iulie 2013REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

Elisabeta Iosif: Construcţiile sacre voievodale româneşti

     lansare grup fbIMG_9018   Din darul  luminii se înalţă fiecare ctitorie sfântă,   în  al cărui spaţiu, mai vast decât lumea, putem să ne eliberăm de propiile noastre limite. Ele, construcţiile religioase voievodale, fac parte  din acele lucrări ale  omului, care trebuie să treacă pragurile de singurătate  ale   veacurilor. Ele ne permit viitorul. Ne  dau acel paşaport pentru o altă Europă, în care  ne  mai rămâne puţin timp, pentru a  salva  un patrimoniu inestimabil. E drept, vorbim numai de universul nostru sacru, pe  care nu trebuie să-l risipim. El  face parte   din “valorile omenirii”. 

        DARUL DE LUMINĂ

 Revenind la  construcţiile  voievodale, consideram meritorie conservarea si restaurarea acestor edificii. Am reţinut doar  trei dintre  aceste nestemate arhitectonice, una dintre ele fiind Mânăstirea Strehaia din judetul  Mehedinţi, cu o dublă  semnificaţie, prin ocrotirea ei de către doi domnitori: Matei Basarab şi Constantin  Brâncoveanu.

Ajungând stăpân al moşiei Strehaia, Matei Basarab(domnul care  a  restaurat sau  înălţat cel mai mare număr de ctitorii – 45) porunceşte în 1645, rezidirea din  temelie a vechii ctitorii a boierilor Craioveşti,  împrejmuirea bisericii cu o nouă fortificaţie, cu cinci turnuri rotunde. Astăzi, mai exisăa doar cel de la intrare. In1690,Constantin Brâncoveanu îi adauga pridvorul. De-abia în1826, când s-au reparat chiliile  şi s-a înălţat  zidul de incintă, a fost zugrăvită biserica. Atunci, 2013-07-22_231041palatul domnesc, care făcea corp comun cu biserica, i-a determinat o aşezare anume  din cauza căreia s-a creat o legendă în jurul plasării altarului: orientat spre sud. Dar această incintă, cu înfăţişare de cetate întărită, mai rămâne în istorie prin importanţa sa stategică şi prin prezenţa lui Tudor   Vladimirescu aici la  1821. Prin  lucrările de consolidare-restaurare  se  salvează  turnul copotniţă ,tencuielile de epocă, interioare si exterioare.

 “Voroneţul Ţării  Româneşti”,cum e denumită biserica ”Sfinţii Trei Ierarhi “ de la Filipeştii de Pădure, Prahova, a fost monumental ridicat în 1688 de  Bălaşa Cantacuzino. Pictura murală interioară, valorosă, a fost realizată, în perioada  de maturitate artistică de zugravul Pârvu Mutu în  1692,  fiind păstrată  prin grija  localnicilor. Se spune că, 55 de persoane, femei, bărbaţi, copii au fost pictaţi, alături de ei  aflându-se auto-portretul său, înfăţisând un tânăr,cu privirea dârză, ţinând în mână o icoană praznicar, el fiind considerat  cel mai productiv artist al epocii brâncoveneşti. Este de remarcat tabloul votiv, reprezentând  familia marelui agă, Matei Cantacuzino. Zece ani a durat restaurarea picturilor  murale, începute  în 1994,datorită gradului avansat de degradare, catapeteasma având nevoie de documentaţie tehnică şi ştiinţifică separată.

biserica-stavropoleos-(4)“O bijuterie în teaca ei”- aşa a denumit cercetătorul Gheorghe Crutescu ,  biserica Mânăstirii Stavropoleos din Bucureşti, ridicată în 1724. Era în  timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat . A fost  construită de  către  arhimandritul Ioanichie Stavropoleanul. Mavrocordat dăruişste mânăstirii   vinariciul domnesc. Aici se găseşte şi tronul lui Mavrocordat.  Iată, destule  argumente pentru a o vedea şi pentru a se păstra această bijuterie arhitectonică, de o valoare  inestimabilă, din centrul istoric al capitalei României. Lucrările din 2005-2010  au  consolidate şi restaurat  corpul stăreţiei şi muzeul mânăstirii.

 Putem considera  aceste  demersuri  o întoarcere   la  felul  nostru de a crede, de  a construi , de a gândi în conexiunea  istoriei, a timpului care ne determină să nu folosim jumătăţi de măsură, să acţionăm”  cu remedii maxime”.

Reevaluarea monumentelor  mi-a adus aminte de felul în care vechii greci îşi ocroteau templele şi oracolele, precum hinduşii  “mandala”, simbol protector  şi premonitoriu  pe care ”nimeni nu-l călca în picioare”, constituind spaţiu de   sacralizare a  lumii. Iar  dacă noi , într-o  zi, am culege măcar un fuior din darul luminii acestora, am putea spune asemenea împăratului   Titus  ”nu ne-am pierdut ziua”, atunci , când am face un bine  neamului omenesc reevaluându-le  sau  când vom reconstitui trecutul, redându-l viiorului.

                                               Elisabeta Iosif

De CLB

Marian Barbu: SIMION -TRĂIND LÂNGĂ MODELE

TRĂIND LÂNGĂ MODELE

            La 28 aprilie, 2012, mă aflam la Montrèal (Canada), cu o „bursă de familie”, când, Domnul Alexandru  Cetățeanu, președintele ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), m-a invitat să iau parte la comemorarea  a 26 de ani de la trecerea în eternitate a savantului Mircea Eliade.

            Oficiile științifice s-au desfășurat la Universitatea Montrèal, (una dintre cele patru instituții de învățământ superior, cu limbă de predare franceză), în Sala 3215, Pavilionul 3200, din Strada Jean-Brillant, sub oblăduirea generoasă a Prof. univ. dr. Jacques Bouchard (originar din Quèbec, autorul unor importante lucrări de cultură umanistă, vizând și interferențele franco-române, de pe vremea savanților Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat, contemporanul domnitorului român).

            În prezența consulului general al României în Canada, moderatorul, Domnul Alex Cetățeanu, mai întâi, a derulat un film documentar, sub genericul Mircea Eliade – demnitatea savantului.

            În limbile franceză, engleză și română, am văzut portrete și imagini, am ascultat voci și limbaje ale unor personalități nu numai din cele trei arii de cultură despre Mircea Eliade (Franța, USA, Canada, România, ci și din India, Japonia).

            La rându-ne, conferențiarii invitați, am stăruit, în limbile franceză și română, cu diverse comentarii despre Omul și Opera Savantului.

            În ceea ce mă privește, am ținut să-mi motivez, cu diferite argumente, titlul comunicării –Mircea Eliade, pulsațiile spiritului creator.

            Se știe că receptarea lui  în România, înainte și după  ’89,  a fost ba eclipsată (de proletcultiști), ba trecută prin furcile realismului socialist, și respinsă, chiar adusă la tăcere. Ș.a.m.d.

            Acolo, în depărtare, peste ocean, am dezvoltat, cu nenumărate ramificații, interpretarea titlului cărții lui Eugen Simion Mircea Eliade – un spirit al amplitudinii.

            Mi s-a părut de datoria mea cathedratică să invoc notele de literatură comparată pe care subiectul în sine le-a provocat diferențiat, în funcție de natura receptorilor ori  ad libitum.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ADRIAN BOTEZ: PSALMODIERI ÎN VÂRFUL MUNTELUI

POET MĂRTURISITOR

 

(I)foc fără de pricìnă ori de reazem

BOTEZ-A-sp-wbfoc al măririi şi întreg rodirii

foc respirat de îngerii clădirii

foc îngheţat pe culmile uimirii

 

trecând prin somn spre cumpăna privirii

în nevăzut întemeind fiindul

în nevăzut – Mireasmă-a Fericirii

întâiaşi dată contemplându-şi gândul

 

viu în tăceri – lumină negrăbită

în nori Tu contenind necontenirea

acelaşi mugur – firea şi nefirea

 

sub legi dezvăluind neîngrădirea

…doar către Tine  – Duhu-mi se-umileşte

şi cântec neaflat silabiseşte

***

De CLB

CULORILE IERUSALIMULUI

Cum intri în Ierusalim, inima îţi bate mai tare. Presimţi că va fi o zi memorabilă. In acelaşi timp, o stare de calm te cuprinde. Am văzut prima oară oraşul de sus, de la înalţime. Este impresionant. Atâta istorie, atâta religie, atâtea sufletele care se roagă nu am găsit în nici un alt loc. Fiecare piatră de aici are povestea sa, fiecare nor ce traversează cerul 2013-07-22_221618bleu îţi transmite ceva… Pe măsură ce ajungi în cetate observi că este un oraş al pastelurilor. Case din calcar, străzi pavate cu piatră în nuanţe de crem, hainele oamenilor, copacii, florile, zecile tarabe (pline cu mărfuri precum smirna, tămâia, lumânări ce aşteaptă să aducă bucurie şi speranţă credincioşilor din lumea întreagă), aerul primăvăratec, toate îţi dau o stare specială. Asociez starea de spirit cu toate culorile. Mie nuanţele pastel îmi conferă liniste. Energia Ierusalimului este pozitivă, specială, te linişteşte. Te întorci la esenţă. Te întorci acasă. Te întorci la rădăcini. 

 

De CLB

DAN LUPESCU: Tracul Orfeu aruncă un nou Pod de lumină peste Dunăre: Cvartetul de harfe duble ,,New Europe Bridge’’

…Luminasă zi de Ciresar 2013. Vineri, 14 iunie. A doua zi după Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos la cer, când este serbată – sub acelaşi semn al jertfei altruiste – şi Ziua Eroilor. DAN LUPESCU

Plec din Craiova – acompaniat de consilierii Romulus Turbatu şi George Obrocea, de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, membri în staff-ul Revistei europene ,,Lamura’’ – cu un tonus pozitiv, generat de gândul că voi trăi un eveniment cu adevărat istoric: inaugurarea Podului Calafat-Vidin. Şi, totuşi, fără niciun motiv anume, nu mă încearcă deloc vreo senzaţie de exaltare, ca în preajma unui miracol. Deşi podul acesta – doar al treilea, în 2000 de ani, ţâşnit de pe malul românesc spre fraţii din sudul Dunării – constituie realmente o înfăptuire rarisimă.

Este un pod pentru eternitate.

Un pod pentru Noua Europă.

Un pod care scurtează energic drumurile comerciale dinspre Dresda (Germania) spre Salonic şi Istanbul, via Zagreb, Belgrad, Drobeta Tr. Severin, Calafat, Vidin, Sofia. Şi invers : din vechea Tracie (Turcia şi Bulgaria), se va ajunge mult mai uşor în inima Transilvaniei şi de acolo – în Ungaria, Austria, Polonia…

După podul construit în vremea marelui rege Burebista – cel ce a unit, cu mână forte, 222 de triburi ale dacilor, geţilor şi tracilor, de la nord şi de la sud de Dunăre, neamul strămoşilor noştri fiind numit de Herodot, părintele istoriei, “cel mai numeros după acela al inzilor” -,  pod cu stâlpi de piatră şi paviment din lemn, intrat , însă, în istorie sub numele de Podul lui Apollodor din Damasc, din aval de Drobeta, a trebuit să treacă aproape un mileniu şi jumătate până când, între Giurgiu şi Russe, să fie arcuită o nouă punte de prietenie între România şi Bulgaria (1954).   

Botezată chiar “Noua Europă/ New Europe Bridge”, lucrarea de artă inaugurată acum te frapează prin eleganţă, supleţe şi un aer de siguranţă, de altitudine princiară, atribute indubitabile, care îţi dau convingerea că acesta este doar un nou început, un nou cap de pod, o capodoperă pentru viitoare împliniri pe multiple planuri: economice, sociale, culturale.

Lăuntrica reţinere care mă locuia vag în drumul de la Craiova la Calafat era stârnită, cred, de câteva frământări: tergiversarea noului proiect de-a lungul a circa 13 ani  şi starea sordidă a infrastructurii ce leagă podul de marile metropole, atât din România, cât şi din Bulgaria – făcându-l să pară o insulă rătăcită între două zone marcate drastic de criză, inerţie, lipsă de suflu renăscător -, ambele cuplate cu incertitudinea privind ziua şi ora solemnităţii de inaugurare, amânate de mai multe ori.

…Radovan, Perişor, Giubega, Galicea Mare, Golenţi, Basarabi – traseu rutier la fel de liniştit ca în urmă cu două săptămâni, când îl parcursesem împreună cu vreo 90 de arheologi de elită ai ţării.  Elementul de noutate îl constituia faptul că, în ultimele zile – după obiceiul românesc al îngrăşării porcului în ajunul Ignatului -, se lucrase intens şi se lucra încă la extinderea tronsoanelor modernizate ale căii rutiere, dar mai ales la peticirea zecilor de kilometri de şosea, care scânceau, parcă, după vigoarea pe care o avuseseră în ,,Epoca de aur’’.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Floarea Cărbune : ,,Criss”

îţi aminteşti2013-07-22_223702
primăvara-2012
când
ne sorbeam ceaiul
în liniştea din zori
printre mii de flori
ce cădeau
din omătul cireşilor
înfloriţi
doar de dragul primăverii

îl sorbeam în tăcere
ca samuraii…
(mama)

De CLB

Antonia BODEA: CRONICĂ LA „INELUL DE IARBĂ” DE AL FLORIN ŢENE

Cartea scriitorului Al Florin Ţene „INELUL DE IARBA”, apărută la Editura Napoca Nova, Cluj, 2013, confirmă ideea  susţinută de Mircea Eliade în „Itinerariu spiritual” şi anume că orice se întîmplă în viaţă poate constitui un roman: „orice e viu se poate transforma în epic.” Cartea nu este altceva decât expresia unei opinii asupra vieţii din partea auINELUL-DE-IARBA-COPX1-OKtorului. Ea conţine experienţa de viaţă filtrată prin cultura şi sensibilitatea autorului, deci e un act de cultură. In cazul în speţă, printr-o ingenioasă îmbinare de tehnici  narative autorul îşi crează posibilitatea de a traversa realităţi diverse ca provocări a  nevoii de cunoaştere, de înţelegere, de explicare a substanţei lor. Predominarea formulei jurnalului satisface  nevoia  de autenticitate, de  veridicitate în latura ficţiunii, a faptului trăit direct, subiectiv, aşa cum de altfel doreşte autorul să convingă în interludiul explicativ.

Asistăm astfel  la desfăşurarea  unei proze  experimentale unde autorul analizează cu luciditatea unei conştiinţe intelectuale înalte tot ceea ce experimentează, fie prin  confesiunea personajului – narator, fie prin introspecţie. Într-un act mai mult decât  evocator, într-o retrăire, o reconstruire a faptelor trăite, autorul personaj-narator, aduce în prezent aceleaşi emoţii şi încearcă să le expliciteze, să le descifreze sensul profund. Nevoia dramatică de explicitare a misterului existenţial propus în formula liniară a opoziţiei contrariilor , se resimte în apelul judecăţilor unor gânditori consacraţi, drept  titluri ale episoadelor romanului.         

Iubirea devine în roman dimensiunea prin care autorul se raportează la alţii şi la sine în  căutarea acelui „ce” care scapă oricărei raţiuni. Printr-o sintagmă tulburătoare aleasă drept titlu, romanul deschide un spaţiu sacru încărcat de nevoia păgână de iubire. Trăită  în diferitele ei ipostaze, iubirea, constituie liantul ce uneşte şi identifică destinele eroilor cărţii, alter-egouri ale autorului. Regăsim astfel fiorii adolescentini învăluiţi în visul ce răzbate cele mai grele oprelişti: „La un  moment dat, pe drumul dintre două sate s-a  oprit. A privit cerul spuzit de stele. A căutat cu privirea steaua  lor… Maria,  mă gândesc  la tine… Simţi acest  fapt?… Departe se auzea  urletul  lupilor” (p. 38.)

Altădată fiinţa duală îşi caută sinele în atingeri miraculoase, într-un ritual păgân, când, răzvrătită, senzualitatea  se consumă în incandescenţa clipei. Ritmurile pământului filtrate prin inocenţa simţurilor cheamă binecuvântarea cosmică unite prin „Inelul de iarbă”, precum în arghezianul poem „Logodnica”.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ştefan DUMITRESCU: ADRIAN ERBICEANU SE ÎNTOARCE ACASĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Cronica literară la cartea domnului Adrian Erbiceanu, „Tinereţe fără de bătrânețe”

În bunătatea şi dărnicia Sa, Domnul ne dăruieşte surprize plăcute… O colegă de breaslă, scriitoarea Adriana  Elena Răducan, ne-a trimis fotografii de la lansarea din Craiova a cărţii „Tinereţe fără bătrâneţe”, a domnului Adrian Erbiceanu, preşedintele Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (ASLRQ) – Canada. Apoi la ruERBICEANU-TFB-cop-wbgămintea noastră, pentru că suntem foarte interesaţi de tot ce s-a scris şi se scrie în legătură cu basmul „Tinereţe fără de bătrânețe”, care, ca şi balada şi mitul Mioriţa, este actul de naştere al neamului traco-daco-român, ne trimite pe internet cartea domnului Adrian Erbiceanu, o carte aparent pentru copii, pentru că ea transpune în versuri basmul „Tinereţe fără de bătrânețe şi viaţă fără de moarte”, basm pe care îl cunoaştem din cărţile de şcoală, dar pe care, vai, nici până acum nu am reuşit să-l descifrăm, să-i cunoaştem mesajul profund, „miezul epico-filozofic”, care zace de milenii în ultimul nivel semantic al lui.

Cartea ne interesează pentru că motivul basmului Tinereţe fără de bătrânețe este unul dintre pilonii-memorie ai mitologiei neamului, una dintre lespezile mari din temelia culturii poporului daco-român, alături de mitul şi de balada Mioriţei. Amândouă aceste creaţii ale spiritualităţii daco-româneşti fiind culmi ale creaţiei universale stau cu cinste alături de cele mai mari, mai profunde şi strălucite creații ale umanităţii. Din păcate n-am avut cărturari care să ne reveleze şi să ne întărească acest adevăr, care ne face cinste înaintea tuturor popoarelor lumii, şi care ar trebui să ne ridice în conştiinţa şi în memoria noastră…Adevărul acesta ar trebui să-i facă pe guvernanţii noştri să nu ne umilească, să nu-şi bată joc, să nu distrugă acest neam care vine de foarte de departe din istorie, şi care este creatorul unei Mari Culturi. Şi Ţările mari ale istoriei contemporane ar trebui să ne respecte pentru aceasta, pentru că nici Franţa şi nici Anglia nu au dat asemenea capodopere ale creaţiei umane, aşa cum sunt „Mioriţa”, basmul „Tinereţe fără de bătrânețe”, sau poemul „Luceafărul”, al lui Eminescu.

Balada „Mioriţa” şi basmul „Tinereţe fără de  bătrânețe” ne-au fascinat şi ne-au intrigat de când eram copil… Am citit „Mioriţa” şi basmul „Tinereţe fără bătrânețe şi viaţă fără de moarte” de sute de ori, impresionaţi până la lacrimi, sperând de fiecare dată că vom afla adevărul… Mult mai târziu, în anii facultăţii, citind studiul lui Mircea Eliade despre Mănăstirea Argeşului, în care Manole îşi zideşte în trupul bisericii soţia, am avut impresia că începem să înţelegem mesajul pe care-l poartă de mii de ani, în nivelul profund al corpului ei, balada „Mioriţa”… Descoperirea lui Constantin Noica, precum că basmul „Tinereţe fără de bătrâneţe…” conţine în structura sa informaţională Ideea relativităţii, idee fundamentală care se regăseşte şi în poemul „La steaua”, al lui Eminescu, ne-a întărit convingerea aceasta…Am stat ani întregi aplecați asupra acestor două mari capodopere ale creaţiei umane, uimiţi, fascinaţi, intrigaţi, încercând să ajungem la mesajul important, fundamental pe care îl conţin.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dan CARAGEA: ROMEO NIRAM- POARTA SĂRUTULUI ASTURIEI

 Când am început seria comentariilor asupra picturii lui Romeo Niram, am ţinut să subliniez, din capul locului, că arta sa este, în mod deliberat, o provocare. Mă refeream la efectul surprinzător pe care Niram îl caută în privitor, la ruptura cu modele şi cu abstracţionismul lânced, la hibridismul compoziţiilor, la amestecul tâlcuit al stilurilor, la tematica culturală a ciclurilor sale.POARTA-SARUTULUI-DE-ASTURIAS-wb

Deseori, Niram face să graviteze compoziţiile în jurul unor figuri emblematice, fie că este vorba de personaje celebre, fie de anonimi. De aceea, el este, înainte de toate, un portretist. Adversar declarat al peisajului, Niram se reîntoarce la portret, pe care îl înţelege ca pe o măsură supremă a talentului unui plastician.

De această dată, artistul român se apropie de aşa-numita pictură oficială, sau de curte, la confluenţa schismatică între originalitate şi academism. O lungă şi intimidantă tradiţie îl precede. Dar Niram pare incitat tocmai de ispita trecerii frontierelor. De aceea şi-a ales, surprinzător pentru mulţi, ca temă, cuplul princiar spaniol, pe Don Felipe şi pe Doña Letizia, prinţii Asturiei. Se poate specula îndelung asupra motivelor intime ale alegerii artistului, a înclinaţiei sale monarhice sau oportunismului, dar aceasta ne conduce spre tărâmuri psihologice şi nu artistice.

Romeo Niram propune o pânză în care, în genul lui postmodern, îşi ia ca maeştrii de companie, ostentativ revelaţi, pe Leonardo, Dalí şi Brâncuşi. O aproape neverosimilă cutezanţă. Mai mult, şi asta doar pentru a preveni privitorul, nu e vorba doar de o simplă preluare de elemente, ci şi de un tratament care îngemănează, cum vom arăta, stilurile atât de particulare ale acestor titani ai artei.

Să trecem acum la comentarea operei.

Prinţul Felipe, plasat în stânga tabloului*, este tratat cu realismul neutral cuvenit moştenitorului tronului. Îmbrăcat în uniforma de comandant al forţelor armate, pe care a purtat-o şi la faimoasa sa nuntă, revelă o atitudine suzerană, reţinută, fără sugestii psihologizante. Prinţul îşi sprijină însă cotul drept de unul din stâlpii Porţii Sărutului, desprins de capitel. E o atitudine discretă de repaus încrezător care rezolvă problema mai spinoasă a posturii. Culorile sunt monarhice: albastru, alb şi aur. De aici emană dominanta regală a cromatismului întregii opere.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF: ADOLESCENŢĂ

Abia am trecut de ora copilăriei, mereu privindu-mă

Sub zâmbetul subînțeles al pleoapelor celorlalţi…2013-07-25_235803

Dar… încă vreau să mai copilăresc! Alunec în Mare,

Forfecând iarăşi soarele spre…adolescenţă. Ce bine e!…

Şi totuşi, mai rămân o clipă doar, lângă barca amintirilor,

Alături de jocul „de-a castelul de nisip”, nespulberat, încă.

De ce este atât de rotundă, lumina acestui albastru anotimp?!

Adun toate jucăriile, corăbiile…Nostalgic, le trec dincolo, la ea,

Cea numită, Adolescenţă. Mă mai uit, înainte de a sări coarda,

Peste linia ei. O găsesc şi pe-o filă, într-un poem adolescentin.

Ce dacă! Mai lasă-mă, să mai copilăresc puţin, draga mea Adolescenţă!

De CLB

ÎNDRUMĂTOR PENTRU DESFĂŞURAREA ZILEI LIMBII ROMÂNE

Să ne pregătim a sărbători!

ZIUA LIMBII ROMÂNE, la 31 august 2013.

ÎNDRUMĂTOR SUMAR privind desfăşurarea  manifestărilor care vor sărbători ZIUA LIMBII ROMÂNE ORGANIZATE DE GRUPUL ROMÂN DE PRESĂ ŞI INIŢIATIVĂ CIVICĂ în 31 august, în întâmpinare şi în continuare; în Capitală, într-o întrunire naţională la Sfinxul din Bucegi, în toate localităţile care au intrat în acest parteneriat; precum şi în alte localităţi, comunităţi şi grupuri din străinătate care ni se vor alătura pe parcurs – 2013

 

CUPRINSUL:ZIUA-LIMBII-ROMANE-x2wb

 

  • Informaţii generale
  • Manifestările din Capitală
  • Manifestarea centrală cu formaţii din întreaga ţară şi retransmisii media de la Sfinxul de pe Platoul Bucegilor
  • Instrucţiuni pentru cei ce vor să ajungă pe Platoul Bucegilor
  • Manifestările locale
  • Susţinerea material-financiară a manifestărilor
  • Nevoi exprese în cadrul acestui parteneriat
  • În încheiere : o sugestie pentru IMNUL ACESTOR MANIFESTĂRI

1. Informaţii generale

Numim „îndrumător sumar” deoarece, pe măsura prezentării programelor şi sectoarelor de activitate vom da şi coordonatele celor care se ocupă de elaborare sau coordonare, persoane de la care se pot obţine operativ toate celelalte detalii şi la care se pot face respectivele înscrieri, sau opţiuni necesare.

Vorbim despre ziua sărbătorită: 31 august, precum şi de manifestări anterioare sau ulterioare (în întâmpinare sau în continuare), deoarece am elaborat şi am început să punem la dispoziţie numeroase programe de manifestări şi materiale de studiu, am lansat concursuri pentru stimularea altora, iar importante comunicări şi prezenţe artistice care vor avea loc în 31 august la manifestările centrale, pot fi reluate ulterior la invitaţia altor localităţi. Astfel, ţinând seama că suntem într-un an inaugural care pune temeiurile cultural-patriotice ale acestei sărbătoriri, sugerăm programarea în localităţi şi comunităţi a unei continuităţi de manifestări prin programe itinerante pe care ne angajăm să le susţinem la cerere până la sfârşitul anului, pentru a realiza o cât mai mare participare civică.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ştefan Bruno: ,,Măicuţa Ana”

În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.

La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.

– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.

– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.

– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.

– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.

S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:

– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!

Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.

– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.

După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi l-a îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.

– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Muguraș Maria Petrescu: CÂMPUL ROMÂNESC DE LA HAMILTON – O ROMÂNIE ÎN MINIATURĂ

Că românii s-au răspândit pe toate meridianele lumii nu mai este de mirare. Că lumea este mare dar și mică, iarăși nu 2013-07-22_230111ne mai surprinde. Așa se face că anul trecut pe 3 august, la Cenaclul ,,Mihai Eminescu’’ din New York condus de Preot Prof. Univ. Dr. și scriitor Theodor Damian, l-am cunoscut pe Dumitru Ichim, Preot Dr. și poet din Kitchner, Ontario, Canada, care venise să-și lanseze, cea mai recentă carte de poezii, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov. Aveam, la scrut timp să aflu că părintele Dumitru Ichim se născuse în comuna Dărmănești, jud. Bacău, tocmai acolo unde odinioară tatăl meu, Preotul Constantin Sârbu fusese preot, iar Dumitru Ichim (pe atunci aproape absolvent al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț cânta la strană împreună cu tatăl lui, dascăl și el la aceeași biserică).

Anul trecut, într-o seară, i-am trimis părintelui Dumitru Ichim poezia Globalizare tradusă de mine în engleză și în franceză. Răspunsul lui a venit prompt: ,,Să mă văd tradus în limba engleză e ceva, dar 2013-07-22_230146și în limba lui Molière, măi…’’ Acesta a fost începutul ,,aventurii noastre literare’’ care, după mai bine de jumătate de an, s-a concretizat într-o antologie de versuri (aproape toate inedite), o ediție bilingvă, Dumitru Ichim, The Ideogram of My Soul / Ideograma Sufletului meu, Editura Gracious Light, New York, 2013, 127 pp.

Dar încercările mele de a aborda, din punct de vedere literar, Canada, această țară cât un continent nu s-au oprit doar aici. Cam prin august 2011 aveam să-i cunosc pe Dan Ghițescu și pe soția dumnealui, Dna Veve Ghițescu. Aveam ulterior să-l descopăr pe Dan Ghițescu ca fiind un prozator contemporan de mare talent și anvergură. Mobilul acestei cunoașteri, a fost traducerea în limba franceză făcută de mine la romanul lui, Omul care vine din Est (cartea va apărea spre finele anului 2013 sau în primul trimestru al anului 2014 la Paris, la prestigioasa Editură Descartes).

În fine, un al treilea motiv pentru care am abordat Canada a fost acela că, aveam să-i cunosc (prin intermediul poetului Theodor Damian de la New York, care a mijlocit întâlnirea noastră pe internet) pe Dl Dumitru Puiu Popescu, Director al ziarului Observatorul din Toronto, precum și pe Dl Alex Cetățeanu (pe care îl știam din scrierile domniei sale în calitate de Director al revistei Destine literare, pe care o conduce de atâția ani de zile, neobosit, așa cum îl știm, activând și la Asociația Canadiană a Scriitorilor Români polarizând scriitori din Canada, din diaspora și din țară, adunând laolaltă minte, gândire și spirit românesc). 

Nu în ultimul rând și, desigur nu cel mai puțin important, în tot conte2013-07-22_230050xtul acesta prezentat de mine mai sus, desigur că a fost dorința mea de a vizita (într-un timp scurt de doar două săptămâni) Canada, în care, ca într-un mozaic vechi, dar și nou, trăiesc și muncesc de câteva sute de ani oameni veniți din țara noastră și din toată lumea. Și în tot acest amalgam de mentalități ale oamenilor veniți, născuți, crescuți și care trăiesc de generații pe acest teritoriu, au fost acceptați cu bucurie, cu suflet deschis, simplu, curat, dar mai ales cu prietenie cei care au venit din toate marginile lumii. Chiar dacă o vezi pentru prima oară, Canada nu-ți dă acea senzație înfrigurată de ,,străinătate’’. Ajungi la aeroportul internațional Pierre Elliott Trudeau din Montréal și, după o călătorie obositoare (având în vedere distanțele geografice enorme), vezi că ești primit în țară, încă de la graniță, ușor și fără nici un fel de opreliști, care să-ți dea senzația de ausländer. Înțeleg, de la toți românii pe care i-am cunoscut aici și cu care am vorbit, că aceasta este atitudinea țării, simplă și firească, accueillante atât față de turiști, cât și față de cei care vor să se stabilească aici. Iar acest lucru se vede nu numai la nivel declarativ; Canada, cu toată măreția și grandoarea ei, se impune noului venit nu invaziv, ci prietenos.   >>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Lucia OLARU NENATI: EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

 Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneşte auroral simbolul eminescian. Mulţi uită, din păcate, că în iunie s-a născut  –  cu 140 de ani în urmă, tot la Botoşani, un  titan al gândirii şi faptei culturale româneşti, Nicolae Iorga.EMINESCU-&-IORGA-wb            

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversări, e momentul potrivit să relevăm şi că el este cel care, printre primii, intuieşte anvergura universală şi valenţele  mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu şi  care are, dintru început, revelaţia fascinaţiei muzicale a verbului său, fiind copleşit de „puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfâşieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei şi surâzătoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tinereţea sa către apropierea de Eminescu, Iorga îşi aminteşte cum, fiind elev  la Liceul Laurian din Botoşani (deci iată care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886,  a aflat de la un coleg mai mare, „mai bărbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a apărut „o nouă evanghelie pentru tineret”. Curios, citeşte în vacanţă Almanahul România jună de la Viena unde apăruse Luceafărul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale  cu mare sinceritate: „întîi n-am înţeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond”, fapt  comparat de marele istoric, geamăn poetului prin anvergura personalitaţii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. Ceea ce a făcut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicală, să fie una decisivă, fundamentală, formatoare pentru toată viaţa sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”

Armonia profundă a versului ales l-a urmărit toată viaţa, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudată coincidenţă face ca unul dintre  ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substanţial, fiind unul dintre primii şi cei mai eficienţi ambasadori ai personalităţii sale în lume, să poarte titlul „Poesie şi musică”, prilej de-a observa discrepanţa ce se manifestă uneori, pleonastic şi chiar fals, deformator,  atunci cînd se încearcă punerea pe note a versului eminescian, cel   ce are “un farmec care e însuşi muzică şi care ajunge singur”[1].

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Constantin T. CIUBOTARU: ALBINEII (2)

Un zîmbet se întoarce acasă! 

ZAMBIND-VIETII-COPERTA-1XX-wbEste Zâmbetul care a făcut înconjurul lumii. S-a născut undeva, într-n sat aparent pierdut în Marea Câmpie Română, numit Ţigăneşti, la câţiva kilometri de Alexandria. Aparţine scriitoarei Elena Buică, cea care şi-a zis şi Buni. („De la bunică, dar şi de la… om bun, oameni buni!) Este un zâmbet special, care se adresează milioanelor de români sortiţi să trăiască în alte locuri decât cele unde au văzut lumina zilei şi s-au bucurat de dragostea părinţilor, de copilăria fericită, de primii fiori de dragoste. Este zâmbetul care se întoarce la obârşii, sau, la acel unic acasă prim, fiindcă lor, mai ales diasporiştilor,  li s-a menit de ursitoare să aibă şi un acasă doi, care, pentru Buni a fost să fie Toronto, în Canada!

Dacă Făt-Frumos şi-a trimis buzduganul să-i vestească sosirea, doamna Buică şi-a trimis acel unic şi fermecător zâmbet de bunică pe coperta unei cărţi care se numeşte…  „Zâmbind vieţii”! Apoi, neavând cal cu aripi şi mai multe inimi, s-a mulţumit cu avionul.  A făcut un prim popas în oraşul unde a profesat mulţi ani, Bucureşti, la Biblioteca Metropolitană! Să-şi  lanseze cartea. Nu exagerez, sala de la etaj a devenit neîncăpătoare, scaunele de prin birouri s-au îngrămădit la etaj, iar  bărbaţii au stat în picioare…  Acolo sus, la etaj, deşi erau orele 15, ore de somn, au fost câteva zeci de persoane, care mai întâi au trecut pe la masa unde literalmente trona zâmbetul Bunicii, au lăsat florile, sărutările şi îmbrăţişările.

Şi am realizat ceva uluitor, fantastic aş spune eu! Majoritatea celor prezenţi s-au sărutat şi văzut pentru prima dată în viaţă, faţă în faţă, deşi „s-au văzut” de zeci, poate sute de ori, şi-au citit cuvintele, eventual s-au şi auzit şi împrietenit pe sticla ecranelor şi au devenit prieteni, admiratori, normal, asta e altă poveste-problemă, nu? Mărturisesc, şi eu am schimbat mesaje cu unii dintre cei prezenţi, pe care tot acum i-am văzut pentru prima dată! Majoritatea celor prezenţi la eveniment au cel de al doilea acasă! La câţiva aş fi vrut să le mulţumesc personal pentru că au vorbit sau scris despre mine fără să ne fi cunoscut, citind din cele semnate de mine, şi asta de cele mai multe ori trecând prin filiera Buni! (Elisabeta Cîmpian, Georgeta Resteman, Adrian Erbiceanu şi alţii).

Privind cartea pe care mi-a oferit-o, care ne-a adunat aici, care se va lansa, gândul mă ducea la omul pentru care aceste zeci de persoane şi personalităţi, cunoscute, celebre care au venit s-o vadă, să vorbească despre Femeia care zâmbeşte, autoarea a şapte volume de proză scurtă: „Crâmpeie de viaţă”, „Gând purtat de dor” – monografie sentimentală – „Prin sita vremii”, „Oglindiri”, „Luminişuri”, „Intoarcerea spre obârşii”,  „Zâmbind vieţii”.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

SOCIETATEA DE LIMBA ROMÂNĂ DIN VOIVODINA LA CEAS ANIVERSAR

Motto : …vorbirea omului este fiinţa lui.  (Constantin Noica)

Rezumat: În anul lăsat în urmă, Societatea de Limba Română din Voivodina  – Republica Serbia (S.L.R.) a împlinit jumătate de secol de activitate rodnică pe ogorul culturii române din SerbiaBrandusa JUICA.

S.L.R. este  o organizaţie socială cu caracter ştiinţific şi socio-cultural, care militează pentru păstrarea limbii române în toate sferele de răspândire a culturii românilor din Voivodina şi organizează manifestări de importanţă majoră pentru exprimarea şi afirmarea identităţii noastre naţionale.

S-a înfiinţat la 3-4 martie 1962, la Vârşeţ, iar primul său preşedinte a fost prof. dr. Radu Flora, personalitate marcantă a acestor meleaguri.

Lucrarea relevă florilegiul de activităţi desfăşurate de S.L.R. în anul jubiliar 2012.

Cuvinte şi sintagme: Societatea de Limba Română din Voivodina, identitate naţională, manifestări, jubileu

 2013-07-22_224247

În loc de argument

Între marile iubiri, pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletele noastre, se află şi dragostea de graiul străbun, de limba în care ne-am născut, cum obişnuia să spună poetul necuvintelor.

În partea de Banat, care ne-a fost hărăzită nouă spre vieţuire, grija de a păstra limba maternă, a fost, şi, credem, este încă, un fel al nostru de a fi. Nu am moştenit morminte fără cruci şi nici case fără busuioc în tindă, pentru aceasta, atunci când paşii vremii ne-au călcat cu mai puţină asprime, ne-am dezvăluit şi dezlănţuit energiile firii, urmărind, cu dârzenie, să lăsăm la rândul nostru urmaşi.

Noi, românii bănăţeni, cei de la periferia limbii materne, ne-am acceptat destinul istorico-geografic, croit de mai marii lumii, dar, în acelaşi timp, ne-am creat un microunivers cultural, care ne menţine, identifică şi afirmă în contextul existenţial dat.

>>>>>>>>>>>>>

Dr. Brânduşa JUICĂ

Şcoala de Înalte Studii de Specialitate pentru Educatori „Mihailo Palov, Vârşeţ, Serbia

De CLB

George ROCA: MEMORIA PENIŢEI (5): O VIZITĂ ÎN NOUA ZEELANDĂ (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”

 M-am întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi. 2013-07-22_220933

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu1, tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu”2, iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe …  a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ana Maria GÎBU: POEMELE VISULUI SALVAT

 PROPUN O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

 GIBU-Ana-Maria-x-WB

plec
separată de visele tale
precum arinii aplecaţi
pe maluri de ape care plâng

cu tupeul fixat la maxim
deranjez nepăsarea
cerând ridicarea imunităţii
în parlamentul dimineţilor
albastre

trag obloane
peste reclame aduse de oriunde
scriu afişe
cu „â” din „a”
schimb programul

muncă numai de teren
îmbrac haine însăilate
din cuvinte uitate
de bună voie de mai marii…
duc jucării
gutui şi turtă dulce
în trăistuţe cu dungi colorate
la case de departe

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian CURPAŞ: UN AMERICAN DE 91 DE ANI DIN SURPRISE, ARIZONA – CAMPION MONDIAL LA HALTERE

Arizona. Locul în care soarele se înalţă pe cerul mereu albastru şi strălucirea lui îţi  aduce zâmbetul pe faţă chiar şi atunci când eşti trist. Oamenii de aici trăiesc mai mult,  sunt scutiţi de anumite boli iar senectutea parcă nu îşi spune cuvântul.SY-PERLIS-91-wb

Guvernatoarea statului, Janice Brewer, peste câteva luni împlineşte 70 de ani. Cel mai de  temut şerif de poliţie din SUA, Joe Arpaio, care deţine din 1992 funcţia de şef al poliţiei peste toată zona metropolei Phoenix, are 81 de ani, iar Sy Perlis din oraşul Surprise, statul Marelui Canion, doboară recordul mondial la haltere (la bench press) la vârsta de 91 de ani.

Asociaţia  „World Association of Benchers and Deadlifters”, din care Perlis face parte, înregistrase un record de 61 de kg (135 pounds) în anul 2005. Luna aceasta (iunie, 2013), la o competiţie a asociaţiei mondiale a harterofililor, în Phoenix, nonagenarul din Surprise înregistrează un nou record de 85 de kg (187.2 pounds). Sy Perlis A împins aceasta greutate din culcat de 5 ori, dând dovadă de forţă absolută, depăşind greutatea maximă ce poate fi ridicată de către un nonagenar, la nivel internaţional.

Sy Perlis a început să ridice greutăţi la vârsta de 60 de ani, iar în urmă cu cinci ani s-a înscris în această asociaţie. Preşedintele competiţiei, Gus Rethwisch, a declarat la eveniment că la vârsta la care mulţi evita exerciţiile fizice, Perlis a devenit un atlet. Acesta a mai câştigat titlul de campion la nivel de stat, la categoria 85-89 de ani, în anul

2009 şi titlul de campion mondial în 2010 şi 2011 la categoria 82 de kg (181 Pounds). Soţia lui, Joan, în vârstă de 69 de ani, a declarat pentru ziarul The Arizona Republic”  că soţul ei o motivează să facă exerciţii fizice în fiecare zi. Altfel cred că aş fi stat toată ziua în casă, poate m-aş fi uitat la televizor”, a spus aceasta cuibărindu-se în braţele puternice ale soţului în vârsta de 91 de ani.

Există o concepţie greşită că exerciţiile fizice nu sunt recomandate după o anumită vârstă. Cercetările arată însă că sportul reduce riscul unor boli cronice. Exerciţiile fizice sunt importante la orice vârstă. Există doar câteva condiţii medicale în care exerciţiile fizice nu aduc beneficii. Uneori le explic pacienţilor că exerciţiile fizice sunt la fel de importante ca medicamentele” afirmă Dr. Keith Veselik, director la Loyola University Health System” din Maywood, statul Illinois.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

George SMARANDACHE: ESPACIO NIRAM – SPAȚIU INTERCULTURAL

          Madridul – metropola în care amurgul trezeşte parcă la viaţă toată suflarea. În centru, străzile sunt animate de forfota trecătorilor de toate vârstele. De pe terasele localurilor răzbat voci vesele, în felurite limbi, exprimândESPACIO-NIRAM-Xwb tumultul vieţii de noapte în care se desfăşoară evenimente uluitoare. Intrând  pe strada Independencia Nr.2, pe partea stângă te întâmpină cu o căldură un lăcaş amenajat cu bun gust, al cărui aranjament de interior, realizat cu măiestrie, te introduce într-o lume mirifică ce te poartă prin labirintul artei. Atmosfera plăcută şi privirile calde ale unor oameni sinceri şi deschişi la suflet te învăluie ca într-un nor de magie care te determină să te lepezi de cele lumeşti şi să te alături, necondiţionat, unui tărâm parcă desprins dintr-o lume lipsită de păcat, animată numai de înţelepciune şi frumos.
Aşa mi-aş permite să descriu, cu puţine cuvinte, activitatea acestor oameni fără odihnă care, prin eforturi, uneori depăşind cu mult limitele fizice dar şi financiare ale condiţiei umane, reuşesc cu prisosinţă să ducă pe simezele cunoaşterii cultura de pe întregul mapamond.

          De o modestie şi sinceritate dezarmante, fondatorul şi sufletul acestei mişcări culturale, artistul Romeo Niram te cucereşte de la prima vedere. Hotărât şi înzestrat cu un simţ dezvoltat al cunoaşterii, bun organizator al unor evenimente de un rafinament aparte, a atras alături de el o serie de oameni de cultură de origine română, spaniolă, dar şi de alte naţionalităţi. Devotamentul său pentru promovarea culturii universale şi realizările deosebite pe care le-a obţinut l-au propulsat în rândul elitei culturii spaniole, fiind astfel primul cetăţean străin care a fost invitat să facă parte din Garda Regală a Spaniei (Reales Tercios), cu gradul de locotenent. Pentru această prodigioasă activitate, în 2009, artistul a primit decoraţia pentru merite deosebite, fiindu-i înmânată de generalul Jose Manuel Fuentes Cabrera, preşedintele gărzii Reales Tercios. În acest an, cu ocazia ceremoniei anuale de decernare a „Premiilor Reales Tercios“, Romeo Niram a primt distincţia „Premiul pentru Merite Deosebite“, pentru bogata activitate de promovare a artei şi culturii universale, pe care artistul plastic român o desfăşoară în Spania, fiind invitat şi un alt artist plastic român, Tudor Şerbănescu. Ceremonia s-a desfășurat în prezența Alteţei Sale Regale Leandro Alfonso Luis de Borbón Ruiz, unchiul Regelui Spaniei, Juan Carlos I de Borbón.
Înconjurat de o mulţime de oameni consacraţi fenomenului artistic cum ar fi: Tudor Şerbănescu, fondator al Centrului Pro-Art, Fabianni Belemuscki, director la Revista Niram Art, Bogdan Ater, sculptor şi fotograf, aduc în lumina unui public numeros dar în acelaşi timp şi select, adevărate perle ale culturi universale. Febra acestei mişcări a atras astfel şi o serie de personalităţi din lumea culturii spaniole care în prezent sunt angrenate în acest proces extraordinar de promovare culturală: Miguel Angel Galan Segovia – directorul Edituri Niram Art; Antonio Calderon de Jesus, fondator al Galeriei Artejescal, Hector Martinez Sanz, scriitor şi director al Revistei culturale Madrid en Marco, Ignacio Pajon Leyra, dramaturg, director al Edituri Antigona, Tales Jaloretto, jurnalist cultural şi actor ş.a.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ştefan DUMITRESCU: „SCRIPTA MANENT” O CARTE CA O PÂINE ROMÂNEASCĂ

Scripta Manent (vol 1)

Antologie de proză românească

Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2013  SCRIPTA-MANENT---COPERTA-1b-wb

Într-o lume a banului, a corupţiei, a vulgarităţii, a cinismului, nici o instituţie din ţara aceasta nu mai sprijină creaţia valorilor culturale. Ne referim în primul rând la Ministerul Culturii şi la Uniunea Scriitorilor, a căror sarcină principală este tocmai cultivarea  literaturii şi a culturii în general. Când scriitorii trăiesc şi creează nebăgaţi în seamă, nerespectaţi, iată că se găsesc câţiva oameni generoşi, mari iubitori de cultură care depun eforturi deosebite în sprijinirea dezvoltării literaturii şi care din pasiune şi din dragoste faţă de confraţii lor îşi sacrifică timpul liber înfiinţând reviste literare şi edituri, adunând creaţiile semenilor lor în cărţi, aşa cum a făcut recent scriitoarea Rodica Elena Lupu prin tipărirea antologiei de proză „Scripta Manent”.

Este bine ca numele acestor oameni generoşi – care au depus suflet şi trudă ca să scoată cărţile colegilor lor şi să le publice creaţiile literare în paginile revistelor – să fie ştiute, tocmai pentru a fi preţuite, şi pentru a rămâne acolo pe pagina de hârtie, în memoria celor care vor veni… Cu siguranţă că sunt mai mulţi cei care s-au dăruit întru creaţie şi cultură confraţilor lor. Îi vom aminti numai pe cei pe care-i cunoaştem noi, cerându-ne iertare că nu-i putem aminti pe toţi…

Începem cu doamna Rodica Elena Lupu, cea care a prilejuit publicarea multor poeţi şi care a alcătuit şi îngrijit această antologie (împreună cu domnul George Roca, cel care semnează excelenta grafică a volumului, un mare dăruit semenilor săi întru creaţie!)   Apoi le amintim  pe doamnele Elisabeta Iosif, redactorul şef al revistei „Cetatea lui Bucur” (revistă la care este secondată tot de domnul George Roca); pe  doamna profesoară Adriana Elena Răducan, directoarea revistei „Thesaurum”, pe doamna profesoară Doina Drăguţ, redactorul şef al revistei „Constelaţii diamantine”, care apare la Craiova – o revistă literară superbă, cu o grafică extraordinară… Aşadar vedem bucuroşi că mai ales doamnele, colegele noastre de creaţie, sunt admirabile slujitoare ale literaturii!

La bărbaţi îi amintim (din nou!) pe domnul George Roca, un mare generos, dăruit total confraţilor întru slujirea literaturii…Trăitor în Australia, editează mai multe reviste, adunând scriitori de limbă română de pe toate continentele, cărora le mediatizează slova, ajutându-i să se citească şi să se cunoască unii pe alţii… Puţini oameni slujesc literatura română în lume aşa cum o face dânsul! Împreună cu domnul  Octavian Lupu este fondator al publicaţiei online „Confluente literare”. Tot din Ţara Cangurilor, unde există o colectivitate de români destul de numeroasă, cu vrednici slujitori ai culturii române, îl mai amintim şi pe fratele Ioan Miclău, fondatorul Bibliotecii de carte românească şi al revistei „Iosif Vulcan”, pe domnul Ben Todică, scriitor, jurnalist, cineast, om de cultură român stabilit la Melbourne. La Craiova îl avem pe  neobositul profesor Dumitru Gherghina, care şi-a dăruit pur şi simplu viaţa revistei „Nova Didactica”, o revistă de mare ţinută, care adună şi face cunoscute creaţiile literare, artistice, şi didactice ale dascălilor  din întreaga  ţară, ale românilor de pretutindeni… Şi nu putem desigur să-i uităm pe domnii Dumitru Popescu, editorul revistei „Observatorul”  din Toronto, Canada şi pe fratele nostru de suflet, vâlceanul Alex Cetăţeanu, Preşedintele  Societăţii scriitorilor români din Canada, redactorul şef al revistei „Destine literare”.  Mă înclin cu toată preţuirea şi dragostea în faţa lor, şi a imensei lor opere şi le mulţumesc tuturor.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ionuţ Caragea – “Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013”,

Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – “Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013”,

Editura Fides, Iaşi, iunie 2013delircutremuraturi

Editura Fides anunţă apariţia volumului „Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013”, semnat de Ionuţ Caragea. Această carte are 192 pagini şi conţine peste 700 de aforisme şi citate extrase din opera aforistică şi poetică a autorului. Coperta a fost realizată de Ionuţ Caragea şi Nicoleta Baciu, iar tehnoredactarea îi aparţine editorului Dumitru Scorţanu. Detalii despre achiziţionarea antologiei pot fi obţinute de la Editura Fides sau de pe situl personal al lui Ionuţ Caragea (www.ionutcaragea.ro).

În iunie 2012, Ionuţ Caragea cîştigă premiul de creativitate la concursul internaţional „Naji Naaman” cu aforisme traduse în limba franceză de Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin. Este unul dintre cei 20 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013), volum care a participat la Salonul Internaţional de Carte din Italia în 2013.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. În prezent locuieşte în Oradea. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, membru onorific al Fundaţiei „Maison Naaman pour la Culture”, Beirut, Liban, membru titular al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe etc.

În perioada 2003-2011, Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuîndu-şi cariera de rugbist începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. Ionuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România şi publică romanul de ficţiune „Uezen” (în limba engleză, în S.U.A.), volumele de poezie „Patria la care mă întorc”, „Antologie de Poeme 2006-2012” şi volumul de cugetări „Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013”, ajungînd, astfel, la 26 apariţii editoriale.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Corina Diamanta Lupu: ŞI MĂ DAU PE GHEAŢĂ MAI DEPARTE

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de fiecare dată când merg cu metroul, mi se întâmplă să mai trec prin câte ceva neaşteptat. Bunăoară, iarna trecută, pe la sfârşitul lui februarie. Vremea se îndreptase de  credeam că sosise 2013-07-22_213744primăvara,  când într-o noapte a dat un îngheţ cu viscol şi ger aşa de straşnic, că dimineaţa, pe trotuare se şi făcuse gheţuş. Ce-aş mai fi stat acasă, să privesc de la fereastră peisajul, dar trebuia să ajung la datorie! Cu viforniţa-n spinare,  am pornit-o către metrou. Am mers cu grijă, căci gheaţa era numai bună să aluneci pe ea. Mai ţinându-mă de un gard, mai tupilându-mă pe lângă un zid, iată-mă-s la gura de metrou. Aici, cald şi bine. Cobor scările şi doar ce ajung în staţie, că şi aud o femeie strigând din răsputeri, de pe peronul de vizavi:

–          Emil! Emil! Emil!

După cum îşi agită braţele în aer doamna nurlie ce îl strigă pe Emil, presupun că el este, firesc, o persoană foarte importantă…, cel puţin pentru ea. Privesc în jur şi încerc să îl descopăr pe Emil, care este clar că adăsta de ceva vreme, de aceeaşi parte cu mine. Uşor de zis, greu de făcut. În marea de oameni ce aşteaptă metroul, Emil se camuflase ca la carte. Şi iarăşi:

–          Emil! Emil! Emil!

Cine să fie Emil, stau şi mă întreb? E chipeş, e isteţ, e cu vino-ncoa? Şi de ce se ascunde, rămânând în umbră, de vreme ce e aşa de dorit de o femeie atrăgătoare? Scump la vedere băiatul ăsta! Dar nu mai am timp de reflectat, căci iată, vine trenul. Se mai aude o dată, vag, „Emil!”, după care scârţâitul strident al roţilor pe şine acoperă totul. Trenul opreşte în staţie şi ne îmbulzim în faţa uşilor, aşteptând deschiderea lor. Cineva mă împinge din spate. Altcineva îmi propteşte un cot în coastă. Se deschid în sfârşit, uşile şi intrăm buluc!!! În vagon, aerul este greu de respirat. Înghesuită din toate părţile, încercând să descopăr o bară de care să mă apuc, cu căciula căzută pe ochi şi haina răsucită, simt cum calc pe ceva umflat şi moale, ce mi se lăţeşte sub picior. Mi-e frică să fac presupuneri. Mai bine să nu mă gândesc ce ar putea să fie. Trenul porneşte şi apoi, „hapciu”, aud lângă mine şi din nou, „hapciu, hapciu”, de trei ori. Microbi, îmi zic, s-ar putea să mă aleg chiar cu o viroză. Aş vrea să deschid geamul, dar geamurile sunt etanşe. Sau ar fi mai bine să avansez ori să fac un pas la stânga sau la dreapta, dar nu am cum, căci nu e loc nici să arunci un ac. Poate doar dacă…, dacă mi-ar veni cineva în ajutor. Dar cine? Şi dintr-o dată, simt că aerul nu e suficient pentru toţi şi parcă aş vrea să strig. Să strig? Ce să strig? Nu ştiu de ce, dar mi-aş dori să strig şi eu, asemenea doamnei de pe peron:

–          Emil! Emil! Emil!

„Hapciu”, răsună iar un strănutat în spatele meu. „O fi Emil cel care strănută?”, mă întreb. Dar întrebarea rămâne fără răspuns, curiozitatea mea nu are cum să fie mulţumită. Mă mut de pe un picior pe altul şi simt cum acel ceva moale şi umflat de sub talpa stângă îşi schimbă uşor, forma. Cum să văd oare ce este? Oricât m-aş uita în jos, din cauza îmbulzelii, nu pot deosebi nimic. De aceea, privesc numai înaintea mea, la domnul solid ce stă pe scaunul în dreptul căruia mă oprisem atunci când am păşit în vagon. Nu pare să aibă mai mult de 40 de ani acest domn. Este bine îmbrăcat, durduliu, roşu în obraji, cu părul dat cu ceară, frumos aranjat. Şi cum îl privesc, îmi vine dintr-o dată, o idee: nu cumva el este Emil? Brusc, telefonul domnului începe să sune.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB