Eugen Dorcescu:Poemas Del Viejo / Poemele Bătrânului*

2013-04-24_005820

Prestigioasa revistă argentiniană Analecta literaria (Revista de Letras, Ideas, Artes y Ciencias), condusă de o personalitate marcantă a vieţii literare, ştiinţifice şi universitare din Argentina, doamna Mónica Delia Pereiras, publică, în ediţia din 20 aprilie 2013 a secţiunii sale de traduceri Espejo textual, un eşantion reprezentativ din volumul de poezie bilingv (spaniolă – română) Poemas del Viejo – Poemele Bătrânului al poetului timişorean Eugen Dorcescu. Cele zece poeme, în traducerea Rosei Lentini, sunt însoţite de  fotografia autorului şi de o detaliată bio-bibliografie.

>>>>>>>>>>>>>>>>

Reclame
De CLB

Elisabeta IOSIF: Călătorind spre ITACA

Aflaţi într-o adevărată călătorie spre ITACA, cu sacrificii şi cu perseverenţă, Dorina Sişu (director) şi Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-au atins un vis. Rămânând pe tărâmul mitologiei şi al simbolurilor, visele s-au împlinit în patria legendară a lui Ulise şi pentru că, cetatea Itaca, nume simbolic, aflată pe2013-04-21_090202 planeta Jupiter, a avut parte de acel „Zeu bun” (Dagda) care, în   cetatea – revistă ITACA se cheamă Hopernicus. Jupiter-celt, poartă în Irlanda numele de Taranis (Tunet), reprezentat cu o roată, recunoscut de erudiţi ca „roata cosmică”, regăsită în Irlanda în „roata druidului irlandez” (Dicţionarul de simboluri). Posesorul talismanelor regale şi al (re)învierii, „Jupiter” poartă pentru ITACA, revista ce s-a născut în aprilie 2013, iubirea şi respectul suveranului – fondatorul ei, scriitorul Emanuel Pope, care a aşezat protector, sub licenţa proiectului său „Republica artelor” această nouă insulă de cultură. 

Astfel, iubitorii de artă şi literatură, români de pretutindeni, şi-au atins un vis. Dacă Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-a început editorialul trecând şi prin filozofia cunoaşterii acest miracol al împlinirii unui vis, Dorina Sişu, director, a însemnat  realizarea acestuia, cu pecetea sa de pictor-poet, creând-şi astfel un ideal împreună.

Când visele se împlinesc în cetatea ITACA (insula de forma unei mâini, cu degetele arătator si cel mare  spre infinitul „roţii cosmice”) ITACA – cea nou-născută – va fi asociată mereu cu primul legământ, întocmai unui rit de purificare, redobândind valoarea adevărată.

Elisabeta IOSIF

Aprilie, 2013

Revista Itaca , nr 1, ( ianuarie, februarie, martie) 2013 from Hopernicus

Revista Itaca , nr 1, ( ianuarie, februarie, martie) 2013 by Cititor de Proză -Republica artelor

De CLB

Maria OPREA: ,,Orașul meu „

orașul meu
e atât de mic
încât îmi vine să-l pun
într-un plic

în orașul meu
nu există no
țiunea de rotund
nici de triunghi sau de un dreptunghi

în orașul meu ne ducem pașii
doar într-un pătrat
în care respirăm col
țurile unui cerc imaginar

atât de aproape e respirația ta
lângă a mea

știi
se aude o simfonie lângă
două manele
și un apus îmbătrânește la poalele
unei pietre rare

mersul meu
într-un pătrat fără sfâr
șit
zi de zi

același culoar de castani
câteva bănci singuratice
un semafor o trecere de pietoni
un părcule
ț lângă o piesă de teatru
ce încă nu există

patru mari roți de căruț
sub un petec
de vânt
și colțul de cer pare înflorit
în privirea fiului meu

04.04.2013

 

De CLB

Japonia Mister si fascinaţie -Jurnal de călătorie

O carte luminoasă despre Ţara Soarelui Răsare

Despre Japonia s-au scris multe pagini de carte la noi.

Fiecare dintre ele au încercat să descifreze frumuseţea miserului acestui teritoriu insular. Însă, cartea scriitoarei Floarea Cărbune (structurată în cinci capitole ), care se poate înscrie în genul reportajului poematic, ne introduce, prin sinceritatea scrierii, în ţara legendelor mitologiei Shinta, unde Zeiţa Soarelui Amaterasu este închisă într-o peşteră de către fratele ei. Mi-am adus aminte de această legendă citind primele pagini ale cărţii în care simţim emoţiile autoarei, având alături comoara nepreţuită,2013-04-21_203637 nepoţelul, în primul drum spre Capitala Luminilor, Parisul cu aeroportul Charles de Gaule, şi apoi în zbor, cu emoţiile fireşti, până la Narita, capătul călătoriei. Unde, cazaţi la un hotel la etajul nouă, priveasc pe fereastră, în toată măreţia sa, Templul “Asakusa Kannon “.

Paginile scrise cu sinceritate ne introduc treptat în lumea atât de diferită a Japoniei. În care, autoarea, din dragostea faţă de de cultura niponă şi a ţării noastre, înceracă să descopere asemănările dintre tradiţiile japonezilor, ce păstrează cultura strămoşilor şi obiceiurile de la noi. Citind acest capitol mi-am

adus aminte de aforismul lui Alberto Moravia care scria: ”Viaţa este făcută din obişnuinţe, până şi cinstea nu e decât o obişnuinţă, şi din momentul în care obişnuinţa se schimbă, viaţa devine un

infern, iar noi nişte diavoli dezlănţuiţi, care nu mai avem respect nici faţă de noi înşine, nici faţă de alţii “.

Autoarea abordează, glisând obiectivul observaţiei în ambele sensuri, originale “compartimente “ din viaţa japonezului, în contexte multiple şi arealuri geografice diferite, creând o imagine policromă şi tridimensională a localităţilor vizitate. Nu lipsesc aprecierile extreme despre Yokohama, port aşezat la sud de Tokyo, unde impresionată vizitează Muzeul de arte, China Town, Parcul Yamashita, Muzeul Păpuşilor şi multe puncte turistice care reconstituie o istorie încărcată de tradiţii, dar 147 înfrumuseţată de aranjamentele florale Sakura, ale florilor de cireşi, şi cu Festivalurile de Primăvară.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Magdalena ALBU: DALIDA – FORŢA IMPLACABILĂ A DESTINULUI

 „Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…

J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole (…)”

(DALIDA)

 DALIDAwb

În memoria celor  80 de ani de la naşterea artistei

Un aton scoborât parcă dintr-un timp mitic, originar, în care magia neagră a haosului nu era în stare să domine cu toată puterea sa ocultă lumea… Vorbim aici, evident, despre arcul eonic Tep Zepi, când silueta concordiei desăvârşite a elementelor alcătuitoare ale Universului era opera lui Maat – odrasla binecuvântată a soarelui la zenit Re şi zeiţă unică a dreptăţii şi adevărului pe malurile măreţului Nil -, iar Egiptul sau pământul negru (Kemi), ca dar sfânt al lui Hapi, îşi trăia rând pe rând zilele şi nopţile-i predestinate în acordurile armoniei perfecte a unui timp care fugea cu orice chip de stafia ponosită a morţii… Un permanent spectacol magnific al trecerii umane cu gândul la o continuare firească a existenţei telurice chiar şi acolo, pe tărâmul necunoscut de dincolo de aici…

Egipt, Cairo, 17 ianuarie 1933 – Franţa, Paris, Rue d’Orchampt, numărul 11bis, 3 mai 1987… Venită din interiorul uriaşei civilizaţii egiptene pasionate cu deosebire de scris, arhitectură şi culoare, Yolanda Gigliotti sau, simplu, DALIDA, a reprezentat ea însăşi, prin forţa artei sale, un alt copil frumos, cu oarecari înclinaţii faustice însă, al sacrului fluviu Nil, cadorisindu-şi cu multă naturaleţe şi căldură auditoriul aidoma unui disc solar ce răsare şi apune ciclic din aceleaşi două puncte fixe ale Pâmântului spre a împrăştia în mod necondiţionat tuturor fiinţelor lumină şi viaţă… O călătorie de o jumătate de secol către propriul interior a uneia dintre renumitele interprete ale muzicii secolului XX, un traseu artistic marcat involuntar de aripa perversă a gloriei, dar prăbuşit, în acelaşi timp, sub aspect uman în braţele durerii bine ascunse în spatele unei priviri inteligente ori a zâmbetului scenic de convenienţă şi înecat cu Voie divină într-o infinit de multă moarte rânjind batjocoritor din balta plină de sânge a disperării de sine şi de ceilalţi, căci parteneri de viaţă precum Luigi Tenco, Lucien Morisse (fostul soţ) şi Richard Chanfray au umbrit prin acţiunea lor suicidară ceea ce părea la început a fi un drum al armoniei individuale şi al succesului grandios.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ionuţ Caragea:,,Dincolo de daruri sunt oameni care aşteaptă să fie citiţi”

2013-04-21_091447Pe unii scriitori oneşti, în ciuda faptului că nu au popularitate şi nu sunt prezenţi în librării, îi descoperim pe Internet sau în reviste din provincie şi ne bucurăm de impactul pozitiv pe care cărţile lor îl au asupra sufletului nostru. Un exemplu ar putea fi şi volumul bilingv de versuri „Dincolo de daruri” / „Beyond gifts”, semnat de Ileana-Lucia Floran şi publicat la editura Emma 2012. Mai mult de atât, după cum precizează şi Silviu Guga în prefaţa cărţii, „Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca.” Ca o completare, reamintim cititorilor că autoarea se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fiind preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi promotor cultural prin concursul de creaţie literară „Visul“ şi revista culturală „Visul“.  

Titlul cărţii nu este doar o invitaţie la sursa generozităţii poetice – sufletul – dar şi un strigăt de ajutor, „un continuu S.O.S.” („Alfabet dificil”, pag. 68). Dincolo de daruri întâlnim dezamăgirea, rătăcirea, pierderea şi neputinţa de a reveni în trecut pentru a schimba macazul vieţii. În locul omului plin de energie şi sentimente împlinite descoperim omul absent, autoarea, „învinsă de obişnuinţă”, „rămâne pe veci în sclavie, baladin la curtea unui rege afon” („Abandonarea realului”, pag. 24). Simţim în poezie „teama care cuprinde, învăluie şi seduce” („Punct de sprijin”, pag.28), regretul pierderii persoanei iubite, regretul trecerii, astfel încât tristeţea nu poate fi alungată, „este doar o repetiţie generală”. („Repetiţie”, pag. 40). 

Poeta simte din când în când şi nevoia răzvrătirii, mărturisind că nu vrea să mai fie „copacul fără frunze, care-şi înalţă crengile până când se descompun” („Copacul”, pag. 48), că mai are „tupeul să lupte, măcar s-ajungă în propriul său vis”, ea „trăind în visul altcuiva…” („Lucruri ciudate”, pag. 52). Paradoxal, tot ea spune că „am scuturat pomul cunoaşterii / şi stau, acum, deznădăjduită, / între fructele căzute / fără curajul de-a le culege. („Poate”, pag. 56). Cu alte cuvinte, prea multă „filozofie” în versuri, prea mult „poate” şi prea puţină acţiune, determinare, indecizia autoarei influenţând nota finală a cititorului.

Dar poeta nu ne minte, ea scrie exact ceea ce simte, trecând prin tot felul de contradicţii sufleteşti, încercând să răspundă tuturor întrebărilor care-i trec prin minte, încercând să găsească o cale de ieşire din labirintul amintirilor, mergând pe firul ariadnic al unei poveşti de dragoste, „ca un simplu şi veşnic călător / cu inima căzută în humă / şi cu viaţa mereu trăită pe jumătate” („Fenomen în oglindă”, pag. 92).

 

Ionuţ Caragea, 6 aprilie 2012

De CLB

Al Florin ŢENE: POEZIA CA REZONANŢĂ A METAFOREI

Al Florin Tene 2Poetă, promotor cultural ce promovează literatura română pe meridianele lumii, fondatoarea revistei internaţionale STARPRESS, Ligya Diaconescu vine în faţa cititorilor săi pentru care nu-şi precupeţeşte eforturile de a le aduce în casele lor talentele reprezentative ale literaturii române contemporane, şi nu numai, volumul de poezie „Drum“. Încă din titlu poeta îşi pune în gardă cititorul că este vorba de o cale ce străbate panoplia policoloră a vieţii sale, cu bune şi rele, cu amintiri despre părinţi şi apropiaţi, oameni cu dragoste şi afectivitate ce au contribuit la formarea personalităţii sale: „Când am venit aici, am stat puţin/ Că nu ştiam de lume şi dureri./ Dar le-am simţit din mac, cu sânge plin/ Şi mi-am urat drum bun şi multe veri//” (Calea mea). 

În acelaşi context, pentru a nu rătăci drumul pe care a intrat „pe una dintre porţi” poeta cere ajutorul divin, dar nu înainte de aş face un proces  de conştiinţă: „Să mă întorci din drumul greu,/ Am înţeles târziu, mereu/ Păcătuiam fără să ştiu/ Că drumul vieţii-mi e pustiu” (Arată-mi calea, Doamne!). Citind această carte mi-am adus aminte de aforismul lui Alexandru Macedonski, care spunea: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns”. DIACONESCU-Ligya---DRUM-cowb

Cartea structurată în trei cicluri: „Drum”, „Călătorie în amintiri” şi „În cântul mării”,  formează o panoplie a rezonanţelor eului exprimat prin metafore surprinzătoare. Poeta este sedusă de poezia clasică, de alchimia ei, fiind o cunoscătoare excelentă a acesteia (şi a literaturii în general), preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în suvbstanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia Ligyei Diaconescu către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri: „Când aveam aripi de lumină/ şi flori  de busuioc în păr/ Eram o stea, o zi senină/ Eram târziu, în noapte, dor//”. (Tinereţe). Clasicismul prozodic al versurilor au în chinga lor vibraţia surprinzătoare a metaforei care ca un voal străveziu lasă să se vadă, precum mantaua lui Gogol, îmblânzirea convulsiilor lăuntrice, domoale, toate fiind, parcă un act de exorcism: „Albă domniţă, ţi-ai prins viscolu-n păr/ Şi ochii tăi adânci cern din priviri//  Fulgi albi de nea ce jucăuşi aprind/ Lumini care se pierd în străluciri”. (Iarna).

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena BUICĂ: PAGINI DE JURNAL – HERMAN VICTOROV: „DIN VIAŢA UNUI OM OARECARE”

Am avut bucuria să fiu la lansarea acestui volum „Din viaţa unui om oarecare” (Pagini de jurnal) apărut la Editura „Maple Red Publishing House” din Toronto, în  2012, semnat de autorul debutant la 81 de ani, Herman Victorov. Era în ziua de 27 ianuarie 2013, la o întâlnire a publicaţiei Observatorul din Toronto cu cititorii săi, când s-a înfăţişatVICTOROV-Herman-DVUOO-cop-wb înaintea noastră un om a cărei personalitate puternică s-a impus din primul moment prin statura sa monumentală, prin pasul apăsat şi sigur, prin vocea bine timbrată, clară, prin gesturi, prin aerul pe care-l degaja. Înalt, doar patru centimetri îi lipsesc din doi metri, cu mişcări care surprindeau prin dinamism pentru anii purtaţi cu destoinicie, cu părul alb, vâlvoit, cu sprâncene negre, stufoase, cu aerul omului stăpân şi sigur pe el, din care nu lipseau semnele de caldă omenie, totul făcea ca prezenţa sa să fie remarcabilă.

Prima dată am auzit despre Domnia Sa cu mai mulţi ani în urmă de la nişte prieteni de familie care ne îndemnau să ne mutăm la Windsor, fiindcă „este acolo un român, Herman Victorov, care angajează şi sprijină emigranţii români pricepuţi şi harnici ca să lucreze în compania sa producătoare de capsule tari şi moi din gelatină, acele învelişuri în două culori, în interiorul cărora sunt prafurile-medicament din antibiotice”. Prietenii aceştia ne vorbeau atunci cu mare entuziasm despre inovaţiile acestui inginer, inovaţii care au schimbat industria echipamentelor medicale, revoluţionând industria de profil, proiectând şi construind un nou model de maşini producătoare de capsule care au făcut dintr-un emigrant în Canada, în mai puţin de şase ani de la sosire, un multi-milionar cunoscut prin investiţiile făcute în toată lumea, inclusiv în România. Cum copiii mei aveau deja servicii bune, nu s-au oprit mai mult la această propunere. În următorii ani informaţiile despre succesele avute s-au înmulţit. Am aflat că a vândut şi instalat „la cheie” maşini şi operaţiuni de capsule în 26 de ţări care au dus la recunoaşterea performanţelor şi valorii companiei sale, a deschis noi oportunităţi de afaceri şi a ajuns unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri români din Canada. Câteva proiecte au fost semnate chiar în faţa primului ministru al Canadei, Jean Chretien. Pe acesta l-a însoţit în România în vizită la Cernavodă. Când avea 76 de ani, a vândut compania, producătorului de capsule Qualicaps, deţinut de cel mai mare fond de investiţii din lume, Carlyle, în al cărui consiliu de administraţie se afla şi George Bush senior. Deşi s-a hotărât să dedice mai mult timp familiei, a revenit la preocupările sale din tinereţe, îmbunătăţiri în procesul de prelucrare a trestiei de zahăr, sprijinit de o echipă pe care el a format-o.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian Lupu: ÎN VIZITĂ LA NEGUSTORUL DE ILUZII

În prăvălia negustorului de iluzii sunt multe articole de interes pentru oricine doreşte să dea o altă culoare lumii în care trăieşte. Etichetate frumos, cu denumiri dintre cele mai năstruşnice, cutiile cu produse sunt aşezate pe rafturi încăpătoare fără a se respecta o anumită ordine. După cum mirajul îmbracă formele cele mai neaşteptate plăsmuind imagini de vis acolo unde nu se află decât un pustiu prăfuit, tot astfel licori nenumărate radiau sclipiri atrăgătoare pentru cunoscători şi profani.2013-04-21_105129

Într-una din aceste zile m-am decis să merg şi eu la faimosul negustor pentru a afla mai multe despre leacurile pe care le oferea la un preţ adaptat oricărui gen de client. Nu îi ştiam numele, cum dealtfel nu l-am aflat nici ulterior, şi de aceea îl voi denumi pur şi simplul „negustorul”. Dacă nu îl ştii încă, nu te mira. Cu siguranţă că te-ai întâlnit şi tu cu el, dar poate nu ţi-a fost clară identitatea sa. Însă fără  îndoială, deja ai folosit multe dintre produsele sale.

Prin urmare, am intrat în modesta sa prăvălie cu aerul celui care ştie exact ce caută. De aceea, de îndată ce l-am zărit în spatele tejghelei l-am abordat direct:

„Te salut cu deosebită stimă dragul meu negustor! Iată, m-am întors să te rog să-mi recomanzi din leacurile tale pentru cea mai recentă problemă cu care mă confrunt.”

Iluzia Puterii şi a Bogăţiei

„Ce anume te preocupă, iubitul meu client? După cum bine ştii, magazinul meu este deschis tot timpul. Ba chiar, de mai mulţi ani m-am extins în toate colţurile lumii graţie noilor posibilităţi ce mi-au fost oferite.”

„Te referi cumva la noile tehnologii de comunicaţii?” l-am întrebat intuind într-o mare măsură răspunsul. „M-am gândit eu că nu vei rata ocazia, epocală i-aş spune, de a intra în casele tuturor oamenilor de pe planetă folosind Internetul. Marketingul direct este mai eficient în zilele noastre decât utilizarea unei nesfârşit de ramificate reţele de intermediari.”

„Da, corect!” mă aprobă zâmbitor. „Mă adaptez situaţiilor schimbătoare de la o epocă la alta. Nu stau niciodată pe loc. Comerţul cu iluzii trebuie să continue. Fără el istoria nu ar mai fi posibilă. Îţi dai seama,” continuă el, „că istoria nu ar mai fi interesantă dacă nu ar exista posibilitatea de a vinde şi cumpăra iluzii. Ce anume ar mai anima pe dictatorii din toate timpurile, dacă nu ar avea mereu înaintea lor Iluzia Puterii pe care au comandat-o din belşug de la mine?”

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Paula-Diana HANDRA: PARFUM ŞI CULOARE… DIN SUFLET DE FLOARE (POEME)

PARFUM ŞI CULOARE

 

HANDRA-Paula-Diana-pt-wbParfum şi culoare din suflet de floare

E nesfârşirea-n binecuvântare

Ce-aduce-n suflet dulcea alinare

Din veşnicia clipei ce nu moare.

 

Parfum şi culoare din suflet de floare

Se-aşterne peste mine ocean de puritate

Ca gândurile albe şi calde, ne’ntinate

Privirea mi-o mângâie candid, măreţul soare.

 

Parfum şi culoare din suflet de floare

Corole de lumină pe-a timpului cărare

Minunăţia-şi poartă-n miresme-ameţitoare

Din ceruri se revarsă o tainică chemare:

 

Parfum şi culoare din suflet de floare!

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Marin VOICAN-GHIOROIU: SCRISOAREA

Dragul meu prieten, George,

VOICAN-G-Marin
Iubit român cu suflet de frate… tot răscolind în lăcriţa de zestre a dulcilor amintiri, am găsit un caiet îngălbenit de patina timpului şi când l-am deschis au căzut câteva petale de trandafir care-şi păstraseră, spre surprinderea mea, culoarea de roşu-închis.  Extraordinar! Le-am simţit aroma îmbătătoare şi ca prin farmec în faţa ochilor mi-a apărut copilul care stătea sub un cireş înflorit şi scria iubitului său tată prima lui scrisoare. Ca şi atunci… inima mea a tresăltat de bucurie şi, după ce am încheiat acest „capitol” din „Cartea vieţii mele” o lăcrimioară s-a rostogolit arzându-mi obrazul, fiind dorul meu nesecat pentru clipele trăite în extaz şi aşteptare a tatălui meu, care trebuia să se întoarcă de pe front. „SCRISOAREA” ţi-o ofer cu dedicaţia: „Ţie, George Roca, român minunat, prieten fără de pereche!”

 

Cu stimă, preţuire şi recunoştinţă,

Marin

–––––––––––––––- 

 

Când m-am trezit din somn am auzit-o pe bunica Elena spunându-i mamei:

– Nu mai plânge, fata mea!… Gândeşte-te că ai copilul ăsta lângă tine, cum te-am avut şi eu.

– Mamă, te rog să mă înţelegi: simt că mi se duc puterile şi cred că nu mai apuc ziua când am să-l văd pe Iliuţă…

– Aşa ne-o fi fost soarta: tu nu ai avut norocul să-l vezi pe taică-tu care s-a prăpădit de tânăr… undeva în apropierea Mărăşeştilor. Nici măcar nu te născuseşi când a plecat la răzbel. Unde s-or odihni oasele lui? Nici în ziua de azi nu am aflat unde-i este mormântul.

– Nu-mi doresc să mai trăiesc singură!

– Ce-o vrea bunul Dumnezeu… Dacă îi e dat să trăiască, vine el…

– Când, mamă? Niciunul dintre camarazii lui, cu care a luptat la Tatra, nu l-au mai văzut din data de 9 Mai ’45… De atunci au trecut doi ani şi nu am primit răspuns: e mort, trăieşte, e prizonier?!

– Aneta, culcă-te şi încearcă să dormi, că abia au cântat cocoşii de miezul nopţii. Ce vrei să faci, să-ţi distrugi sănătatea? Nu mai aprinde lampa că-l trezeşti pe Marinică!

– Nu pot să dorm, vreau să-i mai scriu câteva rânduri…

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena BUICĂ: „ZÂMBIND VIEŢII” – CUVÂNT ÎNAINTE

ZAMBIND-VIETII-COPERTA-1wbCartea aceasta, scrisă în preajma rotunjirii vârstei la 80 de ani, vrea să aducă cititorilor nu numai acel zâmbet care se poate citi pe faţa autoarei, ci şi un altul, acela aflat mai în adâncuri, izvorât dintr-o satisfacţie lăuntrică plămădită din bucuria descoperirii frumosului vieţii în deplinul său înţeles ţesut de forţele nevăzute ale cuvântului, un zâmbet care se poate aşterne şi citi şi el pe hârtie. 

 

Zâmbind vieţii, dar în acelaşi timp iubind oamenii, străduindu-mă să separ grâul de neghină, lăsând cale liberă unei lacrimi pentru suferinţele umane, bucurându-mă de frumuseţea vieţii, cu înţelesuri mai profunde la vârsta aceasta, în multe scrieri m-am radiografiat pe mine însămi, surprinzând uneori chiar şi clipe care s-au depozitat în mine, fără să fiu conştientă de ele, ca o trăire revelatoare, cărora le-am pătruns înţelesul abia scoţându-le la lumină. Scrierile mele nu se pot detaşa uşor de biografia mea, ele sunt o formă pământeană a spiritului meu. Nu pot să scriu nimic proiectat în absolutul vremurilor dincolo de propriile mele trăiri, dar am făcut mereu şi drumul dus-întors între mine şi semenii mei. M-am străduit să răspund orizontului de aşteptare a mai multor categorii de oameni, să încerc o explorare a naturii umane, cu o largă gamă de trăiri ce o animă, de la sentimentul purificator al dragostei, până la cruzimi la adresa semenului său. M-am străduit să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din bezna misterelor care ne împinge spre neprevăzut, şi tot cântărind mereu, să nu mă îndepărtez de bunul simţ. M-am străduit să scriu despre frumuseţile lăsate de Domnul pe pământ sau create de oameni, nu de puţine ori sub forma scrierilor. M-am străduit să intru în dialog onest cu semenii mei, un dialog simplu, firesc, omenesc şi cu substanţă şi să închin un imn oamenilor şi locurilor obârşiei mele. 

 

Zâmbetul meu exterior s-a contopit cu cel interior aruncând lumini ca mierea razelor de soare dintr-o după amiază de toamnă târzie, ignorând vântul rece al iernii aflat prin apropiere. Zâmbetul meu încă nu este tulburat, nici chiar atunci când mă aflu la graniţa abia percepută între neliniştile marilor întrebări şi calmul răspunsului cumpănit şi aşezat.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena ARMENESCU: CÂNTECUL IUBIRII – SONETE (2)

Dezlegarea de canoane, larg practicată în poezia modernilor şi postmodernilor, a  dus la clătinarea formelor fixe, totuşi sonetul îşi menţine superior audienţa. E drept că după texte arhetipale de acum şapte secole ori după performanţe prerenascentiste, unii continuatori (între aceştia Shakespeare, Baudelaire, Rilke) au înţeles să modifice schema primară; se pretindea o anumită relaxare” (Constantin Ciopraga)

____________________________
 

FLUID

 

Sunt prezenţa acestei dimineţi

ARMENESCU-Elena3-wbCe-şi naşte lumina din aburi şi ceţi

Sunt pasărea ce scăldată-n lumină

Se răsfaţă -n armonia văzduhului deplină

Ochiul meu se aprinde diamant

Peste luciul lacului Tău de bazalt

Orbit se alintă cât să cuprindă zarea

Când în vecinătatea mea e marea

Mă -nvălui în valuri, în ea mă risipesc

Şi când din spuma-i argintie iarăşi mă ivesc

Se aşterne peste trupul, şi sufletul meu

Pacea, binecuvântarea Ta, iubite Dumnezeu!

 

Sunt fluidul dumnezeirii încarnat

Sunt densul fruct al mării fermecat!

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dorina SISU:,,În băltoaca mea de viaţă au crăpat dimineţile”

motto: Singura instituţie recunoscută
e ruşinea. Un centru al
coatelor flămânde dă târcoale
viselor, le suge pofta de a sta vertical
şi, când au ajuns la ultima moleculă,
se opresc rânjind mişeleşte,
încolăcesc fărâma de viaţă şi, privind
la ceilalţi oameni, se transformă
în şerpi veninoşi.
DORINA SISU

de ce vrei să ajungi la spuma cerului
dacă nu-ţi cunoşti infinitul?
în pietrele tale sculptate pe tălpile
oamenilor
au crăpat dimineţile
şi fire de iarbă au crescut pe tâmplele
femeilor


de ce vrei să ajungi la spuma cerului?
pentru că mi-am văzut corpul
într-o băltoacă de viaţă
nu era păcat să stau senin şi să
privesc la el?

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Constanța Abălașei-Donosă: CULORILE TALE

Am închis culorile tale
În zilele de sărbătoare.
Le-am zăvorâtConstanta Abalasei Donosa
Spre a se pierde din ele,
Tot ce am adunat în lumea pieritoare.
Le-am cură
țat cu nesfârșită răbdare…
Am
șters din ele mersul tău harnic,
Obiecte familiare…
Cu durere, am
șters și albastrul ochiului tău,
Am
șters și bucuria vicleană a apei
– ai crezut prea mult în ele ! –
Și sunetul vocii tale, și gesturile-ți.
Am închis culorile tale
În zile de sărbătoare…
Ca să rămână în ele gândul tău
Crescut la umbra lui Eminescu
și a lui Noica;
Să curgă prin ele dorul
Pentru Duhul Sfânt al Sucevi
ței, cea iertătoare.
Și paloarea câmpiei sub arșița amezii
Cotropitoare;
Să respire prin ele, dragostea ta pentru noi
Netrecătoare.

De CLB

Viorel PLOEŞTEANU:,,De mă vei căuta”

de mă vei căuta, îţi vei aminti

de nopţile în care ningea a poveste

aşa ca într-o lume livrescă

care ne adăpostea cu un zâmbet

făcând să se cutremure paradisul.V Ploesteanu

de mine o să îţi aminteşti

când camera 101 se umplea de îngeri

venind să contemple raiul nostru în doi.

paşii noştri colindau prin oraşele thanatice

primindu-ne ca pe nişte zei ai luminii.

chipul tău lua forma surâsului meu

iar iubirea mea în rochie de mireasă

putea dansa pe capota maşinii tale de lux…

eram ostaticii iluziilor ce ne smulgeau măştile, aparenţele,

atunci elogiam fericirea

tinereţea dăruindu-ne acest drept primordial.

de mă vei căuta, mă vei găsi în toate aceste amintiri

pecetluite la gura şemineului

sau poate în nostalgia lucrurilor pe care nu le-ai înfăptuit…

De CLB

CETATEA LUI BUCUR- 50 Florin Grigoriu PRIMA CARTE

2013-04-21_204756La peste zece ani de la debutul cu poeme haiku în revista „Haiku”, a Societății Române de Haiku și de participare la cenaclurile lunare ale acestei societăți, doamna profesoară de limbă și literatură română, azi pensionară, septuagenară, Vali Iancu tipărește prima carte cu haiku, senryu (haiku vesel) și tanka, dar și haiga (grafică de Dumitru Roșu), intitulat Amici de-o clipă, Editura Betta, București, 2013, 136 de pagini, copertă și grafică- Dumitru Roșu.

Lansarea volumului s-a făcut în mijlocul colegilor și colegelor de filologie bucureșteană, a unor membri ai SRH, Radu Cârneci- președinte de onoare, Laureat al Academiei  Române, Valentin  Nicolițov – președinte în exercițiu, Vasile Moldovan, Constantin Stroe, Teodora Moțet, Maria Adam, Florin Grigoriu, Vasile Mustață, dar și a scriitorilor Ion Lucian Coliță, Viorel Gongu, Elisabeta Iosif, Gim Laurian, Petru Solonaru și alți prieteni.

       Evenimentul literar de la Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București,  a fost coordonat (moderat) de președinta Ligii Scriitorilor- Filiala București, Elisabeta Iosif, iar despre cartea Amici de-o clipă au vorbit, în ordine, Radu Cârneci, Valentin Nicolițov, Vasile Moldovan,  Dumitru Roșu, Elisabeta Iosif, Jules Cohn Botea, Florin Grigoriu, Paula Romanescu, Marga Tătu, Paula Nistor ș.a.  Autoarea a făcut adesea intervenții emoționante, cu amintiri de facultate și de literatură (scrie și proză, altfel de poezie, a fost primită cu căldură, dar și critic în Cenaclul Haiku, mulțumește editurii și graficianului-poet, colegelor și colegilor de la școlile bucureștene unde a predat, tuturor).

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Revista ”DESTINE LITERARE”

Dragi români de pretutindeni,2013-04-21_085609

Din Canada încă “îngheţată”, va urăm o primăvară minunată, cu bucurii şi împliniri !

Împreună cu aceste urări, primiţi şi revista Destine Literare.

Poate fi citită fie pe Scribd ( http://www.scribd.com/doc/133619006/Destine-Literare-March-2013 ) cu rezolutie micoşorată, fie pe ISSUU (http://issuu.com/destineliterare/docs/march2012 ), cu rezoluție de tipar.

În plus, revista poate fi citită și la site-ul Asociației Canadiane a Scriitorilor Români (ACSR) – www.scriitoriiromani.com .

Lectură plăcută !

Cu respect,

Alexandru Cetățeanu

De CLB

Constanţa Abălaşei Donosă: Concursul Național Ion Creangă – Brăila

            Răspunzând invitației adresată de către niște prieteni din orașul Galați ai însoți la o festivitate de premiere, unde fetița dânșilor Denisa Lepădatu era premiantă, duminică 7 aprilie am fost prezenți la Muzeul Brăilei, acolo urmând să aibe loc acest eveniment pentru ,, Concursul Național Ion Creangă – Brăila,, , ajuns deja la cea de-a VIII-a ediție. Mentor spiritual al acestuia fiind doamna profesor de limba și literatura română M. Olaru, de la Școala Ion Creangă din Brăila.
Până să înceapă această festivitate, priveam cu bucurie în suflet la copii nerăbdători să ajungă în sală unii fiind înso
țiți de părinții lor, alții de profesori sau alți invitați. La un moment dat mi s-au părut ciudate zâmbetele și privirile unora dintre organizatori, grăbiți spre intrarea în sală pentru a întâmpina pe cineva. Privind la fascinația copiilor, dintr-o dată am rămas cu uimirea pe chip văzând cum își face prezența la această manifestare, domnul prof. dr. Nicolae Băciuț – poet, prozator, eseist, editor și nu în ultimul rând un admirabil promotor de cultură.
Din sala arhiplină, zeci de copii au venit în fa
ță, incendiind cu mânuțele lor trupul acestui om, îmbrățișându-l și sărutându-l. Sub ochii mei se petrecea un spectacol de neimaginat !
Să scrii despre un om, mentor spiritual a sute de copii, este ca
și cum ți s-ar solicita curiozitatea privirilor, atunci când revezi o persoană pe care nu ai mai văzut-o de multă vreme și felul cum este ea întâmpinată. Priveam copii cu câtă dragoste alimentau din cugetul lor, prin sentimente adânci, rodul mentorului lor care le-a hrănit sufletul pentru acest concurs.
După o scurtă prezentare la deschiderea acestui eveniment de către doamna prof. de limba
și literatura română,  M. Olaru și a domnului prof. A. Simion – inspector școlar, a fost invitat să vorbească oaspetele de onoare, poetul Nicolae Băciuț.
Sălă
șluia fericirea și bucuria revederii cu un om drag lor, cu un creator de valori spirituale, având dreptul să primească dragostea celor mici, mulți dintre ei ducând mai departe gustul pentru arta scrisului. De ești copil, precum cei prezenți în sală sau om matur, inima fiecăruia tânjește după dragoste, după iubire, după un cuvânt bun.
Ca om al scrisului
și editor, poetul Nicolae Băciuț ne-a oferit o oră de iubire, recitând din poezia lui Eminescu și a lui Nichita. Cât de mult a recitat din poemele lui Nichita ! Cât de frumos a vorbit despre anii studenției domniei sale cât și despre desele întâlniri cu Nichita, înveselind și mărind buna dispoziție din sală, fiindcă după fiecare poezie recitată asemenea unui actor profesionist, era răsplătit prin ropote de aplauze.
,, Ce bine că e
ști, ce bine că sunt !,” să-l parafrazez în continuare pe Nichita.
Această oră de poezie recitată de poetul Nicolae Băciu
ț, cred că a fost una din cele mai frumoase declarații de dragoste spusă cu zâmbetul pe buze și fericirea pe chip, în fața întregii săli pline de copii și cei ce-i însoțeau, ascultându-l cu mare atenție și uimire.
În semn de respect
și prețuire, atenți să nu stânjenească cumva pe cei din sală, au venit în față elevi de la Școala Sandu Aldea, membrii ai Cenaclului literar – Nicolae Băciuț, înființat cu câțiva ani în urmă de către prof. Gabriela Vasiliu , recitând  pe rând poezii scrise de Nicolae Băciuț . O altă elevă de la Școala Ion Creangă, premiantă și ea, a interpretat la pian diverse melodii din opera marilor compozitori.
A fost un moment de mare bucurie pe care am trăit-o to
ți unul în prezența celuilalt, ca și în versurile lui Nichita Stănescu  ,, Ce bine că ești, ce bine că sunt ! .
Mie personal, această zi numită bucurie  se va alătura altora, iar amintirile lor nu mă vor părăsi niciodată !

De CLB

Ioana STUPARU: TAINA SCRISULUI – CREZUL MEU ÎN DESTIN

STUPARU-Ioana-X-wbCând crezi că ai ceva de transmis contemporanilor, dar, mai ales, generaţiilor viitoare, iar când eşti sigur că poţi să faci aceasta în scris, înseamnă că ai pe lume o menire, o misiune dată de Dumnezeu şi e păcat să nu o respecţi.

De când mă ştiu pe lume am fost impresionată de modul de viaţă al oamenilor de la sate, unde, pe lângă tradiţie – lege nescrisă apărută cine ştie de când, cine ştie de unde, dar respectată cu stricteţe, exista un rost al lucrurilor, o rânduială în toate, de la naştere până la moarte, de la semănat până la cules, de la primăvară, până la primăvară. Şi unde aş fi putut afla mai bine acestea toate, decât acolo unde am văzut pentru prima oară lumina zilei, şi chipul mamei? „Cultul pentru familie” şi „iubirea pătimaşă pentru locurile natale” m-au urmărit pretutindeni.

Am avut parte să mă nasc într-o perioadă când evenimente de importanţă locală sau naţională, se succedau cu repeziciune, multe dintre ele marcându-mă pentru totată viaţa. Despre multe dintre acestea am scris în volumele mele, dar, mai ales, în trilogia „Oameni de Nisip”, (cu subtitlurile: Vol. 1 „Jurământul văduvei”,  Vol. 2 „Tărguiala”, Vol. 3 „Lacrimi pe vatră”), pe care o consider cea mai importantă scriere a mea. Port în suflet crezul că „Satul românesc şi ţăranul român” reprezintă „Rădăcina Neamului Românesc”.

Iubesc Cerul, iubesc Pământul, iubesc Lumea, iubesc Viaţa! Consider că este important tot ce se află în jurul nostru: locuri, oameni, fapte, iar eu nu pot fi un simplu trecător prin viaţă. Cum să se afle despre ceva anume, dacă nu se va spune, dar, mai ales, dacă nu se va scrie? Spre luare-aminte sau, pur şi simplu, pentru mângâierea sufletului. Ce este scris, cu siguranţă va dăinui.

Consider că proza mă reprezintă ca scriitor, iar atâta timp cât voi avea ceva de spus, voi spune!

***       

Taina scrierilor mele se află undeva, departe, acoperită de trecerea anilor. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş ajunge chiar prin anii copilăriei, când eram îndrăgostită de strigăturile auzite la horă sau la anumite sărbători, precum şi de baladele pe care le cântau lătarii pe la nunţi şi petreceri. Chiar şi la înmormântări, femeile îşi jeleau morţii, compunând pe loc versuri cu mesaj special pentru cel plecat. Creaţiile folclorice circulau din belşug. Îmi era dragă auzului şi inimii, construcţia lor cu rimă şi ritm, toate având linie melodică. Strigăturile, în special cele satirice, mă fascinau, îndemnându-mă să compun şi eu, de cele mai multe ori cu dedicaţie. Ţineam totul pentru mine, era taina mea, izbânda mea, dorinţa mea de a face parte întru totul din făgaşul locului unde m-am născut.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Delia Staniloiu: HOTARUL AŞTEPTĂRII…

Hotarul aşteptării – ultim ger2013-04-23_214148

Lângă speranţă – ultima zăpadă

Şi-un văl al neputinţei ce-o să cadă

Când iarna se va duce în eter

 

O ultimă iubire-n aşteptare

C-un ultim spasm…apoi, nimic

Cînd nu trăieşti decît după tipic

Şi doar uitarea  îţi mai e chemare.

 

Cu năzuinţă, dorul meu nătâng

Baricadat în tine cantr-un castru

Sorbind cu sete aerul albastru-n

Tăcerea ta, în care zboru-mi frâng.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela Căluţiu Sonnenberg:,,Sibiul – singular, cu articol hotărât”

Ca orice substantiv care se respectă, şi Sibiul îşi schimbă forma după gen, număr şi caz. Există un Sibiu femin, în care predomină cărările romantice de prin Parcul Sub Arini, plimbările cu barca pe lacurile Dumbravei sau manifestările culturale pline de har. Dar nu este de ici colo nici Sibiul bărbătesc, care se ia la trântă, postulând modernismul urban în sticlă şi metal sau deschizând generos uşa spiritului întreprinzător al neastâpăraţilor, harnicilor ardeleni şi – atenţie – ardelence!111111111111

            Cât despre număr, sunt Sibiuri şi Sibiuri; unul medieval, altul fostă Capitală Culturală Europeană, unul săsesc, altul românesc, cel de ieri şi cel de azi; mă rog, cam tot atâtea Sibiuri, câţi locuitori şi vizitatori ocazionali. De la caz la caz, în funcţie de starea vremii şi de genul de problemă pe care o ai de rezolvat, poţi da peste Sibiul politicos, galant, prietenos şi eficient sau peste Sibiul mohorât, în renovare, scump, scorţos. Lucrurile se complică şi mai tare dacă-l mai supunem şi flexiunii. Căci, deşi  e nume propriu, s-au găsit destui ghiduşi dornici să-l treacă prin diateze, forţând nota, îndoindu-l în moduri, la timpi, pe persoane şi prin grade de comparaţie de te doare mintea. Căci oraşul meu natal n-are numai prieteni, mai sunt şi invidioşi, de-aproape mi se face teamă să-mi mai spun şi eu cuvântul. Prea multă lume l-a inclus nu doar în masa vocabularului, ci chiar în fondul principal lexical!2013-04-23_213017

            Am scris două paragrafe şi încă n-am spus nimic despre subiectul propriu-zis al articolului meu, pe care mi-l doresc hotărât, la fel ca acordul enclitic din titlu. Pentru că da, aici părem a fi de acord cu toţii, avem de-a face cu un oraş singular, cu contururi clare, un oraş … hotărât, cum se spune pe la noi. Dar oare nu e fiecare oraş în parte unic în felul său? E-adevărat că revista americană Forbes declara recent Sibiul drept unul din cele mai idilice oraşe europene, dar, să fim sinceri, „idilic” e un termen cam static. Oricum, concepţiile americanilor nu se suprapun decât arareori peste gusturile noastre de europeni înrăiţi. Cu toate astea, ne place să trăim la Sibiu, chiar dacă nu plutim permanent în sfere „idilice”.

            De-ntrebi un sibian de pe stradă dacă îi place oraşul său, mai mult ca sigur răspunde că da, mult. Iar dacă insisişti mai departe cu întrebările, ţi se confirmă şi clasicele clişee despre noi: anume că înţelegem câte ceva din limba germană şi că nu ne rupem picioarele dacă ne plantează cineva pe schiuri. Aş merge până acolo încât aş susţine că nu doar nouă, sibienilor, ne place Sibiul, ci şi lumea ne place pe noi. Pe ce mă bazez? Pe propria experienţă şi pe frecventele întâmpinări prietenoase pe care le-am avut de-a lungul vremurilor la munte, la mare, la Bucureşti şi … cam peste tot, prin tot felul de împrejurări.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB