sept 14REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

MARIA CONSTANTINESCU RĂDĂCINI ARHETIPALE – OMAGIU LUI BRÂNCUŞI

Viziunea timpului ȋn pictură

Timpul a fost şi este o procupare filosofică a omenirii, ȋncă din cele mai vechi timpuri. In 2014-09-22_204229casa ȋn care m-am născut şi am trăit 8 ani, era un ceas pătrat, iar ȋn interior era un cerc ȋn care erau scrise cifrele. Pătratul şi cercul, două elemente atat de importante.

Locuiesc langă biserica Luterană, unde ȋn dreptul ferestrelor mele este ceasul, rotund, aşezat pe cele 4 laturi ale cubului. Se spune că nimic nu este ȋntamplător. Discul ceas de andezit de la Sarmisegetuza este ȋncă o procupare veche legată de timp. Se spune că la romani moirele torc cu fusul timpul, la greci parcele iar la noi ursitoarele. Platon spune că fusul străpunge cerul şi ȋntalneşte semnele zodiacului. Pentru mine, zodiacul reprezintă scurgerea liturgică a timpului. Există icoane cu Maica Domnului torcand purpura pentru altar, există una şi la noi, la Muzeul Manăstirii Moldoviţa, ȋn Buna Vestire, pe pomelnicul Manăstirii Moldoviţa, din anul 1644 şi ȋn miniatura armenească etc. Colindele din Teleorman vorbesc de Maica Domnului torcand „fir de baiba fir” pentru cămaşa lui Hristos.

DSCN2264 (another copy)

In compoziţia Rădăcini arhetipale, elementul cel mai important este fusul.

Am realizat un tron, care pe spetează are o pictură pe sticlă a Maicii Domnului torcand, care poartă un costum romanesc, iar pe cap are o maramă.

Maica Domnului toarce firul pentru maramele care formează tunelul timpului.

Trecand prin tunelul timpului ȋntalnim cubul din sticlă, ȋnalt de aproximativ 2 metri, unde sunt desenate 4 cercuri: a) pe prima faţă este o cruce, care ȋmparte timpul ȋn 4: anotimpurile; b) irisul cu 12 raze reprezentand cele 12 ore; c) floarea vieţii sau simbolul fericirii, care se regăseşte şi pe porţile gorjene; d) infinitul este pe cea de-a 4 faţă.

In centrul cubului se găseşte un fus, ȋnalt cat cubul, care prin ȋnvartirea cubului, toarce timpul. De la faţa infinitului, timpul se elonghează, atinge Și  poarta gorjeană. In faţa acestei porţi este un cub mai mic din sticlă, ȋn care este ȋnfipt un fus vechi, care se reflectă pe fotografia realizată de Constantin Brancuşi a sculpturii sale Pasăre ȋn văzduh, care seamănă cu un fus.

Brancuşi spunea: cand tradiţia dispare, poporul moare, ȋşi pierde identitatea. Simbolul păsării ȋn văzduh a fost pus de americani pe prima navă lansată ȋn cosmos, reprezentand străpungerea cosmosului.

Exista cantecul fusului ,scris de Marţian Negrea.

In Sfanta Scriptură este amintit cubul, ȋn Apocalipsa 21-22: 16-17.

Sticla este un element care m-a fascinat de mică şi o să vă spun şi de ce pictez pe siclă.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ELISABETA IOSIF – DE VORBĂ CU BRÂNCUŞI

–         Ce mai faci, bunul meu Brâncuşi? Te văd zburând printre astre  2014-09-26_211033

–         Am pătruns în noaptea cerului prin ochii Domnişoarei Pogany!

–          Eu  percep durerea ȋnTimp a zborului “Păsării măiastre”!

–          Mereu singur, scoţi de sub unghierele Timpului miez de verb

–         Până când, Înţelepţii vor auzi ţipătul din interiorul cuvântului!    

–         Privesc spre Pământ, în căutarea foculului prometeic!

–         Vino cu barda ta şi-nvie pământul adormit între ape!

–         Dar tu, Poetule? În harpa ta de gânduri aud  o melodie

–         Numai “măiastrele” tale pot prinde rădăcini muzicale în cer…

–         O  Măiastră doarme la marginea Speranţei… O vezi?

–         Doar pe cea din oglinda “Coloanei Infinitului”- fulger vestitor!

–         Mda! În osia luminii sale, Poetule, simţi început de trăznet?!

–         Doar în apa Jiului văd imaginea Timpului. Iar vezi  zboruri?!2014-09-26_210936

–          Modelez zboruri, nu păsări! Semnele  negării Labirintului…

–         A, în Stâlpul Infinitului. Curbele sufletului, sfârtecat prometeic.

–         Cu ele traversez Oceanul Cerului! In  zbor de zodie – un Peşte!

–         Tu eşti deschizător de zodie, dragul meu, Brâncuşi. Ce vezi?

–         Zborul iniţiatic din ceaţă. Ieşirea din Labirint! – zise dispărând.

De CLB

Dan Botta/Tudor Gheorghe-„Muge-adânc un cerb în codru”(video)

Muge-adânc un cerb în codru,
Codrul freamatî adânc,
De vânt crengile se frâng, 2014-09-22_194814
Muge-adânc un cerb în codru,
Muge-adânc şi nu e modru
Gîndurile să-mi înfrâng.

Muge cerbul singuratic,
Echo duce tânga-i lung,
Glas de bucium lung-prelung;
Peste codrul singuratic
Cade viforul tomnatic,
Nu pot jalea să-mi alung.

Muge-un cerb, Diana Doamna
Lui din ceruri se întrista,
Plânge-n nori ca-ntr-o batistă,
Muge cerbul. Nicicând toamna
N-a mai fost atît de tristă.

De CLB

Traian Vasilcău: POEZII

       

 Cele trei vârste ale poemului

Uita-tu-ma orice cuvânt

Şi exilat într-o tăcere,

TRAIAN VASILCĂU portret crochiu modificat(2)Când vreau să dor pruncia-mi cânt

Şi nu am altă mângâiere.

 

Ca mâine-o ninge,-o fi târziu

Şi, Doamne, n-am să mă mai ştiu.

 

M-a înfiat un timp tristeţea

Şi cununat cu fata ei,

Să-i răsplătesc cumva blândeţea,

Îi duceam zilnic ghiocei.

 

Ca mâine-o ninge,-o fi târziu

Şi, Doamne, n-am să mă mai fiu.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Georgeta RESTEMAN – POEME DE ZIUA LIMBII ROMÂNE

LIMBA NOASTRĂ, GIUVAER STRĂVECHI

 

Doamne, cât ai fost de-ndurător

Când ai vrut ca să mă nasc în vară,RESTEMAN-Georgeta-iie-WB

Lâng-o pădurice şi-un izvor,

Prefirând în mine primăvară

 

Toamnelor m-ai dăruit doinind,

Ruginiu brumat cu dor de glie,

Iernile mi le-ai pictat, zâmbind,

Cu omăt pe trup de Românie

 

Legăn de visări, cu mir curgând –

Graiul nost’, limba română sfântă

De la daci străbuni, sclipiri în gând,

Colţ de rai ce sufletu-ţi încântă.

 

Luminat-ai, Doamne, cugetul

Copt-ai grâul, frământat-ai pâine

Alinat-ai, tandru, plânsetul

În descântecul limbii române

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Melania CUC – MONADE (2) – POEME BILINGVE

SPINI

M-aţi împodobit

Ca flori furate din grădina Gheţimanilor.

Şi un vas de porţelan s-a spart

2014-09-22_195043În magazia cu carcase de vită tânără.

Viţelul cel gras s-a dovedit a fi slab

Şi rătăcesc degetele mele

Printre clapele clavecinului sângeriu.

Cum să mai hrănesc neamurile,

Ce se adunară la nuntă

Din cele şapte de ori şapte vânturi?

Restaurantul de familie a falimantat

Şi unul câte unul

Flămânzi şi însetaţi,

Smulgem spinii de sub unghia

Cu care

Sunt gata să sap în humusul gras.

În măslini creşte mirul

Negru ca şorţul

Ce se înfoaie peste pântecul femeii.

Palmele Mariei din Magdala miros

A cerneluri noi de tipar.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Victor Gh. Stan – POEZII

RĂDĂCINA AERIANĂ A OCHIULUI


Curbura curcubeului de câmpie

Obstrucţionează conturul clorofilei

Dincolo de piatra de hotar.2014-09-23_231050

Perişorii frunzelor îndepărtează

Durerea care ne apasă adânc

Rădăcina aeriană a ochiului.

 

Buşteni, 23 mai 2014,

DEGHIZARE


Luna s-a deghizat în fată

Ca o căprioară a sărit

Peste umbra mea debărbat

Uitată-n iarba primăverii.

Cuiul pe care mi-am aşezat

Umbra are vârfu-n colţul Lunii

 

Buşteni, 23 mai 2014

De CLB

Elena ARMENESCU – POEME DE ZIUA LIMBII ROMÂNE

GRAIUL MATERN

„La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la

Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul” (Geneza)

 

ARMENESCU-Elena3-wbNăscut, puiuţul cuibărit în scutec

Simte primul alint, întâiul cântec

E graiul mamei, aromă sonoră

Smirna şi tămâia din prima oră.

 

Ea are-n glas susur de pâraie

Iar în privire iubirea-i văpaie

Crânguri de vise, adiate de vânt

Boabe de mărgăritar în cuvânt.

 

Din dor de dor se-apleacă smerit

Peste pruncuţul abia adormit

Cu glasu-i de miere îi cântă uşor

Angelic, cântec de leagăn ocrotitor.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gheorghe Constantin NISTOROIU – VOCAŢIA SCRISULUI – POEMUL LIMBII ROMÂNE

La Început este Iubirea şi Dorul ei este Cuvântul dătător de Viaţă.

 

   Şi în Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă s-au gătit în Iie de sărbătoare prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a creaţiei.2014-09-21_232103

   Cuvintele ţesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii ale surâsului divin de pe chipul românului.

   Înfiorate în sine, toate cuvintele înmiresmate au venit Cuvântului sfânt să I se închine, să I se roage, să-L slăvească.

   La Început este Cuvântul dumnezeiesc – Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu cântarea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei, Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu miresmele florilor, Pomii cu mugurii surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu strălucirea sa, Luna şi Stelele cu podoabele lor şi sus de tot, peste toate acestea, ca un rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul –Omul dac- chip al lui Dumnezeu.

   Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în faţa fiinţării Sfinte, în care Poetul Iubirii a înfrumuseţat cu Adevărul Său, Poemul Vieţii Sale.

   Dacă vom fi încântaţi de splendoarea Poemului dumnezeiesc, scris în elementele de aur, de Poetul Dragostei al Cerului şi al Pământului, atunci vom tâlcui sublim literele de foc care tresaltă în stihurile Iubirii tuturor aleşilor.

   Dacă privim doar una din minunile Poemului sfânt, divinul Trandafir, în care răsar zorii înmiresmaţi în licărul de rouă, prelins pe brocardul petalelor îmbobocite ce dau bineţe Soarelui, simţim că în mijlocul lor surâde o taină. Este Taina iubirii Poetului !

   Din toate aceste desăvârşite odrăsliri, înfrumuseţate cu nenumărate felurimi, Poetul Dragostei a tors admiraţia, ce înfloreşte în Om, rodiile iubirii pentru Creator.

   Toată contemplarea frumuseţii, slavei şi strălucirii acestei dumnezeieşti Iubiri, întrupează în Om cântarea divină.

   Gândul sufletului este mugure de Dumnezeu. Cuvântul rostit este surâsul Luminii angelice, iar muzica cuvântului este cântarea însăşi a Duhului Sfânt.

   Toată această încântare divină este întruparea sublimă a Fecioarei Maria.

   Aşadar, cuvintele gândite, rostite sau scrise sunt roade ale Tainei Cuvântului. Deci cuvântul este o taină, iar gândirea, scrisul sunt daruri ale Cuvântului. Prin urmare, se poate vorbi de un meşteşug al scrisului, de un tâlc al scrisului, de nimicuri ale scrisului, când nimic nu ai a spune, de o artă a scrisului, de un har al scrisului, de o misiune a scrisului şi de o vocaţie a scrisului, de muzica cuvântului.

   Este un scris meşteşugit atunci când potriveşti cuvintele. Dacă le găseşti o înţelepciune înseamnă că au tâlc. Când laşi cuvintele să se hârjonească într-o minte haotică, devin urme pe nisip. Când slujeşti Creaţiei, cuvintele se dăltuiesc armonios înălţându-se ca o grandioasă statuie. Dacă primeşti harul de Sus pentru a slăvi Cuvântul şi Neamul, cuvintele capătă sens, devin inspirate, împodobindu-se în Ode, în Balade, în Doine, în Imne, în Psalmi, în Ii brodate din duhul Patriei.

   O parte din Mărturisitorii credinţei şi ai jertfei îmbrăţişează şi misiunea scrisului, zugrăvindu-le în alese scripturi, iar cei ce închină cuvintele numai lui Dumnezeu, le întrupează în sublimele Poeme ale iubirii.

   În raport de cui slujeşte sau pe cine slugăreşte autorul, cuvintele sunt: golaşe, peticite, şifonate, îmbrăcate sau preaîmpodobite.

   De asemenea toate cuvintele sunt croite perfect după chipul şi asemănarea autorului.

     În funcţie de adresa Destinatarului cuvintele îmbracă o ţesătură fină din brocard, spirituală: teologică, filosofică sau poetică; o ţesătură din mătase, literară: epică, lirică, dramatică, istorico-documentară şi o ţesătură grosolană din postav: maculatura de doi bani ori mâzgăliturile ingrate, profanatoare.

   Numai abordările frumoase şi morale îmbogăţesc Tezaurul spiritual al limbii noastre daco-române. Limba unei Naţiuni defineşte şi rosteşte crezul fiinţei Neamului, iar sensul ei celebrează Taina teologico-liturgică a Ortodoxiei.

   În esenţa ei limba îşi îndeplineşte funcţia cultică, în care-L slăveşte mai întâi pe Dumnezeu-Cuvântul, apoi Seminţia sa şi omul creştin în general.

   În graiul vechi al Psaltirei, Psalmul 116 zicea:

   Lăudaţi pre Domnul toate limbile,…

   În Sânul limbii daco-române s-a răspândit mireasma Revelaţiei dumnezeieşti.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Nicolae Doftoreanu – TANGOUL de definire a IUBIRII

  Motto :
      Iar mi-ai zâmbit. Alunecând pe-o treaptă,
              În braţe te-am cuprins. Sunt amintiri deşarte?
            În prag de lună de Elisabeta Iosif
         Din Vol. Spiralele Adolescenţei Ed. Destine 2013

Chiar dacă aşa,…deodată, n-am ceda deloc iubirii,2014-09-23_225800
Crezând-o cam demodată,
Tributară fericirii,
Am descoperi uimiţi că nu suntem diferiţi:
Îi iubim toţi pe părinţi!
Dragostea este ciudată:
Ori ne mistuie de-ndată,
Ori ne ţine la distanţă
Şi ne-ngheţ-orice speranţă!
În iubirea de paradă  timpul pare ca o pradă
Ce ne prinde viaţa-n nadă!
În iubirea de moment timpul pare suficient
Fiindcă…nu e sentiment!
În iubirea arzătoare timpul pare că dispare
Atunci când e implicare şi nu e…manipulare,
În iubirea nesfârşită timpul pare că rezistă
Doar pentru că…EA există,
În iubirea sfâşiată timpul are dedicată
Doar uitarea delicată
Timpul nu are ambiţii şi nici n-are inhibiţii:
Trece peste…definiţii!
Chiar de-ar fi s-avem ocazia
Nu-i putem opri invazia,
Aşa că,…nedefinită,
sau mai rău,…neprimenită,
Iubirea este o ţintă
De consum
…Când ne cam uită.
17.02.2014
Apărută în volumul Tangouri sub…acoperire 2014

De CLB

IOAN MICLĂU ,,GEPIANUL” – APRECIERI DEDICATE CELOR DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ: “ONIRISM ȘI PROFETISM” + “CUM APARE POEZIA”

Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta, 2014-09-23_225435e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire – în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică ş.a.m.d. În vers, cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să trebuiască să repet a citi și a desface, din metaforă, frumusețea unei idei, luate din realitate şi redate spre învățătură.   Această scriere a mea (să-i zicem: o simplă recenzie, la versurile de sub titlul Onirism și profetism + Cum apare poezia) este o dovadă la cele scrise mai sus. Cunoscând atât etimologia, cât și semanticavocabulelor “onirism” și “profetism”, la prima privire eşti tentat să crezi că sub acest titlu au să se alunge nişte halucinaţii de tip bahico-alcoolic, iederile unui profetism deşucheat, ce înfășoară arbuștii unei jungle, sau prăpăstii apocaliptice… Nici vorbă de așa ceva. Altele, cu mult mai luminoase, înspre adevăr și viață, sunt procedeele de stil, sculptarea în gând a unui vers, întregul arsenal al harului divin, cu care operează, în strălucita sa imaginație, poetul Adrian Botez. Am avut nevoie de timp până a înțelege, totuși, din labirintul imaginaţiei bucovineanului, născut la Gura Humorului al Bucovinei. Fiind profesor de Limba Română, domnul Adrian Botez nu se dezminte: cunoaște tare bine limba românească, dar și regionalismele limbii noastre, încât, oricând, dă impresia a fi un…ardelean!

       Revenind la tema recenziei mele, mai vreau să recunosc şi aceea că autorul poemelor dă versurilor sale structura unui ”maraton de idei”, după care să te tot ții! Iar când autorul găsește potrivit a îngemăna versurile poemei în discuție, cu noile versuri, de sub titlul Cum apare poezia – s-a realizat exact ceea ce și dorea, adică o sinteză a tot ceea ce se cheamă educație, creație, responsabilitate, în final: talent hăruit pentru luminarea căilor unei vieți omeneşti, prin cultură și educație, iubire de Dumnezeu și aproapele, cel cu care conviețuiești! Dar de fapt, dl. Adrian Botez și-a statuat, cu mult timp înainte, poziția sa de om al culturii și educației sănătoase, prin ființarea revistei Contraatac, prin care și-a propus, ca obiectiv, tocmai a fi ”o revistă de educație, cultură, literatură și atitudine, pentru elevi și profesori – îndreptată

împotrivaprostului-gust, imposturii și agresiunii imoral-antiartistice”. Din acest moment, suntem pe calea cea bună, de a înțelege, în mare măsură, valoarea operei dlui. Adrian Botez. Nimic nu lasă autorul fără control și acoperire întru adevăr! Cu siguranță că și aceasta,face parte din profesiunea sa didactică: profesor la catedra de Limba Română al Colegiului Tehnic ”Gheorghe Balș”- Adjud. Dar nici pe sine însuși nu se cruță, atunci când situațiile o cer. Puțini, probabil, sunt cei care pătrund lirismul scrierilor sale, fiindcă se poate observa (de fapt, este ceva specific oamenilor de geniu), a lua asupra sa greșelile și nimicniciile, pe care niciodată nu le-a comis, dar le evidențiază, tocmai spre a le stârpi din viața publică, fără a crea neplăceri şi, nu în ultimul rând, pentru a se feri de invidii și de celelalte răutăți specifice și inerente nouă oamenilor! Astfel, de cele mai multe ori, tocmai aceste genii rare, dar binefăcătoare, ajung, îngenuncheaţi acelorași motive – martirizați, crucificați, alungați, precum Hristosul și Aminul nostru Eminescu (așa cum îi place lui Botez a-l numi pe Marele său Bucovinean!).

   Mărginându-mă la acele versuri de sub titlurile Onirism și profetism şi Cum apare poezia, vom observa robustețea gândirii poetului, apoi aşezarea acesteia în haina lingvistică a verbului – bineînțeles, în stilul propriu poetului!

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Daniel IONIŢA – TESTAMENT (EDIŢIA A II-A) – MARI POEŢI ROMÂNI TRADUŞI ÎN LIMBA ENGLEZĂ (1)

În 2012 Editura Minerva din Bucureşti a publicat volumul „Testament – Anthology of Modern Romanian Verse/ Testament – Antologie de Poezie Românească Modernă), autori Daniel Ioniţa, Eva Foster şi Daniel Reynaud. Prima ediţie cuprinde 55 de poeţi (de la Alecsandri şi Eminescu la cei contemporani) şi 80 de poezii. În luna noiembrie a acestui an, aceeaşi editură va publica ediţia a II-a la care se adaugă inca peste 40 de poeţi şi aproximativ 50 de poezii. În urmatoarele luni vom prezenta câteva serii de poezii din acest volum, in ediţie bilingvă aşa cum vor aparea în noul volum al ediţiei a II-a. (Rexlibris Media Group)

––––––––––––2014-09-23_224453

(1) VASILE ALECSANDRI

IARNA

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

 

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Ca o zale argintie se îmbracă mândra ţară.

Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători.

 

Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare

Ca fantasme albe, plopii înşiraţi se perd în zare2014-09-23_224639

Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

 

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare

Iat-o sanie uşoară care trece printre văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.


WINTER

(translation Daniel Ionita)

From the sky the dreadful winter sifts and empties clouds of snow

Of those cold and wand’ring snow drifts having gathered long ago

Snowflakes fly, they float and quiver like white butterflies, so light

Spreading icy flutters, briskly, turn the country’s shoulders white.

 

Days are snowing, nights are snowing, snow on mornings does prevail!

All the countryside is wearing beautiful this silver mail.

And the sun, all round and pale, shows but glimpses through the sky,

Like some dream of youth, now flashing through the years which pass us by.

 

All is white… the fields, the hillsides, all surrounding, far away

Like white daydreams are the poplars, lining up into the grey

And beholding all this wasteland, not a trail, not a stroke,

Just the villages, now hidden under whitish foam of smoke.

 

But at once the snowing ceases, clouds depart, the sunny glow

Glitters now, caressing gently the white ocean made of snow.

Look outside, for through the valleys a light sleigh is gliding fair

And the joyful sky is ringing, play-bells chiming through the air.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ELISABETA IOSIF : „ORAȘUL ALB – ÎNTRE PĂMÂNT ȘI STELE- IERUSALIM”

Se spune, că fiecare carte are propriul său destin. Înscrise sub semnul albului triumfal, cele două cărți ale Veronicăi Balaj Ierusalim – Jerusalem” și „Orașul alb” stau sub simbolul culorii esențiale a înțelepciunii – alb. Ele vorbesc despre același loc sacru – Ierusalim, ceea ce înseamnă că între ele este 2014-09-23_001633un scut iluzoriu”, cele două volume purtând culoarea inițierii, albul răsăritului, cel al întoarcerii, fiind albul zorilor. Nimic nu poate tulbura Ierusalimul – „Orașul cosmic”: Într-un oraș alb/ clipele tropăie/ în sus, în jos/ prin istorie și evanghelii/ ca niște vietăți necunoscute (pag. 10 – vol. Ierusalim – Jerusalem), aflat sub același cer în care: orașul se întinde alb, în cel mai spectaculos tablou” (vol. “Orașul alb”, pag. 80). Aici, până și tăcerea e albă: pășim/prin orașul-inimă-a-pământului/ înfiorați/ c-am putea deveni/ cânt de păsări celeste/ răscolind, cu împietate/ tăcerea albă a Ierusalimului. (pag 28). Strălucirea luminii albe în plan spiritual e lumina harului iar poetul are o asemenea lumină, ce glorifică viața, transmițându-ne frumusețea ei: „lumina din orașul sfânt/ se-așează peste noi/ cu rost îngeresc/ legiuind un ritual nedescifrat/ și ne spală disperările,/ devastările interioare,/ sau flacăra de lumânare / a credinței noastre.”( Poemul Lumina din Ierusalicopertam pag. 24). Uneori lumina solară atinge incandescența: soarele, suveranul de foc/ pârjolește/ desenul crengilor/ de pe rochia mea/ ramurile/ imprimate în mătase/ devin tăciune/ și flori de nisip/ alerg/ prin văpaia/ galbenă, solară/ pașii mei taie lumina/ pare/ că sunt trâmbițe/ din veșnicie. (pag.102, poemul Pustiul Iudeii) iar în volumul Orașul alb „ Pustiul Iudeii e ca un cerc galben, oprit între pământ și cer”, autoarea mărturisindu-ne că aici „Orice clepsidră s-ar dezintegra…Dar lumina, ce lumină! Ce fel o fiind această lumină din Pustiul Iudeii? Desigur cosmică, covârșitoare. Soarele a toate-stăpânitor împrăștie foc…Lumina cădea ca o mătase grea. (pag. 86) pe când în Betleem Semn al puterii divinului este lumina radioasă, nu estompată…Aici e surâzătoare, sugestivă. E doar locul unde s-a născut Mesia! Speranța va trece veșnic, vie prin patimi.”(pag. 102, volumul Orașul alb).

Se pare, însă, că nimic nu are o semnificație mai mare decât Poarta. Simbolul ei însemnă o schimbare de nivel, o invitație la călătorie spre alt tărâm, un loc de trecere între două lumi, între două stări, cunoaștere și necunoaștere” (Dicționarul de simboluri), aici făcându-se și trecerea de la profan la sacru. Pentru poet: Prin porțile Ierusalimului/ orice ar trece spre/ mările cerului deschise/ își pierde/ sinele (poemul Ierusalimul imaginar pag. 36). Templul este casa lui Dumnezeu pe pământ, Templul din Ierusalim fiind, ca si cele din Delfi, Angkor, Borobudur – centru al lumii…este o imagine a cosmosului, de aceea dimensiunile sale nu pot fi definite. (Jean Chevalier). Orașul e Templul, adică drumul spre lumină, un loc sacru, simbolic.

Ierusalimul, scrie Hugues de Fouilloy, are porți pe care intrăm în biserică și în viața veșnică. Se povestește, spune el, că porțile Ierusalimului se înfig în pământ când prelații Bisericii se desfată în iubirea de lucruri pământești și se înalță către cer când ele năzuiesc spre lucruri cerești. Poarta Templului duce spre viața veșnică. ” Pentru Clement din Alexandria ea este „Poarta dreptății și acest lucru stă scris în Psalmul 117”.

Iar Timpul?! Timpul este legat de acest spațiu sacru. Definiția dată de Sfântul Augustin este acea imagine mobilă a veșniciei. Timpul este însă pentru Baudelaire obscurul dușman care ne roade inima. Pentru poeta Veronica Balaj, timpul e acela care îi domină trecerea: sunt în alt timp, cel al legendei, simțind în acel spațiu că este mai trecătoare decât lemnul icoanelor. Dar Timpul de pe Via Dolorosa? Poeta se simte, ca și ceilalți pelerini întârziați prin legendă și viziuni divine…într-o Atmosferă de încremenire nepământeană (Orașul alb, pagina 57).

Între cele două cărți IERUSALIM – JERUSALEM și ORAȘUL ALB Veronica Balaj a creat un dialog. Acest lucru mi-a adus aminte de ceea ce spunea Umberto Eco: Adesea, cărțile vorbesc despre alte cărți …e ca și cum ar vorbi între ele. La lumina gândului acestuia, biblioteca mi s-a părut locul unui îndelungat și secular murmur…

ELISABETA IOSIF

București, septembrie, 2014

De CLB

Eugen Dorcescu – Goya Gutiérrez

GOYA GUTIÉRREZ LANERO (Zaragoza, 1954 – Barcelona). Licenţiată în Filologie Hispanică la Universitatea din Barcelona. Profesoară de limba şi literatura castiliană. Din 2003 este coeditor şi director al revistei literare Alga www.castelldefels.org/alga. Anterior, a participat la iniţiativa editorială Bauma. Cuadernos de poesía, Barcelona. Este membră a ACEC (Asociación Colegial de Escritores de Cataluña). Neobosit animator cultural, coordonatoare de lecturi şi prezentări de poezie, a publicat volumele: Regresar (1995), De mares y espumas (2001), La mirada y el viaje (2004), El cantar de las amantes (2006), Ánforas (2009), Hacia lo abierto (2011), Desde la oscuridad/From the darkness (2014). Creaţiile sale au fost difuzate de reviste precum Alga, Turia, Cuadernos del Ateneo, Cuadernos del Matemático, El periódico de poesía, The Barcelona Review ori Encuentros en Catay. Opera i-a fost inclusă în numeroase antologii tipărite şi în format digital. Poemele sale s-au tradus în catalană, turcă, italiană, engleză. Pentru mai multe informaţii, să se vadă: www.goya-gutierrez-lanero.com

Poemul tălmăcit acum este preluat din revista Alga, nr. 71, Castelldefels, 2014.

Un lirism stăpânit, reticent şi abscons, oscilând, cu subtilă pricepere, cu aparentă răceală, cu disimulat cutremur al fiinţei, între emoţia ideii şi tenebra imaginarului.

EUGEN DORCESCU

 2014-09-22_195619

Despre convieţuirea noastră

I

Dacă o stea ar coborî şi ar cuibări la pieptul tău.

Dacă ar putea steaua aceea, cu imensele aripi

ale îngerului copilăriei, să-ţi fie mantie.

Dacă ar şti să-ţi spună ce veşmânt anume să porţi.

Dacă ne-ar putea avertiza asupra celui

pe care-l vom ţese mai întâi, cu un avânt febril,

cu mare stângăcie probabil,

aidoma unui copil încăpăţânat ce nu încetează să ardă de dorinţă

până când nu soarbe cu totul cel mai uriaş dintre dulciuri:

rotundul lumii.

II

Dacă steaua aceea ar avea, în găvanele ochilor tăi,

căutătura fecundă a imparţialităţii,

ai vedea că ruinele mele şi năruirile mele

au beneficiat de mâini sigure, de sincere intenţii,

de linii trasate în afara planului, printr-o înclinaţie

ce-ar însemna să visezi, o, da, în afara visului.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez – MARELE ŞI BĂTRÂNUL CHILEAN

Marele şi Bătrânul Chilean era

respectat şi cinstit – în acel

orăşel deBOTEZ-Adrian3-wb

graniţă – cât şi

Iisus Hristos: se spunea chiar că

atunci când va muri – nu trebuie decât să

aştepte cele trei zile

regulamentare – după care va

învia cuviincios şi-şi va

relua munca în biroul său de la

starea civilă: acolo – pe

pereţi – orele nu rezistau să se

ţină – nici măcar de mobile ori de

lustra din tavan: se

scorojeau şi cădeau – precum

nisipul – peste ziarele pe care Chileanul le

întindea – cu metodă şi infinită grijă – pe

jos – ca nu care cumva să se piardă – Doamne

fereşte – ceva din ce era înscris în

inventarele sorţii – nici măcar vreo

literă din registrele cu

venirile şi plecările lumii – întru

mareea – minunat de

banal reglementată birocratic – a

vieţii

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dorel SCHOR-PICTORI DIN ROMÂNIA ÎN LUME

Mulţi artişti valoroşi au căpătat deplină recunoaştere internaţională după ce au părăsit ţara natală. Probabil că cel mai semnificativ exemplu este cel al lui Constantin BRÂNCUŞI, considerat unul dintre cei mai mari sculptori moderni, unanim apreciat şi cu o influenţă covârşitoare în dezvoltarea artelor.

PICTORI-DIN-ROMANIA-IN-LUME-wbNu lipsesc nici pictori care şi-au consolidat faima peste hotare, că de pildă Victor BRAUNER, considerat cel mai important exponent al avangardei artistice româneşti din perioada interbelică. Suprarealist, într-o manieră foarte personală, a reprezentat Franţa la Bienala de la Veneţia din 1966. Imaginile eclectice şi simbolurile religioase sunt integrate în fascinaţia sa, cu miturile magice şi personale. Pânzele sale abundă de metafore spirituale şi de alegorii fantastice.

Marcel IANCU, cunoscut pictor şi arhitect bucureştean, dar şi creator de şcoală, a fost promotor al artei de avangarda, dadaist şi animator al vieţii culturale. El este părintele satului de artişti de la Ein Hod, Israel, în care s-au integrat pictori, sculptori, ceramişti veniţi din cele patru zări. În reliefurile sale policrome şi uleiurile în ulei sunt dominante problemele de construcţie, rezolvate prin perspectiva unui spirit raţionalist.

Un alt mare pictor născut în România şi emigrat în Palestina mandatară este Reuven RUBIN, creatorul stilului eretz-israelian: peisajul biblic, folclorul, personajele sale (iemeniti, evrei hasidici, arabi), Ierusalimul, Galilea constitue permanenta sa sursă de inspiraţie. De notat că odată cu declararea independenţei Israelului, artistul plastic Reuven Rubin a fost numit primul ambasador al statului iudeu în România.

În Franţa s-a afirmat, după o lungă perioadă petrecută în Rusia, Armenia şi bineînţeles în România, pictorul Jules PERAHIM. El s-a bucurat de apreciere pentru stilul său, în spiritul avangardismului, abandonat pentru o vreme, dar reluat în cele patruzeci de expoziţii organizate în capitalele europene.

Trăitor la Paris şi foarte cunoscut este în prezent pictorul Sami BRISS, posesorul unui stil unic, în care se regăsesc icoanele bizantine, folclorul românesc şi personajele biblice.

 

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, 1 septembrie 2014

De CLB

Elisabeta IOSIF -ETERNITATEA DORULUI ŞI A TĂCERII

Ca o matcă a regăsirii noastre, profund şi răvăşitor, dorul capătă valori simbolice în poezia lirică a poetului Traian Vasilcău iar tăcerile din cartea sa „Sfeşnic în rugăciune” (Traianus / Chișinău) au semnificaţii multiple. Ca şi Lucian Blaga sau Mihai Eminescu poetul îşi hrăneşte poezia la izvoarele unei sensibilităţi seculare: ”dar fără dor,/ Popor ce-a fost în ireale ere/ Şi nu mai e deloc. Care popor?”Elisabeta IOSIF FOTO b IMG_1961, în drumul singurătăţii sale luând cu el „dorul”. Ca element esenţial al civilizaţiei omeneşti dorul devine mit, o adevărată codificare a religiei şi a înţelepciunii. Alături de cuvintele cosmogonice, Cer, Pământ, Ape, la Traian Vasilcău dorul şi mai ales tăcerea dau naştere unei lumi de lumină, devin mit: „Metaforă revelatorie, stilistic structurală, cum îl numea Blaga, mitul…în forma sa vie, originară, nu este o simplă istorie povestită, ci o realitate trăită”. „Tăcerea” din poemele aflate în Sfeşnic în rugăciune este şi o taină, un alt înţeles al cuvântului. „Cotropit şi sedus de taină, Mircea Eliade parcurge nemărginite spaţii morale prin subteranele filologiei, istoriei, etnografiei…dând sensuri şi semnificaţii calitativ altele. (Sorin Alexandrescu).” La poetul Traianus (Traian Vasilcău), tăcerea se adânceşte-n taină: Ales mi-s al tăcerii poemelor ce sunt/ Şi scriu c-un ram de cruce – şi nu-s decât cuvânt” – poemul Hoţul incorigibil, pag. 14. Este un preludiu al deschiderii unei căi de trecere prin cuvânt, fiindcă „înainte de Creaţie ar fi fost tăcere” iar în această mare ceremonie a tăcerii, versul conferă pe de o parte a lucrurilor măreţie şi maiestate”: În limba ta tăcerea guvernează – poemul Aripi de rezervă, pag. 15. Jean Chevalier vede în simbolul tăcerii că „Dumnezeu ajunge în sufletul în care domneşte tăcerea”. Şi ce poate fi mai semnificativ decât ceea ce se reliefează în poezia Atingerea de Unu,( pagina 41): „Doamne, odihneşte-Te în mine,/ Ocroteşte-mi lacrima – să fiu! / Şi-n ochii Tăi – cereşti sulfine/ Fă-mi zidire de monah târziu/…Ce demult mi-o fi licăru-n sfeşnic/ Şi-atingându-l, bucium înspre bolţi/ Că nimic nu-i veşnic. Tu eşti veşnic,/ Unu invincibil peste toţi”, Unu fiind principiul activ – Creatorul dar având şi semnificaţia omului în picioare, pe care o deţine el, poetul, „monah târziu”, el, cel vertical, dintotdeauna, care cere sa „viscolească Poezia”. „Unu este locul simbolic al fiinţei, izvor şi sfârşit al tuturor lucrurilor, centru cosmic şi ontologic” ( Dicţionarul de simboluri).

Un alt simbol, care apare în carte este cocorul, poetul se aseamănă nu cu orice pasăre, ci cu simbolul longevităţii, cocorul: Vi-s dor învins, mi-s zăvorâtă zare,/ Prin care liber, fără vamă zbor,/ Pân-la Iisus, iubindu-te Mirare, /Sunt angajat la El –sublim cocor (pag.45). Aşadar, tăcerile lui Traianus sunt taine, privilegii ale puterii, tezaur sub pază: A răbufnit în mine Poezia,/ Sublimă rană mi-i, taină şi cântec./ Numai c-o boală christică mă vindec (pag. 12) dar versurile sale sunt cuprinse şi de dor: Uitatu-m-a orice cuvânt/ Şi exilat într-o tăcere,/ Când vreau să dor pruncia-mi cânt/ şi nu am altă mângâiere (pag.20), dorul creând lumini şi mistere, dorul de ţară, cel mai pregnant, devenind o oază a sufletului, ca în „Poem de ţară”: Noaptea mocnind, suspină-n drum şi luna/ Îi şterge plânsul, tace-ntotdeauna,/ Deşi în ea sunt stoluri de cuvinte…..Iubito, ce-amiroşi a primăvară,/ Noi suntem condamnaţi să fim o ţară! (pag. 29). Dorul de ţară, pulsul adânc al trăirii devine „acum strămoş îmi sunt şi turlă. În „grinda Universului” poetul, trubadurul tăcerii, bate la porţi ferecate dar cu o rază de speranţă, ca în „Poem incert”: Porţi ferecate mă privesc în noapte,/ cu viscol încuiate furios,/ Le sunt străinul ce-a plecat departe/ Şi-abia acum din stele s-a întors (pag. 36). Fiindcă, „orice poartă deschisă spre mister este şi o invitaţie la o călătorie spre alt tărâm… E trecerea de la profan la sacru, deschide calea spre revelaţie, în ea se reflectă armoniile Universului”(Dicţionar de simboluri). Clement din Alexandria, vorbind despre Hristos, scria că „este poarta spre Împărăţia Cerurilor. El este poarta dreptăţii (Psalm 117): Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii. Intrând în ele voi lăuda pe Domnul”.

Cântec pentru tăcere, rugă pentru dreptate, Sfeşnic în rugăciune este şi o „Candelă de argint, pe care luna/ O încrustează cu tăceri întruna”. Iau cu mine „Fuga-n Etern”, ca pe un talisman: „Eşti ţară, sunt o ţară/ Ce-apusă-a răsărit. / Trăiesc o pururi vară/ Că-n veac s-au întâlnit./ Şi nici măcar o moarte/ Nu poate-a le desparte”.

Elisabeta IOSIF

Bucureşti, 31 august, 2014

(De Ziua Limbii Române)

De CLB

Paul Abucean – Prefaţa volumului „Festina lente” – „Poezia în căutare de sine”

Pe Ionuţ Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) în localitatea sa natală, adică Gugăl. Gugăl, cum se ştie, e o uliţă a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii începuseră să se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar dacă „numai” în suflet. Deveniseră simple mecanisme. Deveniseră nişte umbre. Oriunde priveai, vedeai înregimentare pasivă şi masivă. Chiar şi arta începuse să devină sinonimă cu găunoşenia. Şi mi-am zis: musai să existe un izvor de seninătate undeva, o Speranţă! Şi nu mică mi-a fost bucuria – şi mirarea! – să descopăr că oameni ca el încă există. Spiritul încă nu a murit.

2014-09-22_195826A scrie despre Ionuţ Caragea este, desigur, o treabă utopică. Puţini dintre noi sunt definibili – chiar şi la modul relativ – dar cine s-ar încumeta să definească Poetul însuşi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasă matrice de referinţe şi metafore? Poezia e menită să sfideze ordinea celor fizice, aşa că numai înotînd în poemele sale îţi poţi face o idee cam cît de vast este acest ocean dezancorat de la ţărmul bătrînului Tomis. Iată deci nişte… (s)tropi caracteristici: „aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om / şi să petreacă ceva timp şi cu mine / să ne întîlnim într-o bună zi pe stradă / el să mă bată cu palma pe umăr / ce faci prietene?” (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă); „oamenii pe care i-am întîlnit o dată în viaţă / aduc pe undeva cu Dumnezeu / îmi lipsesc îmbrăţişările lor / strîngerile de mînă / dar mai ales privirile…” (ibidem); „în mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie şi se iubesc” (Ceai verde cu aromă de nemurire); în fine, puţin cîte puţin devine clar că el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservată, candoare care-i permite să mîntuie prin verb tot ce se poate încă mîntui în teritoriul cotidianului.

Antologia de faţă îi va decepţiona profund pe cei care caută în poezie o fugă spectaculoasă din realitate. Nu există în ea revelaţii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietăţi curative, nici autostrăzi spre împărăţia cerului. Caragea ne livrează „numai” cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. Cei săraci cu duhul se vor simţi trădaţi în poezia sa. Vor fi nevoiţi să se întoarcă în sălile unde, măcar o oară pe săptămînă se învaţă, hipnotic şi convulsiv, deliranta „vorbire în limbi”. Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la „divinitate”. În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi „Eu = vecinul lui Dumnezeu” (Rilke), „Eu = multitudini” (Whitman), şi „Eu = radical din Dumnezeu” (ori expresia echivalentă „Eu la pătrat = Dumnezeu”) (Caragea).

Ionuţ Caragea nu se lasă sedus, nici intimidat, de tendinţe şi curente. Pe cînd la patul agonic al poeziei româneşti par a-şi disputa colacii două grupări lexicalmente distincte, dar cu platformă politică şi grad de virulenţă similare – una coprocultistă, a celor care văd în poezie un simplu laxativ, un simplu debuşeu al puseurilor lor exocrine, şi cealaltă didacticistă, a celor care fac din poezie un amvon al diseminării egolatrelor lor halucinaţii, Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă. Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: „Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!” Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic îmi pare poemul său „Ceva din mine caută ceva”, care, cu necesara clauză a provizoratului, ar putea constitui, în stagiul curent, un eventual manifest de artă poetică al său: „Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva.”

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Virgil CIUCĂ – Flori de trandafir

Mă-mbată flori de trandafir

La ceasul de vecernicie

Când adierea de zefir

Îmi cată-un loc de sihăstrie2014-09-22_200932sss

Mă-mbată flori de trandafIr

La ceasul unei seri tăcute

Când sunetul unui clavir

Recheamă amintiri plăcute

Aromele de trandafir

Nu s-au schimbat nici în exil

Când gust otrava din potir

Servită de-un regim ostil

Petalele de trandafir

Catifelate-n roz aprins

Mi-au fost prin ani un elixir

Pân’ am ajuns s-am părul nins

Înnobilatul trandafir

În roua ca de diamant

Rămâne-va doar suvenir

Dintr-un periplu aberant.

Bucureşti, iulie 2014

De CLB

Adrian Botez – ONIRISM ŞI PROFETISM

am visat azi-noapte că

iubeam: era atât de

frumos – ca-ntr-un basm de

Andersen – apoi însă

m-am trezit – şi l-am

urât de moarte pe cel care m-a

alungat din acelADRIAN BOTEZ

vis – trezindu-mă

***

fiecare zi – fiecare

ceas – cade ca un topor ucigaş – peste

mâinile mele – tot mai tremurător

neputincioase: inima mi-a

ars – chipul mi-a

ars – sunt doar scrumul unei

file pe care cineva tocmai desenase – în

silă – caricatura dementă a unui

om – chinuindu-se – de fapt – să scrie cuvântul

„zeu” – apoi a azvârlit-o – exasperat – în

foc

***

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Constantin TEODORESCU – ANUL LITERAR DUMITRU ICHIM

Nu e o formulare tipic jurnalistică, e o realitate. În anul de graţie în care ne aflăm, au apărut câteva cărţi de versuri scrise de poetul Dumitru Ichim din Kitchener. În cronica la volumul de versuri PSALTIREA APOCRIFĂ A DREPTULUI IOV (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2012), îmi exprimam cu încredere o presimţire: „Limbajul liturgic este teologic şi poetic în acelaşi timp în demnitatea spirituală şi în trăirea credinţei la Dumitru Ichim, care atinge treapta de încununare a vieţii de creaţie, dar şi capacitatea de a elabora, în continuare, la acelaşi nivel”. Întradevăr, poetul nu s-a dezminţit. 2014-09-22_195312

Se vorbeşte adesea de a doua tinereţe, poate şi pentru a îndulci sentimentul trecerii timpului personal spre bătrâneţe. Aici se deschide o altă perspectivă. E vorba de tinereţea creaţiei. Creaţia nu are vârstă propriu-zisă. De origine divină, ea cunoaşte faptul devenirii. Valoarea literaturii româneşti din America de Nord a crescut şi datorită contribuţiei esenţiale a unei sensibilităţi lirice remarcabile.

O parte a poeziei lui Dumitru Ichim se regăseşte în traduceri. În limba albaneză, antologia NELOGODITELE TĂCERI / HESHTET E PAFEJUARA a apărut la Editura ROZAFA, Prishtinë, 2013, în traducerea lui Baki Ymeri, cu o prefaţă de Dumitru Velea. În limba italiană, antologia LE SOLITUDINI DELLA PETRA (Le poesie rumene in lingua italiana) a văzut lumina tiparului sub îngrijirea lui Danilo Tomasseti şi în traducerea Mariei Niculescu, la Editura Ginta Latina, 2013.

În limba engleză a apărut cartea de versuri The Ideogram of My Soul / Ideograma sufletului meu, Editura Gracious Light, New York, 2013. Traducătoarea Muguraş Maria Petrescu a intuit subtilităţile poeziei lui Dumitru Ichim, oferind variante remarcabile. In prefaţa semnată de Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian se surprin aspecte esenţiale din creaţia poetului din Kitchener.

La Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013, cu prefaţa regretatului mare cărturar Valeriu Anania, se tipăreşte volumul APA MORŢILOR, care cuprinde poemele dramatice MEŞTERUL MANOLE şi MELCUL, ciclurile de versuri APA MORŢILOR, FĂCLIE DE PAMÂNT şi GRĂIREA PETRELOR PRIMARE.

Nu putem uita că revista ALBANEZUL / SHQIPTARI, nr. 8, Bucureşti / Bukuresht, 2012, realizează o „ediţie specială”cu poeţii Dumitru Ichim şi Florica Baţu.

În versiunea albaneză e minunat să vezi cuvinte care se aud şi în limba noastră, provenind dintr-un fond lexical comun: „Në vatrën e çdo bërthame / Pulson në flakërime të bardha / Erëtima e Blirit të parë.(KOHË BINJAKE, p. 41) Departe de a fi împrumuturi determinate de vecinătatea formării celor două popoare. Adjectivul „geamăn” prinde unitatea naturală a poetului cu lumea materială. Individualitatea se face prin despărţire cu păstrarea esenţei. În româneşte, versurile citate apar ca o mişcare de simboluri: „Pe vatra fiecărei seminţe / pulsează’n flăcări albe / mireasma Teiului primar.”(TIMP GEAMĂN, p.40)

În momente de singurătate, fiecare dintre noi îşi poate pune întrebarea: „La solitudini della pietra / solo il vuoto / assorbe l’abisso / Nascente di stella / ma tu, abete – /gemello dello stesso specchio – /che vuoi fare / con la mia ombra?”(LE SOLITUDINI DELLA PIETRA, p.43). Se pastrează sonoritatea limbii române „Singurătăţile pietrei / numai vidul le / absoarbe genunea / născătoare de stea, / dar tu, molidule – /geamăn de-aceeaşi oglindă – /ce vrei să faci / cu umbra mea? „(SINGURĂTĂŢILE PIETREI, p. 42)

Regret că traducerea în limba suedeză, apărută tot în acest an, nu mi-a fost la îndemână.

Poezia lui Dumitru Ichin, cerebrală şi sentimentală în acelaşi timp, are ca punct de plecare emoţia ca mişcare sufletească a sinelui. Imaginarul religios ca funcţie psihică dobândeşte valoare estetică prin infiltrări criptice de idei, dar şi prin semne „la vedere”.Doar în cazul marilor poeţi, sensul cuvântului se dezvoltă printr-o continuă şi extraordinară experienţă. Credinţa şi creaţia sunt experienţe fundamentale pentru poetul Dumitru Ichim.

 

Constantin TEODORESCU

raspasusor@yahoo.com

Revista Agenda Românească

Kitchener, Canada

De CLB

Alexandra MIHALACHE – POEMELE IUBIRII

CÂT DE FRUMOASĂMIHALACHE-Alexandra-3c-wb

 

Cât de frumoasă eşti, lumină-albastră!

Cutreieri cerul meu în dor nespus,

Clădesc eternul din povestea noastră

Cum n-a mai fost vreodată la apus.

 

Cât de frumoasă eşti! Răsari ca luna

Cu braţe de mătase mă cuprinzi,

Citesc în ochii tăi ca-ntotdeauna

Cum scrie marea-n valuri de oglinzi.

 

Cât de frumoasă eşti! Parfum de stele

Ce tremură în visul nepătruns,

Chiar de îngheţi în gândurile mele

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB