Reclame
De CLB

Elisabeta IOSIF:,,TAINA SCRISULUI-UN PRIVILEGIU AL SCRIITORULUI”

M-a fascinat mereu gândul, că taina cărţii este legată de „ideea de tezaur şi stă sub pază”, adică, sub protecţia scriitorului, într-o oarecare măsură  iar „din punct de vedere analitic s-ar putea spune, că mărturisirea unei taine eliberează sufletul de angoase” (Jean Chavalier/Alain Gheerbrant – Dicţionarul de Simboluri).

Dar, când este vorba de… „taina scrisului”?

Scriitorul are un loc al său, în care creaţia se desăvârşeşte, o „încăpere” secretă, ca şi cea a alchimistului. E spaţiul imaginarului, „cel mereu viu al ideii”, cum spunea Mircea Eliade, rostind, la un moment dat blagian „sporesc a lumii taină fiind mereu sedus de ea” (Vasile Nicolescu).

Ne îmbogăţim viaţa  cu ceea ce facem, cu ceea ce dăruim. De aceea, cu trecerea anilor adăugăm biografiei noastre lucruri noi iar  existenţei alte sensuri. Viaţa noastră este uneori un fel de mit în acţiune. Ca şi a oricărui creator. E un transfer de sensuri. Insula  lui de spaţiu se defineşte tot în timp. Spaima lui de semnele  timpului îl obligă mereu  să se întrebe, cine este de fapt. Uneori, semnele „astupă hiatul deschis între sensibilitate şi inteligenţă”. Şi atunci, cum spunea Rilke, e nevoie de respiraţie, leagănul ritmului. Iar semnele devin ritmate prin repetare. Ca un ritual.

În 1985, când am publicat prima carte de proză fantastică, „Zeiţa fără chip”, timpul s-a condensat, având în tipar şi un volum de eseuri „Case cu ferestre laminate”, acela fiind anul decisiv al unui drum al creaţiei literare. Am publicat două cărţi într-un an!

Scriam de mai bine de zece ani, încă de pe băncile facultăţii, dintr-o dorinţă lăuntrică şi din iubirea pentru cuvântul ce se „exprimă” prin simboluri şi prin mitul, ca o realitate trăită , acel mit, considerat  „metaforă revelatorie, invoaltă şi stilistic structurală” (Lucian Blaga). Au urmat ani de „respiro”, cum spunea Rilke. Dar scriind scenarii radiofonice, originale sau adaptări după autori celebri, colaborări la reviste literare, emisiuni culturale radiofonice.

Anul  2009, după apariţii în  câteva antologii aparute de-a lungul timpului, s-a finalizat cu un nou volum de proză fantastică, „Globul de cristal”,  continuând, într-un fel anume, acea „îmbăiere în fântânile de apă vie ale mitologiei”. Apoi s-au  conturat  încă doi ani,  în care am mai adăugat  o carte „SemneleTimpului” (2011),  tainic  efort,  încununat cu  „Premiul pentru poezie pe 2011” dar şi Premiul anului 2011 al Uniunii Ziariştilor Profesionişti pentru publicistică şi pentru valoarea eseistică şi culturală a publicaţiei literare „Cetatea lui Bucur” . >>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ştefan Lucian MUREŞANU:,,NIMB SCRISULUI ROMÂNESC”

            Am recunoscut întotdeauna că din ceea ce faci bine se poate şi mai bine, că din idei se nasc clipe care strălucesc în scrisul literatului în care şoaptele creaţiei sale se înalţă spre înaltul cerului măiestrind cuvântul. Se încumetă, se lovesc de norii negri şi produc fulgere care chicotesc în crepuscul dezgolind vârful cu lauri al crescendului creator, încriptând în interior taine ale scrisului. Toţi aceşti făuritori de frumos în arta cuvântului s-au reunit şi au dat ceea ce Cetatea lui Bucur s-a definit ca una dintre cele mai alese dintre aşezămintele universului literar. Încununarea acestei reviste cu acordarea Diplomei Special Prize – The International Contest Art & Life, Japonia, 2012, venită dintr-o ţară cu vechi tradiţii în arta compoziţiilor literare, cum este Japonia, a făcut ca inimile celor care colaborează frecvent în paginile revistei Ligii Scriitorilor, Filiala Bucureşti, să tresalte de bucurie şi, totodată, să se mândrească cu o astfel de apreciere. Din momentul acela lumea literelor avea să-i privească în adevărata lumină a talentului scriitoricesc, apreciind valoarea lucrărilor publicate. Concepută într-o manieră de prezentare superioară, cu coperţi care de fiecare dată au oferit şi vor oferi imagini ale frumosului pictural dăruite de pictori şi graficieni renumiţi,  revista este şi rodul Cenaclului nostru, Cetatea lui Bucur, un loc de lansare al scriitorilor  pentru revistă, urmărindu-se atragerea  cititorilor pentru cultură şi literatură, cu tot ceea ce este selectat şi îngrijit de redactorul ei şef, Elisabeta Iosif şi de inimoasa echipă redacţională întru lecturarea, delectarea şi informarea cititorului publicaţiei noastre literare.

            De la început, numerele revistei  Cetatea lui Bucur s-au dorit ca o carte de vizită a scriitorilor noştri dar nu au lipsit şi autorii consacraţi din ţară sau din străinătate, aflaţi în paginile revistei prin  eseuri, critică literară, poezie, fragmente din romane, nuvele, grafică, reportaj, interviuri. Talentul superior conceptiv al conducerii redacţionale şi activitatea prodigioasă a membrilor şi colaboratorilor săi, a întregului Consiliu  director şi al Colegiului redacţional se întrevede atât în revista noastră, Cetatea lui Bucur, recent premiată cu Premiul Special de Comisia Internaţională din Japonia, cât şi din solicitarea altor reviste de literatură şi arte din ţară şi străinătate la care membrii  noştri colaborează.

            Cinste ţie, frumoasă şi apreciată publicaţie de literatură şi artă, Cetatea lui Bucur, şi îţi mulţumim că prin noi, numele tău a străbătut oceanul şi ai fost apreciată la adevărata valoare pe care noi, aplecători spre arta scrisului, ţi-o nutrim.

 

dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

De CLB

OCTAVIAN CURPAŞ:,,Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional”

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Secretul profesiei de jurnalist:

„Totul stă în puterea unui virus – virusul presei!”

 

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presa scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite”. Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum şi-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!”

***

Octavian D. CURPAŞ: Explicaţi-ne care este motorul acestei pasiuni, acestei nelinişti pe care o aveţi în frumosul scop ales pentru viaţă şi dacă nu este prea mult pentru o femeie care trebuie să se achite şi de alte obligaţii? 

Marina CONSTANTINOIU: Sincer, n-a fost alegerea mea. Viaţa a vrut să fie aşa. Am fost pasionată de mică de tot ceea ce însemna presă, ascultam posturi de radio „imperialiste” deloc pe placul regimului comunist, cum ar fi Radio Europa Liberă, Vocea Americii şi Deutsche Welle, dar şi Radio France Internationale sau BBC. În aceeaşi măsură urmăream şi Telejurnalul ceauşist, dintr-un masochism extrem, probabil. Eram fascinată de modurile în care putea fi măsluită realitatea. >>>>>>>>>>>>

De CLB

Constanţa Abălaşei Donosă:,,Elegia IV”

sunt Dunărea
cu lacrima albastră
şi Bărăganul
îngălbenit de soare,
sunt vântul adiat
al florii din fereastră
balada pământului
cântată pe-nserare.
sunt răsăritul spulberat
din delta stufului,
şi strigătul de păsări brodat
în lumina amurgului.
sunt geamătul de piatră
din albia fluviului
şi pasul Chiralinei
la marginea târgului .
sunt strigăt rătăcit
ca punctele-n eter,
şi florile uscate-n câmp
şi iarba scorojită ,
parfumul salcâmului
pecat în aer şi spre cer .
sunt floarea neiubită
ciulin pur în Bărăgan
de tine-ndrăgostită .

De CLB

Elisabeta IOSIF:,,Ocna Sibiului – Templul dintre Ochii Pământului”

Un cer lichid, în care soarele se ascunde şi se răspândeşte în chip tainic, aş numi cele 14 lacuri din Ocna Sibiului – ochi ai pământului, cel saturat de cristalele sării purificatoare şi ocrotitoare. Aceste licăriri marine ale lumii subterane au creat aici un Templu de sănătate. Ar trebui să aruncăm în fiecare lac, asemenea galilor din vremuri străbune „daruri de aur şi de argint în aceste locuinţe ale zeilor”.

Dacă în 1263 Ocna Sibiului este atestată documentar sub denumirea de ” Terra Wiz” (Visa, râul ce străbate localitatea), de-abia  în 1598  se menţionează efectele terapeutice ale lacurilor sale de către ambasadorul împăratului Rudolf al II-lea, acreditat pe lângă Mihai Viteazu, care s-a declarat vindecat de apele saline. Tocmai în 1820 este efectuată o analiză a apelor, dovedindu-li-se astfel puterea tămăduitoare  şi numai după 26 de ani se deschide oficial Staţiunea Ocna Sibiului. La începutul secolului al XX-lea se construieşte Complexul balnear, descoperindu-se fenomenul de heliotermie, pavilionul central fiind construit de meşteri italieni în stil florentin iar stabilimentul băilor, gândit în stil eclectic,  de arhitecţi vienezi, această clădire-patrimoniu fiind azi baza de tratament cu cota cea mai ridicată a salinităţii apei (320g/l) din Europa, o concentraţie mai mare fiind în apa Mării Moarte.

Cunosc acest loc tămăduitor de peste 25 de ani dar pentru prima dată, în această vară , 2012,  descopăr punerea în valoare a celor 3 lacuri Horia, Cloşca şi Crişan, aflate printre „cele mai concentrate ape cloruro-sodice din Europa”, cu nămol mineralizat, lacuri ocrotite de păduri, înconjurate, ca orice plajă modernă, cu facilităţile de relaxare, dată în circuit publicului larg, turiştilor din ţară şi de peste hotare.

Ocna Sibiului – o oază între dealuri – plină de lacuri, ochi ai pământului – este în acelaşi timp, locul unde pământul s-a umplut de lacrimile de sare adunate din inima sa tămăduitoare plină de mister. Staţiunea este azi acea „Terra Wiz”, ţară a  apei,  transformată într-un templu  al zeilor sănătăţii.

Elisabeta IOSIF

Aug. 2012

De CLB

Dorina Șișu:,,POEZII”

Mărturisire

 

pentru că sunt între coastele tale

pentru că am început să cânt înlăuntrul tău

vin puțin lângă inima ta și spun:

recunosc

dacă mi-aș auzi cântecul în tine

dacă aș vedea sângele meu

cum picură urmele sperând să le uite

dacă aș mai simți încă o lacrimă cum curge

sunt sigură 

în tine ar fi un continuu vals

în care mi-aș petrece viața numărând pașii

pentru că știu

e cel mai frumos ritm pe care tu l-ai dăruit

fără să vrei 

în ultimul meu timp

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG:,,AMADEO”

Nu se poate interzice studenţilor contactul cu colegii de prin alte ţări. Cu toate acestea, prin anii optzeci riscam mult, invitându-i la noi acasă. Pretextul unei petreceri cu grupa de la facultate era cam transparent. Ştiam dealtfel că vecinii erau obligaţi să ne observe atenţi şi că sectoristul era îndreptăţit să controleze la orice oră din zi şi din noapte zona de care răspundea.

Pe peretele din bucătăria noastră era agăţat un bloc notes cu file de răsfoit. Îl poreclisem „Ghiulănel” pentru că întruchipa un fel de hopa-mitică, cu cap şi picioare care se balansau. În fiecare dimineaţă începeam o pagină nouă. Apoi aşteptam să vedem ce va aduce ziua. Uneori apărea o expresie sau un banc, alteori mesaje de-ale musafirilor sau reflecţii umoristice legate de te miri ce. „Ghiulănel” reflecta destul de bine cam tot ce se întâmpla în anturajul nostru.

Ghinionul nostru era că sectoristul blocului, care avea obiceiul să ne viziteze şi să ne mustre anemic pentru serile cam gălăgioase, deprinsese obiceiul de a răsfoi notiţele în mod regulat. Abia după ce ne-am oferit să-i îndrumăm fiica la pregătirea pentru admiterea la ASE a mai rărit întrebările. Aşa că ne-am putut continua viaţa normal, bucurând-ne de vizitele colegilor, îndeosebi de cele ale lui Amadeo*.

Venezuelanul era cam cu cinci ani mai în vârstă decât noi, un timp zâmbitor, foarte plăcut. Destul de înalt şi solid, nu bătea la ochi la prima vedere. Abia la o privire mai atentă se distingeau trăsăturile de sudamerican, cu tenul măsliniu, ochii mari, uşor oblici, părul negru, creţ, şi gâtul scurt, de „aztec”. Vorbea româneşte cu un accent spaniol haios, dar stăpânea foarte bine nuanţele limbii şi, mai ales, o colecţie impresionantă de expresii de argou.

Se pricepea să cânte la chitară ca un profesionist. Dacă mă gândesc bine, semăna şi la voce şi la alură cu interpreţii de la Gipsy Kings. Cântecele pe care le interpreta erau ritmate, antrenante. O parte din ele ne sunau cunoscut, de pe unele discuri care circulau printre noi (Cielito Lindo, Guantanamera ş.a.). Atâta doar că Amadeo era mult mai bun decât ei toţi laolaltă. Când punea mâna pe chitară – putea să fie şi o amărâtă de diblă spartă – parcă îi insufla viaţă. Cu degetele puternice de la mâna stângă ţinea acordurile ore în şir, fără să obosească. Adevăratul secret îl deţinea însă în mâna dreaptă, cea  cu care bătea ritmul, ciupind şi mângâind corzile cu o dexteritate şi o viteză drăcească. Tabloul se completa cu vocea lui bărbătească, perfectă, sonoră, capabilă să intoneze scări întregi de tonuri, de la un „Porompompom” baritonal până la „Cibiribiri”-ul cel mai cristalin. Când cânta, Amadeo se transforma pentru noi în nici mai mult nici mai puţin decât Dumnezeu în persoană. >>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Georgeta RESTEMAN:,,ELENA BUICĂ: ÎNTOARCEREA LA OBÂRŞII – O DRAGOSTE CE DUREAZĂ DE-APROAPE OPT DECENII! “

Nu sunt critic literar şi nici nu o să fiu vreodată, nu am pretenţia de a fi recenzor de carte pentru că nu e domeniul în care am trudit cu sudoarea minţii, însă atunci când este vorba de doamna Elena Buică, Buni, cum au primit dezlegare să îi spună prietenii, nu pot să stau deoparte şi să nu brodez cuvinte pe ţesătura scrierilor sale recente şi adunate în volumul consistent, de peste 400 de pagini, intitulat „Întoarcerea la obârşii”, editura Anamarol, Bucureşti, 2012. Aşa că, rogu-vă din suflet, să nu mă judece nimeni că am îndrăznit!

Dacă cineva m-ar întreba cine este Buni, ştiţi ce-aş răspunde? Simplu, pentru mine Buni este etalon al cutezanţei, ambiţiei, perseverenţei, dragostei de frumos, de locurile natale şi de oamenii lor şi, în plus, prietenul nemaipomenit pe care oricare dintre noi şi l-ar dori aproape. A început să scrie doar în urmă cu zece ani, a publicat mult online dar şi pe hârtie, „Întoarcerea spre obârşii” fiind a şasea sa carte. Scrierile Domniei Sale m-au atras de când mi-a fost dat să le citesc în diverse reviste online, pentru că ele, toate, au cel mai minunat ingredient care le dă savoare: suflet! Este sufletul încă tânăr al aproape octogenarei care a pătruns în tainele scrisului la 70 de ani şi de-atunci scrie fără a osteni, pentru că o face cu mare drag de cuvântul românesc, de frumos şi de oameni.

Cum să nu-ţi fie drag omul frumos, Elena Buică?! Iată ce ne mărturiseşte la începutul cărţii sale, de curând apărută: „Nu de puţine ori mă aşez la masa de scris şi încep o călatorie în sens invers, prin timp, în spaţiul din interiorul meu încărcat de tablouri  revelatoare. Scriind, simt cum izvorăsc din străfunduri cuvinte încărcate de culori purtând amprenta copilariei şi apoi, treptat, se transformă într-un fel de liant între memoria acelor ani  petrecuţi la Ţigăneşti şi viaţa mea de acum, care îşi urmează cursul la şapte mii de kilometri distanţă. Am cutezat să sper că acum, şi poate şi în viitorul mai îndepărtat, aceste scrieri să fie de folos cuiva; dar în prezent, ştiu sigur, în primul rând îmi sunt mie atât de utile… Pentru că prin ele retrăiesc o lume care este numai a mea”. Mă regăsesc în multe pasaje din cărţile-i scrise cu har şi sinceritatea aceea debordantă a românului ce nu şi-a uitat rădăcinile: Buni are Ţigăneştiul, pe când eu, colo, peste Carpaţi, la poalele Apusenilor am Săcuieul copilăriei. Cred că este unul din lucrurile care ne leagă, şi un este puţin…

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Floarea Cărbune:,,Primăvara 2012″

(Paralelă între Japonia şi Purani de Videle)
Cireşii au înflorit grăbiţi
În Primăvara asta magică.
Eu cerului trimis-am un mesaj
Să cheme vântul călător,
Dar a venit furtuna…
Iar florile se scutur triste şi supuse.
În digul de la Fukushima,
Valuri neîmblânzite se izbesc,
Tristeţea şi drama încă atotstăpânesc
Fără cruţare în haosul din Univers.

Noi ne-am plimbat în parcul
De lângă râul Sumida
Unde, sub un cireş în floare,
Ne-am spus „sayonara”!
Luându-ne la revedere…
Dar eu ştiam că-i pentru totdeauna…

Cântecul trist al insulei nipone,
Într-o clipit-a inundat Oceanul,
Dar aripi albastre, măiastre, de păsări
Libere zboară, străjeri între zări.
Florile de cireş s-au ofilit,
În iarbă zac, ofrandă pe Pământ.
>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Lazăr IOSIF:,,România balneo-turistică”

Să trăieşti şi să fii sănătos”- Seneca

Cu această formulă epistolară îşi începea  uneori şi îşi încheia Seneca epistolele sale, cu un astfel de îndemn de urmat  ne stârnesc  autorii lucrării  „Spa tourism în România balneo-turistică” să parcurgem  paginile unui volum enciclopedic. Ştiinţa împreună cu documentele  care pornesc de la termele romane de pe teritoriul Daciei până la staţiunile balneo-climaterice ale mileniului trei, cuprinse cu artă în acest volum, pentru a ne  învăţa cum putem să fim  sănătoşi, au transformat   cele 400 de pagini, într-o lucrare de referinţă.

„România balneo-turistică” are doi autori cu reputaţie în domeniu, prof. univ. dr.Nicolae Teleki, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale şi dr. Laviniu Munteanu, preşedinte şi reprezentant al OMTh  şi SITH – secţia română.  Un fapt ştiut până acum: prof. dr. ec. Petre Baron, manager al  Editurii Royal Company, este o personalitate marcantă a turismului din România, cu experienţă îndelungată în domeniul cercetării şi managementului în turism, care a iniţiat publicarea acestei cărţi şi a asigurat ilustraţia la nivelul unui album de artă.  ”Pregătirea lucrării a fost solicitantă, însemnând  un volum imens de texte, fotografii color, hărţi, fiind o muncă imensă într-un timp scurt”, mi-a mărturisit Petre Baron, managerul editurii, a cărui idee şi concepţie au dus la realizarea unei cărţi de succes, editată în două limbi: română şi engleză (traducere – prof. Andreea-Ileana Danielescu, Laura Puşcaş). Au mai contribuit la realizarea acestei opere de succes:  machetare şi grafică, Constantin Neculae, hărţi – conf. univ. dr. Marian Ene şi un valoros grup de consultanţi ştiinţifici).

Cert este că, niciodată nu au fost strânse la un loc atâtea informaţii despre România balneo-turistică, despre geneza factorilor naturali, despre staţiunile mileniului trei, despre personalităţile implicate în cunoaşterea şi promovarea turismului balnear românesc de-a lungul timpului dar şi în actualitate, până la volumul  pe care vi-l prezentăm. Se recomandă astfel, cu argumente ştiinţifice, valoarea şi unicitatea europeană a  celor 68 de staţiuni balneo-climatice  româneşti,  pentru îngrijirea  sănătăţii , pentru odihna şi reconfortarea acelora care le valorifică potenţialul terapeutic.

Este locul să amintim, că au apărut forme noi de turism balnear la nivel european, cu multiple variante de tratament, cum ne mărturisesc autorii,  care se împletesc cu activităţile  medicale din staţiunile balneare, cure şi turism de sănătate, unităţi sanitare moderne precum cele de la Băile Felix, Mangalia, Techirghiol, Covasna, Eforie Nord, Călimăneşti –Căciulata.

Astfel, o asemenea monografie se simţea necesară , cu atât mai mult, cu cât la nivelul conducerii Uniunii Europene au fost elaborate directive privind dezvoltarea turismului şi a asistenţei medicale transfrontaliere, incluzându-se aici curele din staţiunile balneo-climatice.  Sunt concepte noi privind sănătatea şi stilul de viaţă, realizarea unor centre medicale cu metodologie complexă,  în care ar fi posibilă şi valorificarea reputaţiei internaţionale a geriatriei româneşti, introducându-se în aceste centre moderne şi terapia cu produse farmaceutice din gama Aslan.

Regăsim astfel o ţară, un pământ românesc dăruit de natură, cu armonii şi culori, cu linişte şi echilibru, cu factori terapeutici naturali  folositori omului.

De aceea cititorule, închei cu dictonul poetului  latin, Marţial: „ nu-i totul să trăieşti ci să fii sănătos”.

De CLB

Ionuţ Ţene:,,BORA-BORA”

Trupul tău are gustul verii 

Sfârcurile sunt cireşe amare
Sânul o pară verde înainte răpusă de soare

Privirea alunecă luntre prin mâinile mele
Valuri stârnite de furtună
Buzele odihnesc amintirile coralului roşu

Inima măsoară pulsul zilei
clipă de clipă coapsele rotunde frământă amurgul
noaptea după dragoste

Pulpele – insulă unde odihnesc naufragiaţii sălbatici

Zâmbetul se scurge pe plajă cum nisipul umed valuri furioase
cum stelele de mare printre plasele pescarilor
cum merele muşcate de umerii tăi

Dragostea aleargă marea cum palmierii Crucea Sudului
Şi tăcerea întinde molatec o scoică pe şoldurile tale de piatră

De CLB

Constanța Abălașei-Donosă:,,Comentariu la “Zestrea toamnei “ de Emilia Dănescu”

“ Zestrea toamnei”, este cartea de debut a poetei Emilia Dănescu.  A apărută la Ed. Singur – Târgoviște, anul 2011. Prefața – Pactul cu poezia – aparține Elenei Munteanu. Grafica interioară, apare sub forma unor desene miniatură, spre a sugera tistețea toamnei și spre a lăsa libertate sufletului din cuvânt.
În postfa
ță, Patricia Viorica Belcin, “ Rătăcește pe cărările toamnei” sigur, prin cuvinte alese:
“Cu palmele întinse peste timp,/ Când florile de măr pe tâmple-or ninge,/ Iubirea-mi va fi ve
șnic anotimp/ Și puritatea ei mi se va stinge .” Aceste versuri le pun ca motto, la ceea ce doresc să creionez despre poezia Emiliei Dănescu, scrisă în timp prin pasiunea gândului și oferită în pragul toamnei, spre citire. Și cum toamna revarsă după paleta sa, tone de culori flamande, prusace, sau venețiene peste tot ceea ce a înmugurit primăvara și a înflorit vara, în aceiași măsură poeta, revarsă de pe paleta sufletului său, mii de sentimente pure: înmugurite apoi înflorite însă neatinse poate, înspre toamnă.
Toamna, î
și adună cu supunere și în subtilă tăcere, toate întrebările care rămân fără răspuns. Pe cât este ea înfrumusețată de sfintele culori plăcute ochiului – tot astfel toamna – arată și bolţile sufletului Emiliei Dănescu: o interiorizare inimitabilă, o suferință de aceeași subtilitate plină de încărcătură și neliniște  sau poate de cântecul destinului: “Strâng cioburi arămii  dintr-o poveste/ Când cearcănele vieţii îmi ascund, /Nici lacrima săpată nu mai este/În orizontul ce-l credeam rotund .”
Lipsită de leagănul unei iubiri, a unei inimi existentă în doririle sale, poeta trăieşte frumos si adevărat vise singulare :“În mine port aievea triste
țea și durerea/ Că te-am pierdut, cu toate că nici n-ai existat./Să mă renasc, eu nu știu de voi avea puterea/Din propia-mi țărâna, ca Phoenix ne-ncetat./Dar cum mereu mă dărui, cu sufletul orbește,/Dorind ca sentimental cândva să se întoarcă, /Mă irosesc în focul iubirii ce topește/ Că-n mâinile-i sunt astăzi numai prilej de joacă. “

 Prin versurile ei latente ce puteau fi adevărate cândva asemenea  toamnei pastelată-n flamand, prusac sau venețian, poeta Emilia Dănescu, mai speră la taina care ne învăluie spiritual: Dar de va fi să ne-aruncăm nebuni/ În clocot de dorințe ne-nplinite,/ Vom știi că-n lumea asta sunt minuni/ Și veșnicii în doi ne-au fost sortite.

Fără artificii și cuvinte ostentative, poeta se confensează sincer, punându-și sentimentul de preț , iubirea, pe covorul de frunze pastelate al toamnei .
Când am vrut să iubesc
iubirea mi-a întors spatele
cănd am vrut să scriu
cuvintele au fugit de mine
am sorbit până la fund
paharul dezamagirii
apoi am vrut să râd
dar râsul s-a prefăcut
în migdale amare .
“ Zestrea toamnei”, este zestrea Emiliei ! Sunt fiorul sufletului, sunt fiorul toamnei !
Constan
ța Abălașei-Donosă

De CLB

Liliana Botez:Reperele sociale ale emigrarii fortate, prin ochii unui personaj “unic, inconfundabil”

“Exilul romanesc la mijloc de secol XX – „Pasoptisti” romani in Franta, Canada si Statele Unite” (carte scrisa de Octavian D. Curpas) reprezinta surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atat la nivel de comunitate umana, cat mai ales la nivel de individ, si anume – exilul, ca forma de evadare dintr-o Romanie in care “protagonistii” nu se mai regaseau.

Cartea este atat o prezentare desavarsita a fenomenului de “emigrare”, cu tot ce implica el, mai ales la nivel sufletesc, cat si o sinteza a unor intamplari, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezradacina, de a lua drumul strainatatii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fara de care nu ar fi existat savoarea acestei carti – ne invita, prin intermediul scriitorului, sa ii cunoastem colegii si prietenii de-o viata, partasi la exil.

Romani din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi si altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrand in tari precum Franta, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde isi iau viata de la capat. Cu totii au gustat experienta dulce ori amara a exilului. De asemenea, solidaritatea umana sta la baza unui mod de interactiune sociala aparte si este cu atat mai puternica cand te afli pe alte meleaguri decat cele natale. Fiecare stil de viata construit de exilat este definit de caracteristici personale, precum si de societatea in care ajunge sa se dezvolte, purtand insa si amprenta arhaica a tarii in care s-a nascut

Exilul este cu siguranta o experienta inedita, care merita povestita tuturor si trebuie perceput ca un amestec de libertate, dezradacinare, dorinta de schimbare, dar mai ales de a reusi, de a avea un nou stil de viata, mai bun! Totusi, persoana exilata, care a plecat in mod fortat din propria tara, se va raporta cu siguranta la un sistem de referinta, de trecere spre un echilibru, construit de oameni asemenea ei, oameni curajosi, carora le este dedicata cartea lui Octavian D. Curpas.

Sociolog Liliana Botez

www.femeiastie.ro

De CLB

Adrian Botez:,,PARADOXURI BANALE”

GLASURI INUTILE

 

oamenii vin când îi cheamă Dumnezeu – nu

când se cheamă unii pe alţii

 

e prea mare gălăgie inutilă în lume

de parcă toate maimuţele şi-au aflat o

religie

 

astupaţi găurile prostiei – pentru Dumnezeu! –

ca să se audă doar Glasul Lui – singurul

utilizabil şi

garantat câştigător

***

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA:,,CHEMAREA MÂNĂSTIRII”

În toată copilăria şi tinereţea mea mânăstirile m-au fascinat. Aveau ceva, ca un magnet, care mă atrăgeau. Poate dacă aş mai fi avut fraţi, mi-aş fi îndreptat paşii definitiv spre mânăstire. An de an eram nelipsit de la hramurile unor mânăstiri precum Tismana, Schitul Topolniţa, Polovragi şi Lainici. Cu autobuzul, cu trenul, cu bicicleta sau chiar şi pe jos, trebuia să ajung. Simţeam o chemare, o atracţie, iar după Sărbătoare simţeam că plutesc, eram cu adevărat fericit. Dumnezeu ştie dacă e vina mea sau a celor ce-au intrat încălţaţi în sufletul meu, ca să nu mai am şi azi aceleaşi trăiri!

Era în vara anului 1969. Eram elev la seminarul din Craiova. Trecusem în anul II. Părinţii îmi cumpăraseră o bicicletă semicursieră „Ukraina”. Era o bijuterie. Timp de nouă ani, în toate vacanţele, cu timp şi fără timp, am bătut drumurile până la Obârşia Cloşani, Calafat, Herculane, Tismana, Polovragi, Lainici. Parcă zburam cu ea!

În vara aceea vorbisem cu unul al lui Pascaloniu din Bâlvăneşti să mergem cu bicicletele la hram la Mânăstirea Lainici, pe 6 august. Zis şi făcut! În după-amiaza de 5 august am plecat la drum. Când am ajuns la Bâlvăneşti, tatăl prietenului meu mi-a adresat cuvinte grele. Nici vorbă să-şi lase fiul să mă însoţească. Ar fi trebuit să mă întorc la Malovăţ şi s-o iau pe drumul principal, pe asfalt, spre Târgu-Jiu. N-am făcut-o. Am crezut că pot ajunge cu bine şi dacă dau pe Balta-Baia de Aramă. Pe acest traseu, până la Târgu Jiu aveam peste 100 kilometri de străbătut. Aveam mult de urcat cu bicicleta la mână, dar ce conta. Când am ajuns la Târgu Jiu, era în jur de ora 22-23. Oricum, era întuneric deplin. M-am dus la gară. Am lăsat bicicleta la „bagaje”. Pentru un bagaj obişnuit taxa era un leu, pentru bicicletă a fost trei lei. M-am dus în oraş să mănânc ceva. Mi-era o foame de lup. Undeva în centru am găsit un restaurant. Cu greu am aflat un loc liber la o masă. Mi-am comandat ceva de mâncare şi o sticlă de apă minerală. Cu mine la masă era un domn, care băuse binişor alcool. Nu era beat, era doar băut. Avea poftă de vorbă şi ne-am împrietenit repede. Era avocatul Alexandru Popescu din Târgu Jiu. Până pe la ora 2, când s-a închis localul, am stat de vorbă. Mi-a plătit consumaţia. M-a rugat ca atunci când mă voi preoţi, să-i scriu, fiindcă vrea să-mi doneze un rând de veşminte preoţeşti. Nu m-a lăsat să merg la gară, unde aveam de gând să rămân până dimineaţa. M-a luat acasă la dânsul.

Am străbătut multe străzi, până am ajuns în faţa unei vile imense cu câteva etaje. Undeva la etaj mi-a spus că dorm soţia şi cele două fiice ale sale. Noi am intrat pe undeva printr-o portiţă în partea din spate a clădirii. Acolo era o cămăruţă de câţiva metri patraţi, în care abia aveau loc un pat, o masă şi un scaun. Aceea era camera avocatului. Acolo rămânea noaptea, când se întorcea din oraş. A trebuit să mă culc cu el în pat. Dimineaţa, m-am sculat devreme, când primele raze de lumină s-au strecurat pe fereastră. L-am trezit şi pe domnul avocat. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat nedumerit: „Tu cine eşti, mă? Ce-i cu tine aici?” A trebuit să-i povestesc cum ne cunoscusem seara, ce am vorbit… Cu multă greutate şi-a amintit!  >>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF:,,DANSUL TOAMNEI”

În câmpia arsă, doar lanul de porumb, foşnitor, mai veghează,

Frisonul toamnei ruginite. Sperietoarea din par îl mai fixează.

Se scutură de frig, străfulgerând, Carul Mic, pierdut în stele.

În baia de luceferi, apele din adâncuri sunt tot mai grele…

 

Doar în Cetatea străveche se află vinul, cu parfum de vară,

La adăpost. Toamna i-a ales ciorchinii… A câta oară?!

Durerile viei transferă licorile trandafirii în pahare –

Balans al verii aurii în dansul de nestăvilit al toamnei solare.           

*************

Elisabeta Iosif-Dansul toamnei (prezentare PowerPoint, autor: Gheorghe JUNESCU)

De CLB

Mihaela CRISTESCU:,,TAINA SCRISULUI – ARS POETICA”

Nu cred că arta este expresia realităţii imediate, a înţelegerii superficiale dar presupus complete a universului palpabil sau a sentimentelor trăite fără cunoaştere mistică. Sufletul – atât cât a stat la îndemâna experienţei mele să aflu – demonstrează o activitate intensă la nivele diferite de revelare, intuiţie şi raţiune, minte şi inimă, fact şi fiction. Suntem receptori autorizaţi, cu drepturi depline de transfer şi transformare a eu-lui închis într-un trup care dovedeşte unele căi de acces spre iniţiere. Simţurile folosite în proporţie adecvată, în armonie cu vocea interioară, puterea de luptă şi umorul singular uman pot crea combinaţii cu adevărat remarcabile în lumea artei. Iar toate acestea sunt percepute individual într-o manieră unică, prilej de bucurie adâncă a spiritului artist, concept şi destin, libertate şi devoţiune.

Am început să mâzgălesc paragrafe ale memoriei interioare în momentul în care am detectat încredere faţă de cuvântul scris, mai precis, în cazul meu, atunci când axiologia personală a fost brusc răsturnată în favoarea unui mesaj de tip intelectualist total, în interiorul căruia ştiinţele exacte cădeau pe locul al doilea în favoarea literaturii ca sumă de idei ce pot duce la inţelegerea mediului contextual de viaţă, un fel de copilarie a filosofiei redactate pe care o aşteptam ca o zi glorioasă de primăvară. Aşadar, la început am căutat, chiar fără să înregistrez aceasta dorinţă, o salvare în care să regăsesc lumea şi să o constrâng înţelegerii mele, un avantaj şi un dezavantaj în acelasi timp, o limitare care pe atunci a avut success şi care m-a condus la o concretizare a restrângerilor pe care le consumam zilnic, prin automulţumire. Dar nu a fost să fie. Nu aşa trebuia să socotesc experienţa, existau încă multe de zărit, o alta perspectivă de evaluat.

Imitarea, ca procedeu de investire, nu este tocmai greşită, aşa încât, pe la vârsta de şaisprezece ani am sperat să pot conduce un Bilanţ, precum cel al lui Somerset Maugham (The Summing Up), întrucât – nu-i aşa!? – aveam foarte multe chestiuni de arătat lumii, unei întregi lumi pe care o puteam cuceri şi adăuga ca accesoriu la centura perechii de blue jeans în croiala sa nemţească, profund sfidătoare. Toate au fost însă bune, nu am fost lăsată să trec nici prin aceasta viziune pentru mult timp. În aceeaşi bibliotecă a bunicii am descoperit deznădejdea universală, de la Blaga la Tosltoi şi Dostoievski, de la Marin Sorescu la Nichita Stănescu, de la Liviu Rebreanu la Ionel Teodoreanu sau de la John Donne la William Shakespeare. Incertitudinea definitivă, însă, a apărut o dată cu Emil Cioran şi Eugen Ionescu, întreaga problematică fiind salvată, în cele din urmă, de către Mircea Eliade. Dar aici am ramas prinsă, fără a-mi explica motivele. O urmbră de ştiinţă s-a adăugat apoi, doar atăt. Filonul a fost puternic, mistica şi filosofia lui Homo Religiosus au căpătat sens, întâlnirea a fost pe cât de dramatică, pe atât de fascinanată. Dacă ar fi să îmi doresc un loc pe care să îl vizitez, aş spune Chicago şi mormântul lui Eliade. Nu pentru succesul lui sau pentru incredibilele calitaţi cu care a avut norocul să se nască. Acestea sunt chestiuni conjuncturale (deşi nu lipsite de importanţă, la o analiză mai adâncă). Dorinţa mea se referă la omagiul modestiei, autenticitaţii, voinţei, tenacitaţii, umorului, luptei cu destinul, bucuriei de a călătorii prin lume cu desăvârşita sa încredere în umanitate: Nous avons fait un beau voyage.  >>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Georgeta RESTEMAN:,,CIPRU (12) – DESPRE BUCĂTĂRIA CIPRIOTĂ ŞI REMARCABILELE EI DELICII”

Ciprul, după cum aţi putut constata din însemnările mele de călătorie completate cu informaţii din diverse surse documentare şi umane ce mi-au folosit în elaborarea acestui grupaj de impresii, reprezintă una dintre cele mai interesante destinaţii exotice, pentru că aici, istoria, mitul, cultura greacă veche – ţesută pe alocuri cu frânturi din istoria atâtor alte naţii care au stăpânit insula de-a lungul secolelor – se regăsesc în tot ceea ce ţi se oferă. Aici găseşti un mix de culturi şi civilizaţii străvechi care te ţine cu adrenalina sus, indiferent în ce parte din insulă ai ajunge. 

Însă nu se poate neglija nici un alt aspect, foarte agreat de vizitatori – oferta gastronomică a Ciprului turistic – care este fabuloasă. Am amintit pe parcursul incursiunii mele în tainele insulei de bucătăria cipriotă, pentru că aici poţi deveni un răsfăţat fără pereche al celor mai diversificate şi atractive preparate culinare; ce să mai vorbim despre gustul, prezentarea şi modul în care eşti poftit la masă fară a-i putea refuza pe cei care-ţi sunt gazde. Spiritul negustoresc, la fel de dezvoltat ca şi în cazul grecilor (să nu uităm că aproape 80% din populaţie este de sorginte greacă!) se simte peste tot în Cipru; fiecare tavernă, fiecare restaurant cipriot te întâmpină cu specificul lui şi-ţi este peste putinţă să rezişti tentaţiei, pentru că prin natura lor, localnicii adoră să mănânce bine!

Dar petrecerile? Acestea devin adevărate festinuri, nu trebuie să te miri dacă vezi în curţi, în grădini sau chiar pe trotuar – dacă altă posibilitate nu există – acele grătare tradiţionale numite „foukou”, pe care se prepară vestita „souvla”, stropită din plin cu vinuri din cele mai bune şi mai renumite pe insulă. Şi în fiecare weekend poţi vedea localnicii cum se distrează şi mai ales, ai ocazia să simţi îmbietoare arome care-ţi stimulează imediat pofta de a gusta o „souvla” preparată… „ca la mama ei”!  Grătar, grătar şi iar grătar, asta auzi peste tot dacă e vorba de petrecere iar petreceri sunt la tot pasul. Dar există, în acelaşi timp o paletă considerabilă de preparate culinare şi băuturi care se pot experimenta şi, credeţi-mă, nu aveţi timp să vă plictisiţi de-aceleaşi feluri de mâncare şi nici să regretaţi!

Dacă n-aţi văzut filmul My Big Fat Greek Wedding merită s-o faceţi, şi asta pentru simplul motiv că aveţi ocazia să vă răsfăţaţi privirile cu cele mai apreciate preparate din Cipru; reţin o replică bună de tot care vine în susţinerea afirmaţiei anterioare şi care suna cam aşa: „când cobori din avion în Cipru, primul lucru care te întâmpină şi-ţi aminteşte locul unde eşti, este aroma inconfundabilă de souvlaki!” Şi aşa este, te înnebuneşte aroma aceea! Carnea de porc şi miel au întâietate în topul preferinţelor localnicilor, dar nici puiul nu este neglijat. Carnea de vită, însă este mai puţin agreată. Şi ciprioţii mănâncă bine nu numai la petreceri, ci în general, pentru că bucătăria lor este o adevărată artă.>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Constantin POPA:,,SCRIIND CU PENSULA”

Scrisul pentru mine este un act de completare a ideii exprimate prin culoare. Pictura şi scrisul se îmbină în sprijinul ideii. Scrisul a venit mai târziu… Iar pictura în urma preocupărilor anguasante provocate în principal de „strămutarea” mea în Spania. Desigur, desenam de foarte mic. Chiar înainte să plec de acasă, înspre Spania, pe lânga poeziile lui Eminescu, ca să-mi rămână întipărit mult mai viu peisajul copilăriei, am  luat cu mine și câteva desene facute în creion cu locurile nemuritoare ale inocenţei. Puteam sa iau fotografii, însa pentru mine actul de a desena fiecare detaliu însemna întipărirea acelui detaliu în amintire. 

Ajuns în Spania am fost supus unei „maturizări forţate”, aceasta dând naştere artei ca „necesitate existenţială”. Într-o perioadă nu foarte lungă singurătatea, frica, revolta faţă de lume, viaţă, Dumnezeu… a prins contur pe pânză. Ulterior, pe foaie. Pentru mine ideea a fost mai importantă decât tehnica, pentru că ideea era cea care mă apăsa cu violenţă. Realitatea impunea pragmatism. Aşadar, studiile mele nu le-am îndreptat înspre artă (decât pentru un an, la Şcoala Municipală de Arte Frumoase Alcoy-Spania), ci înspre istorie pentru a-mi contura o imagine cât mai de ansamblu asupra lumii. În tot acest timp pictam cu patos. Expozițiile nu au întârziat să apară (centrul UNESCO-Alcoy sau centrul cultural „Ovidi Montllor”-Alcoy).

O dată cu admiterea la masterul de Istorie Contemporană la UAM Madrid, m-am îndreptat spre capitala Spaniei cu tablourile în „spate” și mult entuziasm. Am expus printr-un program numit  „Red de Arte Joven” susținut de Primăria Madrid. Însă, cel mai important lucru din  această perioadă a fost contactul cu elita culturală românească grupată în jurul „Espacio Niram”. Aici am cunoscut și colaborat cu oameni dedicaţi culturii precum: Romeo Niram, Fabianni Belemuski, Hector Martinez Sanz, Tudor Șerbănescu, Marin Traşcă. Acolo am avut privilegiul să cunosc pe scriitorul Constantin T. Ciubotaru, şi bineînţeles pe scriitorul și jurnalistul George Roca. Colaborarea cu acest spațiu cultural s-a concretizat printr-o serie de expoziţii precum cele de la Institutul Cultural Român din Madrid, Galeria „Nicole Blanco” sau Ambasada României din Madrid. Apoi m-am întors în România. „Şi… România nu mai era la fel!

Despre ce pictez/scriu? Despre lucruri care mă preocupă până la angoasă. Nu scriu ca să „explic” tablourile, ci pentru că prin scris pot „cuprinde” complexitatea ideii, imaginea tabloului având rolul de a imortaliza ideea. Tematica abordată este una critică asupra construcțiilor sociale, asupra însăşi „naturii umane” din perspectiva determinismului biologic, genetic, psihic şi social la care este supusă.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Alexandru TOMA:,,ADEVĂRUL SAU DESĂVÂRŞIREA”

Povestea mea a început târziu în acest domeniu al scrisului prin aportul direct al dlui George Roca. Ar fi început, poate, cu mult mai devreme, prin 1985, dar… aşa o fi vrut Dumnezeu! Şi azi există motive care pot scârbi pe tinerii capabili şi serioşi, după cum şi pe noi ne-a scârbit acel cult ceauşist al personalităţii. Majoritatea tinerilor şcolari olimpici mărturisesc:  „Abia aştept să plec afară la studii!”. Ca să nu se mai întoarcă! Noi nu am avut posibilitatea aceasta, dar să mulţumim lui Dumnezeu că o au ei, copiii noştri… Nu mai pot acum decât să îi mulţumesc mamei că m-a putut ţine în frâu cu multe lacrimi.

Cu George Roca ne-am cunoscut în anul 2009, când şi-a lansat cartea „Evadare din spaţiul virtual” la Madrid, el, abia dorind să evadeze, iar eu şi soţia, abia dorind să pătrundem în magnificul său spaţiu. Evadarea aceea a durat mult, crezând chiar că m-a uitat… Dar n-a fost aşa. S-a reîntors în spaţiul său de la Antipozi şi a început să mă „bombardeze” (spre citire!) cu zeci şi zeci de articole pe care le edita spre publicare în revistele cu care colabora, articole pe care eu le devoram ca un „copilaş” de numai 57 de ani. Nu ştiam ce vrea să-nsemne asta, dar mergeam înainte amândoi, el cu trimisul „fânului” literar, eu cu „rumegatul”. Şi astfel mi-am făcut o imagine mai clară despre scris şi menirea acestuia. Am cunoscut prozatori, poeţi, oamenii ai scrisului de limbă română pripăşiţi pe diferite meridiane şi paralele ale lumii! Cu mulţi am luat legătura prin intermediul poştei electronice, ne-am împrietenit chiar, şi am creat punţi de legătură literare. Foarte repede poemele d-nei Georgeta Resteman din Cipru au devenit de-atunci „dulcele” care ne însoţeşte cafeaua de dimineaţă, iar d-na Elena Buică din Canada – criticul literar virtual al scrierilor noastre. Dl. Constantin T. Ciubotaru din Roşiorii de Vede, şi… mulţi alţii ca dânsul, au ajuns modele literare, exemple de viaţă şi prieteni sinceri. Şovăielnic la început, am scris cu modestie, destul de timid… Scrierile mele au început cu timpul să fie publicate, au făcut înconjurul lumii. Au apărut în diferite reviste, spre bucuria mea! Acest fapt mi-a dat imbold şi m-a determinat să scriu mai mult. Am publicat poezii, eseuri, reportaje, povestiri… Încet-încet s-au adunat de o carte-două! Apoi m-a urmat şi soţia şi… a avut şi dânsa succes! A fost bucurie în familie! Scriam amandoi şi aveam şi cititori… Am simţit atunci că nu suntem singuri, chiar daca ne aflăm la o distanţă destul de mare de casa, de glia strămoşilor… Comunicam cu lumea prin literatura scrisă…

Apoi a venit împlinirea unui an de la înălţarea către Luceafăr, a marelui poet patriot român, bădiţa Grigore Vieru! Aşa a fost o seară şi apoi o dimineaţă: ziua întâi! Adică, naşterea unei noi poezii şi apariţia ei pe spaţiul virtual: „Odă lui Grigore Vieru”! Cu grijă maestră, dl. Roca m-a încurajat încă din primele zile „precum grădinarul un pom”, pentru a-mi putea găsi orizontul crescând drept.   >>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG:,,METODA PĂTRĂŢELELOR”

Eu cred că sunt o fire tactilă. Ori de câte ori am o răfuială cu mine, mă răzbun pe cale haptică, „exportându-mi” emoţiile prin canalele nevăzute ale buricelelor degetelor. Pe vremuri, senzaţia de uşurare mi-o procurau acordurile pe chitară. Eram în stare să exersez la nesfârşit, până făceam bătături la degete. Mai târziu, am insistat pe lângă părinţii mei până mi-au cumpărat o pianină. Loveam tastele cu ardoare, dar degetele mele sunt mici…

În perioada agitată de după evenimentele din decembrie ´89 mi-am descoperit dexteritatea de a bate rapid la maşină, lucru ce-mi permitea să fiu la curent cu totul, dar mă scutea de obligaţia de a mă afişa în primul rând din faţă când se luau decizii. Când se dicta ceva care nu-mi plăcea, loveam tastele mai tare, mai cu năduf.

După aflarea veştii dispariţiei prietenei mele de suflet, m-am iniţiat în… tricotat. Nu-i glumă, e la modă! Abia după ce a mai trecut un an, m-am trezit în faţa tastaturii şi-am înfiinţat acest fişier. De atunci, degetele îmi aleargă, de parcă o mână nevăzută mi-ar dicta gândurile. Poate că totuşi există o telepatie universală, un soi de transmitere de date „wireless” la care reacţionez eu, deşi mă crezusem până acum afonă la astfel de stimuli.

Cum prietena mea, Eli iubea matematica, mă gândesc că ar fi preferat cifrele pentru a descrie zbuciumul nostru, permanenta căutare. Cu siguranţă ar fi ales o formulă foarte complicată. Cum eu nu sunt tocmai geniu în ştiinţele exacte, mi-am căutat o analogie mai pe înţelesul meu. Cum era firesc, formula mea s-a materializat în litere.

Cu toate acestea, merită concesia unei soluţii matematice. Ce-ar fi să luăm Metoda celor mai mici pătrate, cea cu care ne luptam pe la statistică în anii de facultate şi de prin traducerile tehnice de mai târziu? Nu vă speriaţi, nu e aşa de grea cum pare. Iat-o:

Dacă, în urma unor observări repetate, am marca într-o diagramă punctele prin care noi şi alţii, care ne sunt dragi am trecut de-a lungul timpului, am obţine un fel de  „norişor alungit”. În compoziţia lui ar intra un curcubeu de oameni (familie, Eli, prieteni), câteva locuri de tainică regăsire (Munţii Făgăraşi, Piaţa Romană), o sumă de stări şi emoţii puternice (intrarea la facultate, vestea morţii ei subite), câteva răscruci cu boli grele (reanimarea mea la Sibiu sau terapiile zadarnice ale medicilor elveţieni pentru Eli), o seamă de cuvinte care ne-au atins prin poezii, idei filozofice şi cântece obsedante: „Ne-am întâlnit de câteva ori/ Cu nişte munţi, cu nişte copaci,/ cu nişte ape/ (Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?”, vorba regretatului Marin Sorescu.    >>>>>>>>>>>>

De CLB

CARMEN ŢĂRAN:,,LUMINA” UN OBIECT UTIL DE ARTĂ, Nr. 6-7 / 2010

Vreme îndelungată, fiecare număr de „Lumina” ajunge în mâinile noastre precum un obiect util de artă cu un conţinut bogat şi inedit. Astfel este cazul şi cu numărul 6-7 pe 2010 înobilat cu contribuţiile marelui pictor Sava Stojkov din Sombor care anul trecut a împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani de viaţă. Pe prima copertă se găseşte „Portretul mamei” iar un alt portret realitat de acest pictor îl găsim pe pe coperta a treia a revistei. De fapt, din interviul exclusiv cu Sava Stojkov realizat de redactorul şef al revistei Ioan Baba, găsim că  marele pictor este situat de exegeţii în domeniu printre primi 20 de portretişti celebrii din lume. Reamintim că dialogul cu acelaşi titlu „Na sunčanoj strai života / De partea însorită a vieţii” a fost realizat de autor precum un film documentar, titrat în limba română şi transmis pe micul ecran de programul în limba română al Televiziunii Voivodinei. 

Numărul în cauză se deschide cu un text semnificativ despre literatura română din Voivodina considerată „O literatură autentică cu proprie identitate” cum o caracterizează şi Nicu Ciobanu în prefaţa cărţii „Literatura română din Voivodina” de Catinca Agache care a apărut la editura „Libertatea” (2010) şi este iată, semnalată în „Lumina”.

Paginile de istorie literară şi eseu, sunt dedicate şi lui Sorin Titel despre care scrie cu un abstract în limba engleză, distinsul critic literar Adrian Dinu Rachieru din Timişoara.           

            În compartimentul „Meridiane,  paralele, transfrontaliere” Ioan Baba îl prezintă pe Ion Miloş stabilit în Suedia, care a împlinit vârsta de 80 de ani drept „Un misionar cultural de vârf european” urmând apoi 14 poezii din volumul „Coloana infinitului” apărut la Editura „Măiastra”,  Râmnicu Vâlcea (2008). Urmează apoi o proză scurtă de Aurora Rotariu Planianin din Novi Sad şi câteva poezii de Ljubica Perinac Stankov, scriitoare de etnie sârbă din Timişoara.

Prezentările, semnalele şi lecturile”, constituie partea revistei la care este prezentat Vasile Barbu „Un poet din Uzdin – care bea cuvintele din cenuşa lustrală”, text critic semnat de Cezarina Adamescu şi publicat în revista „Agero” din Stutgart.

Prof. dr. Catinca Agache din Iaşi care este şi membru în consiliul de redacţie a revistei „Lumina” ni-l aduce printre noi pe Nicolae Dabija, „poet şi publicist de largă notorietate, pesrsonalitate de prim rang a spaţiului culturar şi literar basarabean” şi redactor şef al celebrei reviste „Literatura şi Arta” care apare la Chişinău şi membru al Academiei Române. Textul este scris pe marginea romanului „Tema pentru acasă”. Este acesta un roman care „abordează frontal o temă dureroasă: drama intelectualităţii basarabene după ruptul teritorial din 1940 urmat de cumplite deportări în Siberia”,  considerat de C. Agache drept roman despre golgota basarabeană care se adaugă bogatei literaturi dedicate gulagului comunist pe linia lui Soljeniţân, „literatură care a stat mereu în atenţia celor care decernează Premiul Nobel, întreaga activitate şi creaţie poetică şi publicistică a autorului recomandându-l pentru aceasta”.   >>>>>>>>>>>>>>>

De CLB