iulie august 2014REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

Elisabeta IOSIF – VARA IUBIRII

 

Ai venit din lumină. Ai fost ca zarea

Verii. Îngenunchind la graniţe- talaz,

Prin zidul amintirii. Cu ochii tăi ai colorat şi marea,

Ca-n vis. Mi-ai reaprins ferestre de topaz.2014-07-31_222101

 

Şi ne-am iubit. Ţi-am tulburat privirea

Cu alabastrul undei. Din cântecul proroc,

Prin braţele speranţei s-a prăvălit iubirea

Acolo, unde-n brazde şi visele-s soroc.

 

Mă mistuie şi azi azurul din adâncu-ţi

Nevoia îmbrăţişării în prag de lună nouă

Aplauzele mării lumina primenindu-ţi.

Iubirea mea călcând desculţă-n vechea rouă.

De CLB

Lili BOBU – INTERVIU CU NICOLAE DABIJA: „POEZIA E UN GEST DE PROTEST CONTRA DEZORDINII LUMII”

Lili BOBU: Stimate domnule Academician Nicolae Dabija, sunteţi o personalitate complexă a culturii româneşti, un apostol al enciclopedismului, creator al simbiozei între filozofie, istorieDABIJA-Nicolae, literatură – scriitor apreciat, publicist, autor de poeme memorabile, de eseuri, de studii istorice, de manuale şcolare, de antologii de literatură veche românească (autori din secolele XIV – XVI, pe care i-aţi descoperit în arhive străine), autorul unui roman fabulos, despre care s-a afirmat că este cel mai citit din ultimele decenii; o efigie a poetului tribun, formator de conştiinţă naţională, Orfeu al destinului românesc oriunde s-ar afla în lumea atâtor sfâşieri şi destrămări, un port-drapel al Mişcării de Eliberare Naţională, ,,dovada vie că Basarabia n-a murit şi n-are când să moară” (Grigore Vieru). Împlinind astfel o misiune de desăvârşire în plenitudine a sinelui, a spiritului unui poet ales, credeţi că există o reţetă a împroprietăririi cu fericire?

Nicolae DABIJA: Când am plecat la şcoli, părinţii mi-au destăinuit „reţeta fericirii”. Ei mi-au spus: „Dacă doreşti să fii fericit în viaţă – să fii bun şi harnic. ,,Bunii mei părinţi mi-au dat de înţeles atunci că oamenii răi şi leneşi nu sunt fericiţi, chiar dacă au de toate. De ce? Pentru că nu merită. Sunt fericit, de vreme ce – aşa cred – am scris cărţile pe care aş fi vrut să le citesc. Arhimandritul Serafim Dabija, în a cărui casă am locuit în tinereţe mai mulţi ani, mi-a făcut un îndemn care vine ca o completare la reţeta fericirii: „Să te bucuri de ceea ce faci!” Adică să faci ceea ce faci în aşa fel, încât să te bucure pe tine, dar şi pe ceilalţi. Când nu mai poţi să te bucuri de ceea ce faci tu, m-a mai sfătuit, învaţă să te bucuri de ceea ce fac alţii, caută şi vei găsi destule argumente ca să te poţi bucura de tot ce te înconjoară, cât binele (al tău şi al altora) încă mai funcţionează. Cred şi eu: atâta vreme cât binele este identificabil, nimic nu e pierdut şi vor exista mereu motive pentru bucuria ta.

Lili BOBU: După absolvirea şcolii medii în anul 1966, aţi fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universităţii din Chişinău, fiind exmatriculat în anul III pentru ,,activitate pro-românească”. Împreună cu dumneavoastră au mai fost ,,pedepsiţi” şi alţi colegi, azi proeminente personalităţi ale vieţii politice şi culturale basarabene, care au folosit rebeliunea tinereţii pentru cauza nobilă a identităţii limbii şi culturii noastre, a demnităţii naţionale. Ce rol au jucat în destinul dumneavoastră acele zguduiri sufleteşti, acele încercări care au avut şi menirea de a crea caractere?

Nicolae DABIJA: Afirmasem într-un interviu că eu m-am născut într-o bibliotecă. Atunci când am deschis ochii, i-am deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor mei – Ioan şi Ana Dabija – unde am văzut lumina zilei. Ce se întâmplase? Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi şi colege, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziariști, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena Buică – LILIACUL ÎNFLORIT LA POARTA ÎNSERĂRII

CUVÂNT ÎNAINTE

Viaţa, ca şi ziua, aflându-se într-o continuă scurgere are nu numai răsărit şi amiază, are şi înserare şi la poarta ei ajungem toţi, fiindcă ne aşteaptă cu răbdare torcând alene firul timpului. Fiecare ne dorim să ajungem aici cât mai târziu şi cu bucuria faptelor împlinite pe cât ne îngăduie omenescul dat. Odată ajunşi, am dori să ne întâmpine parfumul liliacului înflorit, sau, de ce nu, să fim noi înşine liliacul înflorit a doua oară, cu împliniri încă dătătoare de încredere în viaţă. M-am apropiat de poarta înserării purtând puterea anilor pe umeri şi acum trebuie să mă grăbesc să dau cât mai mult din ce pot da, fiindcă simt tot mai acut cum timpul îmi cere vamă când mă las amăgită de lentoarea scurgerii clipelor. Din umbra porţii înserării, întorc privirile spre semenii mei rămaşi în urmă şi îi învălui cu acelaşi zâmbet pe care optimismul mi l-a aşezat pe faţă.2014-07-29_190142

Simţind că mă apropii de această poartă, am fost atrasă mai mult ca altădată de fiorul infinitului aflat dincolo de graniţa pământescului vieţii noastre şi  în acest volum am dat glas misterului existenţial în câteva scrieri pe care le-am adunat în capitolul: „Întâmplări izvorâte din tainiţele vieţii”. Nu e uşor să te apropii de acest mister tulburător şi să încerci să desluşeşti ceva din zona incertă dintre a fi şi a nu fi posibil. Deşi misterul acesta te atrage la orice vârstă, el întotdeauna îţi dă fiori reci prin inimă şi-ţi încreţeşte fruntea.  Problemele de acest gen, oricât ar fi de învăluite în mister, tot m-au atras şi m-au îndemnat să mă încumet şi să scriu despre ele, deoarece pe unele  le-am trăit aievea, iar altele au fost semnalate prin mărturisiri indubitabile făcute de martori în al căror cuvânt te poţi încrede, aşa cum am relatat în „Ce e dincolo de graniţa vieţii?”. Dar mai presus de toate a fost gândul că aceste mari taine ale vieţii, deşi unele se desfăşoară în spaţiul fără hotar, totuşi   sunt probleme fundamentale ale omenirii  care frământă, fără excepţie, pe fiecare din noi. Trecerea într-o altă zonă de existenţă cu energii necunoscute a constituit de-a lungul veacurilor o neîntreruptă preocupare. Oamenii nu şi-ar bate capul degeaba dacă n-ar apărea şi unele semne ale ceritudinii în noianul de situaţii care depăşesc pragul graniţei firescului omenesc şi al capacităţii de înţelegere a fiinţei umane. De felul lui, omul este un scormonitor al ineditului întrebărilor şi nu se opreşte nici atunci când se împiedică de bornele pe care destinul i le scoate în cale. Cum să te opreşti, când toată viaţa omului stă sub semnul mirării eterne? Aceste probleme, ca şi toate celelalte ale lumii în care vieţuim, oricum trec prin filtrul simţirii noastre, căci nu încetăm  strădania de a le reaşeza  pe făgaşul înţelegerii noastre. Şi aceste teme, ca şi toate celelalte care s-au adunat în cărţile mele, au prins viaţă doar din combustia eforturilor de a  desluşi faptele care  marchează existenţa fiecărui om.

Şi pentru că  sunt atâtea alte idei care nu formează riduri pe frunte, iar fiorii inimii sunt calzi şi luminoşi, în capitolul „Rânduri izvorâte din adâncul inimii” sunt şi încercări de a surprinde tainice pulsaţii  ale sufletului la întâlnirea cu plaiurile natale, cu satul – matca fiinţeală –  despre care am scris uneori folosind cuvinte vechi, evocatoare, dar cu iubire nouă, mereu reîmprospătată printr-o neîntreruptă legătură de suflet. M-am apropiat  cu dragoste şi respect de oameni şi de faptele lor, mai ales de chipurile luminoase şi de faptele ziditoare şi cărora le-am alcătuit o mini galerie  de portrete. Nu lipseşte nici umorul sau satira în faţa unor aspecte reprobabile ca în schiţa umoristică „Descurcăreţii – oameni de nădejde”, dar şi răbufniri ale neliniştii că poporul nostru,  în ultima perioadă, dă semne că nu-şi mai găseşte identitatea, iar lumea parcă se prăbuşeste sub presiunea vremurilor noi. În acest capitol sunt prezente şi alte scrieri pe teme şi motive diferite. Asemenea celorlalte volume şi acest volum este alcătuit dintr-un adevărat evantai tematic ce îmbracă nenumărate sectoare ale vieţii, care au traversat traseul existenţei mele, provocări, îndemnuri izvorâte din nevoia de cunoaştere, de împlinire, de înţelegere, de explicaţie a substanţei vieţii. Am preferat ca scrierile mele, în bună măsură, să fie clădite pe un suport autobiografic căruia să îi adaug noi valenţe pentru a satisface atât nevoia de autenticitate, cât şi posibilitatea ca fiecare cititor să se poată regăsi şi să poată fi  stimulat să participe după fiinţa sa.

Un alt  capitol este intitulat: „Cuvântul frumos rostit” şi cuprinde impresii lăsate de  lecturile câtorva  scriitori contemporani iar unora le-am făcut şi un scurt portret. Cine iubeşte literatura, desigur că îi iubeşte şi pe creatorii ei. Scriitorii sunt flăcări vii care ard pentru semenii lor şi cu flacăra de sine ei pot face lumină pământului.

Am mai adaugăt şi un capitol  „Comentarii critice” semnate de câteva personalităţi ale literaturii noastre care s-au aplecat asupra  scrierilor mele. Nu din orgoliu am  aşezat în carte aceste  păreri ale confraţilor mei, ci din dorinţa de a oferi cititorilor câteva coordonate care să le înlesnească pătrunderea mai în adâncul înţelesului acestor scrieri, să observe mai multe detalii despre laboratorul acestei arte a alchimiei cuvântului şi astfel să le uşureze comunicarea sufletească cu autorul.

Asemenea unui liliac înflorit a doua oară la poarta înserării, în acest volum întâmpin cititorii cu ramurile încărcate  de parfum şi frumuseţi păstrate în suflet pentru ei şi împreună, într-o comuniune de trăiri alese, să răsfoim paginile acestei cărţi.

Elena Buică, Toronto

De CLB

LAZĂR IOSIF : Geoagiu –poezia de la mijloc de iulie

La a patra ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „Ion Budai Deleanu” staţiunea Geoagiu s-a transformat într-un loc, în care poezia naturii s-a îngemănat cu versurile poeţilor sosiţi din toată ţara.

Dincolo de programul festivalului, un moment de reţinut a fost decernarea de către Claudiu Şimonaţi, (preşedinte al cenaclului)   a premiilor câştigătorilor concursului, la care au participat concurenţi din mai multe judeţe, membrii ai Ligii Scriitorilor din Romania şi nu numai, veniţi în oraşul de la poalele Munţilor Metaliferi, alături de alte personalităţi locale, care iubesc literatura, viaţa spirituală.     Ei sunt susţinători şi animatori ai culturii, fie că sunt oameni ai Primăriei, ai Casei de cultură din Geoagiu sau ai Compleului hotelier „Alexandra”, alăturându-se inimoşilor membri ai Filialei Hunedoara a LSR cu dăruire, încurajând cultura, pentru care au fost salutaţi cu bucurie şi respect. Ei, toţi organizatorii acestui eveniment, ne-au propus câteva momente de meditaţie asupra a ceea ce se întâmplă în zilele noastre în cultura română şi truda lor este exemplară pentru noile generaţii. Iar revista „Cetatea lui Bucur” a salutat cu deplină justificare cutezătorii, întreprinzătorii într-ale literaturii şi culturii din oraşul Geoagiu.

LAZĂR IOSIF

20 iulie, 2014

De CLB

Claudiu Simonati – Premiile Festivalului Naţional de Poezie Ion Budai Deleanu

În perioada 18- 20. 07.2014, la Geoagiu Băi, judeţul Hunedoara s-a desfăşurat cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Poezie Ion Budai Deleanu, eveniment ce a adunat o serie de scriitori cunoscuţi şi mai puţini cunoscuţi din toate colţurile ţării. Vom face publică lista câştigătorilor pentru cele două secţiuni la care s-a participat.

 

Secțiunea Poezie:
– Marele premiu: Popescu Marina din Bucure
ști;
– Premilu I : Voicu Daniela, comnua Limanu, jud. Constan
ța;
– Premiul II: Ghiaur Ana din Timi
șoara;
– Premiul III: Stroea Alina din Gala
ți;
– Premiul Ligii Scriitorilor din România- filiala Hunedoara: Chi
ș Anda Claudia din Alba Iulia;
– Premiul din partea Cenaclului Literar „Ion Budai Deleanu”din Geoagiu: Ingrid Cosma din Constan
ța;
– Men
țiunea I: Rașcu Mihaela din Târgu Mureș;
– Men
țiunea II: Bobârnac Andrada Laura din Timișoara;
– Men
țiunea III: Szakacs Mariana din Orăștie, jud. Hunedoara.

 


Sec
țiunea volume publicate:
– Premiul I : Marin Toma din Localitatea Dor Mărunt, jud.Călăra
și, pentru volumul „La poarta sufletului tău”, editura Mușatina, Roman, 2014;
– Premiul II: Elena
Șerban din București pentru volumul „Balet pe valul clipei”, editura PIM, Iași, 2014;
– Premiul III: Georgeta Muscă Oană din Gala
ți, pentru volumul „Rătăciri”, editura PIM, Iași, 2014;
– Premiul Ligii Scriitorilor din România- filiala Hunedoara: Mariana Eftimie Kabbout din Gala
ți, pentru volumul „Cântec pentru mai târziu”, editura Neliniști metafizice, Constanța, 2013;
– Premiul pentru debut: Alexandru Maier din Gherla, jud. Cluj, pentru volumul „Dor de dincolo”, editura Napoca Nova, 2013;
– Premiul pentru antologie de autor:
1. Emil Bucure
șteanu din Piatra Neamț, pentru volumul „La capăt de drum”, edituraCetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2013;
2. Mihai Leonte din Moldova Nouă, pentru volumul „Mozaic afectiv”, editura Armonii Culturale, Adjud, 2014;
– Men
țiunea I : Elisabeta Iosif din București, pentru volumul „Spiralele Adolescenței”, editura Destine, București, 2013;
– Men
țiunea II: Pușa Lia Popan, pentru volumul „Vântul Mărțișorului”, editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2014.

De CLB

Octavian Lupu – Lumina Timpului Reflectată în Oglinda Cărţii de lângă Mine

Calitatea cea mai de seamă a timpului, fluiditatea lui, îmi oferă perspective nebănuite de contemplare aOctavian_Lupu_image realităţii în mijlocul căreia am apărut în urmă cu mai multe decenii. Chiar dacă segmentele sale se înfăţişează disparat în faţa memoriei, totuşi înţelesul profund al evenimentelor prin care am trecut se conturează tot mai clar pe măsură ce străbat învelişurile succesive de impresii şi emoţii felurite ce îmi perturbă obiectivitatea contemplării. Chipuri disparate, frânturi de peisaje şi tensiunea întâmplărilor vin asemenea unui vârtej asupra mea în clipele de răgaz, când încerc să stau liniştit în mijlocul năvalei vieţii.

În ce mă priveşte, când disting culorile amintirilor copilăriei, mă încearcă un abisal sentiment al nostalgiei faţă de realităţi ce ar fi putut decurge şi altfel decât ce s-a petrecut. Există anumite alegeri ce mi-au determinat parcursul ulterior pe care le reconsider periodic cu intenţia de a mă înţelege mai bine şi de a discerne dacă am procedat corect sau dimpotrivă, am mers în direcţia greşită. Şi nu sunt puţine sentimentele de părere de rău, cu un fundament real sau imaginar, ce mă atrag într-un vârtej al disperării din care cu greu pot să reintru în câmpul realităţii. Astfel, am înţeles că întoarcerea în trecut, chiar dacă reprezintă doar un simplu exerciţiu de imaginaţie, poate constitui o experienţă suficient de riscantă în lipsa unor repere sigure ancorate în concretul prezentului. Lumina Timpului Reflectat in Oglinda Cartii de langa Mine

Cu titlu de exemplu, ales cumva la întâmplare, mă regăsesc adeseori plimbându-mă pe aleile cartierului în care am locuit cea mai mare parte în primii ani ai vieţii şi mă revăd cum privesc familiarele siluete dreptunghiulare ale blocurilor, formele foşnitoare ale copacilor plantaţi din loc în loc de-a lungul străzilor şi decoloratele magazine afectate de eroziunea anotimpurilor. Atmosfera de şantier mă învăluie imediat când încerc să mă deplasez prin acest oraş imaginar, un „Second Life” ce se reconstruieşte treptat în mintea mea cu atmosfera unui timp de mult apus.

Un edificiu special se profilează maiestuos şi înspăimântător din negura evocării când disting zecile de copii ce se înghesuiau mergând spre el sau venind dinspre scările sale sobre aruncate către marginea străzii. Cu imaginea unui prădător antedeluvian, clădirea Şcolii mi-a inspirat de la început o malefică teamă ce m-a urmărit mereu până la deplina absolvire de purgatoriul învăţării forţate sub supravegherea atentă a unor dascăli impersonali. Printr-un straniu joc al imaginaţiei, realitatea colorată din jur devine cenuşie, cu tonuri de alb şi negru, când intru pe teritoriul Şcolii şi încerc să îi ating pereţii coridoarelor reci şi întunecate.

Paradoxal, am iubit mult cartea şi studiul lucrărilor din cele mai variate domenii ale cunoaşterii în genul matematicii, fizicii, istoriei şi filozofiei. Cumva, am avut intuiţia că există o valoare intrinsecă în efortul nobil de înţelegere a lumii în care trăim. Dar Şcoala a reprezentat mereu pentru mine o caracatiţă cu douăsprezece tentacule menite să te prindă şi să te subjuge. De unde a pornit o astfel de viziune? Poate de la un alfabet învăţat sub durerea loviturilor aplicate pe vârful degetelor pentru fiecare greşeala făcută. Sau poate de la o tablă a înmulţirii rescrisă de zeci de ori ca pedeapsă pentru fiecare eroare de calcul. Sau poate de la orele de educaţie fizică, unde eram mereu ultimul în realizarea normelor sportive. Sau poate din orele de atelier în care am cărat o mulţime de fiare ruginite şi am săpat şanţuri în jurul şcolii. Nu ştiu precis, dar Şcoala a fost mereu edificiul bizar al cunoaşterii ignorante multiplicate în minţile nefericiţilor mei colegi de generaţie. Şi când privesc la feţele de copil ale celor care m-au însoţit în acea perioadă a vieţii, mă cuprinde din nou nostalgia şi părerea de rău că timpul a trecut prea repede, iar curgerea sa a fost ireversibilă prin consecinţele ce au urmat.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian BOTEZ – POEZII

 

SE ADUCE PÂINE

 

cazanul sub presiune al

păsărilor – explodează în ţăndări

copacii: toate zdrenţele 2014-07-31_233337

albe – speranţele miresei

trezite – se agaţă şi 

atârnă de – temerară

maşina care năvăleşte printre

cerurile răvăşite de o

nouă dimineaţă: se aduce

lumină – proaspătă

pâine – la

primăvara din colţ

***

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

CRISTINA ŞETFAN – Sunt 50 de învieri cu moarte pre moarte călcând…

 

aveai o şapcă în cadriluri. rime de soare erau şi de ochii albaştri. flaneaua de lână cu torsade-ngroşate mi-ajungea pân’ la glezne. mă plimbam aşa visătoare, îmbrăcată-n hainele tale, printre braţele tale de tată gropar, de tată- vânzătorul de stele.

suuus…sus! coborârea-nchidea inima ta sălbăticită de nicio iertare.

mergeam la Bâlciul de pe Câmpul Poştei, cu tine ţinându-mă de mână. caruselul cu lanţuri îmi părea un munte fantastic în zbor. m-ai săltat în leagăn în braţele tale şi ne-am legat fedeleş pentru decolare. ne roteam, ne roteam până când am ajuns o spiţă de soare. numai eu m-am oprit pe pământ, numai eu am durat cu un nume mai mult…

de atâta necunoscut şi dor, m-am făcut lăcustă în iarbă. solzi verzi şi picioroange de cursă cu obstacole mi-am făcut. ochi de văzut caleidoscopic şi mâini de clape translucide, măşti de clovni purtate în arena fiicelor, soţiilor, bunicilor, câteva roluri premiate de grifoni…toate din dragostea ta infuzată din aer, din frunze, din pietricele adunate de ploaie sub streşini…şi azi a trecut o jumătate de secol cu tine, poet de cerneală.

sunt mălinii în floare şi ei ar fugi în pustiu să te reîntâlnească…stăteai rezemat de podeţul de lemn şi-n negrele ape ale Negelului se oglindeau zâne albe. ce parfum anestezic! cu vântul pluteau voaluri diafane, mă lipisem de picioarele tale, să nu te las în vâltoarea lor ameţitoare. îmi păreau o nuntă perversă…o nuntă care n-a mai nuntit nici o altă mireasă.

m-ai învăţat a scrie versuri cu pana smulsă de tine, ascuţită de tine, înmuiată în călimară de tine cu mâna mea cuprinsă în mâna ta…scriam ta-ta…pe hârtie albastră, ta- ta pe pe caiete de mate, ta- ta pe crucea de marmură, ta-ta pe vitralii de cenuşă…continuam să scriu pe toate filele date plecărilor tale şi nici azi nu-nţeleg ce înseamnă târziu, ce înseamnă trecut…

 

porumbarul de la portiţa grădinii înălţa aripi de toate cerurile colorate, când albe, când gri, când negre cu margini verzui. Guguitul păsărilor tale era fericit, era un dansator puţin exaltat care dădea din picioarele verii fără oprire. Cum de a tăcut hulubăria deodată dimineaţa? Cum de toate aripile şi toate cântecele s-au oprit pe pieptul tău cu mâinile strânse? Îţi spun…de atunci în hulubărie cresc măceşii fără culoare.

Aseară am văzut un film despre bani. Se cumpăra dragostea şi se vindea ura…ciudat a fost că personajele mercantile erau frumoase, frumoase de te-mbiau la tarabă. Numai cel care s-a smerit era urâţel şi parcă prea trist pentru mesaj sâc, sâc, porumbeii şi delfinii v-au întrecut la sentimente.

O dimineaţă asudată pe ziduri şi sub ierburi înalte o pâclă, ţiuie-n urechi. Mă uit la tine câte riduri ţi-au încreţit fruntea şi ţi-au adunat sinfurătăţi în obiecte nefolositoare. Noi am ales vrafuri de cărţi, de vaze şi pături, de covoraşe şi iconiţe şi acum pălutim printre ele în noima marqueziană a veacului.

Afară plouă vântuit, rafale sună-n table. În casă mijlocul tornadei. O linişte ameninţă şi becul se-aprinde, se stinge agonic.tatăl nostru, aprind o lumânare, cum mă-nvăţa bunica. Frica se zvântă, pe alee trandafirii par vigurăşi dar sub arcade izbeşte un braţ urât, sofisticat.

Dis-de-dimineaţă lumina fără vlagă îşi făcea motive de fugă, ba sub muri, ba sub coacăzi şi alte plăpumi contrafăcute. Nu putea să se dea în spectacol precară, murdară şi nemachiată, aşa că am preferat să n-o fac de râs, salutând-o jovial. M-am retras discretă, lăsându-i lenea în pace, poate mâine va găsi un schepsis de strălucire…

Vara plictisită şi anostă s-a ascuns în maşina de îngheţată a mamei. Stă acolo plouată, are miros de mucegai. Cândva la o răsucire de manetă, mama pârguia cireşii, la alta, trandafirii se roteau roşii, corai, roz sau untoşi. Acum toate-s reci sub nori iar putinica asta veche face îngheţata de fructe vopsită-n albastru.

Pe vremea când nu înţelegeam cuvintele oamenilor din jur, stăteam ghemuită sub pian şi priveam vorbele ca pe muzici. Unele joase, severe, altele ca triluri zâmbăreţe, sus, sus în crengi de tei. Şi judecam oamenii după scara lor muzicală. De unii mi-era frică, nu-i priveam în ochi, de alţii mi-era dor, pe unii îi voiam concerte întregi, altora le alungam întunericul. În vremea mea cu lumea, am stat sub pian cu ochii larg deschişi.


CRISTINA ŞETFAN

De CLB

„FABULE „ ŞI VALOAREA LOR EDUCATIVĂ ÎN VIZIUNEA ADRIANEI RĂDUCAN – Cronică literară de Ştefan Dumitrescu


               Volumul intitulat „FABULE”, apărut la Editura „Sitech”, din Craiova, în 2013, autor ELENA ADRIANA RĂDUCAN, surprinde din mai multe motive: personajele fabulelor apar într-o stare de euforie sau de epuizare; lumea captivă 2014-07-31_212207în reţeaua unor moravuri apare transpusă în simetria unor situaţii scenice; jocul de cuvinte şi potrivirea lor asamblează alegorii, iar paralelismul sintactic completează imaginarul poetic.

            Regulile morale se impun prin exemple, fiind o metodă de modelare a caracterelor. Spectacolul lumii, surprins la frontierele vieţii, este trăit după legi ce nu depind de condiţionări sociale, având neaşteptate consecinţe. Îndrăznelile spontane ale personajelor, natura lor spirituală, atenta veghere asupra defectelor omeneşti, infinita zbatere a drumului spre adevăr, scăpărările gândurilor, prin care este comunicată perspectiva întâmplărilor, expresivitatea obţinută prin jocurile de sensuri, transferarea însuşirilor omeneşti fiinţelor necuvântătoare, relaţiile permanente dintre conducători şi supuşi, ecuaţia adevăr-minciună…demonstrează că ELENA ADRIANA RĂDUCAN construieşte prin fabulele sale adevărate scenarii ce asimilează viaţa cu arta.

            Fabulele: „Broasca şi câinele”, „Girafa şi privighetoarea”, „Două capre pe o punte”, „Ursul brun şi ariciul”, „Porcul şi iepurele”, „Barza şi cioara”, „Porcul şi vulpea”, „Lupul şi mielul”, „Vulpea şi bobocul”, „Paharul şi cana”, „Trei vulpi”, „Viezurele şi vulpea”, „Maimuţa şi şoriceii”, „Oul şi găina” sunt scrise în versuri, iar personajele care sunt animale şi lucruri, nu se lasă invadate de disperare, fiecare dispune de apărarea necesară, fixându-şi autonomia personalităţii – „Oul şi găina”. „- Întâi a fost oul sau găina?/ Întrebarea asta mă îngrijorează/ În acest fel găsi oul pricina, / Puterea-mi cineva o subminează”.

            Textele sunt organizate în cele două părţi specifice fabulei. Opoziţia fericire-înţelepciune, în sensul mitului faustian surprinde oportunitatea clipei, inteligenţa însemnând mai mult decât averea – „Maimuţa şi şoriceii”.

            Simţul umorului apare uneori transformat în ironie – „Vulpea şi lupul”. Soarta este scuza celor slabi şi opera celor tari – „Viezurele şi vulpea”. Curajul de a lupta se poate traduce prin câştigarea unei anume experienţe, când lumea este văzută dintr-o altă perspectivă. Majoritatea fabulelor sunt adresate copiilor, vremurile contemporane, diferenţa dintre generaţii, ignorarea sfaturilor şi imprevizibilul sunt note caracteristice bine reliefate în fabula „Cloşca şi puişorii”, care conţine o scurtă întâmplare.

„Sfaturile de le-aţi înţeles pe dos/ V-aşteaptă o tigaie pentru sos/ Când altă regulă distinctă le spunea/ Un uliu luă găina-n gheare şi zbura”

            Morala este formulată explicit: „Când pe alţii tu atât de bine-i sfătuieşti/ Se pare ca pericolul să nu-l mai intuieşti”. Valoarea educativă a fabulelor ADRIANEI RĂDUCAN constă în morala fabulelor, în disputa personajelor, înţelegând că nu trebuie să judecăm doar după aparenţe, ci după fapte, toate acţiunile se nasc şi cresc din speranţă, tăria de caracter e un dar al celor conştienţi de o lege ascunsă a vieţii.

            Lenea, minciuna, fanfaronada, lăcomia…câteva din defectele omeneşti puse pe seama animalelor, sunt dublate de cultul muncii, care dă măsură demnităţii umane. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate, la realizarea căreia concură în primul rând personificarea.

ADRIANA RĂDUCAN reuşeşte prin volumul „FABULE” o firească înnoire a literaturii, contribuind într-o bună măsură la diversificarea mijloacelor artistice.

 

                                                                                       Ştefan Dumitrescu

                                                                         Membru USR, secţiunea Dramaturgie            

De CLB

Milena MUNTEANU – AMINTIRI DIN ŢARA SOARELUI RĂSARE (1)

Cum am avut şansa unei excursii în Japonia şi a întâlnirii faţă în faţă cu oamenii ei, relatez din minunăţiile pe care am avut norocul să le întâlnesc pe drumuri nipone. Ichigo ichie – o întânire, odată. O experienţă unică, de poveste.MM-JAPONIA-copwb

Zborul spre Ţara Soarelui Răsare

Proverb japonez: „Viaţa tot aşa trece, ori că râzi, ori că plângi.”

Drumul spre Tokyo, făcut spre Apus, începe azi şi se termină a doua zi. Da, am plecat azi să ajungem mâine. Mai interesant e că între azi şi mâine nu avem noapte, căci noi mergem tot spre Apus cu soarele. Ziua de azi ni se prelungeşte aşadar cu încă vreo 12-13 ore, ajungând să aibă 36-37 de ore în total! Şi deşi era vorba că zburăm spre Vest, primele 2-3 ore le-am zburat spre Nord! De la Toronto am luat-o spre Golful James / Hudson Bay, cel mai mare intrând de apă de pe continentul Nord American, vizibil pe orice hartă. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că mergem până spre Polul Nord, sau nu chiar, dar undeva aproape de cercul polar. Se şi vedea gheaţa de sus, discontinuă, întreruptă de ape, căci e sfârşitul verii, iar ea se topeşte pe zi ce trece…

Traseul nostru a mers mult în Nordul Alaskăi, acolo unde America şi Asia aproape că îşi dau mâna. Deabia acum realizez ce aproape e Asia de America în partea cea mai de Nord. Indienii americani, mulţi de origine asiatică, probabil că pe acolo au şi venit în America, pe jos, sau traşi de câini, în sănii, pe zăpada perpetuă dintre continente, peste strâmtoarea Bering. Urmează să trecem pe deasupra Siberiei, şi a peninsului Kamchatcka, asta dacă amintirile mele de geografie nu mă înşeală prea tare. Survolăm Rusia, să ajungem în Japonia! Asta în condiţiile în care eu mă gândisem că o să petrecem cea mai mare parte a drumului deasupra oceanului Pacific! Îmi spusese mie Elizabeth, vecina mea, care fusese şi ea in Japonia, că nu te poţi pregăti pentru aşa o excursie. Indiferent ce-ţi imaginezi, la faţa locului găseşti altceva decât te aştepţi!

În drum de la aeroportul Narita spre capitala niponă, erau case mărunte ce mi-au amintit de cele de pe lângă gara din Sibiu. Cu ţiglă, vopsite în portocaliu, şi obloane de lemn. Mi s-au părut că seamănă. Îl aud însă pe Marin spunând: Uite la stânga ta, plantaţiile de orez…

Tokyo

Proverb japonez: „Omoitatta ga kichijitsu” (Nu întârzia să faci ce ai hotărât – Ziua cea mai bună să faci ceva, e ziua în care ai hotărât că vrei s-o faci)

În prima zi la Tokyo am fost la piaţa de peşte, la bursă, la licitaţie, unde în fiecare dimineaţă se stabileşte preţul zilnic al peştelui tuna. Lumea merge pe biciclete, motociclete, sau trage la câte un căruţ. E o viermuială şi o varietate incredibilă de mărfuri. Ce oraş viu, activ, dinamic, ce densitate de viaţă!

Întorşi la etajul 11 al hotelului nostru, am trăit şi primul cutremur, destul de mare. Femeia care face curăţenie n-a aşteptat însă să se liniştească, ea patrula pe holul hotelului cu aşternuturile, prea ocupată să-şi întrerupă activitatea.

*

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Melania CUC – MENUŢ MAXIMINIAN ŞI „CRONICA DE GARDĂ”

Menuţ Maximinian este o personalitate complexă, poet, jurnalist, critic literar, realizator de emisiuni etno-folclorice şi unul dintre etonologii harnici si pricepuţi din zona aceasta transilvană. Nu sunt subiectivă când îi aduc laude, ceea ce face el în ultimii ani este o ctitorire socio-culturală de necontestat. Cu o activitate efervescentă pe toate aceste fronturi, Menuţ Maximinian continuă să fie generos cu persoanele, evenimentele şi cărţile pe care le promovează pe toate palierele mass-media cu care are tangenţă, dar şi în scrierile sale literare.MENUT-MAXIMINIAN---CRONICA-DE-GARDA-wb

Poet de acum consacrat prin apariţia în reviste literare importante din ţară si din străinătate, cercetător-etnolog, cu volume de studii deja aflate în rafturile biliotecilor, Menuţ scrie zi de zi la cotidianul Răsunetul, acest ziar făcând parte intrinsecă din viaţa sa. Cultura judeţului BN ar fi mult mai săracă fără inserţiile de culoare şi tinerete pe care, ca un profesionist bun, Menuţ Maximinian le găseşte locul potrivit în pagină, le promovează cu generozitate.

Cei obişnuiti să citească ziarul de dimineaţă al bistriţenlor ( Răsunetul) nu pot trece cu vederea cronicile literare, întâmpinările de carte, pe care Menuţ le semnează cu harnicie şi discernământ de fiecare dată. Este un puzlle uriaş şi peisajul editorial pe care l-a construit Menuţ Maximinian, prin scrierile sale critice. De la cartea de ştiinţă, la cultura vizuală, la beletristica contemporană şi cărţile- monografii, consemnările zilnice s-au adunat şi astfel, cronicile semnate de Menuţ au devenit un fel de baromentru care ne arată starea atmosferei editoriale la zi, în spaţiul cultural în care trăim.

Ar fi fost trist ca aceste scrieri pertinente şi cu amprentă de istorie literară nu doar locală, să rămână numai articole în paginile de ziar. Aşa se face că, Menuţ Maximinian le-a aşezat rând pe rând, în volume, le-a distribuit în pagini de carte şi le-a dat nume.

De data asta titlul celei mai recente cărţi semnate de M.M. este ,,Cronica de gardă,,- un titlu potrivit, zic eu, pentru rolul pe care îl are un scriitor, acela de a fi generos şi a scrie şi despre cărţile colegilor lui, de-a fi mereu în „,gardă” când apare un text important. „Cronica de gardă”, este un volum cu grafică frumoasă şi detalii moderniste, datorate Editurii Karuna din Bistriţa, şi cu un cuprins consistent de critică lilterară fără încrâncenări, fără mofturi , cum se mai obişnuite. Este o carte de peste 400 de pagini, care cuprinde tablete culturale ţintind activitatea scriitorilor consacraţi din judeţ şi din zona învecinată, dar şi a altor cărturari, iubitori de literatură, istorie locală, viaţă spiritială, care şi-au pus gândurile pe hârtie şi au scos o carte. Volumul se deschide cu fragmente de interviu, destăinuiri ale autorului, care vizează crâmpeie cronologice din activitatea sa de formare literară. Apoi, evantaiul paginilor se pliază pe nume mai mult sau mai puţin cuoscute, autori ce şi-au făcut din scris o pasiune, se regăsesc aici ca sub o lampă Rontgen. M.M. scrie despre fiecare în parte cu discernământ şi cu bucurie. Este un scriitor harnic, pasionat şi priceput, şi-a format mâna în ziaristica (culturală) dar scrie cu acelaşi aplomb şi literatură de calitate, şi lucrări de cercetare etno-folclorică.

Ce se poate spune, în context, despre volumul nou apărut pe piaţă, despre cartea în care autorul a înmănuncheat idei, sentimente şi foarte multă generozitate? Doar că este o carte mare, mare prin dimensiune ( 430 pagini), mare prin abordarea din mai multe unghiuri a vieţii culturale bistriţene şi năsăudene. Este o ,,fişă ,,de observaţie, dacă tot facem referinţe la titlul ( Cronica de gardă),- este o veghe constructivă şi mărtutisitoare a unui timp în care zona bistriţeană construieşte ( şi) catedrale editoriale.

În genere suntem tentaţi să fim răi, să criticăm acerb ziua prezentă, să spuneam că nimic valoros nu se mai întâmplă în zona de cultură şi cea spirituală. Cartea scrisă de Menuţ Maximinan dovedeşte contrariu, ne arată negru pe alb că noi, bistriţenii, suntem fericiţii deţinători ai unui tezaur, că ştim să ne punem în valoare, să lăsam peste vreme mărturiile noastre cele mai interesante. Clipa trece, scrisul rămâne.

Menuţ Maximinian a învăţat lecţia asta de viaţă, ştie ca nimeni altul să adune între alte şi alte coperte frumoase, pagini de carte interesante.

Felicitari, Menuţ Maximinian!

–––––––––––––

Melania CUC

Ergetten, Bistriţa

iunie 2014

De CLB

Mariana CRISTESCU: O CARTE DESPRE NOBEL – „ISPITA IZBĂVIRII” DE MIHAI SIN

Motto:

„Stinge cu dreapta Ta cea atotputernică

focul ce m-a cuprins!”

 

„IsISPITA-IZBAVIRII-MSin-wbpita izbăvirii” este titlul ultimului roman al lui Mihai Sin, apărut şi lansat postum de editura „Nemira” din Bucureşti, cu câtva timp în urmă. O carte trudită, densă, o parabolă uluitoare prin complexitatea, profunzimea şi dureroasa francheţe a discursului, o carte matură şi responsabilă despre condiţia dramatică a intelectualului vremii contemporane româneşti, peregrin întru regăsirea Adevărului Unic al sinelui.

Într-o lume ternă, lipsită de orizont, într-un univers ostil, golit de repere valorice esenţiale, ziaristul cândva celebru, asumându-şi condiţia de… boschetar, trăieşte experienţa dantescă… a Iadului pământean la parametri dezumanizanţi, căci…„Diavolul s-a întins peste măsură, din pricini pe care nu le cunoaştem” – scrie Mihai Sin. – „Ar trebui create noi instituţii, să apară noi forţe, care să reprezinte calea lui Dumnezeu. Dar iarăşi: cine şi cum anume, când omenirea pare să nu mai producă anticorpi care s-o apere de forţele Răului? Întrebări şi întrebări, în absenţa răspunsurilor. (…) Căutăm cu disperare răspunsuri concrete şi soluţii, pentru a nu asista neputincioşi la distrugerea spiritului şi genei naţionale identitare. Putem să credem că mai sunt şi alţii ca noi, care vor avea mijloace mai consistente de a găsi măcar o parte din răspunsuri”.

Oare, ce ar putea fi mai „consistent” decât… credinţa? Acolo unde este, dacă este?!? Unde altundeva găsim mântuirea? „Şi nu ne duce pe noi in ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!”

Nu întâmplător cartea se deschide cu un pasaj din Biblie: „La miezul nopţii, un popor se clatină şi piere. Nu este nici întuneric, nici umbră a morţii, unde să se poată ascunde cei ce fac fărădelegea” (Iov, 34: 20, 22). Care popor? Dacă ar fi să răspund altfel, cu începutul-începutului, pur şi simplu, ca la şcoală, v-aş spune că este o carte despre poporul român, despre drama conştiinţei sale identitare acutizându-se la extrem cu precădere în ultimele două decenii, despre trădarea intelectualilor (a unora dintre ei!) semnalată, cândva, şi de Mircea Eliade, şi de Petre Ţuţea, şi de părintele Iustin Pârvu, despre un alt „Diogene – câinele… subteran”, despre această „Românie, ţară bleagă,/ Îţi fură toţi din desagă // (…)// Când te vei trezi flămândă/ Dezbrăcată, înjugată,/ Vei da cu cuţâtu-n piatră,/ Piatra va scoate scântei/ Şi-apoi Dumnezău cu ei!”. Dar şi despre ura de sine – blestemul tracic al acestui neam românesc, întâiul creştinat – blestemul dezunirii, despre care vorbea şi Vasile Pârvan, înfăţişat în manuscrisul din secolul XIX din Muzeul Ţării Făgăraşului şi citat de Mihai Sin, fragmentar, în loc de intoducere: „(…) Deoarece picioarele nu mai voiau a suporta trupul, mâinile nu mai voiau a veghia şi a vedea pentru celelalte mădulare, începu trupul a se veşteji (…) şi din zi în zi a se apropia de moarte. Atunci văzură ele nebunia ce au făcut, se uniră iarăşi şi se legară strâns, că ce au încercat nu vor mai încerca încă o dată”. O carte despre conjuraţia mediocrităţii – „Cea mai aspră robie este unde mintea trebuie să se supună prostiei” -, despre alienarea individului în absenţa credinţei, şi despre încă multe teme destinate meditaţiei profunde a cititorului.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Erbiceanu : Zâmbetul (Pro memoriam)

A fost să fie o zi de vară fierbinte, uscată, fără pic de vânt. Tocurile pantofilor ni se afundau încet în caldarâmul încins al străzii. Lupoaia din mijlocul rondoului de peste drum, înfiptă în soclul ei, îşi alăpta puii. Ne era sete.

Dacă n-ar fi fost poarta, cu semnul atârnat deasupra, n-am fi ştiut ce ascunde.

– Măi, să fie!, am zis mai mult pentru mine, trăgând, în acelaşi timp, cu coada ochiului la colegul meu de suferinţă.    

– Intrăm?

Grădiniţa restaurantului părea o oază. Pe o asemenea căldură, şi la o asemenea oră, doar câţiva muşterii îi călcaseră pragul. Ne-am aşezat la prima masă.

– Bere!

Chelnerul a dat din cap a înțelegere.

Aduse de la adăpostul pivniţei, sticlele începură să năduşească.

Ca din neúnde, două zvârlugi de fete, gureşe ca doi pui gata să-şi ia zborul, săgetară liniştea. Şi eu, şi Vasile, ne-am scos ochelarii şi am întors, instinctiv, capetele. De undeva, de mai departe, un zâmbet, pe jumătate ironic, pe jumătate îngăduitor, părea să ne însoţească.

Aşezat, cam la vreo trei mese distanță, cu o mână sprijinindu-şi bărbia, un client străjuia umbra pomului ce stăpânea curtea. Sticla lui părea aproape goală. I-am făcut semn chelnerului să-i mai aducă una.

Omul ne-a mulţumit cu un zâmbet aproape complice. Ne-am ridicat şi, mai mult prin semne, i-am solicitat tovărăşia. S-a uitat în jur, de parcă ar fi vrut să ne dea de înţeles că mai sunt încă atâtea locuri libere şi, ca și cum nu avea altceva mai bun de făcut, ne-a făcut semn să ne aşezăm.

– Vreţi să ştiţi de ce am zâmbit?!… Ochelarii!…

Fetele continua să se hârjonească la câţiva paşi de noi…Ce idee proastă…

Contabilul, administratorul de bloc, sau Dumnezeu ştie ce era, aşa cum ne privea, devenise, dintr-odată, incomod.

– Ochelarii!… Credeți că, așa, fără ei, ați devenit mai interesanți?

„Ce naiba căutam la masa ăstuia?”

Cu o cămaşa cu mâneci scurte, descheiat la primii doi nasturi, răsucind încă sticla de bere – cu ce mai rămăsese în ea – necunoscutul, la cei vreo cincizeci de ani ai săi, nu găsise altceva mai bun de făcut decât să ne dea lecţii.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Cristina Ştefan: Supradoză- Mirela Bălan

O carte de vers bun rămâne o carte citită, dincolo de încercările criticilor literari de a o înrăma tablou, autoportret, „carte de autoreferenţialitate” cum spunea profesorul Petre Isachi la lansarea Supradozei din 20 iunie 2014. Al treilea volum de poezie semnat Mirela Bălan îmi face impresia de echilibru şi aflare pe cale înţeleasă existenţial, versurile poetei părându-mi un şir de introspecţii ancorate în realitatea poetei, cernute printr-o sită inteligentă a temperamentului şi personalităţii sale şi expuse nouă, cititorilor, ca soluţii, ori ca disoluţii necesare rezistenţei întâmplărilor vieţii. Un vers tenace. Un vers de uimit lumea prin limpezirea sensurilor. 

„A trăi şi a scrie. Inspir iar adânc şi verbele urlă ca un nou născut. În mine îşi caută sensurile.”

       Supradoza este momentul dramatic în care viaţa unei femei se opreşte pentru câtva timp, momentul în care se pierde viaţa unui copil căruia mama îi alcătuia în pântec trupul destinat lumii acesteia, momentul în care maternitatea fibrelor se rătăceşte între rugă şi durere iar înţelesul acestei rupturi de lume se absolutizează nonsens. Diferenţa făcută de Mirela Bălan între durerea acestei pierderi şi explicaţia ei capătă duritatea unei substanţe solidificate din lichidul amniotic sub forma cuvântului, după cum Facerea a fost Cuvânt.

 2014-07-30_233239

„În mintea mea,

Sângele

Încăpăţânându-şi curgerea

Inundă amintirea

Fătului pierdut-

îi dau viaţa unui gând.”

 

Cutremurător vers, puternic şi relevant dramei trăite de o mamă care îşi pierde copilul nenăscut. Autoarea însăşi, în cuvântul său de prezentare a cărţii, a găsit sintagma corolar acestei relevări: „ răspunsul este Dumnezeu, El decide, El alege.”

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

IOAN-ADRIAN TRIFAN – POEZII

 

cine

 

mă voi întoarce

lentioan-adrian-trifan

si voi întreba:

de ce?

de undeva

se va trezi un răspuns crud:

de aceea!

şi voi pleca din nou

să caut

prin şoapte uitate,

prin măşti şi umbre,

prin creiere spălate,

prin gând şi idee…

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Anca Sîrghie – UN DIALOG AL GENERAȚIILOR CU ANA BLANDIANA DESPRE SPIRITUL SACRIFICIAL ROMÂNESC, DE LA EDIKULE LA SIGHET

Dădeau teii în floare când noi, absolvenții promoției 1967, strigam catalogul în Sala Pușkin de la2014-07-29_005125 Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Mirosul acela inconfundabil al teiului, legat direct de sesiunea examenelor de vară din studenție, a rămas toată viața noastră o amintire specială, poate nu lipsită de un anume dramatism sufletesc, amintire în care refăceam mereu acolada tradiţională de la biletul de examen tras cu teamă şi până la nota, de obicei, maximă, pentru că de obicei noi învăţam cu toată convingerea şi rezultatele erau pe măsură. Da, reveneam în Cluj cu bucuria unei întâlniri colegiale, acum când vârsta de 70 de ani la cei mai mulţi dintre noi dădea un farmec aparte acestei revederi, întinse pe 3 zile de program cultural, în care s-a făcut la Mânăstirea Nicula pomenirea colegilor noștri de promoție plecați la Bunul Dumnezeu, alături de lansarea, și ea tradițională, a cărților recente ale Anei Blandiana. Prin forța lucrurilor, prezența celebrei noastre colege a fost totdeauna garanția reușitei revederilor la Cluj. La propunerea pe care eu am făcut-o, de a ne revedea anual, de fiecare dată într-un oraş unde s-a stabilit câte unul dintre colegii noştri, ca astfel să cunoaştem zona culturală în care el vieţuieşte, se recunoaște că cele două întâlniri de la Sibiu din anii 2008 și 2009 au avut și ele farmecul lor special, rămânând de referință, atât ca organizare cât și ca deschidere academic-culturală, pentru colegii care au participat. Oare mai este timp ca să ne înţelepţim spre a pune în practică şi acest proiect? Eu cred sincer că nu. Mare păcat!2014-07-29_005104

   Neîndoios că momentul cel mai special a fost pentru mine în acest an la Cluj –Napoca, inconfundabila noastră Alma Mater, conferința pe care celebra mea colegă de grupă a ținut-o la Facultatea de Teologie Ortodoxă, unde tema prezentată de Ana Blandiana lega martiriul “Domnitorului de aur”, cum îl numeau turcii pe Constantin Brâncoveanu, de suferințele provocate de autoritățile comuniste în închisorile unde intelectualii perioadei interbelice suferiseră cele mai umilitoare opresiuni. Comemorarea lui Constantin Brâncoveanu, al cărui martiriu pentru credința în Dumnezeu se profilează la tricentenar ca   tulburător, chiar imposibil de urmat, a fost marcată în toate colțurile românismului din țară și dincolo de frontierele ei. Ascultând-o, tânăra generație de teologi din Cluj putea medita asupra replicii cutremurătoare pe care tatăl martir o dădea fiilor lui: “..bogățiile și viața ne sunt pierdute. Trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem sufletele.“Supremația Semilunei asupra Crucii s-a transformat într-o apoteoză a Credinței și presa europeană a consemnat tragicul eveniment din 1714 de la Istanbul. Pe Brâncoveanu folclorul l-a perenizat ca ”Boier vechi și domn creștin“, personalitate emblematică sintetizând idealul de a descinde din rădăcini de neam și de a apăra spirituaIitatea creștină. Mai apoi, martiriul lui Horea a avut fascinantul rol de a-și asuma afirmația că dreptul la răzvrătire a fost dictat de împăratul habsburgic însuși. Istoricul Gh. Brătianu, care a prezentat originea poporului român, a fost obligat de autorităţile sovietice să amputeze Basarabia, dar a refuzat să dea sovieticilor argumentul științific solicitat, ca astfel ei să justifice ocuparea Basarabiei. S-a jertfit spre a nu infirma adevărul istoric și astfel a murit la Sighet la nici 55 ani.

La polul de sosire al demonstrației, apar intelectualii antrenați în lupta anticomunistă, prezentați în Cartea morților de Romulus Rusan. Dintre cei 2000 oameni ai bisericii condamnați, 221 erau slujitori ai bisericii, fie preoți, călugări, prelați cenzurați de moarte. În 1962, când noi cu suflete entuziaste tocmai intram în facultate, la închisoarea din Gherla un preot era ucis cu coada măturii băgată în gât, pentru că nu acceptase să cădelnițeze cu excremente. Grotescă a fost şi ideea ca la Aiud peste mormintele celor muriți în închisoare să se fi construit cocini de porci. Exemplele de atrocități nu puteau să nu cutremure întreaga asistență la această conferință pe care Ana Blandiana a citit-o cu un glas tremurat de emoție, vecin cu plânsul profund al sufletului ei impresionat de faptele tragice pe care le evoca. Ascultând-o, mi-am amintit de intervențiile colegei mele de grupă în anii facultății, când Doina Rusan, cum o cunoscuserăm noi ca studentă, ne uimea la seminarii prin gândirea mai profundă ca a oricăruia dintre noi, prin vibrația sensibilă în interpretarea de text literar, prin cunoștințele de obicei mai bogate despre tema pusă în discuție. Ascultată cu smerenie și încremenire în amfiteatrul noii clădiri a facultății, conferențiara a combătut ipoteza întemnițării numai a celor 14 episcopi greco-catolici, ea ţinând să numere și pe cei ortodocși, care au avut același tratament. Modul cum le-a rostit numele dădea acestei evocări valoarea unei pisanii, de pe care nu puteau lipsi nici preoții executați pentru că ajutaseră grupurile de partizani ascunși în munți, unde astfel continuase lupta anticomunistă. Între ei, grupul Arnăuțoiu al celor 4 preoți executați fără milă.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Melania CUC : „BLESTEMUL CASEI” – O CARTE-TEST LA O PĂRTICICĂ DIN NEMURIRE

Eugenia Boteanu face parte dintre oamenii cu talent literar care scriu de o viaţă dar aşează pagină după pagină în sertar. Parcă nesigură pe scrisul său, fără acel impuls lăuntric de-a da drumul poveştilor în lume şi cu grijă exagerată pentru gândurile transformate în literatură, Eugenia Boteanu debutează mult mai târziu decât ar fi fost cazul.2014-07-29_180019

La Editura Corgal Press din Bacău, în 2013 , îi apare cartea de nuvele ,,Blestemul casei,,. Este tripticul unor persoanje feminine, care, în contextul desăşurării naraţiunii sunt situate în planuri distincte dar cu acroşări care le aduc în aceeaşi structură egală a cărţii.

Glisînd pe acţiuni şi fronturi cronologice diferite, cartea se împarte în două, autoarea folosind ca temă de lucru prezentul si trecutul. În prim plan, autoarea devine personaj principal şi deşiră de pe mosorul amintirilor un fragment important din propria-i viaţă. Călătoria cu trenul de noapte nu este doar o motivaţie , un act de curaj care desferecă tainţa sufletului. Femeia-scriitor retrăieşte o altă ,,călătorie,, una a tinereţii când o dragoste oarbă şi-a pus amprenta asupra întregii sale vieţi.

Interesantă lucrătura literară stratificată, nu este nouă în sfera beletristicii contemporane, doar aici este preluată într-o manieră foarte personală. Cartea „Blestemul casei” deţine aura aceea de adolesentină puritate pe care unele persoane o poartă cu ele întreaga viaţă. Puternică şi fragilă totodată, Eva, eroina din oglinda cărţii, îşi depăşeşte condiţia de victimă a întâmplării, devine conştientă de propria-i valoare intelectuală şi, ca într-o expediţie de arheologie personală, se reîntoarce în timp şi spaţiu spre bărbatul care i-a marcat destinul vieţii. Călătoria este ca o iniţiere, eroina deţine toate datele unui personaj autentic şi, cu şi prin ea, cartea îşi găseşte cheia naraţiunii spre punctul nevralgic. În contrast, cu accente distincte, poveştile de familie care persisită în amintirile Evei, devin cartea pe care aceasta a scris-o cu frenezia scriitorului care descoperă, prin el însuşi, un eşantion de evenimente ce au ca numitor comun valorile umane din toate timpurile.

Cu întoarceri în timp, treierând prin generaţii, cu teme de repunere pe tapet a unor evenimente de istorie generală, dar mai ales, aspecte din destinul personal, Eugenia Boteanu îi dă formă clasică scrierii sale şi dacă mai era nevoie, îşi înnobilează paginile cărţii cu lucrări de grafică proprie. Tuşe, linii ca şi iluzorii în umbra textului care curge frumos, nu idilic, ci cu urcuşuri şi coborâşuri, ca un fluviu cu cataracate şi apoi, cu leneşă alunecare peste sedimentele trăirilor umane.

Nu voi face aici o recenzie a cărţii, voi spune doar că , Eugenia Boteanu este un scriitor, un prozator dublat de poetul, care intervine cu figuri de stil şi culoare personală, pentru a-şi puncta opera, a-i da famecul după care tânjim, atunci când totul în jurul nostru se năruie şi nimeni nu mai scrie romantic.

A fost o vreme în care spuneam că nu cred în destinul literar al celor ce debutează la maturitatea biologică, că nu cred literar în cei care scriu doar duminica după amiază, cu cerneală violetă în caiet dictando.Dar, ultimele cărţi citite de mine, şi care sunt semnate de câteva dintre doamnele condeiului, scriitoare ce au amânat din diferite motive aproape o viaţă să publice, mă determină să-mi schimb în parte părerea.

Eugenia Boteanu face parte din această categorie, scriitor frumos în spirit şi slovă, care a ucenicit o viaţă întreagă la propria-i operă. A scris şi scrie din bucurie.Scrie cu conştiinţa responsabilităţii faţă de sine, dar publică cu parcimonie.

Timiditate, dorinţă de perfecţionare dusă la extrem şi acea nesiguranţă precum a patinatorului pe gheaţa subţire, toate la un loc au făcut ca Eugenia să debuteze la vârsta când alţi scriitori, mai mai mult sau mai puţin dotaţi literar, au deja rafuri de căţi personale.

Eu cred în zodia scriitorului născut şi nu făcut şi cred că şi Eugenia Boteanu va depăşi limesul acela dintre poem şi proză, se va cantona într-un spaţiu fără ,,floricele,, stilistice, care pe alocuri ne amintesc de un album, şi va scoate următoarea carte, una care să-i confirme talentul cert şi care a stat atâta vreme în stare latentă.

Felicitari, Eugenia Boteanu!

–––––––––––––

Melania CUC

Archiud, Bistriţa, iunie 2014

De CLB

ART IN MIND; LUCID DREAMING

7th – 17th August 2014

You are warmly invited to join the exhibiting artists for a drink at the opening night of at The Brick Lane Gallery and The Annexe from 6pm-8.30pm on Wednesday 6th August 2014.

ALASDAIR CRAIG | ALEX ORLOV | ALISA MATOVIC | ATTILA KOVARI | CHARLIE SHANKS | CHEZ X ARTS | DAN BARBIERI | DYNAMICK | JOHANNES SORVALI | JON HATFIELD | JOE SHAW | KATHERINE HODGSON | LAURA ARMATO | PATRCIA BONET | PEDRO MELO | PERCIE EDGELER | SHEEN OCHAVEZ | PRASHICHYA BASNET | STANISLAV GEISSLER | VICTORIA DUTU

Our fantastic new summer exhibition, ART IN MIND; LUCID DREAMING displays a beautifully diverse selection of artists from both the UK and visiting artists from across the world with representation from Italy, Israel, Brazil, Finalnd, Czechoslovakia, Romania, Serbia, Spain and in the UK from London, Coventry, Middlesex and Oxfordshire. We are delighted to announce a dazzling new exhibition designed to delight and stimulate, from naturalistic to dreamy, sublime to surreal, a riot of colour, light and form makes a statement for a buzzing contemporary arts scene. Pieces range in medium from painting and sculptures to glass constructions, illustrations and wood panels.

For more information on ART IN MIND or to become a future exhibitor, please email us on info@thebricklanegallery.com

https://www.facebook.com/events/1502130130020732/2014-07-29_190713

Lucy Fiddian-Green

Gallery Assistant

Join us on Facebook
Follow us on Twitter

…………….
Sponsor si Expozitie permanenta la sediul firmei
http://www.unioncont.ro
…………………………

Expozitie permanenta in Bucuresti la firma UNIONCONT

Picturile pot fi vizionate zilnic la sediul firmei “Unioncont”,  luni pana vineri, intre orele: 9-17,30 , Strada Alexandru Moruzzi Voievod,Nr. 4 A, Et. 4, Ap.16, Bucuresti, Sector 3, Romania, (paralel cu str. Nerva Traian, in apropiere de Tribunalul  Bucuresti, de pe Bl. Unirii sau de blocul “Loto”), Telefon:  031 438.24.85, de luni pana vineri, intre orele: 9-17,30.  http://www.unioncont.ro

…………………….
Parteneri media2014-07-29_190638

www.sensotv.ro  

www.radiotvunirea.ro

*******************************************

contact:

http://victoritadutupicturidevanzare.wordpress.com/

www.victoritadutu.wordpress.com

http://victoriadutuevents.wordpress.com/

http://artgalleryvictoriadutu.wordpress.com/

www.vicdutu.wordpress.com

victoritadutu@yahoo.com

0740.27.99.08

De CLB

Statuia lui Decebal

Statuia regelui dac Decebal este o statuie înaltă de 40 m care este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa. Se află pe malul stâncos al Dunării

Dimensiuni2014-07-29_185141

Statuia lui Decebal este înaltă de 40 m şi lată de 25 m. Ea a fost sculptată după modelul celei din stânca Muntelui Rushmore şi este cea mai mare statuie din Europa: are cu doar şase metri mai puţin decât Statuia Libertăţii, cu opt mai mult decât monumentul lui Christos din Rio de Janeiro, dar cu aproximativ 10 metri mai mult decât înălţimea legendarului Colos din Rhodos.Locul realizării sculpturii este în apropiere de oraşul Orşova, în zona cataractelor de la Cazanele Mici (golful Mraconia), pe malul stâng al Dunării, unde adâncimea fluviului este cea mai mare: 120 de metri.Câteva dimensiuni ale statuii sunt:

  • lungime ochi: 4,3 metri , lungime nas: 7 metri, lăţime nas: 4 metri.

Construcţia statuii

Ideea construirii acestei statui i-a aparţinut istoricului şi omului de afaceri român Iosif Constantin Drăgan, şi a durat 10 ani (1994-2004) pentru ca cei 12 sculptori-alpinişti să o termine, realizarea ei costând în final, peste un milion de dolari.

În comparaţie cu sculpturile realizate pe Muntele Rushmore, a căror realizare a durat timp de 14 ani (1927-1941), la acel proiect lucrând peste 300 de sculptori-alpinişti, statuia regelui Decebal s-a desfăşurat pe parcursul a zece ani, la realizarea ei lucrând 12 oameni.

Executarea acestei lucrări s-a desfăşurat sub conducerea sculptorului român Florin Cotarcea, ea realizându-se în ciuda pericolului reprezentat de înălţimi, căldură şi vipere. Pe pontonul din golful Mraconia unde se află cea mai mare sculptură în piatră din Europa se poate ajunge doar cu barca. Pentru modelarea stâncii s-a folosit peste o tonă de dinamită.

Executarea lucrării a început în vara anului 1994, cu defrişarea pomilor care împădureau stânca. Apoi s-a trecut la curăţarea rocilor, a stâncilor masive care puneau în pericol viaţa oamenilor. Nu s-au putut folosi nici un fel de utilaje, toate instrumentele de lucru fiind transportate cu barca şi cu saci de 40-50 de kilograme în spinare.

Statuia lui Decebal privită de pe Dunăre2014-07-29_185156

Legătura cu pontonul a fost asigurată prin două staţii de emisie-recepţie. De la baza stâncii până la schelă, alpiniştii-sculptori au trebuit să se caţere timp de o jumătate de oră. S-a lucrat în două ture de câte 6 ore: de la 7,30 la 13,30 şi de la 13,30 până la 19,30. Lucrările s-au desfăşurat în perioada martie-octombrie a fiecărui an. O operaţiune la fel de grea şi riscantă este cea de manevrare a schelelor. Uneltele de lucru folosite de către sculptori-alpinişti au fost cele clasice: ciocanul pneumatic, şpiţul şi barosul. Datorită condiţiilor dificile de lucru, au avut loc şi câteva accidente. O echipă de cinci persoane care lucrau pe schelă au căzut în gol câţiva metri, ca urmare a smulgerii a două pitoane de susţinere de pe cablul de susţinere montat de jur-împrejurul stâncii. Din fericire, alpiniştii nu au suferit răni grave. De asemenea, unul dintre alpinişti a fost muşcat de o viperă ascunsă într-un punct de susţinere, dar i s-a injectat imediat serul antiviperin. Ca urmare a trepidaţiilor, dar şi a stâncii care începea să se macine, nasul lui Decebal (care avea o înălţime de şapte metri) s-a fisurat şi era în pericol să se desprindă şi să cadă. S-a renunţat la acel bloc imens de piatră, o parte mare din nasul lui Decebal fiind dinamitat, pentru mai multă siguranţă. Nasul regelui a fost remodelat şi întărit cu armătură de fier şi ciment. Construcţia statuii lui Decebal a fost finalizată în anul 2004.

Semnificaţia statuii

Chiar în faţa statuii, dar pe malul sârbesc, se găseşte de aproape 2000 ani o placă memorială antică („Tabula Traiana”), monument ridicat de adversarul regelui Decebal, împăratul roman Traian, pentru a marca marşul trupelor imperiale romane spre Dacia şi a comemora victoriile Imperiului Roman asupra regatului dac în anul 105. Sub faţa lui Decebal se găseşte o inscripţie în latină: „DECEBAL REX – DRAGAN FECIT” („Regele Decebal – făcută de Drăgan”). Iosif Constantin Drăgan a scris numeroase volume despre istoria dacilor şi a tracilor („Noi, tracii”; „Imperiul Romano-Trac”, „Mileniul imperial al Daciei”), intenţionând să construiască în oraşul Cluj şi o copie în mărime naturală a Columnei lui Traian, proiect oprit deocamdată. Prin construcţia acestei statui modelată în munte, Iosif Constantin Drăgan a dorit să demonstreze întâietatea românilor în formarea culturii europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor poate fi definită în primul rând prin componenta ei daco-tracă.

A consemnat,  Virgil Ciucă

De CLB

Citate noi de Ionuţ Caragea din ciclul „Sindromul nemuririi”(partea a IV-a, partea a V-a, partea a VI-a)

Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercînd să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului.2014-07-29_184903

*

Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pînza imaculată a sufletului.

*

Nu ai nevoie de aripi pentru a fi un înger şi nici de alţi îngeri pentru a-ţi creşte aripi.

*

Uneori ura este implozia dragostei, cînd sufletul pe care l-ai trimis celui pe care-l iubeşti se loveşte de zidul indiferenţei şi se întoarce în vidul din tine.

*

2014-07-29_184613Indiferenţa este prăpastia de netrecut între oameni. Deasupra prăpastiei, Dumnezeu încercă să le smulgă un zîmbet, dansînd cu razele soarelui şi cu norii. Apoi tună, fulgeră şi plînge în toate culorile curcubeului.

*

Oamenii aleargă mereu după tot felul de fantome, fără să ţină cont că umbra, fantoma morţii eterne, îi urmăreşte la tot pasul.

*

Moartea este unica religie a timpului. Toate semnele timpului sînt rugăciuni către întunecata doamnă.

*

Degeaba vrem ca ceilalţi să ne înţeleagă perfect şi să aibă o impresie cît mai bună despre noi, dacă îi lăsăm să citească numai anumite capitole, pagini sau citate din cartea vieţii noastre. Oamenii se pot îndrăgosti de noi, dar pentru a ne iubi cu adevărat trebuie să ne cunoască şi să ne accepte trecutul.

*

Dintre toţi dascălii, durerea este cea mai darnică: dă meditaţii gratuite pentru toţi cei care trec prin examenele necunoscute ale vieţii.

*

Dacă le spui unora adevărul, îi va durea cel mai tare. Aceştia preferă mai degrabă o minciună. O vor folosi pe post de calmant, ajutîndu-i „să doarmă” mai bine.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Nicolae Rotaru : LA REVEDERI (Fragment din romanul UZINA DE OTRAVĂ)

Parcă îl văd pe milițianul Zoltan Negulici cum ieșea din post (aripa dreaptă a sfatului popular păzit de vecinul Orban zis Chioru), își așeza pe centură tocul pistolului și pe cap cascheta, și se posta în mijlocul soșelei Veselești-Pitulești așteptând, cu bastonul vopsit cu roșu și alb în mâna dreaptă să treacă mașinile ai căror șoferi să-i devină … victime.

Parcă mă văd, pe mine și alți câțiva copii care-l admiram pe omul în uniformă, cum mi se scurgeau ochii la puterea publică întruchipată, care colecţiona de la orice trecător câte un „să trăiți”. Era un artist. Cum apărea un zis ori un zil, o volgă sau un moskvici, un kraz ori o pobeda, fie la podul din dreptul școlii Adâncata, fie la ulița bisericii Călugăriţa, dinspre orașul reședință de regiune sau dinspre municipiul reședință de țară, el ridica bastonul vertical, sus deasupra capului, cu mânerul strâns în pumn, chiar în dreptul nasului. Ședea așa până când se convingea că a fost observat de către cel de la volan și, apoi, când mașina lui începea să-și încetinească viteza, cobora brusc acel obiect vărgat cum fac soldații când coboară arma în prezentare pentru onor. Urma mișcarea a treia, ducerea rapidă a brațului prelungit cu baston spre dreapta, de parcă ar fi fost bariera din gara Lerodeni, și menținerea acestei poziții până când vehiculul oprea (la mașinile mari se auzeau întâi ca un sâsâit de șarpe repetat, apoi ca o expirație puternică frânele cu aer, iar, nouă, copiilor ne plăcea asta,!), după care șoferul, zâmbitor sau speriat, slobozea pe geamul deschis un „să trăiți, don șef” după care prezenta actele la control. Cu acele hârtii în mână, Negulici dădea târcol mașinii oprite, căutând vreo hibă (vreun bec ars, vreun geam crăpat, plăcuța cu numărul murdară). Zoli avea ochiul format și buzunarul plin, cum zicea Armăsăreanu. Și a rezistat, nemernicul. Că, nu-i așa, vorba lui: Banul e ochiul polițaiului, iar el, ochiul de veghe al partidului. Primești, dar nu te lăcomești. Și când dai, mai și ai. Că de-aia există șefi. Să primească și ei ca să nu te uite. Să te treacă la prime, la avansări, să te ierte dacă mai faci vreo nefăcută. A trecut o revoluție peste el și a căzut tot în picioare. De ce? Fiindcă s-au schimbat banii, dar le-a rămas neschimbată aceeași lipsă de miros.

Iar noile autorități – democratice – s-au dovedit și mai flămânde ca vechile structuri … destructurate doar de ochii lumii. Rebotezate, de fapt. După metoda Ionescu, fost Popescu, fost Goldenberg Original și îndrăzneț. Cum toate și totul a fost, este și va fi în România noastră arhidemocratică, condusă din Turnul de Veghere de la Strasbourg-Bruxelles-Luxemburg.

Bruxellesianul Costin, fiul meu încă treizecian, dă noi semne de impas. Are bani mulți, dar nu destui, fiindcă-i cheltuie pe inutilități scumpe. Părerea mea, cum şi părerea lui care mă vede dând bani pe cărţi judecă la fel: „Investeşti în inutilităţi şi efemeride, tată!” Suntem dușmani la acest capitol, dar mă bucur că-mi mai zice tată. El îmi impută c-arunc banii pe cărți, eu îl critic că-i investește în arme și muniții pentru o joacă a copiilor cu copii numita airsoft. Până mai ieri îi reproșam că eu și maică-sa mâncăm câte un covrig de un leu, în timp ce el se lăfăie la restaurante de lux unde numai ciubucul plătit e mai mare decât costul covrigilor noștri pe o lună. Acum nu-i mai reproșez nimic: am un copil care m-a făcut bunic de băiat, sunt fericit că pot să-l ajut. E copilul meu, cum și eu fiindcă-mi supraviețuiește mama, sunt încă un copil. Zizi, mama fiului său și ex-nora mea este, în această privință, ca și-n altele, superioară lui Costin: vrea mai mult și mai des bani. Și de la el (pentru fiul său) și de la noi (pentru nepotul Matei). Întrucât banii n-aduc fericirea, cum ne-nvață vorbele unui cântec, mă dezbar de ei cu nonșalanță. E drept, aș putea să-i înstrăinez, ca și până acum către plaiurile natale, să-i dau soră-mei Musca fiindcă, după spusele Tanței Trucală, mama noastră, ea n-a avut noroc, deși i-a dat Dumnezeu doi copii din două căsnicii. Cât a trăit, și Costică Trucală, tatăl meu, cerea la fel, pentru proiecte futuriste și născute moarte, mai ceva ca terenurile de golf și parcurile cinegetice visate de nepotu-său Costin, melcăriile, fazaneriile și sturțeriile văzute de el, fiul meu, a se naște pe cele două, trei pogoane de pădure și livadă reconstituite și primite în proprietate la țară de mine, cel ce am devenit între timp cetățean de onoare al județului și al așezării.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞLA : EDITURA „NAPOCA NOVA” A APĂRUT ANTOLOGIA LITERAR-ARTISTICĂ „MIERLE ÎNTR-UN LAN CU MACI”

Tânăra Editură clujeană „Napoca Nova” a demarat anul trecut un demers ambiţios care se doreşte transformat într-o tradiţie: realizarea unei antologii cu apariţie periodică în care să se regăsească autori consacraţi, dar şi debutanţi, scriitori tineri şi mai puţin tineri, din ţară şi din diaspora.2014-07-29_175842

Recent a ieşit de sub teascurile tiparului „Antologia literar-artistică Napoca Nova” dedicată anotimpului estival. Aceasta reprezintă cea de a treia întreprindere editorială dintr-un proiect pe termen lung menit a promova literatura de calitate şi a sprijini creatorii aflaţi pe nedrept într-un con de umbră sau supuşi cenzurii financiare.

Sub genericul „Mierle într-un lan cu maci”, s-au reunit în aceast volum aproape şaptezeci de artişti ai condeiului din Europa, Africa, Asia, America şi Australia. Avem de-a face cu un volum cuprinzător, 586 pagini, format A5, fiind selectată o mică parte a materialelor (cu preponderenţă din domeniul literaturii, dar şi din cel al religiei, istoriei, economiei, sociologiei) propuse de către colaboratori, materiale cu o tematică diversă, cu formule de expresie eterogene, astfel încât cartea constituie o lectură interesantă, plăcută şi instructivă.

Faţă de cele cinci secţiuni din care au fost alcătuite antologiile anterioare (poezie, proză, critică şi istorie literară, eseu, umor), „Mierle într-un lan cu maci” conţine şi un capitol închinat tinerelor speranţe care bat la porţile afirmării. Astfel, vom descoperi în paginile cărţii copii abia intraţi în adolescenţă şi liceeni cu reale calităţi artistice. O menţiune specială se cuvine profesoarei Gabriela Copaciu, coordonatoarea cercului de scriere creativă de la Şcoala Generală din comuna Poieni, care a călăuzit un grup de elevi înzestraţi în realizarea primilor paşi în literatură. Creaţiile artistului clujean Lazăr Morcan asigură volumului un plus atractivitate, datorită graficii deosebite care pigmentează vizual lucrarea.

Lansarea Almanahului Napoca Nova Mierle într-un lan cu maci va avea loc joi, 26 iunie, la Cercul Militar Cluj, în Sala Armelor, începând cu orele 17:00, în cadrul şedinţei Cenaclului literar „Artur Silvestri”, condus de Antonia Bodea. Materialele din care vor fi selectate textele pentru antologia ce va vedea lumina tiparului la toamnă pot fi trimise pe adresa de mail a Editurii Napoca Nova până în 15 august a.c.

––––––––––––-

Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ

Cluj-Napoca

21 iunie 2014

De CLB