire. A închis ochii şi s­-a lăsat îmbrăţişat. Imagini dragi au apărut sub ploapele mele închise, a altor călători/zburători celeşti, de demult, mai de dinainte dar cu care am străbătut mereu spaţiile. Spaţiile din noi sau din universuri. Iar mânzul ăsta mititel şi fragil care îşi adăpostise boticul în palma mea, care deabia învăţa să meargă, era întruchiparea, zămislită pământean a visurilor prin care Dumnezeu ne dă posibilitatea reamintirilor, prin tot ceea ce ne înconjoară.

A venit stăpânul în fugă după el. Ieşise singurel… la plimbare!!! Un om bun pe care minunea de mânz l-a recunoscut după voce. I-a pus o legătură după gât şi a vrut să îl ia.  >>>>>>>>>>>>

De CLB

SERGIU GĂBUREAC:,,Cinci într-unul ! (file de jurnal paranormal)”

I. NAPOLI

Nu mi s-a mai întâmplat să aterizez în mijlocul unui oraş. După 20 de minute eram deja cazaţi la Hotelul San Giorgio. Ne-a găzduit cu generozitate, inclusiv internet wireless 24 din 24. Numai că timpul presa şi nu am prea apelat la virtual.

Ora 19. Părăsim hotelul. La recepţie, suntem sfătuiţi, cu o teamă nedisimulată, să nu mai ieşim prin oraş la ora asta. La fel păţim şi pe stradă. Când întrebam de o direcţie anume, toţi se uitau la ceas. De parcă pericolul venea la oră fixă. Vă amintiţi ? ”Este ora unu / Omul negru n-a venit !”. Am hălăduit, însă, pe tot felul de străduţe şi nu mi s-a părut chiar atât de periculos. Poate eram bine adaptat la mediu. Poate pentru că aveam bodyguard ! Poate …

Iulie. Un soare cu toate suliţele  în dotare îi urmărea pe pământeni într-un oraş care arată, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, ca-n filmele anilor 50.

Poţi circula uşor utilizând mijloacele de transport în comun, inclusiv metroul. Cele mai multe cu air condition, dat la maximum, ceea ce măreşte disconfortul la părăsirea lor.  Mai puţin cele cu care poţi face organizat turul oraşului. Dar e păcat să ratezi mersul la pas pe străduţele ce fac de neuitat oraşul !

Asfalt nu prea găseşti, materialul dăruit de Vezuviu, granit sau bazalt, fiind prelucrat şi intens folosit la pavarea caldarâmului, trotuarelor … Autoturismele, adică maşinuţele, apar şi dispar, după ce te lipeşti automat de pereţii caselor. De era să intru peste o Anna Magnani, care tocmai îşi savura ţigara în balconaşul de la … parter.

Am crezut că cel mai murdar oraş, din cele văzute până acum, este Istanbulul. Aş recomanda bucureşteanului cârcotaş să facă o talpă pe străzile urbei de la poalele Vezuviului. Ferentariul pare de vis. Al treilea oraş al Italiei, Napoli, geme sub asediul gunoaielor. Zona cu cea mai mare densitate a oraşului, mare parte a centrului istoric, arată ca un ghetou uriaş. O realitate cu mirosuri greu de uitat. Îi vedeam pe Alberto Sordi pe după fiecare colţ. Sau pe celebrul Toto, născut în cartierul săracilor Sanità Rione din Napoli, cu o poveste de viaţă incredibilă.

Partea comercială din Quartieri Spagnoli este aproape de standardele europene. De la Galleria Umberto I, un masiv monument de arhitectură (instantaneu mi s-a deschis fişierul cu Galleria Vittorio Emanuele II din Milano), o iei pe Via Veneto. Se află vizavi de Teatrul Regal San Carlo, cel mai vechi teatru liric din lume, de lângă Piazza del Plebiscito. De nu doreşti o iei pe Via Chiaia sau  pe exclusivista Via dei Mille cu preţuri de te-apucă … mila de propriul buzunar. De clasă de mijloc. Din România. 

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

DUMITRU ICHIM:,,SPĂLAREA PE MÂINI”

Pilat ridică mâna,

preaclocotinda gloată să o potolească,

și se făcu tăcere;

apoi strigă cu putere

împărătească:

”Să se aducă apă!”

Și apă s-a adus.

 

Lângă Ioan,

Maica Domnului

privea la judecata lui Iisus,

ștergându-și pleoapă cu pleoapă:

”Ai auzit ce a spus,

când își spăla mâinile,

că e nevinovat de sângele Lui?

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Lucia OLARU NENATI:,,O LINIE DE DESTIN”

Am mai scris despre rolul scrisului în viaţa mea atunci când am fost provocată să-l contemplu retrospectiv ca pe un fenomen şi să-i caut ascunsele şi magicele semne. În puţinele cuvinte alocate prezentului demers pot doar (conform aserţiunii aforistice a lui Ortega Y Gasset, „Eu sunt eu şi împrejurările mele”)  să marchez rolul împrejurării de-a fi apărut în lume în mediul bucovinean al oraşului Rădăuţi, saturat de efluviile intense ale recentei traume a decapitării Bucovinei, precum şi ale înaltei culturalităţi şi apetenţei literare aparţinând pierdutului Cernăuţi. Şcoala, manifestarea precoce, debordantă şi multilaterală a creativităţii (adevărată furie a desenării pe orice suprafaţă, a compunerii literare, aproape o dată cu descifarea alfabetului, a muzicii, a dansului ş.a.) s-a petrecut în decorul acestei atmosfere de culturalitate revanşardă pe care o percepeam subliminal dar nu mi-o puteam, desigur, explica pe atunci. Destul că, până la urmă, din varii şi complicate motive, (dintre care, nevoia organică a exprimării suferinţei provocate de pierderea zeului-tată) orientarea spre latura literară a învins, a provocat debutul în chiar revista şcolară „Lumina” (cu puţini ani înaintea lui Vişniec) şi m-a dirijat apoi spre filologia ieşeană unde am încăput în epoca liberalizării şi deci a deplinei formări culturale dar şi a experienţei cenacliere într-un mediu înalt cultural şi exigent şlefuitor.

Repartiţia la Muzeul Eminescu din Ipoteşti pentru care am renunţat la varianta existenţială bucureşteană a statuat definitiv această linie de destin, atât prin tutela copleşitoare a Geniului cât şi prin efervescenţa benefic formatoare a lumii creatoare ce venea mereu acolo. A urmat debutul editorial prin concursul nou înfiinţatei edituri Junimea din Iaşi, lansarea cu fast în mediul bucureştean a colecţiei „10 poeţi  tineri”  printre care mă număram. Aşadar, un început de consacrare care continua astfel să exercite acel tiranic şi de neocolit „noblesse oblige” şi care-mi consolida intens conştiinţa datoriei literare hrănită substanţial de modelul copleşitor al lui Eminescu pe care-l slujeam cu devotament de vestală.

Au urmat apoi celelalte cărţi de poezie, apărute la Editura Eminescu din Bucureşti şi Junimea Iaşi, premii la nişte concursuri naţionale de poezie, intrarea in Uniunea Scriitorilor prin recomandarea Anei Blandiana ş.a. Mutarea fără voie şi fără veste la conducerea Teatrului de păpuşi din Botoşani, (motivată după unii, de dorinţa de a lăsa altora locul pe podiumul de inaugurare a noii case memoriale eminesciene la care trudisem din greu), aduce, pe lângă o mare frustrare, şi o nouă atmosferă creativă. Astfel contactul cu lumea copiilor produce în athanorul meu climatul propice scrierii cărţilor copilăriei, începînd cu acel adevărat bestseller editat în 85.000 de exemplare şi în trei ediţii, intitulat Când adoarme o buburuză, despre care şi azi îşi amintesc cu entuziasm cititorii ei de atunci, azi tineri activi si responsabili.  >>>>>>>>>>>>>>

De CLB