Ioana STUPARU: TAINA SCRISULUI – CREZUL MEU ÎN DESTIN

STUPARU-Ioana-X-wbCând crezi că ai ceva de transmis contemporanilor, dar, mai ales, generaţiilor viitoare, iar când eşti sigur că poţi să faci aceasta în scris, înseamnă că ai pe lume o menire, o misiune dată de Dumnezeu şi e păcat să nu o respecţi.

De când mă ştiu pe lume am fost impresionată de modul de viaţă al oamenilor de la sate, unde, pe lângă tradiţie – lege nescrisă apărută cine ştie de când, cine ştie de unde, dar respectată cu stricteţe, exista un rost al lucrurilor, o rânduială în toate, de la naştere până la moarte, de la semănat până la cules, de la primăvară, până la primăvară. Şi unde aş fi putut afla mai bine acestea toate, decât acolo unde am văzut pentru prima oară lumina zilei, şi chipul mamei? „Cultul pentru familie” şi „iubirea pătimaşă pentru locurile natale” m-au urmărit pretutindeni.

Am avut parte să mă nasc într-o perioadă când evenimente de importanţă locală sau naţională, se succedau cu repeziciune, multe dintre ele marcându-mă pentru totată viaţa. Despre multe dintre acestea am scris în volumele mele, dar, mai ales, în trilogia „Oameni de Nisip”, (cu subtitlurile: Vol. 1 „Jurământul văduvei”,  Vol. 2 „Tărguiala”, Vol. 3 „Lacrimi pe vatră”), pe care o consider cea mai importantă scriere a mea. Port în suflet crezul că „Satul românesc şi ţăranul român” reprezintă „Rădăcina Neamului Românesc”.

Iubesc Cerul, iubesc Pământul, iubesc Lumea, iubesc Viaţa! Consider că este important tot ce se află în jurul nostru: locuri, oameni, fapte, iar eu nu pot fi un simplu trecător prin viaţă. Cum să se afle despre ceva anume, dacă nu se va spune, dar, mai ales, dacă nu se va scrie? Spre luare-aminte sau, pur şi simplu, pentru mângâierea sufletului. Ce este scris, cu siguranţă va dăinui.

Consider că proza mă reprezintă ca scriitor, iar atâta timp cât voi avea ceva de spus, voi spune!

***       

Taina scrierilor mele se află undeva, departe, acoperită de trecerea anilor. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş ajunge chiar prin anii copilăriei, când eram îndrăgostită de strigăturile auzite la horă sau la anumite sărbători, precum şi de baladele pe care le cântau lătarii pe la nunţi şi petreceri. Chiar şi la înmormântări, femeile îşi jeleau morţii, compunând pe loc versuri cu mesaj special pentru cel plecat. Creaţiile folclorice circulau din belşug. Îmi era dragă auzului şi inimii, construcţia lor cu rimă şi ritm, toate având linie melodică. Strigăturile, în special cele satirice, mă fascinau, îndemnându-mă să compun şi eu, de cele mai multe ori cu dedicaţie. Ţineam totul pentru mine, era taina mea, izbânda mea, dorinţa mea de a face parte întru totul din făgaşul locului unde m-am născut.

>>>>>>>>>>>>

Reclame
De CLB

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s