octombrieREDACTIA 22

Reclame
De CLB

ELISABETA IOSIF: DESTIN ŞI PREMONIŢIE

Mulţi au dorit să mă înmormânteze încă din viaţă, dar nu vor reuşi”

A Silvestri 2Artur Silvestri a avut acel har de a-şi prevedea soarta, de a ştii dinainte ce i-a fost ursit. Simţea care va fi destinul său, ca o fatalitate. „Există opera vizibilă, alcătuită din zeci de cărţi şi câteva studii şi, prin urmare, nu va mai fi loc pentru opera *indefinită*…de câteva ori mai întinsă şi, de fapt, constituie materia cu greutate, ce s-a definit dar  nu s-a încheiat şi nu a căpătat forma finală”. Îmi mărturisea toate acestea şi multe alte idei importante, pe care acum le descifrez altfel, într-un interviu de o oră, pe care i l-am luat, pentru Radiodifuziunea Română, la începutul acestui secol. Ca la lăsarea unei cortine, lucru ce atunci nu l-am luat în seamă, la sfârşitul dialogului nostru, (era cu câţiva ani înainte să treacă în nefiinţă, în 2008), a spus „ceva”, ca o premoniţie: „Acum, când asfinţitul vieţii se arată, privesc înapoi şi îmi dau seama că, de fapt, această mână nevăzută   le-a condus pe toate într-o privire ce poate că, vreodată, va transforma viaţa într-un destin”.(interviu publicat şi în volumul „Nu suntem singuri”, Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2006).

Şi mai este o întrebare, pe care mi-o pun acum, recitindu-i opera, graţie retipăririi ei de către soţia sa, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, (sub îngrijirea directorului editurii, Teodora Mândru),  oare îl obseda viaţa personalităţilor literare, dispărute în jurul vârstei de 50 de ani?! Avea o presimţire? Am să exemplific, cum relua, din când în când,  ideea acestei cifre obsedante 50: „Cu moartea lui Grigore Hagiu, zbuciumată, părând a se amâna prin nădejdi apoi spulberate, imaginea unei întregi lumi literare dă semne că a intrat definitiv sub incidenţa noţiunii de destin. Împlinise abia de curând, cinzeci de ani; la anii aceştia se sfârşise şi Nichita Stănescu. Nu cu mult mai mult avea, când s-a prăpădit, Alexandru Oprea. Aproape de vârsta lui se sfârşise şi Alexandru Ivasiuc. Cinzeci de ani ar fi trebuit să împlinească, la toamnă, Sorin Titel; Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu, erau, când s-au dus, poeţi încă tineri. Mai vârstnici decât toţi, Marin Preda şi Teodor Mazilu nu trăiseră cu mult mai mult. Cifră obsedantă – cinzeci de ani; în jurul ei, iată, scriitorul român a început să lase, cu mâna îngheţată pe veci, cuvintele neterminate pe hârtie. Ar fi putut ca toţi să trăiască mult şi să scrie şi mai mult”.

Cuvinte neterminate pe hârtie şi cărţile, care nu au căpătat forma finală înainte de a se înălţa la ceruri (30 noiembrie, 2008 – în 2013, cinci ani fără acela care a fost „o fiinţă îngândurată”) au prins contur in ultimii ani. Ele au „răsărit”, graţie acelora care l-au iubit, l-au apreciat, pentru a nu deveni „istorie mută”. Închei cu acel obsedant gând al morţii, apărut încă din 1985, în revista Luceafărul:”…Prin creaţie, fiinţa părelnică a biruit moartea. Îmi zic toate acestea deşi ştiu că nimic, nici chiar acest gând, nu înlătură ireparabilul morţii unui scriitor.  ,,Un scriitor, adică o fiinţă îngândurată”.

ELISABETA IOSIF

Octombrie, 2013

De CLB

NICOLETA MILEA: Theodor RĂPAN FIIND 365 + 1Iconosonete

Cu ilustraţii din CESARE RIPA – „DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA

(Padova, 1625), Bucureşti, Editura Semne, 2013, 784 pag.

Un volum unic prin formă,  prin conţinutul şi realizarea artistică.

Este „o nouă carte – mărturiseşte în colofon autorul ei, poetul Theodor Răpan – pe care o dărui astăzi, conştient că lucrul cel mai important nu este volumul în sine, ci sentimentele pe care le-ar putea trezi celor ce îl vor citi!”

Până aici, Calea Poeziei lui Theodor Răpan a străbătut mai bine de 40 de ani, trăiţi  discret, sensibil,  haric,  în 17 volume tipărite. Cine este Poetul?

THEODOR RĂPAN: născut la 4 iulie 1954, încomunaBalaci, judeţulTeleorman. Fiu de învăţător. Absolvent al Facultăţii de Drept – SecţiaJuridică, Universitatea Bucureşti. Atestat ca ziarist profesionist. Poet şi publicist. Membru stagiar al Filialei Bucureşti – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România (2010).

 

ACTIVITATE LITERARĂ

Debut publicistic: 1970, în ziarul Teleormanul literar∙Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR –  Caietul debutanţilor) ∙Cărţi apărute: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, în Caietul debutanţilor, 1975) ∙PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (Editura „CarteaRomânească”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stănescu pe coperta a patra, 1986)  ∙AŞA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – NeluOancea, 1989) ∙HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentări de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991) ∙LA UMBRA CUVÂNTULUI (Editura „Semne”, 1995) ∙SCHIMBAREA LA FAŢĂ (Editura „Semne”, 2001) ∙TAURUL LUI FALARIS –  MĂRTURISITORUL Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003) ∙MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRISORI DIN LAZARET (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004) ∙POŞTALIONUL DE SEARĂ – FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005) ∙DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poe t(Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009) ∙DANSUL INOROGULUI –ELOGIUL MELANHOLIEI (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora-Speranţa Cernitu, 2010) ∙EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet(Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010) ∙EVANGHELIA CERULUI –ZODII DE POET(Editura „Semne”, cuoperegrafice de Damian Petrescu, 2011) ∙EVANGHELIA TĂCERII –SOLILOCVII(Editura „Semne”, cuoperegrafice de Damian Petrescu, 2011) ∙EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII(Editura „Semne”, cuoperegrafice de Damian Petrescu, 2012) ∙ TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII (Editura „Tipo Moldova”, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, 2013).

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Cristina Ştefan: CUB NEGRU-7 secvenţe

Un cub negru. Oameni şi locuri. Un cub citit. Un scenariu. Nu-mi dau seama dacă e un cub Rubik, nici câte faţete are, nici câte alte cuburi se învârtesc, roze ale vânturilor, în peştera asta. Ştiu doar întunericul din cub. Aparenţa luminii naşte vise aici. Corbii le ciugulesc.

Locuiesc în oraşul din nord. Zilele au culori filtrate prin negru. Casele din paiantă, joase, au coşuri înalte pe acoperişuri. Curţile toate au la intrare bolte de viţă-de-vie. Oamenii pleacă înainte de răsăritul soarelui şi eu aştept în liniştea străzii să se întâmple ceva, să treacă o pobedă sau să-mi sară la beregată câinele de la numărul 25.

Îmi duc zilele de azi pe mâine, chiar în centrul oraşului de ploi, cub negru. Ciulinii se rostogolesc pe trotuare. De unde naiba vin ciulinii în oraş? Îi privesc zburând pe lângă mine şi-mi înfundă orice zgomot. Ciulinii aduc tăceri distrugătoare.

Azi râd pentru că vorbesc singură în cubul negru. El este emoţia descoperirilor mele şi-mi doresc să devin la fel de comunicativă. În cub, timpul cere anumite inexistenţe, poate să se facă seară în plină dimineaţă sau o amiază din 1937, se poartă ciudat având numai idei sensibile.

–         O ştii pe doamna D?

–         Care? Aia cu uitatul nonstop pe vizor?

–         Nu fi rea! E modul ei de a se informa.

–         Ce mare lucru să ştii cine, când, la cine vine sau ce vorbesc oamenii pe scara blocului?

–         E mare lucru! Ea le comunică mai departe, e o verigă existenţială.

Conchid că lipsa doamnei D ar tulbura serios lumea reală. Eu nu-s importantă pentru reveriile tale.

Stau lipită de cubul negru. Mergem prin vânt de ianuarie, cu viteză mică, defilăm prin oraşul de ploi. Oamenii se opresc pe trotuare să ne privească. Un copil şi un cub negru. Sigur că vreau să mă închid în el, să rămânem ascunşi după tufele de tuia până vine noaptea.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dan CARAGEA: PIELEA ŞI SEMNELE

Când vorbim despre nud, ceea ce ne apare cel mai des în minte este imaginea pielii, singurul organ care se poate revela Celuilalt. Schimbarea petrecută de-a lungul anilor, alterarea texturii, apariţia ridurilor, a cutelor, a vergeturilor, a mărcilor diverselor mutilări, o înscriu în istorie, pentru că pielea are propria-i cronologie, motiv pentru care artele PIELEA-SI-SEMNELE-X2wbplastice şi fotografia au pus într-o lumină specială nenumăratele ei reprezentaţii. Este de prisos să insistăm asupra faptul că pielea este cea care conferă corpului frumuseţea şi senzualitatea deplină, modelele tinere fiind mai totdeauna preferate în distribuţia spectacolelor de nuduri. Când un artist îşi alege ca model o puberă sau o fragedă adolescentă, dincolo de fantasmele legate de mitul virginei sau de pulsiunile pedofile, observăm, cu precădere, fascinaţia pentru pielea perfectă, înainte chiar ca forma sânilor sau a coapselor să capete deplina împlinire şi pregnanţă. Mai mult, acest vestmânt natural al trupului, purtat în spectacole private sau cu public, este şi singura realitate a corpului pe care o putem percepe şi poseda cu adevărat.

Este semnificativ timpul şi atenţia pe care femeile o acordă astăzi îngrijirii pieli. Petrec ore nesfârşite în saloanele de frumuseţe, combinând adesea băile cu tratamentele rezervate odinioară doar doamnelor de viţă nobilă. Înfrumuseţarea este un act democratic şi relativ accesibil, preocupând nu doar femeile, ci, mai de curând, şi pe bărbaţi. Scopul tratamentelor şi al relaxării este menţinerea „plasticităţii”, a supleţei şi sănătăţii pielii. Mitul frumuseţii eterne se spulberă însă odată cu apariţia ridurilor, a celulitei, a pielii cu aspect de coajă de portocală şi a mărcilor chirurgicale. Aşadar, pielea trebuie să-şi conserve pentru o cât mai lungă perioadă frumuseţea, adică textura catifelată, aspectul curat şi lucios, elasticitatea perfectă, nuanţele calde care pot varia cu anotimpurile, mai deschise sau mai bronzate, după gust. O cerinţă la modă provine din oroarea de pilozităţi şi poate merge până la epilarea completă a trunchiului şi membrelor, făcând ca oamenii să sufere un regres, nu doar vizual, un fel de întoarcere simulată în prepubertate. Părul pubian este îndepărtat cu grijă, iar dacă se mai lasă câte o dungă „estetică”, aceasta devine urma care evocă, în limbajul destăinuit Celuilalt.

Nu încape îndoială că pielea este percepută sincretic, iar artele şi fotografia trebuie să-i transmită privitorului sugestii intime. Dincolo de ceea ce vedem pe scenele vieţii sau ale artei, pielea miroase, are gust, scoate sunete şi deşteaptă dorinţa de a o atinge. Bucuria mângâierii este cea mai frecventă manifestare a plăcerii sexuale. Cum relaţia între doi parteneri ţine de chimismul pielii, de alchimia atingerii, este de la sine înţeles că satisfacerea dorinţei depinde, în bună măsură, de tot ceea ce pielea îi comunică Celuilalt. De aici şi importanţa ritualurilor de întreţinere, purificare şi sporire a senzualităţii de care pomeneam mai sus.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Maria Tănase sărbătorită în Central Park din New York de Ziua Internațională a Păcii

Centenarul nașterii Mariei Tănase a prilejuit în acest an sute de celebrări în sânul comunităților românești – și nu numai – de pretutindeni, în onoarea neasemuitei artiste ce a împărtășit cu noblețe tezaurul folcloric românesc cu cei mai renumiți oameni din vremea sa, peste hotare și chiar dincolo de ocean, decenii la rand.

P2013-10-22_220700rintre aceste celebrări se numără și evenimentul The Vigil for International Peace and Ecology ținut de Ziua Internațională a Păcii – 21 septembrie –pe celebra scenă Naumburg Bandshell din Parcul Central din New York, unde tânăra cântăreață româno-canadiancă Rucsandra Maria Şăulean a oferit tribut marii artiste născute pe 25 septembrie 1913.

Organizatorii evenimentului, artiștii si invitații lor, impreună cu sutele de spectatori adunați sub soarele de toamnă timpurie, s-au delectat cu cântecele populare românești alese cu grijă din repertoriul Mariei Tănase precum și cu frumosul costum tradițional transilvănean.

“Maria Tănase este exemplul mereu viu al artistului ajuns la desăvârșire fără educație formală la școli inalte, ci cu talent rar cizelat pe scena-altar prin ‘arderea ca o lumânare’ pentru publicul său. Maria Tănase a avut lumea întreagă la picioare însă a ales să trăiască intre românii săi iubiți, să-i lumineze prin cântec și teatru de-a lungul copleșitoarei neguri comuniste, iar apoi s-a stins… prea devreme,” susține Rucsandra Şăulean. “Arta Mariei Tănase, generoasele ei acte de dragoste față de semeni inspiră și azi muzicieni de renume ai lumii.”

Fără vreo afiliere politică, sponsori sau orientare religioasă, The Vigil for International Peace and Ecologya fost creat în 2001 de Rev. Susana Bastarrica – de asemenea cu ‘rădăcini’ românești – și a unui grup ce îi impărtășește viziunea de a celebra, transforma și inspira toate popoarele sa  conviețuiască într-o lume pașnică. În fiecare an, festivitățile culminează la final într-o procesiune cu lumânari aprinse de la scena Bandshell până la sculptura dedicată lui John Lennon, amplasată în ‘Strawberry Fields’ din Central Park. Ediția a 12-a din acest an a adus impreună oratori de renume mondial, coruri de adulți și copii, artiști din diferite țări (muzicieni, dansatori, poeți) și de asemenea lideri ai diferitelor organizații locale, naționale și internaționale.

“Încă din copilărie, m-au captivat doinele cantate de Maria Tănase,” marturisește Rucsandra Şăulean. “Cantecele pe care le scriu și le interpretez cu cea mai mare pasiune sunt inspirate din acestea. Iar fiecare nou prilej de a reînvia în sufletele oamenilor dragostea pentru muzica tradițională românească ma bucură nespus.”

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Florentin Smarandache: ISTORIA LIMBll ROMÂNE

S-au descoperit în pământ cioburi mari de cuvinte

de  pe  vremea  traco-geţilor.

(Aceste cuvinte care, pentru a încălzi,

le spargem

şi facem cu ele focul lângă tâmplă.)

 

Ele încântă stelele, plantele, animalele,

plîng    roua     şi zâmbesc mugurii.

Ele  tac  liniştea,  cîntă  mierla

şi răsar iarba

     şi bat briza  dinspre partea  de răsărit

 a inimii.

De CLB

Costin TUCHILĂ: TEODOR PÂCĂ, BOEMUL SINGAPOREAN

 Pentru că nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască, putea fi văzut umblând prin Bucureşti cu un pat pliant în spinare. Era Teodor Pâcă, poet boem, combatant singaporean de bază, a cărui apariţie era primită cu vădită încântare. Singapore era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic.PACA-wb

Din grupul larg de boemi „singaporeni” făceau parte Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Leonid Dimov, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine.

La Singapore reuniunile bahice se prelungeau până târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

Pâcă şi Pucă, un poet mai mult decât notabil şi un grafician excepţional, formau, la un moment dat, un cuplu inseparabil, rod al purei întâmplări. Sau, poate, se gândiseră că numele lor fiind atât de apropiate şi statura asemănătoare, ar da bine să fie văzuţi împreună.

Teodor Pâcă era ploieştean, se născuse în prima zi a anului 1928, provenea din familia unui ceferist, originar din Oltenia. Fusese un elev foarte serios, cu multă aplicaţie în studiul disciplinelor umaniste şi al limbilor clasice şi moderne; învăţase bine franceza şi italiana, apoi limba rusă la Institutul „Maxim Gorki”, unde se transferase, prin 1949, după vreo doi ani de Drept. Trecuse drept un tânăr „de perspectivă”, mai ales că lucrase ca stagiar la CFR, avea dosar bunicel, era înscris în Partidul Comunist. Cum însă avusese „inspiraţia” de a formula câteva păreri critice şi de a face observaţii „revizioniste” la adresa marxismului, mai exact la adresa a ceea ce se înţelegea atunci din doctrina respectivă, fusese exclus din partid şi exmatriculat înaintea susţinerii examenului de stat.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez: PSEUDO-HERACLITEANISM, ELEATISM ŞI CREŞTINISM, ÎN VOLUMUL „SPIRALELE ADOLESCENŢEI”, de ELISABETA IOSIF

BOTEZ-A-sp-wbCartea „eminesciană” (deşi sunt scrise/inscripţionate, de autoare, motto-uri din scriitori ai valahilor şi ai lumii…de la Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu, până la Herodot, Novalis sau Miguel Angel Asturias) a Poetei ELISABETA IOSIF, „Spiralele adolescenţei”, aduce, în  prim-plan, o filosofie socratic-maieutică: ne îndeamnă spre întrebare (exorcizatoare de    nelinişti-cutremure fiinţial-umane, oedipiene) – şi ne întreabă, prin fiecare dintre poemele ei, ce însemnă vârsta existenţial-umană, numită „ADOLESCENŢĂ”. Poeta dă răspunsuri care cer întrebări noi, deci, noi răspunsuri! „Eminesciană” (prin motto-uri şi prin credinţa, neclintită, în Originaritatea Sacră a Logos-ului VALAH!) şi pseudo-heracliteană (prin tentaţiile istoricizării reversibile, folosind vehiculul Adolescenţei!) – cartea Poetei înaintează, treptat – Poeta  iniţiindu-se şi iniţiindu-ne, întru alt chip al Versatilităţii Proteic-Demiurgice: LOGOS-ul Demiurgic/Auto-Demiurgic. EL –  Aminul-EMINESCU.

În general, pentru Poeta ELISABETA IOSIF –  ADOLESCENŢA este o stare mistic-versatilă, mistic-tranzitorie, mistic-consubstanţială (pseudo-heracliteană, deci…) cu, ceea ce numim, COPILĂRIA (care, prin originaritate, prin valenţele de „vârstă de aur” – este eleatică!). De fapt, ADOLESCENŢA devine un loc geometric, de re-armonizare a contrariilor  existenţial-cosmice.

ADOLESCENŢA este singura, dintre vârstele umane, care are potenţial metafizico-tranzacţional, care face oficiul de zeitate psihopompă (dinspre originaritate, spre istorie…şi, înapoi, spre Refugiul de Aur/Vârsta de Aur/COPILĂRIA!): un Charon bonom, care permite şi acceptă să se treacă, reversibil, peste linia Styxului („peste linia ei” – linia-coardă de SĂRIT : este saltul peste interdicţiile ulterioare căderii omului – dar şi pascalul „leagăn al lui Iuda”, cu funcţie atât exorcizatoare, cât şi metanoică,  soteriologic – transcendentalizantă!), să se intre în jocul rugăminţilor umano-metafizice, prin care să se îngăduie neîngăduitul: „plimbarea” (descendent-ascendentă!)  prin timpurile fiinţei. „Adolescenţă. Mă mai uit, înainte de a sări coarda, /Peste linia ei. O găsesc şi pe-o filă, într-un poem adolescentin. /Ce dacă! Mai lasă-mă, să mai copilăresc puţin, draga mea Adolescenţă!” (cf. Anotimp albastru, p. 4). Da, numai ADOLESCENŢA păstrează, încă intacte (şi, paradoxal: le conştientizeată, ca pe un Paradis pierdut, în acelaşi timp!), liniile de forţă ale Originarităţii – aducând, însă, şi vagi, dar persistente presimţiri ale viitoarelor spulberări ale vârstelor intransigente-nontranzacţioniste: “Şi totuşi, mai rămân o clipă doar, lângă barca amintirilor,/ Alături de jocul „de-a castelul de nisip”, nespulberat, încă » .

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Cristina Ştefan: Camelia Ioniţă Mikesch- Mireasa cu cerul în mâini

       Camelia Ioniţă  Mikesch alias Cameea Lia Lazare (n. 29 October 1973 Roman,  România) este o poetă și prozatoare contemporană, redactor extern al Revistei Internaţionale de Cultură și   Literatură CUIB-NEST-NIDO (2012), membră a Ligii Scriitorilor din România (2013), de profesie, economist.

Prin acest nou volum, Mireasa cu cerul în mâini, adaugă Bibliotecii Naţionale a României o lucrare poetică de consistenţă lirică, după alte patru volume dăruite cu talent: ”Clipa Mea”, 2006, ”De la nesine pân’ la umbră ”, 2010, ”Păcat de nepăcat”, 2010, ”Din anotimpul Hulubăriei”, 2012. Tudor Opriş îi este mentor de carte afirmând despre stilul acestei poete că ” Poeta profesează un romantism à la Bernardin de St. Pierre din ”Paul et Virgine” privind cuplul adamic…E ceea ce constituie mesajul acestui volum, în care eroina visează să devină un edelweiss, o insolită floare de colț, care luptă în umbră şi dincolo de proiecţia ei în eternitate.”

      Cred că noul volum, ”Mireasa cu cerul în mâini“, este de o altă factură lirică, una novatoare lirismului autoarei, un cuprins rotunjit atât prin structura adoptată cât şi prin mijloace artistice apropiate de neoromantici.  Poezile cuprinse în două capitole distincte, „Între cer şi pământ“ şi „cântul verde al timpului“, sunt reperele unui parcurs unitar, întregul volum situându-se epic într-o alegorie a morţii, între eros şi thanatos, cu două idei de meditaţie, pierderea  fiinţei dragi, pierdere înlocuind şi locuind nunta programată şi a doua idee, revenirea la  viaţa care rămâne de trăit. Un motiv ancestral în literatura română, nuntă-moarte, pe care  poeta îl decurge elegiac, aşa după cum îi este izvorul de poeticitate încă de la Mioriţa străbună. Natura participativă  îşi modifică reperele, luminile devin funeste, tăcerea şi viscolul acaparator stărilor sufleteşti sunt tot atâtea elemente comune cu notoria baladă a morţii, noutatea fiind asumarea în tristeţe a unui act al hazardului biruitor.

“o linişte avară las să mă cuprindă,

intangibile lumini tot pâlpâie,

agățate-n podul inimii, de grindă.

un semn neprefăcut mă cheamă”

 

și viscolul s-a îmbătat

și-n toată iarna

 de afară,

cu noi

nimic nu s-a-ntâmplat“

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian D. Curpaş: Peisaj al realităţii americane împletite în versuri româneşti

„Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88 p. 

Stanjenei1Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.” 

Theodor Damian – profesor şi scriitor  

Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie – Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 theodordamian(Teologie sistematică – Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică – Istoria Bisericii). Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008. 

Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Melania Cuc: Un intrus în propriul spaţiu natal

Proprietăți în Paradis (Editura TIM, 2013), iată o carte care, citită cu atenție, nu te relaxează ci, dimpotrivă, te determină2013-10-23_222105 să-ți pui întrebări, să gândești. Nu poți parcurge cele peste 300 de pagini ale romanului doar cu privirea, trebuie să fii capabil să îți deshizi sufletul mai întâi dar și mintea, pentru a percepe la adevărata sa valoare acea lume realist/fantastică prin care se mișcă personajele zămislite prin harul scriitoricesc al unuia dintre cei mai buni scriitori ai zilelor noastre. 

Gheorghe Zincescu a scris o carte mare nu prin numărul filelor dantelate în litere și sintagme, a scris un roman de proporții în care e relevată, ca o fotografie de modă veche, imaginea unei lumi reconstituite parțial, din propria-i cenușă.

Satul șvăbesc din zona bănățeană, așa prins în pecinginea abandonului și a neglijenței umane, ca o cochilie de melc părăsită în care se va aciua o altă faună, una dintr-o castă evident inferioară întemeietorilor, spațiul acela tainic și decupat din vechime este redat în text ca o lume a nimănui dar peste care planează programul unei forțe oculte, mai mult sau mai puțin plasată în real și în contemporaneitate.

Un conflict de-a dreptul rasial, cel puțin social dacă vreți, se ascunde în măduva narațiunii dense iar personajele, dintre cele mai insolite, nu fac altceva decât să-l evidențieze  juacându-și fiecare rolul distribuit, de victimă, de călău, de cvasijustițiar sau doar de damă de companie.

Într-un cadru baroc cu clare tonuri medievale, între zidurile unui castel transformat în sediul unei Instanțe stranii, are loc și un carnaval aproape grotesc, dar, tot acolo se și reînnoadă vechile patimi ori pătimiri ale tinereții pierdute.

 Personajul central, Cornel Teodorescu, defensiv în prima parte a cărții, un vinovat fără vină în fond, prinde aripi în capitolele din partea a doua a romanului, se răzvrătește, iese din starea de „moleșală“ în care se cantonase de o vreme bună, și ia poziție.

În antiteză, personajele scoase din istoria locului, cavaleri medievali, călugări în rasă cafenie, sau (și) torționari ieftin plătiți de către stăpânii lor, seniorii, își aduc aportul în ilustrarea unei situații aproape scăpate de sub control.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dan CARAGEA: ÎNTREGUL ŞI PARTEA

Iluzia pe care ne-o induce oglinda sau oglindirea în ochii Celuilalt este aceea a percepţiei holistice a corpului. În realitate, în viaţă şi în arte, nu putem avea niciodată un unghi sferic de vedere, ceea ce înseamnă că este imposibil să ne putem cuprinde pe de-ntregul, într-o singură privire, sau să-l putem vedea vreodată complet pe Celălalt. Oricum ne-am roti sau am roti corpul obiect, imaginea percepută este parţială, restul fiind doar fotomemorii.INTREGUL-SI-PARTEA-x2wb

Frumuseţea şi senzualitatea corpului este reprezentată metonimic ‒ partea pentru tot ‒, atât cât ne permite câmpul scopic, în viaţă şi în arte. În multe compoziţii renascentiste cu personaje îmbăindu-se, pictorii, desăvârşiţi regizori, aşezau actorii în scenă în unghiuri complementare, din faţă, din spate, din profil, pentru ca o supraintegralitate să se poată construi mintal în capul privitorului. Capacitatea vizuală absolută rămâne însă o iluzie, aşa cum am spus de la început, oricât de mult ne-am strădui cu mintea să vedem altfel decât în realitate. Astfel, tot ceea ce putem poseda nu este decât o succesiune de imagini din diverse unghiuri, un soi de minireportaj, dar care nu se pot actualiza simultan.

Acestea fiind zise, la baza ideilor noastre despre corpul uman se află o secvenţă de fotomemorii, de imagini fragment, căci, pentru a putea „vedea” întregul, ar trebui să ne putem reprezenta nu doar a treia, ci şi a patra dimensiune, a timpului. Estetica şi erotica corpului este, aşadar, o estetică a fragmentului întregit de amintirea a ceea ce am văzut într-un alt timp, anterior celui în care privim, aici şi acum, obiectul.

Cred că în bună măsură putem considera aceste viziuni, deopotrivă, anatomice şi arheologice. În ambele cazuri, avem de-a face cu partea care evocă întregul. Poate de aceea, lecţiile de anatomie sunt frecvente în artele plastice, ca şi expunerile „arheologice” ale corpului, de la celebra Venus din Milo la Rugăciunea lui Brâncuşi.

Şi atunci stăruie o întrebare: unde anume sălăşluieşte frumuseţea şi senzualitatea corpului? Istoria artei ne-a obişnuit atât de mult cu aceste expuneri parţiale, încât nu este de crezut că, atunci când artiştii au micşorat, în mod deliberat cadrul scenic, arătându-ne doar fragmente ca în Catedrala lui Rodin, aceştia vizau tendinţele fetişiste cunoscute sau inconştiente ale spectatorului.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Daniel IONIŢĂ: BILINGUAL POEMS (5) – POEME BILINGVE (5)

ABIDE WITH US IONITA-Daniel-X2wb

We’re borne entwined in agony and love,

Blind, helpless, unaware of  all the fuss,

A mother’s smile through tears is all we crave,

But our first cry is just “abide with us”.

 […]

RĂMÂI CU NOI

Ne naştem în durere şi extaz

Nemernici, nevoiaşi, sărmani şi goi,

Sorbind al mamei zâmbet lăcrimat

Dar primul strigat e „rămâi cu noi”.

  […]

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian Lupu:,,DINCOLO DE NEGURA PREZENTULUI”

De pe terasa hotelului priveam valurile mării cum brăzdau suprafaţa orizontului până departe în zare. Strigătele2013-10-23_220359 pescăruşilor sfredeleau liniştea zorilor de zi înainte de apariţia zgomotului produs de nenumăratele autovehicule ale oraşului. Mirosul sării se amesteca în bătaia vântului răcoros, însă totuşi plăcut la atingere, pe măsură ce rafale dinspre mare veneau asupra mea. Şi amestecate cu aceste nenumărate senzaţii, o mulţime de imagini îmi veneau în minte din vremuri de mult apuse, dar care prin alchimia misterioasă a memoriei, mai stăruiau cu prospeţimea experienţelor din nou trăite la o aceeaşi intensitate dureroasă.

Îmi aduc aminte, când copil fiind, veneam în tabără pe litoral, de regulă la Eforie Nord, cu dorinţa de a mă bucura de experienţa atingerii mării. Valurile nu mă speriau, ci dimpotrivă, îmi generau o atracţie aproape irezistibilă. Ştiam să înot, puteam să mă deplasez cu uşurinţa pe suprafaţa apei, dar cel mai mult îmi plăcea să simt nisipul călcat sub picioare şi curentul puternic ce mereu îşi schimba direcţia ce te împingea înainte şi înapoi fără nicio regulă.

Dialogul cu marea se rezuma la un fel de joc al atracţiei şi respingerii într-o succesiune imprevizibilă. Cam în felul acesta percep curgerea timpului în momentul de faţă, ca o scufundare într-un ocean de particule ce alterează regulile spaţiului. Acesta din urmă ajunge să se fărâmiţeze sub acţiunea picăturilor eterice ale vremii ce transformă mereu chipul lucrurilor văzute. Imaginile trecutului apar şi dispar înşiruite caleidoscopic; trăirile asociate apasă cu putere asupra harpei sufletului; noi impresii ies la suprafaţa cu intenţia unei clarificări necesare, dar imposibil de realizat.

În cele din urmă, dificultatea integrării fragmentelor de memorie ajunge să mă obosească fiindcă etalonul logicii nu poate să pună ordine în trăirile ce s-au acumulat în nenumărate straturi de-a lungul vieţii. Şi atunci, mă las în voia valurilor timpului, care mă poartă pe drumuri ce mereu se schimbă în jocul dantelat al iluziei sau realităţii efemere.

Dar pe măsură ce dansul imaginilor se încheie, reverberaţiile armoniei îi iau locul. Cu vibraţii ce transcend orizontul imediat şi pe măsură ce orizontul privirii devine mai clar, lumina sensului ce străbate veacurile începe să se facă simţit, chiar dacă el nu poate fi redat prin cuvinte. Fiindcă undeva, dincolo de înţelesul obişnuit al vorbirii se aşterne infinitatea combinaţiilor posibile, ce niciodată nu va fi epuizat pe deplin.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ioan TODERIŢĂ – DOUĂ CĂRŢI, UN POET – ANDREI GHEORGHE NEAGU

Motto:

„Templul e un zigurat părăsit de zei la naşterea noastră” (I.T.)

2013-10-22_221104Una dintre posibilităţile de fiinţă ale Dasein-ului (Omului) e situarea lui afectivă în sine pentru o desluşire ontică a fiinţării, ne spune Martin Heidegger. Specific, desigur, şi Omului – sensibil, poetului Andrei Gheorghe Neagu, care, astăzi, îmi umple bucuria de a-i savura „lacrima iubirii” şi a călători în „templul poemelor sale”. Postmodernist iertător al clasicului, indecis să-i fie supus. Alergând între relevarea detaliului ca simbol grotesc şi semnificant, ca semnificaţie impact al percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi reflecţie asupra lumii străbătută cu piciorul.

Fuga din sine şi fuga din faţa lumii, două căi de situare afectivă, de desluşire ontică a eu-lui său: „În toate-i minciună, mă tem/ că toate în mine-s blestem/ Trăim peste lumea ce cheamă/ uitarea de sine cu teamă […]/ Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele pier…” (Frig). Stările afective, situate în porţile sinelui şi ale lumii, sunt împovărate de „desluşiri ontice”, care provoacă analizele concrete ale „căderii”. „Căderea”, mai înainte de fuga din faţa sinelui, în „Lacrima iubirii”, emană regretul locuirii în sine ,ca „nerostit” ce face posibilă fuga fiinţei spre sine, un alt „sine”, eliberat: „O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă uscaţi ca niste ierburi care mor […]/ Nu v-am crezut/ şi nu v-am vrut/ spre cerul vieţii mele înălţate/ V-am vrut veşminte/ pentru gânduri şi v-am stricat (croite-n rânduri)/ şi v-am ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte).

Desigur, „căderea”, această stare psihică, ne îndepărtează de sine. Există, în mod deosebit în literatură, o cale de întoarcere spre sine, o fugă retrogradă pe acelaşi fir al îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu lumea prin intermediul prenumelui impersonal „se”. „Strângeam în pumnii goi de frunze/ cohorte de alcool şi de idei/ Din alambic, curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei […]/ Eu vă strigam să fiţi mai buni/ dar strigătul strivit de ceruri/ se prăbuşi din zborul ciung […]/ Pământul însuşi se crăpase…” (Plecări); „Se doarme încă după toate/ Din amintiri se naşte vântul/ Din depărtări se naşte noapte/ Şi-n mine moare un cuvânt” (Moartea cuvântului). În „cădere”, de asemenea, deturnarea, îndepărtarea de sine, este un prizonierat provizoriu, un germene al dorinţei de eliberare a sinelui individual din sinele comun. „Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce s-au încins pe jar;/ s-au redeschis morminte/ Din ochii mei s-au scurs idei […]/ Din mâna mea au răsărit statui […]/ Cu dinţii am crestat cuvinte[…]/ Din gând, am zămislit urmaşi/ s-alerge pentru tine/ iar trupul meu/ a mirosit a pâine” (Din mine).

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF: TÂRZIU, ÎN TOAMNĂ

Te caut în toamna aurie, răsfoind-o prea 2013-10-23_215813

Târziu. Când pomi-s orfani, dezbrăcaţi de vise

Verzi, ca turcoazul din ochii tăi. Agonizând,

Precum  fluturii ei galbeni, zburând peste mine,

Bănuţi de aramă, acoperindu-ţi glezna

Ce ţi-a sărutat-o marea. Ştii!… Ştii,  numai eu o aud,

În ghiocul adolescenţei mele târzii, când ascult

Murmurul iubirii din  armonia unei veri , secătuite

Şi îngropată-n frunze, ca şi chipul tău…

E târziu… în toamnă. Şi-am rămas

 Pribeagul rătăcit printre  şoaptele tale.

De CLB

Victor Gh. Stan: CĂLĂTOR ÎN VISARE

Bun scormonitor în carnea visului/gândului, poeta Elisabeta Iosif a strâns într-un fagure de miere pentru buzele de lumină ale cititorului Spiralele adolescenţei, noul său volum de versuri.

Poeziile din „Spiralele adolescenţei”, devin esenţă, cu cât sunt mai scurte, transmiţând mesajul poetic într-un mod concis, precum efectul luminii blitzului, când redă totul din jur într-o imagine clară pe celuloid iar pentru menţinerea acestei imagini poeta aplică tehnica glazurării prin/ cu  maxime şi cugetări din Brâncuşi, Eminescu, Arghezi….

Ca bună mamă şi ca om, care a ştiut să lase aprinsă lumina existenţei sale pe acest pământ, Elisabeta Iosif face educaţie tinerilor în mod subtil, prin versuri ce devin chintesenţă, ca în poemul Creşte o floare: „Năvalnic vine ziua, adună, găseşte ceva,/ Caută în Lună, ascultă povestea altcuiva,/ Dă-te în leagăn, vara, până la soare…/Ia o carte sau scrie şi tu o întâmplare../ Spune-i mamei că o iubeşti, într-o zi datată,/ Împarte-i soarele din priviri, ca prima dată./ Numai astfel, copile singur vei vedea,/ Cum creşte o floare; adaug-o şi-n inima ta.”  Cred că această poezie ar trebui să fie medalion la gâtul fiecărui vlăstar uman.

În urcuşul de la copilărie spre adolescenţă, poeta Elisabeta Iosif  trece metaforic prin „oglinzi”, imaginea şi proiecţia lor având corespondenţă magică, uneori sacră, evocând mai întâi „ o oglindă transparentă, cu ape în mişcare”   apoi glisează la cea pe care o  nominalizează „ oglinda mea cu astre, visează…Ea vede idei,/ mi-aduce iubirile trecute. Ce albaştrii-s ochii ei!”. Pe vârful valurilor din apele-i imaginare, poeta navighează spre chemarea înălţimilor ajunge  dincolo, înspre lumină, la oglinda-simbol „Să trec dincolo de hotarul ei…Intru în lumină…/ Şi văd cununa de stele a Eminului, mereu divină…(„Oglinzile mele”), evocând figura sacră a poetului „Eminescu. Scrutând scurgerea timpului, la ceasul zorilor/  Îşi înmuia iubind,  pana fulgerândă, în tăcerea florilor („Tăcerea florilor”).

Călător  în visare, de la fereastra Timpului, cu zâmbetul între cer şi pământ, poeta sugerează, că nu există vârstă pentru iubire: ” Cui îi pasă de iubirea noastră, când au înflorit castanii, ce-mi lasă luna la fereastră/ Şi-mi iau neliniştea din anii,/ Când floarea de cireş, a doua oară/ Îşi mistuie durerea unui mugur?…..Ascultă, cum în sunet de castani/ Iubirea noastră iar a înflorit…(Iar au înflorit castanii).

Şi iată că, plutind într-un bob de nectar, am ajuns să clipim între visare şi zbor, cu versurile poeziei Spiralele adolescenţei, poem, care pune punctul pe „i”, între două coperte ce păstrează gândul de lumină al poetei Elisabeta Iosif: „Din cercul unor imagini pierdute/ O insulă se desprinde plecând./ Unde te duci, fără să te uiţi/ În urma ta, la sfârtecatele iubiri?/ Înaintezi, ca o pasăre migratoare/ Sfredelind cosmosul, indecis/ Să te decupeze din săgeata timpului./ Cine are curajul să oprească Adolescenţa/ Rebelă, ce se pierde prin spirala vremii?!”

Victor Gh. Stan

Berceni, 30. 09. 2013

De CLB

Cristina Ştefan: Literatura online – are sau nu perspectivă?

Interviu realizat de Cenaclul Lira21, prin admin Cristina Ştefan şi Editura ARTBOOK, întrebările  sunt adresate de editură prin Alexandra Ştefan, master în RP şi comunicare. Acest interviu este menit introducerii unui capitol nou în literatura română, mai mult sau mai puţin recunoscut de teoreticienii de azi, literatura online.

1.    Ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura online? Cum aţi descrie în cateva cuvinte aceasta formă de exprimare artistică din mediul virtual?
2.    O poziţionati diferit faţă de literatura tipărită? De ce?
3.    Este literatura online independentă? Sau are nevoie de un suport tipărit pentru a o valoare mai mare?
4.    Ce v-a oferit literatura online până acum? ( În sensul împlinirilor, al realizarilor şi al satisfacţiilor intelectuale)
5.    Ce influenţă a avut Cenaclul Literar Online Lira 21 asupra eului dumneavoastra creator, asupra tehnicilor de creatie si a traseului literar pe care îl urmaţi?dacă sunteţi membru activ în Cenaclul literar online Lira21
6.    Cum vedeţi literatura online în viitor? Credeţi că va suferi schimbări, caderi sau o influenţă din ce în ce mai mare în rândurile scriitorilor şi cititorilor?

AU RĂSPUNS: BORIS MEHR, ADRIAN GRAUENFELS- ISRAEL, VIOREL GONGU, GEORGE GÎTLAN, CORNEL MĂRGINEAN, 0TTILIA ARDELEANU, CAMELIA IULIANA RADU, ANY TUDORAN

Scriitorii care au răspuns sunt activi în reţelele literare, au volume publicate în paper, sunt promovaţi de reviste şi alte publicaţii on line, comentează textile colegilor de site+uri cu pertinenţă şi experienţă. Toţi cu vârsta de peste 40 de ani.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

DOREL SCHÖR: LUIZA CALA SFIDEAZĂ CONVENȚIILE

Recent a avut loc o interesantă manifestare artistică pe litoralul Marii Negre, la Mangalia în România și la Albena în Bulgaria. Sub titlul „Fără granițe”, au expus în ambele localități artiști plastici din România, Bulgaria, Croația, Macedonia și din..Japonia. Despre acest festival de pictură voi relata poate altădată.Dar este un prilej minunat de a vă prezenta pe cea care a fost sufletul acestei interesante întîlniri, Luiza Cala.

 2013-10-25_232232

Luiza Cala este numele cu care iși semnează lucrările pictorița Luisiana Calaidjoglu. Am cunoscut-o (internetic) în urmă cu cîțiva ani, cînd am fost solicitat să scriu un preambul despre arta ei și am fost plăcut impresionat de sentimentul de plenitudine și de claritatea rostirii plastice din lucrările ei. Suprarealistă în esență, dar fără a se refuza figurativului obișnuit, pictorița dobrogeană oferă privitorului o imagine intensă în care oricînd domnește poezia vizuală, lirismul. Artista observă natura înconjuratoare, jocul contrastelor în context emoțional, sugerînd vis și speranță, transformînd neplauzibilul în posibil.

 

Combinația de idealism, în culoarea pură, cu un soi de primitivism naiv sfidează convenția și-i permite pictoriței să se elibereze de codurile existente, permițînd o abordare sinceră, temerară și evident neconvențională. Unele lucrari dovedesc un simbolism ezoteric sau au un grăunte de bizar, dar în nici una nu lipsește acea încărcătură emoțională, care face posibil impactul cu publicul.

 

Dr. DOREL SCHÖR

De CLB

Ion Lucian Coliţă: POEZII

Noi suntem Litere-nsumate

Într-un Destin mai mult anost,

Ne prindem Viaţa în silabe,

Dar Predicatele ies prost.

 

Suntem suită de Fenomene

Din Ancestralul Idiom

Şi-i dăm Gramaticii probleme:

Va descifra şi GENUL OM?

 

Din Litere orice Cuvânt

E scris in propoziţii scurte

Cu visurile rămânând

Sintaxa Vieţii s-o înfrunte…

 

Infinitul nu-i Gerunziu,

A FI e, poate, REFIIND?

Iar Conjugările – Refluviu

În Roata Timpului Vestind?

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena BUICĂ: PRIN ROMÂNIA ÎN VARA ANULUI 2013

BUCA-Elena3-WBDeşi nu aveam bine remediate nişte probleme medicale, totuşi am ajuns şi anul acesta pe plaiurile natale. De data asta, atârna în cântar şi gândul că în anul următor ar putea să apară mai multe probleme de sănătate, dar mă îmbrâncea acolo lansarea volumului „Zâmbind vietii” şi dorinţa să le zâmbesc „pe viu” dragilor mei prieteni pe care i-am avut înaintea ochilor când am scris cartea, prieteni dragi care mă aşteptau ca şi la celelalte lansări din anii anteriori.

   Bucureştiul, dar şi celelate localităţi ale ţării, fără excepţie, mi-au oferit satisfacţia de a constata că totuşi ţara se mişcă, viaţa nu stă în loc, se construieşte mult. Sunt multe clădiri noi, multe prefaceri. Oraşele s-au extins ca în poveste, iar satele şi-au schimbat înfăţişarea. Oraşul Alexandria e de nerecunoscut, iar în Ţigăneşti, comuna mea natală, puţine sunt casele fără baie şi grup sanitar în interior.

   Lansarea cărţii mele la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, dar şi la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” din Alexandria Teleormanului meu natal, a fost mai mult decât m-am aşteptat. Teleormănenii mei au făcut o pregătire cu nimic mai prejos decât cea din capitală, dovadă că actul cultural are rădăcini în toată ţara. Nimic nu i-a scăpat din vedere echipei acestei biblioteci în frunte cu noul şi inimosul director, domnul Viorel Fota. Au primit aprecierile multor persoane. Chiar astăzi, trei luni mai tarziu, am primit un telefon din ţară în care cineva mi-a comunicat că a văzut la televizor această lansare. Aceste rânduri s-au aşternut aici spre lauda lor însoţite de mulţumirile mele, pe care le adresez şi celor din Bucureşti. Şi mai am o datorie de suflet, cea pentru Clujuleţul tinereţelor mele care m-a aşteptat să-mi prezinte cartea prietenilor dragi de odinioară. Capriciile sănătăţii m-au împiedicat să fiu prezentă, dar am aflat că totul a decurs ca şi când aş fi fost în mijlocul lor. Domnul preşedinte al Ligii Scriitorilor din România, Al. Florin Ţene, a făcut o prezentare elogioasă,  dar prin prizma rigorii unui critic literar, iar poeta şi scriitoarea Georgeta Resteman a impresionat prin înalta ţinută a expunerii.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Cristina Ştefan: ELISABETA IOSIF – SPIRALELE ADOLESCENŢEI

Jurnalist şi scriitor al generaţiei ‘70, Elisabeta Iosif este cunoscută în mediul literar atât prin activitatea ziaristică de prestigiu, premiată de înalte foruri, cât şi prin publicarea mai multor volume de proză şi versuri. Atestată ca ziarist profesionist, din anul 1977, cu drepturi de autor (autor de scenarii radiofonice,creaţii literare); cursuri de perfecţionare în management şi PR (curs organizat de Centrul de Afaceri ”Marea Neagră” în colaborare cu specialişti olandezi – cu o specializare în conducerea diferitelor departamente-1996),şef compartiment “Educaţie – Cultural “ la Radio România Cultural, realizator de emisiuni radiofonice ( angajată a Societăţii Române de Radiodifuziune) în direct şi cu personalităţi (iar dupa1997, pentru Fonoteca Radio), (*sursa, wikipedia)- activitatea literară a Elisabetei Iosif  este de asemenea o pasiune desfăşurată cu acelaşi profesionalism caracteristic. Preşedinte al filialei Ligii Scriitorilor din Bucureşti conduce revista Cetatea lui Bucur şi cenaclul literar cu acelaşi nume. Volumele publicate până acum, vin din genuri diferite, eseu, proză, poezie în conformitate cu personalitatea multiculturală a distinsei autoare. Amintesc doar volumele:Elisabeta IOSIF FOTO b IMG_1961

Case cu ferestre luminate- eseuri, 1985, Ed. Sport Turism;,

Zeiţa fără chip –proză (povestiri), debut literar în 1985, Ed. I.Creangă

Globul de cristal –povestiri fantastice, Ed. Anamarol, 2010 

Semnele timpului – poeme – Ed. Rawex Coms, 2011

          Un nou volum de versuri, Spiralele adolescenţei, va completa acum vitrina auctorială a Elisabetei Iosif şi sunt convinsă că va fi primită cu bucuria lecturii de cititori atât prin frumuseţea versurilor dar şi prin mesajul moral al acestei scrieri, de a nu ne uita copilăria şi rădăcinile fiinţei spirituale. Adolescenţa, tema literară spectaculoasă, (mă gândesc la M. Eliade, Titu Maiorescu, La Medelenii Lui I. Teodoreanu, la Salinger- De veghe în lanul de secară, La Nichita, la Labiş, au scris capodopere despre vârsta cea mai controversată), această temă are la Elisabeta Iosif un alt demers literar, nou, cu un mesaj clar educativ.

       La Elisabeta Iosif adolescenţa inspiratoare versurilor este dincolo de fugitul de acasă, de revoltă, de plictis sau acte de bravadă, este o vârstă în care se acumulează formarea lirică, se conturează omul sensibil menit poeziei, într-o sentimentalitate magică, în decor idilic, printre oameni iubiţi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Valeriu Sofronie: BUNICUL MEU FIERARUL

bunicul meu fierarul şi-a pierdut într-o singură noapte averea la cărţi

înconjurat de băuturi fine şi femei prea rafinate pentru oameni cu pământul negru în ei

omul şi-a topit bugetul la joc aşa cum în zile bune obişnuia să topească

metalul pe copitele cailor

 

apoi războiul i-a luat ce îi mai rămăsese

ruşii i-au luat nevastă de 16 ani fără două zile2013-10-22_223837

orânduirea socialistă a continuat cu cei 400 mp de pământ

primit în schimbul degetelor rămase în prin tranșee

 

pe gânduri nu i-a reuşit nimănui să pună mâna

sau să i le arunce pe streaşina casei

avea el un fel de a-şi duce o mână către cealaltă

încât toţi înţelegeau atunci că nu mai are ce să le dea

îşi punea căciula roasă pe cap şi trecea printre ei

că hristosul printre pilați

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Liliana TIREL: FEMEIA DE FOC

Fiorul de foc
mă străpunge-n peştera arzândă
candele zeci
se-aprind în ochi de femeie
flămândă.
FEMEIA-IN-FLACARI-wb
Flacără,
sclipiri de lumini seci
cad pe lespezi reci
„vino, pătrunde-mă
cu focul iubirii eterne
înalţă un munte
noian de plăceri,
ascunse mângâieri!”

Vise. Săbii de foc lovesc
un suflet tiptil pe sârmă
dorinţe şi iubiri topesc…
curg în şuvoaie… hoinăresc.

În locus amoebus, în suprem avânt,
Femeia va trăi din focul răsfrânt.

 

De CLB