clb august 2013REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

ELISABETA IOSIF – Un prinţ la Hanul lui Manuc

lansare grup fbIMG_9018Când unii rămân încremeniţi în iarna istoriei, nu mai văd haina primăvăratică a prezentului. Dacă ieşim pe stradă o redescoperim şi în  unele zone ale Bucureştiului. Din când în când, privind calm, putem descifra miracolele ce apar uneori brusc, după colţul unei clădiri sau  după  un deceniu al mileniului 3.

Aşa am aflat, că în curtea interioară a singurului han bucureştean, rămas de la începutul secolului al XIX-lea, stă de cinci ani un prinţ. Constantin Şerban Cantacuzino a început din 2007 să renoveze Hanul lui Manuc, privind minuţios epoca în care a fost construit (1806-1808) de Beiul Manuc, (cunoscător al tainelor afacerii dar si a celor 12 limbi pe care le stăpânea), refăcând totul „de la mobilier la narghilea”, considerând „chestiunea gastronomică” a timpului, o necesitate, aducând „la curte” un premiant al bucătăriei orientale.2013-08-18_153521

Simt o adiere cu parfum de epocă şi în cafenea şi în salonul levantin şi în cel voievodal.

Bucureştiul a devenit un oraş atractiv, cu tendinţa de a arăta călătorilor şi locuitorilor săi, că poate fi un simbol, un loc al acestui deceniu turistic, dezvăluindu-şi monumentele, creând în  spaţii istorice evenimente culturale actuale.

Hanul lui Manuc2013-08-18_153431 este unul dintre aceste edificii. Aflat în apropiere de Curtea Domnească şi de  unul dintre cele mai vechi centre comerciale – Lipscani – îşi vindecă rănile arhitecturale dar nu ne calmează durerea, pricinuită de semnarea unui tratat ruso – turc, în 1812, când România pierde Basarabia. Am fost martor la sfinţirea şi punerea pe zidul hanului a plăcii memoriale, în 27 mai 2012  (acţiune realizată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor, Fundaţia Europeană Titulescu) când s-a organizat şi o sesiune de comunicări, marcându-se bicentenarul cedării Basarabiei. 

R2013-08-18_153547efăcând atmosfera de început de secol 19, păstrând pentru viitorime una dintre cele mai vechi arhitecturi urbane valahe, Constantin Cantacuzino ne restituie un spaţiu istoric, cu sala de bal, întâlniri culturale, loc de evenimente teatrale şi muzicale. Pentru orice călător însetat în miez de vară, grădina, restaurantul şi crama pot crea momente de răgaz reconfortante.

Fiindcă, viaţa nu se măsoară în ani, ci în clipe, cum spunea cineva, să ne găsim timp pentru a privi în jur, pentru a ne crea muzica sufletului. Şi Bucureştiul ne poate oferi asemenea momente.

Elisabeta IOSIF

De CLB

Adrian Botez: O ANTOLOGIE, CÂT O BINECUVÂNTARE DE NEAM

O ANTOLOGIE, CÂT O BINECUVÂNTARE DE NEAM: “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume” / “Anthologie der rumanischen gegenwartsautoren aus der ganzen welt”, Starpress 2013 – ctitorită de

LIGYA DIACONESCU

DIACONESCU-L-ANTOLOGIA2013-copwbDupă apariţiile, unanim salutate, de către mediile culturale, din România, Canada şi de pretutindeni unde există români (cărturari şi patrioţi): “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, STARPRESS,  2011 – ediţie bilingvă, română-engleză, 2011, “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, STARPRESS 2012, ediţie bilingvă, română-franceză, 2012 – iată că, în 2013, a apărut şi “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, Starpress 2013 – “Anthologie der rumanischen gegenwartsautoren aus der ganzen welt”, Starpress 2013[1]. Toate trei, puse în operă de acelaşi om, de aceeaşi neobosită scriitoare, eseistă, jurnalistă etc. – Ligya DIACONESCU (printre multe alte merite, este ctitor, proprietar şi director general al revistei româno-canadiano-americane „STARPRESS RÂMNICU VÂLCEA”). Care elaborează, în Canada, ceea ce febra visului proiectiv îi şopteşte, în România – Românie pe care n-a uitat-o o clipă şi pe care o revede, de câte ori vrea să-şi reîmprospăteze inspiraţia şi imaginaţia!

Având în vedere energia incredibilă a acestui “mişcător de cultură” român, doamna Ligya DIACONESCU (care anunţă, deja, apariţia altor două antologii bilingve: româno-italiană şi româno-spaniolă!) – considerăm că este cazul, de acum, să cunoaştem principalele merite ale domniei sale, aşa cum i-au fost sistematizate de o bună cunoscătoare a personalităţii “diaconesciene” – este vorba de o preţioasă colaboratoare a domniei sale – doamna Marry SMITH/CANADA:

Ligya DIACONESCU – Rm.Vâlcea / ROMÂNIA & CANADA

Jurnalist, poet, scriitor, publicist, economist, maestru Reiki

         – Este născută  în 14 iulie 1960, la Bicaz, Neamţ. Deşi plecată des din România, îi place să spună că este româncă şi locuieşte, când nu se află peste ocean, într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii, plin de cultură, dintr-o zonă  preponderent turistică, zona Vâlcii.


[1] -Ligya Diaconescu, “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, Starpress 2013 – “Anthologie der rumanischen gegenwartsautoren aus der ganzen welt”, Starpress 2013, Editura Fortuna, 2013.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Nicolae BĂCIUŢ – PORTRET AL ARTISTULUI LA TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE

Melania CucCUC-Melania-MPA-cop-wb

MERSUL PE APĂ

Editura Nico, Târgu Mureş, 2013

ISBN: 978-606-546-282-3

La mai bine de cinci decenii de la debutul în presă, Melania Cuc are prospeţime, ritm, într-o desfăşurare literar-artistică de invidiat, dar şi de luat în seamă ca artă a locuirii poetice în lume. Ca model. Cu disponibilităţi diverse, jurnalist (o viaţă), poet, prozator, pictor, Melania Cuc se întrece pe sine cu energii nebănuite, cu dorinţa de a nu da clipei răgaz să se risipească.

I-am admirat ingeniozitatea, disponibilitatea, angajamentul, devotamentul, solidaritatea, atât în teritoriul cultural, cât şi în cel al relaţiilor umane. I-am fost „însoţitor” în multe dintre „aventurile” sale editoriale din ultimii ani, am citit-o pe îndelete, cu plăcere, uitând adesea, furat de frumuseţea textelor, că sunt editor, că am responsabilităţi legate de acurateţea conţinuturilor, pentru că, în vârtejul creaţiei, Melania Cuc încăleca adesea literele, chiar avea un flux năvalnic al ideilor şi metaforelor. Cred că avem de a face cu o capacitate creativă care iese din tipare, în registre ale spontaneităţii şi strunirii verbelor, oricât de larg ar fi fost orizontul rostirii. Dacă versurile sale se lasă ademenite de tentaţii criptice, naraţiunile sale au desfăşurări bine structurate, în scenarii riguroase, de destule ori în derulare cinematografică.

Melania Cuc ştie să împace articolul de presă cu poezia, proza, eseurile şi pictura sa, fie că e vorba de volute postmoderniste, fie că e vorba de fidelitatea faţă de izvoadele iconografice.

Biografia literară a Melaniei Cuc are foarte multe reuşite, mult mai multe decât o critică obosită şi sufocată de prea multe responsabilităţi cotidiene le-a relevat până acum. Chiar dacă mulţi s-au exprimat în privinţa scrisului său, iar multe premii stau mărturie a aprecierii şi recunoaşterii unui statut literar exemplar.

O nouă carte a Melaniei Cuc nu mai poate surprinde pe nimeni. E în firescul lucrurilor. Ea ne-a obişnuit în ultimii ani cu un ritm editorial în forţă, într-un fel parcă recuperator, pentru că nu toate împrejurările vieţii i-au fost favorabile scrisului. Nu s-a impacientat şi s-a purtat ca şi cum, la un moment dat, s-a născut a doua oară prin scris, prin pictură.

Acum, metaforic, Melania Cuc reuşeşte să „meargă pe apă”. Adică a ajuns la acel prag al înţelegerii lumii, încât, fără urmă de misticism, să-şi asume o condiţie cristică, în care minunea înfăptuită de Mântuitor să fie posibilă şi pentru cei ce cred în cuvânt. Iar „marea” biblică să fie „marea de cuvinte”.

„Mersul pe apă” al Melaniei Cuc confirmă încă o dată că autorul se respectă pe sine, adăugând încă „o piatră pentru templul” ei, consolidând şi confirmând investiţia de încredere a celor care au crezut în valoarea literară, dincolo de vremi, de circumstanţe şi de jocuri de culise sau de polită literară. Ele trec, cărţile rămân!

––––––––––––––

* Acest eseu este prezentat în postfaţa cărţii (N.R.)

 

De CLB

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG- O DIMINEAŢĂ CÂŞTIGATĂ, GRAŢIE PUBLICAŢIEI VIRTUALE CETATEA LUI BUCUR

Numărul 53, pe luna iulie, al revistei Filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor din România nu confirmă deloc legea nescrisă potrivit căreia cititorii n-ar avea la ce să se aştepte de la publicişti în perioada verii, oameni fiind şi ei, cu concedii şi călătorii planificate şi meritate. Ideea aceasta preconcepută, acceptată tacit, se spulberă volens-nolens încă de la prima ochire asupra cuprinsului CETĂŢII LUI BUCUR. Nu degeaba frontispiciul din internet se ramifică bogat, promiţând în egală măsură proză şi poezie, antologii şi reportaje, biografii şi exegeze. Ţelul se adevereşte rapid, fără urmă de „îmblânzire“ estivală, fără concesii făcute unor subiecte nespectaculoase, de vacanţă. Diversitate maximă!

ÎCETATEA-LUI-BUCUR-WBntr-o dimineaţă oarecare, deschizând la repezeală calculatorul, m-am trezit citind fără oprire, cu nesaţ, neobservând cum trec orele. Parafrazez expresia consacrată din lumea teatrului – „o dimineaţă pierdută“ – şi îndrăznesc să-i inversez sensul: am avut o dimineaţă, bogată, un câştig de informaţie şi inspiraţie, o dimineaţă dedicată evantaiului vast al subiectelor abordate de „Cetatea Lui Bucur“. Pentru cei care încă mai au dubii şi stau în cumpănă, întrebându-se dacă e oportun să aloce lecturii o parte din timpul drămuit al celor mai frumoase luni ale anului, iată argumentele mele pro, formulate succint, ca enumerare. Sper să provoace câteva mini-revelaţii, îndemnând la adâncire.

Cu ocazia prezentării unor destinaţii de vacanţă superbe, construcţii sacre voievodale româneşti, Doamna Redactor Şef, scriitoarea Elisabeta Iosif, sugerează cu delicateţe de poet tema generală a acestei ediţii, ideea care traversează întreaga revistă, de la cap la coadă: nevoia de a regăsi şi cinsti identitatea noastră de neam, de a fi mândri de naţiunea din care facem parte. Citez: „o întoarcere   la  felul  nostru de a crede, de  a construi , de a gândi în conexiunea  istoriei, a timpului care ne determină să nu folosim jumătăţi de măsură, să acţionăm ”cu remedii maxime” şi îndemnul: “am face un bine  neamului omenesc reevaluându-le  sau, când vom reconstitui trecutul, redându-l viiorului.” (Elisabeta Iosif).

Urmează apoi articole în ton polemic-prietenos, cum este cel semnat de Marian Barbu, un elogiu târziu, dar nu tardiv adus personalităţii complexe şi marginalizate a celui care a fost marele Mircea Eliade. Adresându-se unui intelectual contemporan cu noi, Academicianului Eugen Simion, autorul strecoară subtil un reproş fundamental, pe tema eternului conflict dintre politică şi cultură. Mi-a rămas în minte un superb citat din Volaire, emblematic pentru subiectivismul care ne poate orbi, uneori: „imaginatia galopează, dar judecata merge la pas”.     

Parcă anume alese pentru a ne dezamorsa tonul apăsat din materialul anterior, urmează pastilele într-un vers semnate de Ion Pillat, montate pe fundalul unor imagini pe care, iată, internetul le face posibile (dealtfel unul din avantajale acestei forme moderne de a publica). Şi iarăşi atingerea fugară a verii şi a nostalgiei mării: „Pe mări micşunele ning pescăruşii fulgi“ (Mare sudică, Ion Pillat).

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ion PACHIA-TATOMIRESCU: UN ADMIRABIL STUDIU MONOGRAFIC DESPRE COMUNA BRĂDEŞTI-DOLJ

Rodul unei impresionante, strălucite cercetări de peste şase decenii este solida şi de temelie lucrare, Monografia comunei Brădeşti, judeţul Dolj (2013)*, de Rodica Florescu şi Gheorghe Luţă. 

2013-08-18_155148Cercetarea monografică a început-o profesorul-istoric, Gh. Luţă, încă de la titularizarea-i la Şcoala Brădeşti, în toamna anului 1949, a continuat-o de unul singur, sistematic şi cu acribie, până în 1963, când, după angajarea la aceeaşi „şcoală de centru“ a fiicei sale, profesoara-filolog, Rodica Luţă (nume schimbat, fireşte, după căsătorie, în Florescu), îi primeşte „ajutorul de nădejde“, colaborarea, încât cercetarea complexă, interdisciplinară, se încheie în orizontul anului 1985, dar este „revăzută“ şi  „gata de tipar“, în ciuda vitregitoarelor vremi, abia în primăvara anului 2013.

Graţie doamnei prof. Rodica Florescu, graţie „încurajării“/ „sprijinului financiar“, îndeosebi, dinspre Primăria Brădeşti-Dolj, voluminosul manuscris „închinat“ «tuturor fiilor satului, oriunde se vor fi aflând ei astăzi», a fost tipărit în aprilie 2013, cartea fiind lansată la 1 Mai 2013, în „deschiderea“ tradiţionalei festivităţi a Zilelor Comunei Brădeşti, „lansare“/ „monografie“ pentru care, din păcate, „mass-mediaticii“/ „jurnaliştii“ craioveni prezenţi/ chemaţi la eveniment „n-au prea avut ochi“, deoarece, privirile, mai mult ca sigur, le-au fost „magnetizate“ şi „sinesteziate“ de stadionul cu gazon primitor până a devenit „aproape neîncăpător“, stadion pe care s-au montat / amenajat „hale“ pentru meseni şi estrade pentru maeştrii cântecului, buticuri cu ispititoare răcoritoare, corturi şi rotiserii/ grătare din care „se-nălţa-tornadă“ fumul către soare, către Domnul, de la zecile de mii de „bronzaţi mici foarte mari“, ori de la jarul şi de la „viţeii/ purceii-la-proţap“ rotiţi în sensul mişcării acelor de pendulă/ ceasornic şi tot mai rumeniţi – după exemplul cu viţelul haiducesc, „matrioşcizat“/ „matrioşic“ dat/ televizat antărţ de slobozianul Mircea Dinescu, chiar de la vestitul său Han/ Domeniu-de-Cetate (han/  domeniu nu neapărat „de reţete culinare de ultim răcnet românesc“, ci, sigur, de Poezie) de pe buza Dunării oltene –, încât nu numai „câinii lui Pavlov au salivat“ („condiţionat“ / „necondiţionat“, n-are importanţă), ci şi câinii („castraţi“/ „necastraţi“) din adăposturile special amenajate în Craiova/ Bănie, prin grija solomonică, vasilească şi a altor primari.

Revenind la cărţile noastre, subliniem că Monografia comunei Brădeşti… are în deschidere Cuvântul Primarului, din care reţinem şi pentru Distinsul Receptor (inclusiv cel ce lucrează în mass-media): «Sunt extrem de fericit că, începând de astăzi, avem şi o istorie scrisă a locului natal. […] Lucrarea Monografia comunei Brădeşti reprezintă un act de recuperare definitorie pentru clădirea profilului economic, moral şi cultural al comunei noastre. Avem nevoie ca astfel de demersuri ştiinţifice să se reediteze, atât pentru generaţiile viitoare […], cât şi pentru ca locuitorii satelor noastre să cunoască istoria, etnografia şi cultura comunei Brădeşti» (p. 5 sq.).

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Al Florin ŢENE: ASEMĂNĂRILE DINTRE ALEGERE, NORMĂ ŞI EXPRESIVITATEA POETICĂ ŞI RAPORTURILE DINTRE ELE

 Aserţiunea că principiile care explică valorile expresive ale limbajului artistic ca valori artistice ne îndeamnă să supunem această situaţie unei revizuiri. În acest context se pune întrebarea, firească, care sunt aceste principii? Primul ar fi, deoarece este cel mai vechi, şi trebuie amintit la început, datează de la Aristotel, şi el este acela al abaterilor, al devierilor de la normă. Aristotel a avut în vedere, fără să-l formulize astfel, acest criteriu, pe care l-a considerat esenţial în definirea specificului limbii poetice sau, cu un termen mai cuprinzător, al limbii artistice. Cuvintele unei limbi potfi, după Aristotel, comune şi diferite de uzul general, aşa cum specifică în Poetica. Printre acestea din urmă el include regionalismele, metaforele, podoabele şi în general toate mijloacele de expresie care se abat de la exprimarea obişnuită şi curentă. Limba poetică va trebui să fie un complex format din mai multe elemente. Claritatea, însuşire fundamental a exprimării, inclusive în limba poetică, este asigurată de întrebuinţarea fondului usual, comun al limbii. Aristotel distinge în limba poetică cuvinte care aparţin limbajului poetic, pentru motivul că acestea se  opun exprimării uzuale. Clasicul antic dă exemple de exprimare poetică datorită întrebuinţării unor cuvinte rare sau uno inversiuni neobişnuite în limba greacă uzuală şi care dobândesc prin aceasta calitatea de expresie poetică originală.

Aristotel introduce de fapt un criteriu care nu este exclusive lingvistic şi formal, şi anume acela al noutăţii expresiei, al puterii ei de evocare, rezultă dintr-o opoziţie, dar care rezidă nu în fenomenul opoziţiei ca atare, ci în valorile pe care expresia în cauză le-a dobândit pe această cale. Funcţia limbii poetice se caracterizează prin ceea ce aduce nou ea- iar aceasta este un criteriu estetic şi ţine de valorile positive ale comunicării – şi nu prin ceea ce nu este ea.

Principiul că stilul reprezintă o abatere, o deviere, prin care limba poetică se opune normei lingvistice, a fost formulat de Ch. Bruneau şi preluat de la acesta de P.Valery, aşa cum ne spune St.Ullmann. Definiţia stilului drept abatere (ecart) este făcută în termini negativi, adic ă aflăm din ea ce nu este stilul şi ce este el. În felul acesta s-a putut vorbi la un moment dat de stil ca anomalie, pornindu-se de la ceea ce este dat din punct de vedere lingvistic în sistemul limbii şi sugerându-se, deci, o realitate care contrazice sistemul, prin faptul că se înscrie într-o altă sferă de fapte, în domenii diferite ale cercetării. Pornind de la concepţia că limbajul poetic este o structură ce se opune limbii prozei, că este antiproză, stilisticianul francez Jean Cohen admite că stilul este o deviere, o violare a codului, ba  chiar „une faute”, cu rezerva – care este de fapt esenţială şi subminează, credem noi, principiul însuşi -, formulată astfel de către Solomon Marcus în Preliminarii ale poeticii matematice, publicat în „Viaţa Românească” (nr.9, 1967, p.142 şi urm.): „Credem că, întradevăr, nu e de ajuns să violezi codul pentru a scrie un poem. Stilul este o greşeală, dar nu orice greşeală este şi stil, iar eroarea suprarealismului a constat în faptul că a crezut uneori în acest lucru.”

Criteriul abaterilor de la normă în poezie a fost reluat de către Solomon Marcus care vede în acest criteriu al abaterilor factorul esenţial spre care converg direct sau oindirect toate celelate explicaţii ce s-au dat ori s-ar putea da în materie de limbaj poetic.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena BUICĂ: SPICUIRI DESPRE VIEŢUIREA MEA ÎN SPAŢIUL LIMBII ROMÂNE

BUICA-Elena-x7Comoara cea mai de preţ moştenită de la părinţi, fondul de aur în care spiritualitatea mea a putut vieţui, adevărat miracol al vieţii mele, a fost limba română, pentru care am devenit slujitorul ei pe viaţă, mai întâi ca profesoară de limba şi literatura română şi mai apoi prin scrieri.

Crescută în farmecul cuvintelor basmelor spuse de părinţi, din cea mai fragedă copilărie, mi se părea mult mai fascinantă această lume născută din cuvinte, decât viaţa pe care o trăiam aievea. Pentru mine cuvintele din basme aveau viaţa cea adevărată. Mi-amintesc o scenă din mica copilărie. Într-una din seri, l-am trezit pe tată din somn: Tăticule, a venit zmeul din poveste şi stă ascuns între hainele atârnate în cuier. Când bate vântul afară şi se leagănă felinarul, luminează hainele şi zmeul care stă ascuns acolo”. Tata s-a sculat spunându-mi: Să vezi ce îi face tata acum”. S-a dus la cuier, a bătut cu mâna hainele certându-l pe zmeu că a îndrăznit să vină la noi şi apoi fata tatei a adormit fericită că are un tată mai puternic decât un zmeu şi o poate apăra de orice primejdie.

Deşi am avut o copilărie fericită, zburdălnicind cu copiii de seamă mea, de lumea cuvintelor creatoare de frumuseţi, tot nu mă puteam despride şi în tovărăşia prietenilor mă preocupau găselniţe să le transpun în jocurile noastre de copii. Nu m-am desprins de lumea basmelor nici când am ajuns elevă la Şcoala normală. Seara, la internat, după ce terminăm de pregătit lecţiile pentru ziua următoare şi mai aveam ceva timp până la plecarea la dormitoare, pedagoga, domnişoara Sia, mă aşeza pe prima bancă cu faţa spre colege şi începeam să deapăn câte un basm, iar atunci când traista cu poveşti ajungea la fund, născoceam eu altele. Fascinaţia pentru cuvântul plin de frumuseţe a cărţilor n-a încetat niciodată. Mi-amintesc şi acum o altă întâmplare care s-a tipărit în mintea mea. În perioada cumplitei secete din 1947, clopoţelul care anunţa ora mesei era atunci cea mai mare bucurie. Într-o seară, s-a deschis uşa clasei şi pedagoga mă căuta plină de îngrijorare. Eram singură în sala de clasă, colegele erau la masă. Nu mă îndurasem să las cartea din mână. Ajunsesem la punctul culminant din Baltagul” lui M. Sadoveanu şi absorbită total, am uitat pe ce lume sunt.

În timpul adolescenţei, lectura devenise pentru mine aerul, apa şi hrana mea sufletească, încât prietenele mele mă ironizau că prea trăiam desprinsă de realităţile înconjurătoare. La facultate, la cursurile de folclor, de limbă literară, de stilisică, trăirile mele interioare erau în mare sărbătoare. Ca profesoară de limba şi literatura romană, n-am avut satisfacţie mai mare decât să văd strălucind în ochii elevilor mei bucuria descoperirii frumuseţii cuvântului, confirmarea că ei pătrund înţelesul cuvintelor, că nu învaţă mecanic. Căutam întotdeauna câte o glumiţă, o poantă, o trimitere la aspecte cunoscte din viaţa lor care să pună un strop de viaţă sau de umor în cuvinte. Mi-amintesc cum se distrau învăţând şi mai ales înţelegând, în timp ce predam definiţia frazei: două sau mai multe propoziţii legate între ele printr-un sens comun. Pentru ei acel sens comun” era prea abstract. Recurgeam la o glumiţă. Scriind pe tablă Un avion trecea pe sus şi-un câine sta pe coada lui îi întrebam cum comentează. Răspunsul era unanim: Nu e posibil, un câine nu poate să stea pe coada unui avion în timpul zborului”. Atunci interveneam: Dar cine a spus despre câine că stătea pe coada avionului? El stă pe propria lui coada, aflându-se pe pământ”. Şi trăgeam concluzia: aşadar, când într-o frază propoziţiile care o alcătuiesc nu au un sens comun, comunicarea este confuză”. Râdeam cu toţii în clasă de acest clenci şi în felul acesta limba română devenea pentru mulţi dintre ei o adevărată plăcere, exersând apoi astfel de alcătuiri.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian Lupu: Răbdarea Pământului şi Dorinţele Nestăvilite ale Omului – Gustul Aparte al Unei Povestiri

Îmi plac povestirile orientale, mai ales cele care încorporează înţelesuri adânci prin cuvinte bine aşezate şi puţine la număr. În vechime se considera că învăţături profunde puteau fi astfel transmise sub o formă accesibilă marelui public fără a se recurge la un limbaj abstract prin natura sa limitat doar la un număr redus de iniţiaţi. Şi de aceea, toate marile religii ale lumii au apelat constant la acest gen de comunicări narative uşor de memorat şi relativ simplu de înţeles.2013-08-18_191534

În tradiţia creştină sunt bine cunoscute pildele rostite de către Iisus din Nazaret alături de povestirea având un caracter fantastic şi cu simboluri încifrate, dar uşor de vizualizat, cunoscută sub numele de „Apocalipsa”. Rădăcinile acestei maniere de exprimare se află de fapt în tradiţia iudaică bine conturată în cărţile Vechiului Testament, care la rândul ei a preluat o mulţime de povestiri din literatura egipteană şi babiloneană. Cu alte cuvinte, prin intermediul rostirii de parabole, sau alegorii, s-a putut ajunge la transmiterea unor învăţături de mare valoare peste veacuri ajungându-se până în zilele noastre.

Un Înţelept în Vizită la Un Om Bogat

Se spune că un anumit om, ce avea o mulţime de bogăţii şi un palat impresionat, s-a gândit să cheme un înţelept pentru a-i arăta tot ceea ce a reuşit să acumuleze pe parcursul vieţii sale. Nu era un lucru neobişnuit pentru el să îşi etaleze avuţiile, dar de data aceasta era pentru prima oară când urma să arate chiar tot ce poseda.

Şi astfel, înţeleptul, de condiţie modestă, chiar săracă, a venit în palatul omului bogat pentru a vedea cât de multe lucruri se pot strânge de către o persoană pricepută şi chibzuită. Fiindcă, dacă acest lucru nu a fost clar de la început, omul bogat nu era necinstit în afacerile sale, dar deţinea o inteligenţă aparte în agonisirea de valori materiale.

Palatul era aşezat la vedere pe culmea unei înălţimi de unde putea fi distins cu uşurinţă de către călătorii care traversau oraşul din apropiere. Orice om şi-ar fi dorit să beneficieze de condiţiile oferite de către întinsa proprietate, fapt pentru care de-a lungul unei întregi zile omul bogat i-a arătat înţeleptului toate încăperile şi tot ceea ce ele conţineau.

Către asfinţit, obosiţi de toată această călătorie prin interiorul palatului, amândoi s-au aşezat pentru a vorbi. Imediat, bogatul l-a întrebat: „Nu-i aşa că eşti impresionat de tot ce am putut realiza în decursul vieţii? Nu-i aşa că palatul pe care mi l-am zidit este cu totul deosebit?” După aceea a continuat lăudându-şi talentele pe care le avea în a realiza tot ceea ce îşi propunea.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

-Doina DRĂGUŢ: DIALOG CU CONSTANTIN LUPEANU – UNUL DINTRE CEI MAI PROLIFICI SINOLOGI AI LUMII

Un mare (laborios, estet) sinolog al românilor este Constantin Lupeanu, cu aproape trei duzini de cărţi de literatură şi filosofie chineză, traduse şi publicate în principalele edituri ale ţării. Şi-a început activitatea de traducere în anii revoluţiei culturale, o mişcare politică de anvergură, care trimitea flăcărilor tot ce nu aparţinea muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor – o formulă pe măsura bunului plac al unor ideologi de extremă stânga.

Constantin Lupeanu a tradus mai întâi cărţi tolerate, pentru ca treptat să se îndrepte către literatura antică şi să se oprească îndelung asupra capodoperelor clasice. Sunt bine cunoscute succesele de librărie şi de critică ale unor cărţi precum romanele „Întâmplări din viaţa cărturarilor”, „Lotus de Aur”, „Vaza şi Prunişor de Primăvară”, „Osândiţii mlaştinilor2 (care îşi aşteaptă încă editorul pentru o ediţie completă), poeziile populare adunate de Confucius sub titlul „Cartea poemelor” sau, în anii din urmă, romanul clasic moralist de aventuri amoroase „Rogojina de rugă a cărnii”, şi mai ales miraculosul roman fluviu esoteric Însemnarea călătoriei spre vest şi multe altele. (O listă a cărţilor sale se găseşte pe internet, pe blog sau pe facebook, cu accesarea numelui traducătorului.)

Constantin Lupeanu a fost diplomat şi ambasador al României în China, Thailanda, Vietnam, Singapore. El a împletit admirabil activitatea de diplomat cu aceea de scriitor şi traducător. I-am solicitat cărturarului român un interviu şi a fost de acord să stăm de vorbă, respingând de la bun început cuvântul interviu, care i se pare convenţional, rece.

–-–––––––––––

LUPEANU-Constantin-wbDoina DRĂGUŢ: Bine te-am găsit! Trăieşti în Bucureşti, cu toate că te ştiu de pe alte meleaguri. Cum te-ai obişnuit cu viaţa capitalei?

Constantin LUPEANU: Bucureştiul mi-a plăcut de la 14 ani neîmpliniţi, când i-am călcat întâia oară caldarâmul, pesemne că viaţa anterioară mi-am petrecut-o într-o metropolă cu zeci de milioane de oameni. Apoi, sunt domenii ale vieţii, politica, de pildă, care îţi cer să trăieşti în capitala ţării, dacă li te dedici. După studiile de bază în satul natal, Murgaşi, întemeiat de străbunii mei arimi, am urmat liceul în Craiova, oraş elegant ca o vază de cristal, la actualul Colegiu Carol I. Pe vremea aceea se numea Colegiul popular Nicolae Bălcescu, şi ne amuza, dar ne şi ambiţiona vorba de respingere care circula prin oraş: „La Colegiul popular/ Intri bou şi ieşi măgar…”

Doina DRĂGUŢ: Între timp, poezia persiflatoare dispăruse, clădirea liceului a găzduit ani de zile Teatrul Naţional craiovean, absolvenţii colegiului îşi făceau un nume, fiind la rândul lor profesori, jurişti, ingineri, medici, scriitori şi actori, mai mult sau mai puţin renumiţi, dar buni profesionişti, de valoare, utili… Îmi amintesc…, era prin octombrie 2011, când am primit, prin e-mail un material de la Constantin Lupeanu pentru revista „Constelaţii diamantine”. Era proză scurtă şi se numea „Când Gebb”. Nu mi-ai spus că eşti diplomat, nu mi-ai spus că eşti scriitor, nu mi-ai spus că eşti traducător, nu mi-ai spus că eşti sinolog, dar mi-ai spus, cu un fel de mândrie, că ai făcut liceul la Carol I, din Craiova, şi că eşti oltean. Şi eu mi-am tocit coatele pe băncile aceluiaşi liceu, la câţiva ani după tine…

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

GRUPUL ROMÂN DE PRESĂ ȘI INIȚIATIVĂ CIVICĂ

STIMATĂ DOAMNĂ, STIMAT DOMN,

     Confratele și colaboratorul nostru, scriitorul și profesorul universitar Florentin Smarandache ne-a recomandat personalitatea Dumneavoastră spre a vă adresa invitația de a fi alături de noi în ziua de 31 August 2013, la manifestările care celebrează ZIUA LIMBII ROMÂNE, prospăt instituită prin Legea nr.53 /2013.

     Întrucât aceste manifestări sunt prevăzute, la modul complex, a se desfășura în mai multe locuri, vă trimitem în atașament broșura-îndrumar care prevede locurile, modalitățile de participare și facilitățile pe care le punem la dispoziție, precum și un program al spectacolului central care va avea loc la Sfinxul de pe Platoul munților Bucegi, alături de antena de la Coștila, prin care dorim să ne aflăm în legătură video și audio, în timp real, cu cât mai multe localități și comunități românești din țară și străinătate.

     Așadar, fie participând la manifestarea noastră de pe Platou, fie la cele din București și Chișinău, fie organizând manifestări în locurile Dumneavoastră, fie intrând în legătură on-line cu noi prin Internet și Skype, vă invităm să fim alături în ziua de 31 august, realizând o mare întrunire virtuală a comunicării frățești în limba română, oriunde ne-am afla.

Așteptându-Vă, cu cele mai alese sentimente,

 

Corneliu LEU

 5 BROSURA INDRUMATOR (pdf)

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: FIESTA TOTAL

 CSG-X5-wbA crede că expresia maximă a luptei taurine se concentrează în spectacolul bine regizat, desfăşurat în arenele special amenajate în acest scop – corida – ar fi o eroare de neiertat şi o nedreptate făcută tradiţiilor şi culturii naţiunii spaniole. Cine porneşte de la premisa că fenomenul corida (span. corrida) ar fi baza confruntării dintre taur şi om uită să ia în calcul sărbătorile populare, care se desfăşoară pe tot parcursul verii în toate zonele Spaniei, evenimente care atrag mult mai mult public decât dansul toreadorilor din ring. Nu degeaba spaniolilor le place să-şi privească ţara ca pe o „piele de taur întinsă la uscat”! O privire fugară aruncată pe harta peninsulei confirmă fantezia lor.

Din cele aproape şaptesprezece mii (!) de festejos taurinos care se înregistrează anual în Spania, doar cincisprezece la sută au loc în arene, cu intrare pe bază de bilet. Majoritatea manifestărilor de acest gen se rostogoleşte zgomotos direct pe străzile localităţilor aranjate fotogenic, în straie de sărbătoare. De când s-a inventat corida au existat şi encierros – denumirea dată curselor ocazionate de mânarea vitelor către sau dinspre arena destinată luptei „oficiale”. Ele s-au cristalizat ca alternativă binevenită poporului de rând.

„Pe acoperişuri, pe stâlpii felinarelor, prin cele mai neaşteptate locuri atârnă ciorchine flăcăi şi bărbaţi în toată firea” – descria la 1966 Juan Goytisolo în romanul său „Señas de identidad”. Femeile ţipă isteric, provocând taurul şi aţâţând bărbaţii, mulţimea entuziasmată urlă în 2013-08-18_185840mod barbar, toată lumea combate, cu toate mijloacele. „E un public simplu, primitiv, fără turişti…, fără Señoritos cu pălării mari, cu boruri largi şi ţigări de foi, fără femei frumoase, cu piepteni în păr şi mántile fistichii, instalate comod în rândul din faţă, fără anglosaxone frigide, avide de senzaţii autentice, în căutare de emoţii tari.” Taurul este alergat şi vânat cu metode identice celor din vremurile preistorice. Comparată cu această barbarie, corida e un joc civilizat, aproape un balet s-ar putea spune. Între timp s-au înăsprit legile, protectorii animalelor protestează, politicienii şi statul se străduiesc să pondereze brutalitatea unor practici, restrângând şi suprimând, riscând adesea confruntarea cu mânia populaţiei şi pierderea votului unei mase considerabile de cetăţeni.

Pentru mozos – protagoniştii bipezi ai acestei alergări – mânarea vitelor în tumult este prilej de aventură, un joc periculos cu focul şi o ocazie binevenită de a-şi demonstra curajul şi bărbăţia. Pe nimeni nu preocupă idealurile înalte pentru care se înfierbântase pe vremuri scriitorul Ernest Hemingway, cel care, prin scrierile sale a conferit celebritate cursei de pe străzile oraşului Pamplona. În realitate, ocupaţi cu probarea propriei lor vitejii, los mozos nu au timp pentru considerente estetice; nevoia de a demonstra superioritatea inteligenţei faţă de forţa brută a naturii sau conflictul dintre cultură şi haosul necivilizat joacă aici un rol cât se poate de secundar. Detalii precum atinsul taurului, înmuiatul batistei în sânge sau tăierea cozii şi înmânarea ei învingătorului au o semnificaţie mult mai adâncă, ducând cu gândul la unele ritualuri arhaice şi la obiceiuri perpetuate din antichitate.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dumitru ICHIM- POEME ÎNDURERATE

 EL GRECO

 ICHIM-Dumitru-xwb

De-o viaţă întreagă ne-am certat  pe Moarte,

gâlceava încâlcind pe amândoi.

Nu-i moştenirea mea,

frământul Tău de mână?

Sau numai cu-mprumut

mă-ngădui înapoi?

 

Azi Te-ai mutat albastru de departe

şi mi-ai lăsat râvnita brazdă-n plus.

Ce pot să fac cu toată moartea-ntreagă

când ai înfipt în mine şarampoi,

iar numai jumătate-s Iisus?

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dan CARAGEA – ROMEO NIRAM: ESEU DESPRE ESEU

 Două dintre cele patru cicluri pictate până acum de Romeo Niram au fost intitulate, într-un mod încă nedesluşit, „eseuri”: „Eseu despre luciditate” şi „Eseu despre neluciditate”. Sunt întemeiat să cred că primul este un împrumut după cartea omonimă a lui José Saramago, în timp ce ultimul (dar, cronologic, anterior) a fost botezat, prin contrast, retrospectiv. Să fie vorba de o preluare (omagială), motivată de fascinaţie, de o „coincidenţă” apăsată de intenţii comune sau de o simplă criză de imaginaţie? Răspunsul nu este nici singular şi nici limpede.AFIS-MIRAM-ELIADE-EXPO2007-WB

Reflectând mai stăruitor, am înţeles că eseul este, la Niram, însăşi structura creatoare a operei. Şi asta pentru că artistul insistă asupra lui atât denominativ cât şi procesual ― e „atelierul” imaginarului său, dacă mă pot exprima aşa.

Culturaliceşte vorbind, genul apare mai întâi în literele europene, prin publicarea celebrelor Eseuri (1580) ale lui Montaigne, ca modalitate fragmentară, pornind de la unele experienţe existenţiale şi individuale ale autorului.

Astăzi eseul (ca formulă literară) pare traversat de un anume disconfort sau suspiciune faţă de valorile instituite, ceea ce-i permite scriitorului ca ideile să ţâşnească fără acea şlefuire absolută dictată de genuri mai procustiene. În acest sens, eseul devine un exerciţiu de libertate împotriva disciplinării tensiunilor şi contradicţiilor ideatice. Este Niram departe de această înţelegere?

Dacă am trece la teoria plasticii, am putea afirma că eseul plastic are aceeaşi funcţie de rezistenţă, că recunoaşte caracterul provocator, violent uneori, dar şi arbitrarietatea relaţiei dintre semne, precum şi a relaţiei pe care acestea o stabilesc cu spectatorul sau cu propria cunoaştere. Astfel, ceea ce un eseist plastic propune lumii nu este un lucru nici comod, nici conformist, nici neutru, nici autoreferenţial. Pe de altă parte, aşa cum vedem la Niram, lucrările surprind formal şi stilistic, având o concepţie autonomă, impură, mediată şi care apelează la reflecţie critică pentru justa lor receptare. Raportat la poezie, eseul plastic preia plăcerea ei ludică, făcând ca realitatea şi fantezia să se îngemăneze; la fel, rigoarea metodică şi imaginaţia. Metaforele, „imaginile”, pulverizează de multe ori coerenţa semantică, devenind „dizertaţie”, digresiune, însă conceptele, dacă le sesizăm, recapătă mult din puritatea originară a ştiinţei sau filosofiei. De aceea, eseul plastic este, în chip esenţial, interpretare.

Experienţă intelectuală trăită de pictor e, fireşte, subiectivă, dar mereu împărtăşită. O propunere deschisă, cordială, să spunem, dar polemică în fundamente, şi care depinde de spectator pentru a-şi produce efectul. Menirea pictorului este aceea de a ne arăta insolitul vieţii, dimensiunea umană şi istorică într-o formă mobilă, caleidoscopică, dar cu o profundă simpatie.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Theodor CODREANU: „REVELAŢII” ŞI FRONDĂ

IANCU-VALE-Ion-REVELATII-copWBLiteratura română postdecembristă e un teritoriu ciudat, împărţit pe feude (germinate încă din perioada comunistă), de care populaţia şi guvernele, în ansamblu, par să nu mai aibă nevoie. Dacă ceva „zgomot” de fond mai fac actorii, maneliştii sau regizorii de film, literatura a intrat într-un anonimat durabil, din care mai ies anumite grupuri care şi-au creat aura „elitismului” fiindcă, bunăoară, l-au susţinut politic şi ideologic pe un politician viclean, supra­dimensionat, atâta vreme cât s-au înfruptat binişor, în tăcere, din fondurile ICR, deveniţi gălăgioşi acum că sunt „persecutaţi” şi nerecunoscuţi ca vedete la o manifestare a cărţii de la Paris, preferat în locul lor fiind Nicolae Breban, cu adevărat unul dintre cei mai mari scriitori români şi europeni, dacă îl comparăm cu firavul eseism şi textualism al răsfăţaţilor zilei. În rest, tăcere, spre a nu deranja măreaţa făurire a capitalismului românesc de „cumetrie”. Pe bună dreptate, Adrian Alui Gheorghe observa, recent: „Dacă mâine nici un scriitor român contemporan nu ar mai accepta să publice în România, sunt convins că nicio instituţie a statului nu ar tresări, nu s-ar impacienta. Poate că faptul ar trece chiar neobservat. Pentru că scriitorii nu sunt mineri sau lucrători la metrou.”

Cu atât mai mult nu sunt observaţi „scriitorii de provincie”. Unul dintre ei este şi Ion Iancu Vale, poet care se încăpăţânează să nu scrie precum colegii săi postmodernişti, preţuit, pentru asta, de câţiva scriitori de primă linie, precum Constanţa Buzea (1986), Mircea Horia Simionescu şi Cezar Ivănescu (1997), opiniile critice ale acestora fiind reţinute de autor ca parte finală la noul său volum intitulat Revelaţii. Poeme şi poezii din deasupra şi din dedesubt, texte scoase din sertar de dinainte şi de după 1989.

E un spirit de frondă în poemele lui Ion Iancu Vale, dacă ne raportăm la postmodernismul generaţiei sale, deşi acest spirit nu contravine modernităţii de fond a scriiturii, mai apropiată de ceea ce numim astăzi transmodernism. Mircea Horia Simionescu a observat tonul frust, caustic, iconoclast şi chiar „anarhist” al scriiturii lui Ion Iancu Vale, aşezându-l în tradiţia Aron Cotruş, Octavian Goga, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, iar, temperamental, apropiindu-l de Esenin, capabil să-şi contureze o mitologie personală. Cu astfel de texte evocând generaţia „furioşilor” anglo-saxoni în variantă românească, poetul nu avea şanse să treacă de cenzura comunistă decât cu mare greutate. Iată de ce el îşi poate construi, astăzi, cărţile din material de sertar, ceea ce puţini o mai pot face.

Ne aflăm în faţa unei construcţii din poeme de natură diferită, dacă nu contrastantă: poeme ample, în vers liber, viguroase expresiv, dominante în prima parte, stau alături de texte concentrate, aparent „senine”, multe cantabile în vers clasic şi în prozodie folclorică. Deşi inegală ca valoare expresivă, cartea lui Ion Iancu Vale atestă un poet de excepţie, diagnostic pus încă de Cezar Ivănescu, în 1997. Şi mai mult de atât – original.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Sergiu GĂBUREAC- TABLETA DE WEEKEND (41): SALUTĂRI DIN PIATRA-NEAMŢ

Să revii într-un loc, în care ai stat decenii, e ca şi cum ai veni acasă. Te bucuri de fiecare dată, de cum vezi primele imagini cunoscute. Ţi se umple inima când constaţi noutăţi în aspectul oraşului. Te întristezi la vederea unui loc, care, între timp, s-a deteriorat sau nu mai arată cum trebuie.GABUREAC-Sergiu-2-WB

Plaiul nemţean cuprinde cele mai multe vetre de lumină de pe întinsul României. Lanţul energetic spiritual e fiabil aici. De la începutul lumii actuale. Să fie ăsta secretul tinereţii permanente a arealului de sub piscurile Ceahlăului?

Muntele  sfânt  al  strămoşilor, strămoşilor  noştri plin  de  megaliţi ce te  duc  cu gândul la turismul primordial sau la Războiul lumilor. E o stare de linişte în toate. Pe stradă, linişte, în cartiere, linişte, pe potecile pădurilor, linişte. Doar prin bucătării auzi zgomot de veselă şi tacâmuri. Mai mereu, la aceleaşi ore. Apoi, linişte, linişte, linişte! Pe la sărbători, ceva gălăgie, creată de invazia unor venetici. Pentru scurt timp.

*

Trenul intră, viguros, în gara ce se pregăteşte să-şi aniverseze centenarul pe 13 septembrie a.c. Cele trei vagoane, de pe timpul democraţiei populare Dej, pocnesc din toate mădularele şi varsă pi pironul, adus la standarde europene, câţiva călători, printre care şi participanţi la simpozionul de a doua zi. Gara aşteaptă calm tăierea panglicilor, precum şi panglicele pe care le vor scoate autorităţile locale şi naţionale la evenimentul anunţat. E ca o mireasă la cel mai bun cosmetician! De data asta, a venit cosmeticianul.
Pe zi ce trece mai adaugă ceva. Sus, văd denumirea staţiei. Strămoşii cunoaşteau bine limba română.

Greu de tot şi cu ortografirea corectă a numelui urbei: Piatra-Neamţ. Chiar şi cei meniţi să o respecte şi să o promoveze neglijează cratima. Ce reguli gramaticale? Schilodesc biata limbă română, scris şi oral, nonstop. Pe mail, pe facebook, la radio, tv, oriunde apucă! Toţi par grăbiţi. Spre ce? Pare de domeniul paranormalului. Programatorii de la Facebook, americani get-beget, scriu în limba română cu diacritice, iar noi, românii, stâlcim, la fiecare tastare, propria limbă! Actualii, în număr tot mai mare, inclusiv cei cca 3,5 milioane de conaţionali ce folosesc această reţea de socializare, nu mai ştiu de existenţa literelor alfabetului românesc: Ă, ă, Â, â, Î, î, Ş, ş, Ţ, ţ. O lecţie mai dură, nu cred să existe pe acest canal de comunicare. O fi greu să-ţi setezi calculatorul pe limba ta maternă? De fapt, aici se face distincţia între un intelectual şi restul ţugulanilor. Alfabetizaţi!

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Vasilica ILIE: TAINA SCRISULUI – CUVINTELE MELE DE SUFLET

2013-08-18_190318Mă identific ca o primăvară, întrucât sunt născută într-o frumoasă lună a acestui anotimp, aprilie, 02, şi cum oare sa fie sufletul meu, decât un spirit tânar, plin de iubire, ca şi anotimpul în care se plăsmuiesc iubirile, în care totul reînvie la viaţă? Creaţiile mele reprezintă gândurile, ele sunt  cuvintele mele de suflet, în ele am picurat cele mai frumoase sentimente de iubire, în ele vibrează simfonia primăverii, simfonia de dor, a iubirilor  neâmplinite, a iubirilor care vin si mor. Îmi place muzica de toate genurile, cu ea trăiesc visurile mele, prin ea mă hrănesc cu iubirea si îmi menţin spiritul tânăr, cu ea mă înalţ  până la ceruri, mă joc cu razele soarelui, cu stelele, uneori cânt împreună cu îngerii simfoniile anotimpurilor, alteori mă ascund după un nor şi plâng odată cu el, dar de cele mai multe ori mă identific cu acele culori ale curcubeului după ploaie. Ce poate să fie mai frumos, să fii un curcubeu, să înfrumuseţezi cerul şi să aduci culoare şi bucurie oamenilor, după un potop de ploaie? Iubesc tot ce mă înconjoară: oamenii, plantele şi animalele. Fără aceste „vieţi” eu nu pot exista în acest Univers, mă bucur pentru fiecare clipă trăită aici, pe Pamânt. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit Viaţa şi că m-a înzestrat cu o inimă mare şi un suflet larg, unde încap toate frumuseţile acestei vieţi şi că, la rândul meu, pot  dărui  din aceste comori semenilor mei. Ce poate să fie mai frumos ca tu să poţi dărui iubire şi bucurie, şi să te simţi împlinit şi mulţumit sufleteşte?

Scriu din prea plinul sufletului. Simt nevoia să mi-l „descarc” prin ideile, trăirile mele, care s-au acumulat de-a lungul anilor, să le transform în subiecte şi imagini ca şi cum le-aş desena mai întâi pe un ecran al creierului, apoi, alunecând ca pe un tobogan, le transform în cuvinte. Este pur şi simplu un angrenaj pe care îl fac din plăcere şi apoi prin acest exerciţiu îi hrănesc şi pe alţii cu bucăţi din sufletul meu căci ce este să scrii o poezie sau o proză, decât să transmiţi emoţii şi vibraţii celor care te citesc?

Mi-am hrănit sufletul de-a lungul vieţii cu frumos, fără resentimente. Tocmai de aceea, sufletul reprezintă muzeul meu spiritual, bogat în energii pozitive, fiindcă am ştiut să culeg esenţa lucrurilor care m-au reprezentat, respectul de sine şi faţă de ceilalţi oameni. Dacă am ales ca gândurile mele să le împletesc în cuvinte, a fost pentru că ele s-au imprimat în sufletul meu ca o carte pe care vreau să o iau cu mine în veşnicie, la judecata de apoi, să reprezinte chiar concluziile scrise în procesul de încheiere cu viaţa.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Mitrofan CIOBANU, Svetlana COJOCARU, Alexandru ŞUBĂ, Tatiana ROTARU – MATEMATICIANUL MIHAIL POPA LA CEAS DE GLORIE

 130 de ani de zbucium pentru soluţionarea problemei lui Poincaré

Din istoria matematicii2013-08-18_155024

A vorbi despre matematică sau despre matematicieni este o provocare cu riscul de a rămâne neînţeles sau chiar respins din start. Ne-am propus acest lucru, noi, semnatarii materialului, să prezentăm unele informaţii cât mai accesibil pentru cititorii noştri cu un nivel înalt de instruire, cu atât mai mult că în viaţa matematicienilor de la Chişinău, şi nu numai, s-a produs un eveniment extraordinar, la care astăzi ne vom referi.

De mult au apus vremurile când disciplinele de cercetare încă nu erau constituite strict, iar dialogul dintre reprezentanţii lor era un mod normal de existenţă şi  colaborare. Dar secolul al XIX-lea a adus civilizaţiei umane mai multe descoperiri surprinzătoare. O mare parte dintre ele constituie rezultatul analizei logice a  fenomenelor sau a celei matematice: Gauss a descoperit prin calcul asteroizii Ceres, Palass, Vesta, Iunona; Galle, de asemenea, în  baza calculelor a identificat planeta Neptun (1846); Mendeleev, pornind de la masa atomică, a sistematizat elementele chimice şi a anticipat existenţa a multora noi; Schliemann, în baza descrierilor lui Homer a determinat locul amplasării Troiei etc. Anume cercetările matematice au contribuit la rezolvarea unui şir de probleme, care a frământat minţile savanţilor timp de aproape 2500 de ani, începând cu Platon, Aristotel, Euclid, Arhimede, precum şi la crearea a noi discipline în domeniu.

La începutul secolului al XX-lea matematica a proliferat într-atât, încât ea s-a transformat, vorbind la figurat, într-un Regat al Universului Ştiinţei, deşi acest cuvânt din greacă înseamnă „învăţare”, „studiu”, „ştiinţă”. Considerăm incontestabil faptul că ştiinţa este şi o artă, o artă a profunzimii şi a forţei cugetului uman. Puţin mai înainte, în sec. al XIX-lea, genialul matematician francez Henri Poincaré (1854-1912) a creat noi domenii de cercetare ca topologia, teoria calitativă a sistemelor dinamice etc. A formulat o serie de probleme, soluţionarea cărora determină dezvoltarea în continuare a ştiinţei. Una din problemele faimoase ale teoriei calitative a ecuaţiilor diferenţiale este „Problema Centrului şi a Focarului”, formulată de Poincaré cu 130 de ani în urmă, varianta generalizată a căreia a fost rezolvată recent de către matematicianul moldovean, profesorul universitar Mihail Popa, cercetător ştiinţific principal al Institutului de Matematică şi Informatică (IMI) al AŞM, personalitate excepţională a lumii academice, fondator al şcolii ştiinţifice Algebrele Lie şi sisteme diferenţiale.

Profesorul Mihail Popa pe parcursul a mai bine de 40 de ani a demonstrat calităţi de talentat savant şi organizator al cercetărilor ştiinţifice. A ocupat funcţiile administrative de secretar ştiinţific (1980-1999), director-adjunct (1999-2006) şi director al Institutului de Matematică şi Informatică al ASM (2006-2010). În urma expirării termenului de director al IMI de la 1 aprilie 2010 este angajat în calitate de cercetător ştiinţific principal în Laboratorul  ecuaţii diferenţiale.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dan CARAGEA – SPECTACOLUL STRĂZII

Străbătând străzile şi privindu-i pe trecători, înţelegem că manifestările estetice ale corpurilor umane aflate în mişcare sau în repaus se înscriu în modul istoric în care colectivitatea idealizează plăcerea. Este vorba de (auto)reprezentarea stradală ca exerciţiu ce poate preceda percepţia estetică a operei de artă şi care se întemeiază, ca orice estetică de altfel, pe o erotică când mai camuflată, când mai ostentativ expusă.2013-08-18_154028

Corpul privit în acea fugară scrutare pe stradă este însuşi obiectul plăcerii, indiferent de gradul ei de sublimare: de la dorinţa frustă, la contemplare, de la nevoia de posesie, la fantasmatica inepuizabilă a reprezentării dorinţelor.

Arta nu alterează condiţia de obiect a corpului şi nici nu poate stăvili manifestarea dorinţei, oricât ar cere-o educaţia represivă, ci introduce doar atemporalitatea ca pe o trăsătură esenţială. Dar oare fotografia unei simple trecătoare sau a unei prostituate nu este şi ea obiectualitate atemporală? La un asemenea reproş, arta va încerca să capteze frumosul (adică percepţia ei estetică) într-un interval care exclude, pe de o parte, banalul, iar, pe de alta, pornografia, fără a-şi putea decide totuşi limitele restrictive. Perceperea corpului uman, cu precădere a celui feminin, este cea dintâi şi cea mai importantă condiţie a trăirii adevăratei experienţe artistice.

De câte ori nu s-a spus despre o femeie frumoasă că este ca o „cadră”, ca un tablou. Altfel spus, o operă vie de artă. Fireşte că afirmarea unei astfel de frumuseţi nu amăgeşte doar temporalitatea, ci se revendică dintr-un model, dintr-un arhetip estetic pe care îl purtăm în minte şi care se poate modifica după împrejurări, vârstă şi experienţe. Dar plăcerea atingerii trupului unei femeie nu se poate asemăna nici cu jocul cu o păpuşă gonflabilă, nici cu mângâierea unei statui feminine a lui Bernini sau Rodin, a cărei atingere are gingăşia rece şi tumulară a bronzului sau marmurei.

Oricum, femeia este, în spaţiul stradal cotidian, ca şi în spaţiul mai intim al unei cafenele sau ceainării, un spectacol cu un unic actor, în regia fantasmelor masculinului care, în felul acesta, îşi satisface vizual dorinţele carnale.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Al Florin ŢENE: EROSUL CA ARTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII – LEA ROMÂNESC

TENE-Al.-Florin-wbVeacul al XVIII-lea a fost văzut adesea de unii istorici romantici europeni ca „secolul fericirii”, dar pentru români s-a dovedit a nu fi  fost „fericit”. Dimpotrivă, locuitorii spaţiului carpato-danubian, care nu aveau, încă, conştiinţa de românitate, au trăit  o epocă apăsătoare. Stăpânirea străină, războaiele, jafurile şi amputările teritoriale, au făcut ca viaţa să pară un calvar în care traumatismele istorice lăsau arareori clipe de linişte. Dar cum putea o asemenea realitate istorică să procure şi clipe de iubire între sexe? Răspunsul este simplu. Viaţa şi sentimentele omeneşti nu puteau fi oprite de vicistitudinile vremurilor. Omul este dotat de Dumnezeu cu acest nobil sentiment, specific numai speciei umane, şi el se afirmă indiferent de vremuri şi anotimpuri.

În acest context istoric motivul erotic era întreţinut de cărţile populare. Acestea s-au bucurat la noi de receptivitate abia în secolul XVIII, chiar dacă în unele cazuri primele lor traduceri datează din perioada anterioară. Este vorba de Alexandria, foarte mult gustată în vechea noastră cultură, scriere pigmentată de scene ale iubirii „la prima vedere”, precum aceea în care Neatinav se arată „săgetat la inimă de frumuseţile”  Olimpiei, aşa cum le găsim în „Cărţile populare” (volumul I, pag.14). O întreagă moştenire sentimentală cathară era cuprinsă în această literatură, precum şi în „Istoria Troadei”, cu portretul ideal al frumuseţii feminine, ilustrată prin Elena („mai frumoasă decât toate muierile dă lume, că unde o vedeai, părea-ţi că iaste zugrăvită, cum spun la istorii”), cu ipostazierea iubirii (şi-au găsit vremea şi-au început a-şi arăta dragostile   unul către alt), dar cu încheierea severă a morale creştine, ce înfiera adulterul: „Vedeţi, fraţilor, ce-au făcut spurcata Elena şi cu spurcatul Alexandru Parij? Aceasta agoniseau dragostele muiereşti…”.

Erotica se dovedea o component mult mai întinsă a vechilor cărţi populare. Pe acest fundal s-a întemeiat Sindipa, presărând lecţii morale despre iubire şi ispitele sexului frumos. În acest context, mai bine este reliefat în Istoria lui Imberic, povestea tinerilor îndrăgostiţi care au fugit în lume, sau în Erotocritul, în care eroul „s-au nebunit de dragostea Aritusei”, ca şi eroina în cauză care „se arde şi frige pentru dragostea lui”, ambii jurându-şi în final „pîn’ la moarte să ne aşteptăm cu curată ficiorie” (ibidem, vol.II,p.71).

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

George ROCA – O PIESA DE TEATRU ROMÂNEASCĂ FACE VALURI ÎN NOUA ZEELANDĂ

Festivalul de Artă Românească „Doina 2013” din Auckland, Noua Zeelandă.AFIS-MAGURA-xwb2

*

Atmosferă de sărbătoare în sânul comunităţii româneşti de la capătul lumii.

*

Premiera piesei de teatru Măgura”, de George Smarandache – un succes absolut.

*

Aplauze repetate a sute de spectatori neo-zeelandezi de toate neamurile!

DOINA-MAGURA-PREMIERA-wbMulţi şi-au pus întrebarea: De ce o piesă de teatru românescă şi de ce Măgura dramaturgului George Smarandache… la capătul lumii? Să incercăm să dăm o explicaţie urmărind evoluţia evenimentelor!

Primarul municipiului Slatina, domnul Minel Prina afirma: … «Măgura» este, cu adevărat, o poveste de dragoste; o magică întâlnire cu ceea ce este profund şi tainic în tradiţia şi folclorul românesc. Pornind de la o poveste de dragoste dintre doi tineri ce trăiesc în mediul rural, piesa de teatru cuprinde un spectacol amplu al vieţii, al condiţiei, obiceiurilor pământului în care omul de rând şi-a dus şi îşi duce existenţa, într-un cuvânt spus, o exegeză a spiritualităţii ţăranului român cu toate etapele vieţii sale. Mesajul acestei piese, dar şi noutatea modului de exprimare vine să demonstreze publicului larg faptul că viaţa este o scenă de teatru şi fiecare individ este un actor care îşi joacă propriul rol. Sper că acest proiect să aducă în inimile românilor de pretutindeni un crâmpei din nostalgia locurilor natale şi să aline dorul provocat de distanţa fizică care-i desparte de acestea şi în acelaşi timp să prezinte publicului neozeelandez o parte din spiritualitatea şi tradiţiile poporului român”.

Spectacolul Măgura” dramatizare după romanul Lumea satului” de George Smarandache a fost pus în scenă de un grup de artişti amatori din comunitatea românilor din Auckland, Noua Zeelandă, avându-l ca regizor pe binecunoscutul actor  Claudiu Bleonţ de la Teatrul Naţional Bucureşti. Este un spectacol care a ajuns la inimile tuturor. Realizat în mod profesionist, cu idei bune la nivelul intervenţiei regizorale şi cu multă energie şi inventivitate când vine vorba despre mişcarea scenică şi coregrafie. Laudele se cuvin desigur, actorilor amatori care au făcut cu bine faţă ritmului strâns al momentelor coregrafice şi au încearcat să-şi depăşească limitele. Un alt merit care se atribuie acestora este însuşirea personajelor şi patosul cu care şi-au interpretat rolurile. Distributia al fost următoarea: Claudiu Belonţ, Irina Pegler, Constantin Pucu-Roşu, Delia Giurgiu, Dragoş Radu, Laura Axinte Iugan, Alex Stan, Alexandru Giurgiu, Calina Tătaru, Sabina Giurgiu, Lavinia Macoviciuc, Dana Gascu şi Mariana Popa. Lumini şi sunet: Cristi Giurgiu, Julia Giurgiu. Organizatorii: Adina Giurgiu şi Lucreţia Macoviciuc. Deci peste tot… familia Giurgiu a fost la înălţime! Sincere felicitări din partea autorului acestor rânduri. Ecourile aplauzelor au ajuns până şi în… Australia!

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ioan LILĂ – ITACA

ITACA – Revistă de cultură a scriitorilor din diaspora romanească

anul 1 nr. 2 (aprilie, mai, iunie 2013), Dublin.

Nu pot să trec cu vederea calitatea revistei (editura „Transilvania”, cu ISSN-ul înregistrat la Baia Mare (mihai_ganea10@yahoo.com): coperţi cartonate cu reproduceri (imagini) color (policromie) –pentru care motiv trebuie să-i felicităm pe creatorii acestei minunăţii, pentru că, în plus, paginile d2013-08-18_154901in interiorul coperţilor (şi nu sînt puţine, 100) sînt de o calitate exemplară!

Trebuie să-i pomenim aici şi pe partenerii revistei „Itaca”: „Cetatea lui Bucur” şi „Carte şi arte” – „port@leu” – revistă gîndită de maestrul Corneliu LEU !

Titlul revistei este bine ales: „Le roman (Ulysse) relate les pérégrinations de Leopold Bloom et Stephen Dedalus, à travers la ville de Dublin lors d’une journée ordinaire. L’action commence le 16 juin 1904 à 8 h 00 pour se terminer dans la nuit aux alentours de 3 h 00.”

Revista are trasată, încă de la prima pagină, orientarea graţioasă prin lumea literelor, care nu poate fi una de complezenţă, ci bazată pe valoarea interioară a scriiturii, după cum bine a scris Viorel PLOEŞTEANU, referindu-se la fabricarea la suprafaţă a actului cultural. « produs sintetic » ? se întreabă domnia sa, cu observaţia judicioasă că această piesă dramatică pe care o trăim nu este scrisă pentru noi ! Excepţională este observaţia că, în balanţa dintre bine şi rău, intervine adesea ura. Oprindu-ne puţin în acest port primitor al gîndirii, trebuie să argumentăm cu poezia erotică graţioasă a unei domnişoare, Nuţa Istrate Cângan (SUA). Ar trebui, de fapt, să citez toate poeziile, pentru că în fiecare vers se ascunde o delicată metaforă : «lasă-mă să gust cu poftă/  din secunda aceasta/ în care trupurile noastre se ating.» O altă poetă, ce a şi fost premiată, este Delia GROSU (19) ani : «se aşează praful peste tălpile mele» – cu trimitere subtilă la Lucian BLAGA : «O fată frumoasă e/ o închipuire ca fumul/ de ale cărei tălpi, cînd umblă/ s-ar atîrna ţărîna şi drumul.», dacă mai ţin bine minte !

Uimitoare această revistă! Pagini dense, bine scrise, poezii şi note de lectură, proză, articole şi, deja, un concurs de poezie intitulat sugestiv «Peregrinări» – cum se putea altfel, referindu-ne la Ulysse (Ulysses în engleză)?

Ioan LILĂ, iulie 2013, Franţa

De CLB

Dan CARAGEA: FOTOMEMORII

2013-08-18_185030Ori de câte ori răsfoiesc un album cu fotografii personale, încerc, din colecţia de instantanee, aranjate de obicei cronologic, să „refac” permanenţa corpului meu, după un principiu de identificare, din acea sumedenie de imagini (fotografii) mai vechi sau mai noi. Prin imaginea pe care o am despre corpul meu, eu nu mă pot regăsi pe deplin în nicio fotografie din album, căci pozele mi se par doar ipostaze disperse în care mă recunosc, despre care ştiu că sunt ale mele, dar pe care le simt oarecum străine. Între mine şi imaginile mele se instituie o relaţie bivalentă de familiaritate şi stranietate concomitente. Oare cum sunt eu cel adevărat, de vreme ce principiul identificării, speculare sau narcisice, nu funcţionează?!, şi cum aş putea ajunge la imaginea mea identificatoare?

Că nu ne recunoaştem într-o anumită fotografie nu este o situaţie foarte rar întâlnită, cum nu este foarte frecvent să ne placă de ceea ce vedem într-o altă fotografie. Depindem mereu de privirea Celuilalt pentru a ne restitui imaginea identitară, pentru a ne satisface plăcerea de a ne privi. Adesea, un bun fotograf reuşeşte asta. Dar, în acest caz, simţim mâna (sau ochiul) artistului, talentul celui care ne revelă mai „frumoşi” decât suntem, pentru că el a văzut frumosul unde noi nici măcar nu îl putem bănui.

Psihogenetic, se spune că până pe la şase luni copilul nu are o imagine despre sine. El nu a atins încă, ceea ce Lacan numea, „stadiul oglinzii”. Corpul îi apare unui copil mai întâi ca fragment: mâna, degetele, ca şi cum ar fi vorba de un trup ce se dezvăluie progresiv. Desigur nu ne reamintim nimic despre „construcţia” din imagini fragmentare a corpului, ordinea în care apar, cum se „lipesc”, cum sunt identificate şi distribuite, când anume învăţăm şi memorăm ceea ce vedem… Imaginea corpului pare a apărea „dintr-o dată”, impunând o altă ordine, cea a reprezentării de sine.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB