Al Florin ŢENE: POEZIA CA REZONANŢĂ A METAFOREI

Al Florin Tene 2Poetă, promotor cultural ce promovează literatura română pe meridianele lumii, fondatoarea revistei internaţionale STARPRESS, Ligya Diaconescu vine în faţa cititorilor săi pentru care nu-şi precupeţeşte eforturile de a le aduce în casele lor talentele reprezentative ale literaturii române contemporane, şi nu numai, volumul de poezie „Drum“. Încă din titlu poeta îşi pune în gardă cititorul că este vorba de o cale ce străbate panoplia policoloră a vieţii sale, cu bune şi rele, cu amintiri despre părinţi şi apropiaţi, oameni cu dragoste şi afectivitate ce au contribuit la formarea personalităţii sale: „Când am venit aici, am stat puţin/ Că nu ştiam de lume şi dureri./ Dar le-am simţit din mac, cu sânge plin/ Şi mi-am urat drum bun şi multe veri//” (Calea mea). 

În acelaşi context, pentru a nu rătăci drumul pe care a intrat „pe una dintre porţi” poeta cere ajutorul divin, dar nu înainte de aş face un proces  de conştiinţă: „Să mă întorci din drumul greu,/ Am înţeles târziu, mereu/ Păcătuiam fără să ştiu/ Că drumul vieţii-mi e pustiu” (Arată-mi calea, Doamne!). Citind această carte mi-am adus aminte de aforismul lui Alexandru Macedonski, care spunea: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns”. DIACONESCU-Ligya---DRUM-cowb

Cartea structurată în trei cicluri: „Drum”, „Călătorie în amintiri” şi „În cântul mării”,  formează o panoplie a rezonanţelor eului exprimat prin metafore surprinzătoare. Poeta este sedusă de poezia clasică, de alchimia ei, fiind o cunoscătoare excelentă a acesteia (şi a literaturii în general), preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în suvbstanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia Ligyei Diaconescu către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri: „Când aveam aripi de lumină/ şi flori  de busuioc în păr/ Eram o stea, o zi senină/ Eram târziu, în noapte, dor//”. (Tinereţe). Clasicismul prozodic al versurilor au în chinga lor vibraţia surprinzătoare a metaforei care ca un voal străveziu lasă să se vadă, precum mantaua lui Gogol, îmblânzirea convulsiilor lăuntrice, domoale, toate fiind, parcă un act de exorcism: „Albă domniţă, ţi-ai prins viscolu-n păr/ Şi ochii tăi adânci cern din priviri//  Fulgi albi de nea ce jucăuşi aprind/ Lumini care se pierd în străluciri”. (Iarna).

>>>>>>>>>>>>>>>

Reclame
De CLB

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s