2014

REDACTIA 22

2009-12-27_211057eee

Reclame
De CLB

Ştefan Dumitrescu: O ANTOLOGIE CA O POIANĂ SMĂLŢUITĂ CU FLORI ŞI CA UN GIUVAER PE MASA LA CARE MÂNCĂM ÎN FIECARE ZI

Acolo unde este unire şi dragoste este Dumnezeu, acolo unde este dezbinare şi invidie este celălalt. Şi dacă dragoste nu este nimic nu este…2014SSBBBBBBBBBB

Acesta este gândul care îmi vine în minte, aceasta este starea mea sufletească, acestea sunt cuvintele  pe care le rosteşte gura mea după lectura plină de lumină şi de profunzimi ( şi grea de  versuri şlefuite până la perfecţiune şi de miresmele livezilor toamnei, care tocmai trece ca nourii pe cer ) a minunatei  antologii întocmită de talentata poetă şi creatoare de reviste literare şi de emisiuni de radio, care este doamna Elisabeta Iosif.

Cunoaştem lumea literară de aproape  o jumătate de veac. Este o lume din păcate a iluziei şi a invidiei, ca o câmpie  pârjolită de flăcările orgoliilor, de otrava cenuşie a egoismului,  o lume a suferinţei şi de multe ori a umilinţei, în care dai de insule de verdeaţă şi de crânguri, în care cântă privighetori şi mierle. O astfel de insulă de verdeaţă este Antologia întocmită de doamna Elisabeta Iosif, cu un titlu atât de frumos, ” Planeta iubirii ”, pe care  am terminat- o astăzi de citit şi pe care am mai relua-o.  Sigur, în zilele  următoare o să  recitim poeziile, foarte multe, care ne-au mers la sufet.

De 20 de ani ne străduim să alcătuim o Antologie  de poezie a generaţiei din care facem parte, generaţia 70 (o generaţie nedreptăţită de epoca în care a apărut, împrăştiată prin toate localităţile ţării, de critica literară, fără vocaţia unităţii) ştiind cât de greu se naşte şi se construieşte o Antologie.

Ei bine,  Antologia făcută de  poeta Elisabeta Iosif, îţi dă în timpul lecturii impresia că se naşte de la sine,  că este plină de viaţă – şi ce ni se pare foarte frumos, interesant – multitudinea de stiluri, de tonalităţi, de lumini, de abordări poetice, care îţi creează imaginea unui cosmos bogat, a unui vas în care strălucesc flori de toate culorile.

Ideea de la care a plecat autoarea Antologiei, aceea de a face o ”fotografie” a poeziei româneşti sau mai degrabă de a fotografia  ”peisajul poeziei româneşti la începutul secolului XXI”, ni se pare  foarte interesantă. Ideea este subtilă, iar realizarea ei – conştientizarea şi reliefarea ei –  este extrem de importantă pentru critică şi istoria literară.  Numai un cunoscător  profund, familiarizat cu tainele poezie putea să sesizeze  lucrul acesta, asupra căruia   după lectura cărţii am meditat cu seriozitate, convinşi de  adevărul,  descoperit şi pus în valoare de antolog. Într-adevăr, întorcându-ne în istorie vedem că poezia de la începutul secolului al XIX-lea are un specific al ei inconfundabil. Este dominată de tema iubirii, marcată de acel naivism şi preromantism, care-i dau o notă inconfundabilă,  scrisă în versuri  şchioape, săltăreţe şi imperfecte. Dar şi poezia primelor decenii ale secolului XX, cu Ştefan Iosif, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică este la fel, marcată de tema iubirii, de moda, de stilul  şi de muzicalitatea simbolismului şi care absoarbe, ca să  forţăm limba, expresia  substratului, a solului românesc. Cu alte cuvine poezia aceasta  care se scrie în primele decenii ale  unui secol  conţine ecourile, cenuşa arderilor decantate, adună urmele, lumina şi umbrele  ultimelor decenii ale secolului trecut  dar în acelaşi timp deschide un arc de orizont către deceniile  viitoare, când  alte generaţii de poeţi vor veni să  scrie poezia epocii lor.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

MARI ARHITECȚI BUCUREŞTENI: ION D. BERINDEI

Seria Mari arhitecți bucureşteni din cadrul colecţiei Planeta București a Editurii Vremea a fost deschisă cu un album dedicat arhitectului Ion D. Berindey, semnat de arh. Sidonia Teodorescu. Cuvântul înainte îi aparține acad. Dan Berindei.2014-12-14_135924
Membru al unei dinastii de arhitec
ți, creator al unor clădiri care s-au constituit în podoabe ale orașului, Ion D. Berindey a lăsat o opera a cărei complexitate și frumusete se cuveneau să fie investigate.
Arhitectul
și-a găsit cronicarul în persoana tinerei arhitecte Sidonia Teodorescu, care i-a dedicat marelui înaintaș o monografie amplă.
A a
șternut pe paginile acestui volum, rod al unor cercetări asidue și indelungate în arhive, biblioteci și colectii publice și particulare, studiul aduce date noi, necunoscute nu numai marelui public, ci și specialistilor, privitoare la creația lui Ion D. Berindey.
De la descoperirea paternită
ții, anterior necunoscute, a unor clădiri importante, la analiza arhitecturală a monumentelor și la prezentarea structurata a biografiei arhitectului, această carte conține tot ceea ce este necesar unui iubitor al arhitecturii și al Bucureștilor pentru a înțelege contribuția lui Ion D. Berindey la dezvoltarea arhitecturii în România și la făurirea identității Capitalei ei.
O lucrare strict necesară în aceste zile de atac masiv asupra patrimoniului monumental al ora
șului, amenințat cu pierderea documentelor sale construite, ferestre către viața
antecesorilor no
ștri, mereu deschise, unice în autenticitatea lor. Cu pierderea rădăcinilor care îl susțin în speranțele sale de dezvoltare viitoare.

Ion D. Berindey
Fiu al arhitectului Dimitrie Berindey (1831-1884), Ion D. Berindey (1871-1928) a absolvit Școala de Arte Frumoase din Paris în anul 1897, urmând, în cei 30 de ani de carieră, să fie autorul unui număr impresionant de cladiri impozante, dintre care unele au devenit in timp adevarate mărturii ale construirii trainice la începutul secolului XX:
Palatul Cantacuzino, casa George Assan, Sindicatul Ziari
știlor, casa si observatorul Vasile Urseanu, casa Toma Stelian din Bucuresti, hipodromul de la Băneasa, Palatul Cantacuzino de la Florești, Palatul Culturii din Iaşi.
Sidonia Teodorescu
Sidonia Teodorescu este arhitect, diplomat al Universită
ții de Arhitectură „Ion Mincu” (1993), diplomat de master româno-francez „Dezvoltare urbană integrată” la UAUIM (2007) si doctor în arhitectură la UAUIM (2013), cu teza „Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic”.
În prezent, este lector universitar la Facultatea de Arhitectură a Universită
ții „Spiru Haret”, arhitect în cadrul propriului birou de arhitectură si redactor al revistei Bucureștiul meu drag.
Este membru al Ordinului Arhitec
ților din România, al Uniunii Arhitecților din România, al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Știinţei și Tehnicii al Academiei Române.

De CLB

Elena BUICĂ – ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

L-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna acestui an, 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. 2014-12-14_112644Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.

Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.

Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor`50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.

O altă parte din bucurii, pe vremea aceea, le trăiam la căminul cultural unde mă desfăşuram cu largheţe. Sătenii mă aplaudau şi mă îmbratăţişau cu toată dragostea, căci multe erau aspectele despre care nu avuseseră habar. Anii s-au scurs, au venit şi au plecat din viaţa mea multe alte întâmplări având acelaşi izvor, dragostea de scenă, învăluite cu alte întâmplări de tot felul.

De-a lungul vieţii, răsadul acela de demult, scotea la lumină câte un colţ, e drept, mai discret şi numai pentru oameni înzestraţi cu imaginaţie. După ce am terminat studiile la filologia din Cluj şi am luat în primire catedra de limba româna, nu de puţine ori, chiar până am ieşit la pensie, după lectura făcută la orele de curs, elevii m-au întrebat: „N-aţi vrut niciodată să vă faceţi actriţă?”. Dragostea de odinioară pentru arta teatrală, acum, după ce am păşit pragul celor 80 de ani, la întâlnirea cu Florin Piersic, m-a făcut să simt iarăşi adierea ei proaspătă. Îl văzusem şi îl ascultasem pe inegalabilul actor Florin Piersic de nenumărate ori la radio, la televizor şi nu de puţine ori pe scenă. În toate aceste împrejurări mi se părea că îmi apare ca un tablou frumos al vieţii. Dar altceva am simţit când m-am aflat în preajma sa. Mi-a venit în minte o comparaţie între trăirile pe care le avem privind un colţ de natură într-un tablou şi trăirile în mijocul naturii. Una este să priveşti muntele sau marea în tablouri sau pe ecran şi alta este să simţi măreţia muntelui, vraja mării, să simţi tumultul vieţii şi să faci parte din acest tablou, să sorbi aerul încărcat de o energie răscolitoare, să asculţi glasul ce ţi se adresează într-un anume fel numai ţie.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gheorghe Constantin NISTOROIU – GABRIEL ARTUR SILVESTRI – UN FIU ALES AL DACIEI MARI

„Sunt conştient de natura mesianică a

Credinţei ortodoxe şi vreau să slujesc acestei

Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea.

Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii”.

(Sfântul Valeriu Gafencu)SILVESTRI-Artur--1953-2008-wb

Zorii primăverii anului 1953 a adus familiei de munteni creştini din Vlaşca, Alexandru şi Georgeta-Elisabeta, un Mărţişor divin, un suflet cu har: pruncul Gabriel. Toată copilăria sa a fost o Dumbravă minunată a bucuriei. Educaţia i-a fost călăuzită de fiinţele cele mai dragi: Mama şi Bunica-Dăscăliţele de mare vocaţie, care i-au sădit în suflet dorul de Dumnezeu, de ţară şi de carte. Ca elev şi student a fost eminent, dar a avut şi privilegiul unor Dascăli minunaţi, precum şi spiritul tatălui-scriitor care a ars pentru el toată viaţa. Cunoscut sub pseudonimul literar Al. T. Drăgănescu, tatăl său ne mărturiseşte: „Aşa cum îl ştiu pe Gabi din primele clipe conştiente ale vieţii sale şi din toţi anii în care a scris şi a publicat, îşi dorea o Românie cunoscută în lume, o Românie în care scriitorii să ocupe locul ce-l merită. O Românie liberă-aşa cum istoria străveche o atestă”. (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpathia, 2010, p. 234)

Tinereţea petrecută la Revista Luceafărul alături de bunii săi colegi de litere, de condei, consacraţi, l-au umplut de lumină, de bunătate, de farmec, de ambiţie, de mărinimie, uneori de tristeţe, de succes, de curaj, de rafinament, de bucurie, de responsabilitate, dar şi de dor şi cinstire pentru Marele său Neam. Măreţia unui Om ales înfloreşte din aura Chipului în care se reflectă harul Duhului Sfânt prin care odrăslesc virtuţiile morale ale Asemănării întru Atotcreator, prin mireasma îndumnezeirii sale: din Adevărul lui Dumnezeu spre slava Neamului Dacoromân, din sânul poporului spre sufletul său, din conştiinţa Naţiunii spre raţiunea sa, din credinţa Străbunilor spre nădejdea sa, din jertfa Strămoşilor spre dragostea sa, din înţelepciunea Logosului divin spre darul său creator, din Milosârdia Fecioarei spre frumuseţea Patriei dragi, din Răscumpărarea Mântuitorului Hristos spre învierea vieţii în cadrul Cetei Alese: „Viaţa noastră nu a fost făcută ca să ne plângem şi ca să ne gândim, precum cei ce aduc prigoana, răul şi destrămarea, la toate cele trecătoare, ea ni s-a dat ca să ne străduim să devenim, în felul nostru, model şi exemplu, iar numele bun şi fapta bună, oricât ar fi, în proporţie, de măruntă şi oricât de indefinită, sunt cele ce ne vor salva de la uitare şi de la Moartea Definitivă. Noi am aflat – câteodată fără să avem nevoie de cuvinte, căci poate doar ni s-a şoptit sau există în tiparul ce ne-a făcut posibili-că dincolo de lumile amestecate ce ne înconjoară, există şi stăruieşte o Românie Tainică, de unde am ieşit la o vreme şi unde ne vom întoarce şi noi, la o vreme, adormind până când suna-vor trâmbiţele Judecăţii de Apoi. În acea lume sunt toţi cei despre care, în şoaptă sau în gând, facem adesea pomenire, căci sunt Părinţii noştri, oameni buni…” (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpatia, 2010, p. 17)

Prietenul drag care l-a vegheat, l-a alinat, l-a alintat, l-a încurajat, l-a sprijinit, l-a iubit, Mariana Brăescu-Silvestri îi ţine permanent aprinsă candela sufletului lui: „Cu eforturi sisife se străduia să înlăture uriaşa stâncă a nepăsării, a delăsării, a ignorării valorilor naţionale, a deznădejdii marginalizaţilor oricât de valoroşi, a căror vină nu era decât aceea că nu făceau parte din corul corect politic indiferent faţă de cine, indiferent faţă de ce moment. Artur Silvestri s-a stins ca un martir, ca un călugăr laic care îşi luase de bună voie asupra sa povara greşelilor timpului său şi sub această povară care până la urmă l-a strivit, încerca îndreptarea”. (Artur Silvestri-Fapta Culturală. Ed. Carpathia, 2009, p. 8)

Nu, Doamnă Mariana Silvestri, Stânca nu l-a strivit, fiindcă el, Artur, devenise muntele unde sălăşluia Călugărul Gabriel, cu spiritul, cu harul, cu lumina, cu ruga şi cu dăruirea sa, slujind Faptele Mari ale Omului Mare într-o Dacie Mare, şi îndemnându-ne pe noi Ucenicii lui să-l cinstim, să-l preţuim şi să le continuăm permanent cu demnitate şi onoare în Duhul Ortodoxiei strămoşeşti.

 >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena Armenescu: Patria

Locul unde te inundă aerul

Şi orizontul alunecă-n lumină

Unde zăpezile urcă în amintiri2014-12-19_205952

Până ating cerul

Cu dorul de albastru 

 

Piscul înfometat de soare

Şi râurile de rostogoliri

şoptesc, şoptesc, şoptesc

Iubire

Spaţiul unde aştepţi azi

Bucuria începutului

Extazul maturităţii

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

AGAPIE GINA – Daţi copiilor aripi!

Volumul de poezii al doamnei Maria Mânzală, „Daţi copiilor aripi!” se constituie ca topos a unor entităţi duale: lumea reală şi fiinţa care scrie, diferenţa dintre cele două instanţe producătoare de zbor prin universul ficţional al textului aflându-se la nivelul ideologiei poetice.2014-12-14_111734

Aventurierul Bobiţă-cineastul, după ce a părăsit Rostirile tainice, poemele aflate sub semnul restabilirii ordinii interioare pentru care Iubirea, Visul, Sufletul sunt asimilate Nebunului, din jocul de şah, crucificat, intră în grădinile raiului printre literele care rămân semne/ Semnele sunt tipare ale mişcării făcute în aer, şi trimise de ochi în arhivă.

Luminătorii cei mari şi luminătorii cei mici, poziţionaţi pe orbita văzduhului, printre stelele ascunse, mărturisesc experienţa furului de cer: Am obosit să alerg după idei,/ Am obosit să mai urc,/ mi-am ales un fluture, de vrei,/ din Calea Lactee lumină să aduc. Ascensiunea şi truda creatoare ating altitudinea unei stele pe care fluturele, inclus în simbolistica libertăţii spirituale, a terapeuticii sentimentale, se va odihni.

Colecţia de poezii pentru cei mici, organizată în cinci capitole, conduce la un ansamblu de reacţii posibile deplasate dinspre creator înspre instanţă receptoare, apelează la capacitate lectorului de a dispune de codul estetic, moral, ideologic, invită la stăpânirea intuitivă a elementului arhitextual: relaţia mută cu ansamblul de categorii generale şi transcendentale implică discursul poetic aparţinând eului liric autoconfesiv, descătuşat, ca o lepidopteră, de constrângerea poeziei clasice, utilizează procedeul ingambamentului prin care pune în evidenţă cuvântul sau cadenţa interioară a jocului, continuând ideea poetică de pe un vers ortografiat cu majusculă pe versul următor.

Paratextul, cu toate elementele sale: titlurile poemelor, ilustrez pentru exemplificate doar câteva: Semne de punctuaţie, De Sânziene; Rugă; Spune-mi, draga mea păpuşă…; Zvon de primăvară, cucereşte cititorul pe care îl desemnează ca singur stăpânitor, îl convinge. Daţi copiilor aripi! te invită să alegi cartea.  

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Nicu Doftoreanu: TANGOUL SOLDATULUI NECUNOSCUT (pentru cei căzuţi la datorie în primul război mondial)

Motto

Muica, sîntem neam de piatră

Cînd e vorba pentru vatră, 

Cântec Oltenesc – Virgil Carianopol (1908 – 1984)

Eu sunt soldat necunoscut

Uitat 

atunci,…demult,

sub scut

Dar ridicat adeseori,

prin monumente până-n nori!

Aş vrea aşa de mult să ştiţi…Nicu DoftoreanuFOTO  pt Planeta Iubirii

C-aveam copii,

C-aveam părinţi,

Un singur lucru nu aveam…

şi pentru el atunci luptam

N-aveam o Românie Mare…

Dorită şi-astăzi cu ardoare!

De-acee-ntreb de-aici, de jos…

De ce n-aţi tras nici un folos

Din lupta dus-atunci de noi?

De ce ne-aţi declarat eroi?

Azi m-am întors dar n-am găsit

Decât pământul părăsit!

Necultivat,…dar jinduit

deoarece l-am îngrăşat

…cu corpul nostru de-altădat

Spuneţi-mi:

Unde s-a greşit?!

Pe-acest pământ

de-a devenit

Aşa povară la trăit?

Nicu Doftoreanu

Suceava – 25.10.2014

De CLB

Livia Ciupercă – Emoţie şi veneraţie pentru un stâlpnic al istoriei românilor

Amintirea lui NICOLAE IORGA (1871-1940) este arzândă şi după 74 de ani de la moartea-i năpraznică. Au rămas mii de pagini care-l evocă şi care-l elogiază încă din timpul vieţii sale. Dintre numeroşii săi discipoli, merită a reţine, de această dată, doar2014-12-14_153656 un nume: pe scriitorul creştin Alexandru Lascarov-Moldovanu (1885-1971), cel care a avut un cult pentru marele nostru istoric. În volumul omagial, ce i-a fost dedicat, în 1921, la împlinirea vârstei de 50 de ani, Al. Lascarov-Moldovanu îi va dedica savantului român aceste versuri: „Uitat, umil şi’nsângerat / În zdrenţe negre îmbrăcat, / Şedea tăcut în calea lor/ Un cerşetor. // Şi ei treceau măreţi, sublimi, / Şi tresăreau în înălţimi;/ De-atâta slavă şi noroc/ Nu-şi găseau loc. // La cel din ţărnă, umilit, / Niciunul nu s’a fost oprit, / Şi nimeni nu l-a ridicat / Nici l-a’ntrebat…// Şi sângele curgea mereu;/ Pe când Trufia cu pas greu / Prin bălţi de sânge înota / Şi dârz cânta. // Dar iată unul se opri / Spre cerşetor trufaş privi, / Şi printre dinţi aspru gemu:/ <Ce mai vrei tu?> // <Acum să mori ţi-a mai rămas, / De-a lungul vremilor popas;/ Ce mai aştepţi cu trudnic dor,/ Tu, cerşetor?>// Şi vru să dea…, dar se opri / Ca o săgeată-l ţintui / Fulger pornit din văgăuni / De ochi nebuni… // Şi greu – ca din adânc mormânt, / Ca snoave grele de pe vânt, / Se auzi: <Să mori vrei tu?! / Nu încă, nu!…>”

Acest emoţionant poem, Nu încă…, devine o amplă rostuire, de un dramatism sfâşietor. O posibilă trăire premonitorie – gândind la viaţa marelui istoric, gândind la destinul ţării, gândind la sine însuşi?! Posibil!

Mai mult chiar, în 1929, Lascarov-Moldovanu va traduce din limba franceză, volumul lui N. Iorga: Istoria românilor şi a civilizaţiei lor. Un gest care dovedeşte nu doar plăcerea traducerii, ca act în sine (bineştiind că Lascarov, traducea cursiv şi din engleză, rusă sau germană), cât mai ales din veneraţie faţă de această proeminentă personalitate a ştiinţei şi culturii româneşti.

Şi cum scriitorul creştin Al. Lascarov-Moldovanu coordona, în acei ani, o emisiune permanentă la Radio România (director al programelor fiind Adrian Maniu), intitulată „Ora satului” (foarte populară şi îndrăgită), ideea de a iniţia un dialog între N. Iorga şi ascultătorii din întreaga ţară, părea o idee promiţătoare. Dar savantul refuză propunerea. Va fi nevoie de mult tact şi diplomaţie din partea lui Lascarov. La început, nici doamna Catinca Iorga nu părea optimistă, afirmând că: „Nicu nu vrea cu niciun chip să audă de aşa ceva”. Dar Lascarov nu disperă: „Am să-mi dau osteneala să-l conving”. Avea nevoie şi de susţinerea celor dragi, din jur. Discuţiile au persistat până în toamna lui 1930. Aflat în faţa marelui istoric, Lascarov nu-i dă timp de gândire: „Domnule profesor, sunteţi aşteptat la Radio”. I se propun doar zece conferinţe. „Închipuiţi-vă ce-ar fi…” Rostirea unui „trebuie” părea convingătoare. „Lipsa domniei-voastre de la Radio ar fi o adevărată abdicare de la rolul pe care-l aveţi de zeci de ani în cultura românească. O să vă obişnuiţi. Ştiu, vi se pare un non-sens să vorbiţi unui cub de piatră, singur, într-o cămăruţă. E o impresie penibilă, dar după prima vorbire… veţi vedea…

Scena are o solemnitate uşor amuzantă: „Iorga mă asculta în tăcere, balansând mereu piciorul şi protestând uşor prin mişcarea umerilor. Îl simţeam că cedează”. Şi pentru a nu-i da prilejul să repete refuzul, Lascarov continuă: „Şi-apoi, domnule profesor, îngrijesc eu ca totul să se petreacă în cea mai perfectă ordine. Nu veţi avea nicio neplăcere. Închipuiţi-vă, domnule profesor, ce răsunet vor avea cele zece conferinţe ale dvs. în întreaga ţară…

Zdrobitoare devine afirmaţia: „Lumea… vă aşteaptă, vă doreşte!” Tonul savantului pare uşor nesigur: „Ei, dragă, cum să vorbesc eu acolo aşa?!” Intervenţia doamnei, şi ea, încurajatoare: „Nicule dragă, are dreptate prietenul nostru. Trebuie să vorbeşti la Radio!” Dezarmantă replică: „Iaca, acuma şi Catinca!” Fireşte, „amândoi am asediat cu cele din urmă puteri…, silindu-l să se hotărască pe loc”, promiţând că în seara primei conferinţe, îl va conduce, personal, la Radio. Bineînţeles, marele savant va ceda: „Ei, dragă, am să fac şi asta!”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

DIN ANTOLOGIA PLANETA IUBIRII

ŞTEFAN DUMITRESCU

VINE IUBIREA

Vine iubirea ca şarpele prin iarbă

O muzică stelară te-nvăluie trist2014-12-14_153240

Aerul devine dulce de ametist

Universul începe înalt să te soarbă

>>>>>>>>>>>>>>

ELISABETA IOSIF

DACĂ VREI…

Dacă, pe spirala vârstei mi-ai slobozi iubirea,

Aş prelua pentru tine din culorile pământului,

Ţi-aş aprinde cântec de dragoste, cu agatele

Translucide din versul meu iluminat

Şi înmuiat în primăvara adolescenţei nepieritoare.

>>>>>>>>>>>>>>

ADRIAN BOTEZ

(XXII) Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte,

Pe-aleile-ndelung fremătătoare –

Ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,

Să-nlăcrimez, duios, o sărbătoare.

>>>>>>>>>>>>>>

PAULA ROMANESCU

Cam greu să-i dai norocului adresă,

Deloc uşor să-i spui iubirii: Pleacă!

Iar dac’ având-o, inima săracă

Îţi este, e că vrei s-o ţii în lesă

Şi cântecul de soare să şi-l tacă.

>>>>>>>>>>>>>>

TRAIAN VASILCĂU

Ea navea chip. Numai surâs era

Cu legănarea inimii visată,

Sub giulgiul de parfume îngropată,

Suflet de pus pe rană-mi dăruia.

>>>>>>>>>>>>>>

ADRIAN ERBICEANU

CHEMAREA TA

Ar trebui să plec; se bate-o oră
Mult prea târzie ca să mă conforte.
Chemarea ei m-atrage în cohorte;
Chemarea ta, ascunsă, mă devoră.

>>>>>>>>>>>>>>

VICTOR GH. STAN

Timpul florilor de măr

Erai atât de poezie încât Timpul

Te aprindea o femeie cu brăţări

Din versuri încărcate cu metafore

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian Lupu: Frumosul Natural și Frumosul Spiritual

Orice lucru frumos ne trezește involuntar încântarea simțurilor de fiecare dată când îl zărim. Cu atingerea diafană a impresiilor ce răsar prin contemplare, spiritul ni se trezește astfel la viață, iar întrebările primordiale apar iarăși în fața conștiinței mirate de miracolul existenței. PrinOctavian_Lupu această atracție irezistibilă, adevărata artă, naturală sau creată de om, tinde să ne înnobileze și să ne ofere șansa renașterii și a unui nou început. Oare nu încercăm acest gen de trăiri de fiecare dată când privim desfășurarea semeață a munților peste albastrul orizont al cerului sau când simțim adierea blândă a vântului ce ne înfioară în prag de seară când stăm pe malul mării?

Cu toate acestea, frumusețea universului este doar o reflectare parțială a trăsăturilor de un farmec insondabil ale Marelui Creator. De fapt, nu există vreo pată de culoare, vreo frântură de armonie sau vreun cuvânt de inspirație care să nu își aibe orginea în veșnicia Sa. Și chiar dacă această legătură nu ni se pare evidentă de la început, printr-o contemplare atentă ea ne devine vizibilă asemenea unei intuiții călăuzitoare prin noianul de idei și impresii ce ne ascund adevărata natură a lucrurilor.

Printr-un joc cosmic în care se împletesc cele mai surprinzătoare forme, întreaga realitate ni se înfățișează ca o singură Operă ce are un singur Autor, în mare parte nevăzut personajelor pe care le-a plăsmuit în nesfârșita Sa imaginație. Cu toate acestea, El rămâne mereu prezent în derularea firului epic și prin întocmirea atentă a scenelor trecerii istoriei acestei lumi. Cu o fină intuiție, orice chip vorbitor, dintre care facem și noi parte, poate totuși percepe existența Autorului și să o identifice uneori ca o fină mișcare din spatele decorurilor ce se schimbă mereu sau alteori ca o morală a evenimentelor ce tocmai au trecut. Și astfel, orice personaj al Poveștii Lumii poate lua parte la scrierea dramei în care se află înglobat în fascinantul joc al cunoașterii și ignoranței sub spectrul aparenței și ascunderii.

Printr-un proces tainic, în cel care devine autor în completarea marii Opere se petrece o unire miraculoasă dintre frumosul natural și cel spiritual. Acesta reprezintă statutul unui artist autentic ce își dedică puterile minții și trupului progresului creației originare prin asimilarea frumosului spiritual în natura sa constitutivă, ce ulterior se revarsă printr-o expresivitate de excepție în modelarea realității înconjurătoare. Indiferent de profesie, un astfel de artist ajunge să contribuie benefic și creativ la îmbogățirea tezaurul Naturii. Și poate, în evul în care trăim, mai mult decât oricând, avem nevoie de astfel de personaje-autor, care să pregătească următorul mare salt al umanității.

În sens invers, unirea dintre spiritual și natural este atins prin metamorfozarea marelui Autor în Personajul central al întregii Povești cosmice. Prin acest tulburător fapt istoric, încărcat de un dramatism extrem, se atinge apogeul derulării acțiunii. Întruparea Creatorului în substanța Eroului venit să salveze personajele din textura unei istorii cu sfârșit cataclismic generează punctul central de conexiune în care frumosul spiritual devine natural, așa cum prin personajele-autor frumosul natural se transformă într-unul spiritual.

Dar ce poate fi intuit prin frumosul natural? Nimic altceva decât înfățișarea de poveste a lumii în care ne aflăm ce încântă ochii, aduce farmec auzului, înalță atingerea, înmiresmează mirosul și înnobilează gustul fiecărui personaj fie el om, animal sau vreo altă ființă. Frumosul natural se zămislește pe sine într-o prefacere continuă fără sfârșit urmând ritmurile ce i-au dat formă la începuturi și care îi sunt periodic amintite de sursa sa cosmică: frumosul spiritual. Prin aceasta înțelegem că tot ce subzistă natural reprezintă o întrupare a unui semn a cărui semnificație se cere descifrată prin deopotriva lucrare a sentimentului și judecății.

Dar cum putem percepe frumosul spiritual? La ce anume se referă această stranie noțiune? Nu este greu să ne imaginăm acest frumos suprem decât ca un izvor al apei care curge, o sursă a oricărei forme de existență, o putere ce dinamizează mișcarea, o energie ce dă naștere materiei sau o idee ce se află la originea exprimării. Așa cum enunțul se manifestă prin înșiruirea unor cuvinte anume alese în acest scop, frumosul spiritual se percepe prin distingerea treptelor tonale ale frumuseții naturale ce alcătuiesc un fel de alfabet de comunicare cosmică a unor principii cu valoare universală.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Maria IEVA: CA O PROMISIUNE

privesc fiecare asfinţit ca o promisiune

fără să mă anesteziez cu lacrima buburuzei

la lumina licuriciului2014-12-14_121322

îmi smulg din piele toate acele 

prin care în fiecare zi am primit

perfuzia necesară pentru a visa

tai cordonul ombilical

şi mă înalţ pentru a coborî

 

într-o lume permanent în mişcare

renunţ să caut adevărul

depun armele

sărut pământul

binecuvântez cerul

şi mă las copleşită de bucuria valului

care se împreunează cu marea

 

ridic degetele pentru a mângâia curcubeul

învăţ tabla adunării şi scăderii

refuz să înţeleg logaritmii

sar peste gropile din asfalt

simt tremurul frunzelor

aripile fluturilor

tăcerea greierilor

închid poarta cimitirului

şi privesc fiecare răsărit

ca o promisiune

De CLB

Dorel SCHOR: CONCURS INTERNAŢIONAL DE CARICATURĂ HAIFA 2014

Concursul internaţional de caricatură iniţiat de primăria municipiului Haifa a ajuns la cea de a 20-a ediţie. Şi întrucât anul acesta se aniversează 25 de ani de la semnarea Convenţiei Drepturilor Copilului, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a optatCONCURS-CARICATURA-HAIFA-2014-wb pentru tema „Copilul în familie şi în societate”. Au răspuns invitaţiei de a participa la concurs nu mai puţin de 492 caricaturişti cunoscuţi din 64 de ţări. Vă imaginaţi cât de greu a fost pentru membri juriului, alcătuit din 21 de specialişti din şase ţări, să aleagă caricaturile cele mai reuşite, cele mai incisive, cele mai umoristice şi reprezentative.

Caricatura este un gen aparte al artelor vizuale care, deşi cu vechime, a căpătat în ultimele decenii o largă răspândire şi recunoaştere. Parţial şi datorită internetului. Ea se bazează pe exagerarea intenţionată a unor trăsături sau caracteristici umane, în scopul clar de a satiriza, a ridiculiza sau a atrage atenţia. O caricatură bună destinde, amuză, dar şi atenţionează asupra unor situaţii anume. Dacă e de calitate, ea poate esenţializa într-o singură formă vizuală ceea ce altfel, necesită un text cu foarte multe cuvinte. Ca modalităţi de expresie, notăm şarja amicală, caricatura umoristică, caricatura satirică, cea critică… Oricum, aproape întotdeauna, prin caricatura se transmite un mesaj, o opinie, o opţiune, o idee notabilă.

Interesant este că pe primele locuri la concursul de la Haifa s-au situat artişti mai puţin cunoscuţi, din Columbia şi din China (Elena Ospina, Ba Bilig, Jing Shan Li, Raul Fernando Zuleta), dar care s-au încadrat perfect în criteriile de ingeniozitate, actualitate şi umor. Diplome de excelenta au fost oferite unor caricaturişti din Turcia, Serbia, Ucraina, Rusia şi Israel. Menţionăm cu satisfacţie că printre cei mai apreciaţi concurenţi, se numără şi prietenul nostru arhitectul Eduard Mattes, care în vremea din urmă colaborează cu succes, în afară de publicaţiile israeliene şi la revista umoristică „Booklook” din România. Concursul s-a dovedit o manifestare de prestigiu în acest univers nemărginit şi diversificat al artelor plastice.

 

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv

noiembrie 2014

De CLB

Elena Armenescu – Din viitorul volum pentru copii: LIVADA CUVINTELOR

Iarna

Iarna a sosit grăbită

Cu alaiul ei de nea

Și-a acoperit grădina

C-un covor de catifea.

iarna

 

Ninge, ninge ca în basme

Fulgii albi îmi cad pe față

Mă sărută, mă răsfață

Începând de dimineață.

 

Pe derdeluș, glasuri mici,

Se aud spre prânz în zbor

– Trage sania ușor

Tu urcă, eu să cobor!

 

Până seară, casa noastră

Este -nveșmântată-n alb

Parcă ar fi vultur codalb

Protejându-și puiul dalb.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: LA PORCUL LĂUDAT…

În urmă cu nu chiar aşa de mulţi ani, porcul de casă se sacrifica în ogradă. „Am ocis”, dădea bunica de veste prin sat, în ton sec. Aborda o mină severă, căci tăierea porcului era o treabă nu tocmai amuzantă. Tragică şi brutală cum era, nu puteai să renunţi la sacrificarea grăsanului dacă vroiai săIGNATUL-wb supravieţuieşti cu demnitate anul, cu provizii solide de cârnaţi, şoric, slănină, caltaboşi, jumeri, tobă, carne la borcan şi untură.

Specialitatea familiei era moagăna, un fel de tobă supradimensionată, fiartă în varză murată, după o reţetă păstrată şi transmisă cu sfinţenie din tată-n fiu. Nimeni din familie nu va uita vreodată catastrofa din anul în care un unchi neglijent şi-a permis să improvizeze un pic, incluzând şi usturoiul printre ingrediente. A fost un dezastru! Era, oricum, unchiul pe care unii dintre noi nu-l prea aveau la inimă.

Delicioasa moagănă poate crea dependenţă. Îmi amintesc că unul dintre copiii din vecini, stabilit la oraş, când venea acasă de Sărbători începea să strige încă din capul satului, din toţi rărunchii: „Mumă, îi gata moagăna? Moagănă, tulai mumă, ado-ncoace!”.

Am întrebat peste tot, dar numai în satul bunicilor dinspre partea tatălui există acest fel de mâncare. Abia târziu i-am dat de cap misterului: e o reţetă preluată de la saşi, o specialitate cunoscută doar într-o zonă restrânsă din sudul Germaniei, Saumagen ̶ din germanul Magen, stomac şi Sau, scroafă, compoziţie îndesată şi cusută în stomacul bine curăţat al porcinei. A fost mâncarea preferată a lui Helmut Kohl, deţinând capul de afiş la multe mese oficiale. Cancelarul avea mania de a-şi omeni oaspeţii cu acest gustos dar controversat amestec cu aspect nu tocmai elegant. Pe cine să mai mire faptul că numele de familie al carismaticului politician se traduce prin… varză (în germană Kohl)?

În germană, expresia consacrată pentru „a avea noroc” se traduce de fapt prin „a avea porc”. Nu toţi românii aveau posibilitatea de a ţine porci la vremea aceea, aşa că se poate spune că familia noastră a avut… noroc. În comuna noastră mai toţi vecinii ţineau porci, cei săraci câte unul mai sfrijit, cei înstăriţi uneori chiar doi, mai ţapeni în spinare. „Băi vere Ioane”, îl tachina bunicul pe unul mai nevoiaş, „de când ne-or băgat pe toţi în colectivă, s-aude şi din curtea ta groau-groau prin preajma Ignatului, nu numa´ guiţ ca mai antârţ”. Era o trimitere subtilă la situaţia de după reforma agrară, care pentru noi fusese o afacere păguboasă, dar pe vecinul Ion îl ajutase să intre şi el în rând cu lumea.

Tata avea metoda lui proprie de a imprima sângeroasei întreprinderi o tentă mai amuzantă. Vara cumpăra o pereche de purcei, mascul şi femelă, pe care-i boteza invariabil Nicolae şi Elena. Apoi îi creştea şi-i îngrăşa cu mare grijă până-n iarnă, având obiceiul să-i alerge şi să-i apostrofeze cât de des putea, rostindu-e numele sonore cât mai apăsat: „Mama ta de scroafă, Eleno, da tare puturoasă mai eşti”, sau „Băi Nicule, tu tot cretin ai rămas!”, se-auzea la răstimpuri din coteţul din spatele casei.

Abia aştepta apoi să vină sorocul, pentru a-şi chema entuziasmat porcinele, în timp ce-şi ascuţea meticulos cuţitul de-njungheat: „Hai, Nicule, hai, Eleno, care vrei să te sacrifici primul?” Mama sărea la el, apostrofându-l plină de obidă: „Taci mă că te-aude vecina, primăriţa! Parcă văd că mâine opreşte duba la poartă şi te duce de-ţi scoate toţi gărgăunii din cap!” „Dar, ce-am făcut?”, se prefăcea tata, inocent.

În pivniţă, butoiul cu varză la murat, tot specialitatea lui era. Cobora des la el şi pritocea de zor, suflând aer printr-un furtun, dar insista mereu să ne amintească că el nu se duce acolo ca să încerce gustul ţuicii de prin damigene, aşa cum făceau alţii, pe care prea bine-i cunoşteam.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Mihaela Oancea: Camera de reflecţie

Dincolo de peretele de sare,

se scutură un cnut de flăcări

zămislit de gnomi.Mihaela Oancea

Treptat, defilează

amfore,

sculpturi ronde-bosse,

străzi înguste, pavate cu piatră,

cântăreţi cu lăute,

obuze,

paturi de arme,

rândunele.

Nu s-a dizolvat

nicio serie de întâmplări

datate azi cu radiocarbon,

însă noi,

pelerini cu visuri fulguinde,

am renunţat

a mai aştepta.

N-am uitat, dar am ales

să mergem mai departe.

De CLB

Virginia Vini POPESCU: TĂRÂMUL MIRIFIC AL ÎNTÂLNIRILOR!

Pe la jumătatea lunii august 2014, am primit invitaţia unei doamne scriitoare româno-canadiene, teleormăneancă – POPESCU-V-Virginia2-wbElena Buică-Buni (cum îi place să-şi spună!), de a participa în ziua de 19 septembrie, la o întâlnire de suflet, prilejuită de lansarea la Alexandria, la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” a cărţilor sale: „Liliacul înflorit la poarta înserării” şi „Frumoasele vacanţe”.

Cu precauţia autorului care ştie ce înseamnă o lansare de carte reuşită, mi-a trimis, din timp, spre lecturare, cărţile. Mi-au plăcut mult! M-au încântat! Recunoşteam un stil întâlnit, cu un an în urmă, în cartea pe care, în acelaşi loc, mi-o dăruise şi care avea să-mi fie tabloul din biblioteca personală, dătător al porţiei zilnice de optimism, de care aveam atât de multă nevoie. Este vorba despre volumul: „Zâmbind vieţii”! Atunci „am trecut una pe lângă cealaltă” în graba specifică oferirii de autografe şi am plecat acasă, uşor mâhnită dar, cu semnătura scriitoarei şi cu o carte de vizită, pusă discret, între copertă şi prima pagină.

Au trecut săptămâni bune, m-am dat cu treburile vieţii, ca fiecare dintre noi, până când, într-o zi, răsfoind frumosul volum, mi-a căzut pe covor, ca-n filmele cu surprize, cărticica sa de vizită de care, sinceră să fiu, uitasem! Văzând-o, mi-a venit un gând, pe care l-am considerat atunci, bun, şi pe care-l consider şi acum, foarte bun şi frumos: gândul, care avea să ne unească spre frumos şi creaţie!

Cu adresa de e-mail în mână, am tastat o frază de bun găsit şi câteva urări de bine şi am ataşat în grabă (ca şi când răspunsul depindea de expediere!) poza unui aranjament floral din casă, care parcă aştepta să împlinească mesajul meu către o mare doamnă a scrierilor de suflet. Am aşteptat! Nu am primit nici un răspuns! Evident, nu m-am supărat! Aveam să aflu, mult mai târziu, că plimbăreaţa mea doamnă îşi prelungise vizita şi nici nu sosise „acasă” unde o aştepta, nerăbdător, mesajul meu!

Când credeam că nu-l mai primesc, a sosit răspunsul, încărcat de o emoţie şi o vibraţie din aceeaşi gamă de frecvenţă cu ale mele! Era semnat: „Buni”! Un gest frumos, de prietenie, pe care-l obişnuieşte cu cei dragi! Am fost fericită să-l facă şi cu mine! Cu mine, care eram, o străină!

A început o corespondenţă, cu oarecare intermitenţe determinate de lipsa de timp liber a autoarei. M-am simţit, o perioadă „neglijată” (lucru care-mi era de neacceptat pentru orgoliul meu de… „fizician”!) până când am aflat că, era contra cronometru cu „istoria personală” care-i cerea să recupereze timpul de până la 70 de ani, în care nu publicase!

I-am acceptat tabieturile la început pentru că o respectam, ca mai târziu să i le privesc ca pe un lucru drag, dându-mi seama, cu trecerea timpului, că o îndrăgisem! Cum să nu o îndrăgeşti?! Scrie în Canada, unde locuieşte de ani buni, cu gândul la locurile în care a văzut lumina zilei şi vine cu scrierile sale în România să ni le împărtăşească. Sunt pline de suflet, sunt calitative, după mulţimea de recunoaşteri primite, de la cele mai înalte foruri din domeniu. La sosirea în Alexandria, fapt întâmplat cu câteva zile înaintea momentului cultural, a oprit, mai întâi, la biblioteca judeţeană. Aflând de acest lucru, i-am făcut o mică surpriză, întâmpinând-o cu un trei gerbere color: roşu, galben şi albastru!

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Valeria Bălescu: Armata română alături de NATO, la un deceniu de luptă împotriva terorismului

Joi, 27 noiembrie 2014, la Muzeul Militar Naţional s-a vernisat expoziţia „ARMATA ROMÂNĂ ALĂTURI DE NATO, LA UN DECENIU DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA TERORISMULUI”.

2014-12-19_195125Manifestarea a fost organizată în anul împlinirii a 10 (zece) ani de când România a fost integrată ca membru cu drepturi depline în NATO şi a fost dedicată Zilei Naţionale a României.

            În tematica expoziţiei se face, pentru început, o incursiune în devenirea României ca membru NATO, pornind de la deschiderea democratică oferită de momentul revoluţionar din Decembrie 1989 şi desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Sunt punctate, apoi, unele acţiunile de PfP, pe care Armata română le-a desfăşurat în diverse teatre de operaţii, sub conducerea ONU, UE şi NATO, ştiut fiind faptul că România a fost prima dintre statele – foste în glacisul sovietic – care a adoptat acest parteneriat. De asemenea, ca o condiţie de integrare în NATO, România şi-a consolidat şi anume relaţiile de bună vecinătate, sensibile la un moment dat. Expoziţia reflectă acest fapt, prin constituirea „Batalionului Mixt Româno-Ungar de menţinere a Păcii”, din partea României fiind desemnat în acest sens Batalionului 191 Infanterie „Colonel Radu Golescu”, din Arad. Urmărind evoluţia cronologică a evenimentelor, sunt punctate momentele participării României cu tehnică militară şi trupe în Irak şi Afganistan, încă înainte de integrarea „de facto” în NATO, ca membru cu drepturi depline. După atacul terorist din 11 septembrie 2001, România şi-a perfectat cadrul legislativ pentru participarea cu trupe alături de NATO, în lupta împotriva terorismului, ceea ce a creat premisele aderării României la NATO. Acest fapt s-a petrecut la 29 martie 2004, prin depunerea instrumentelor de ratificare la2014-12-19_195203 Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Apoi, la 2 aprilie 2004, a avut loc ceremonia arborării oficiale a drapelului României la sediul NATO. Acest lucru a determinat, prin adoptarea unei propuneri legislative, ca în România să se sărbătorească „Ziua NATO” începând cu anul 2005, în prima duminică a lunii aprilie. În afara acestor momente expoziţia punctează faptele care individualizează activitatea României în cadrul NATO, reliefând activităţile de formare profesională şi perfecţionare a personalului care activează în teatrele de operaţii, cum ar fi : Înfiinţarea Centrului de excelenţă NATO în domeniul HUMINT – Oradea; Pista de călire fizică şi psihică, tip „SUA” – singura din armata română, care a fost construită la Caracal, cu partenerul american, în perioada 20.07-30.07.2010. Realizatori au fost: un pluton Ge din B. 96 Bucureşti, condus de lt. Ionescu Floriş şi un pluton Geniu din Cp. 902 Ge/B. 15 Ge staţionat în Germania, condus de Lt. Dawn Marie Hoch. În acelaşi registru este punctată şi calitatea profesională a militarilor români, prin faptul că sunt selectaţi pentru a fi instructori în alte centre de educare din cadrul NATO, cum este cazul maiorului Nicolae Grigore. El însuţi erou al teatrului de luptă din Afganistan, este singurul român aflat ca instructor în Spania, la Weapons Intelligence Team, specialitate din cadrul C-IED (Counter Improvised Explosive Devices). >>>>>>>>>>>>>>

De CLB

SPECTACOL MUZICAL – LITERAR – TEATRAL “DARURI DE CRĂCIUN” SYDNEY – AUSTRALIA

ARACS-AFIS-NR1FINAL-wbACADEMIA ROMÂNO-AUSTRALIANĂ pentru  cultură şi ştiinţă cu sprijinul Consulatului General al României la Sydney

organizează la data de 14 decembrie 2014 orele 16:00 – 19:00

la Aerial Conference Centre UTS (University of Technology – Sydney) Level 7, 10 Jones Street, Ultimo

un

SPECTACOL MUZICAL – LITERAR – TEATRAL “DARURI DE CRĂCIUN” PARTEA I-a

TEATRU

Scenete din Anton Cehov – Studenţii de la New York Film Academy

Scenete din I.L. Caragiale – actorii Clara Vodă şi Bogdan Vodă

PARTEA A II-a

CÂNTECE ŞI COLINDE DE CRĂCIUN

interpretează actorii Clara şi Bogdan Vodă şi cantautorii Daniel Reynaud, Daniel Ioniţă

POEZIILE IERNII

recită actorii Melissa Hanes şi Cătălin Anastase  şi scriitorii George Roca şi Daniel Ioniţă

INTRAREA LIBERĂ

De CLB

Ce se mânca în 1937 de Crăciun

Am găsit, într-un vechi „carnet de bal” lista pentru masa de Crăciun, anul 1937, listă făcută de dom’ Pascale, negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor şi de doamna sa Uţa, băcăniţă cu marfă bună şi ieftină dar şi proprietară a multor terenuri din jur, aflate pe foaia de zestre – de pe Maşina de Pâine, numărul 52, lângă Fabrica de sifoane, la bariera Oborului.
Pe la ora 13, în ziua de Crăciun, se strângeau musafirii: d’alde Malaxa, Asan şi Predoleanu, boierii Şerbănescu, Florescu şi Ştefănescu, generalul Petroff, avocatul Petrovicescu, ambasadorul X şi consul Y.
Întâi se servea domnilor care se aşezau la masa uriaşă de 24 de persoane, cu farfurii de porţelan de Bavaria cu două spade, albastre încrucişate, şi tacîmuri de argint sterling englezeşti, se servea alune sărate şi ţuică de Văleni.
Doamnele se învârteau pe la bucătării, „îşi pudrau nasul” iar copiii deschideau cadourile aflate sub Pomul de Crăciun. Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu  mastică de Chios – începeau să umple masa.
Ouă umplute, cu o pastă al cărui secret s-a pierdut, dar cred că era pe bază de ficat de pasăre, unele poate şi cu anşoa, decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, roşii umplute cu brânză de vaci de la olteni, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, caşcavaluri, Camembert.
Totul aşezat pe platori mari de alpaca argintată !  Măsline naturale marinate, nu din cele negre.
Se aduceau sticlele de ţuică, neapărat de Văleni şi Piteşti.
Apoi venea marea salată de beuf, făcută din maioneză pregătită în casă cu ouă de la Săruleşti şi cu un ulei special adus din Albania, nu, nu ulei de măsline, altceva, dar nu se mai ştie calitatea în ziua de astăzi !
Cu o cruce mare, roşie, din murături roşii, gogoşari, peste maioneză strălucitoare.
Pâine albă şi neagră, de pe Lizeanu.
Erau la rând, tremurând de nerăbdare, piftia de porc şi de curcan cu murături şi felii de ou în aspic. Apoi se făcea o mică pauză, domnii vorbeau de afaceri, politică şi curse de cai, iar doamnele despre modă, copii şi actori.
Iarăşi doamnele se ridicau de la masă, evacuau farfuriile şi platourile folosite, ca să apară cu alte bunătăţi: icre şi pescărie.
Icre de Manciuria şi Beluga (negre) şi autohtonele icre de ştiucă.
Cu lămâi frumos tăiate, în spirale şi la icrele negre se mai adăuga unt de Sinaia şi gălbenuş tare de ou.
Pâine prăjită, de la cuptorul de pe Zece Mese.
Apoi urmau şalău cu maioneză în sos alb de lămâie şi somn la grătar.
Se servea un vin alb sec, Fetească.
Se mai făcea o pauză, bărbaţii jucau table sau stos, iar doamnele îşi scoteau pantofii înalţi ca să încalţe papuci de blană, de la Braşov.
La un moment dat gazda întreba: „Măi băieţi, dar vouă nu vă este foame?”
Semn pentru aducerea celor trei sute treizeci şi trei de sarmale,cu mămăliguţă făcută cu lapte din mălai de moară de piatră şi smântână tot de la olteni.
La sarmale mai apăreau pe masă şi două-trei feluri de muştar, hrean şi alte mirodenii de dres gustul, după poftă.
Cine voia putea lua, înaintea sarmalelor, o ciorbică de perişoare sau o supă de pui !
Apoi fără întrerupere, apăreau fripturile de porc, curcan şi vânat, cartofii prăjiţi pai-franţuzeşte, murăturile de multe feluri, gogonele, castraveţi, gogoşari.
Apoi mici bucăţele de cârnat, ficat, rinichi, şorici, lebăr, caltaboş, mititei, POMANA PORCULUI !
Două feluri de vin roşu sec, Băbească şi Pietroasele.
Pentru copii se făcea un meniu separat, cu piure şi şniţel vienez !
Cine voia, comanda o cafea, făcută neapărat din cafea braziliană de la „Armeanul”.
Doamnele preferau o ciocolată caldă cu frişcă atunci bătută!
Se mai sta şi se mai discuta preţ de la vreo oră, se puneau la cale logodne şi încuscriri, călătorii şi vacanţe.
Undeva, în salonul mic, se auzea un PATEFON, iar domnii invitau doamnele la DANS !
Apoi începeau să fie aduse fructele şi dulciurile, toate odată, ca să aleagă omul şi să se sature numai văzându-le !
Portocale, mandarine, banane, ananaşi, mere, pere şi un… pepene !
Urmau cozonacii, imenşi, parfumaţi, plini de nucă, stafide şi de cacao.
Rahat nu se punea pe atunci ! Vinul se schimba cu dulcele Cotnari !
Fursecuri de multe feluri şi mărimi, prăjituri făcute numai în casă, cu gust fantastic, cum nu se mai fac, două torturi, mereu două.
Un tort pentru Prunc şi unul pentru Mama Lui, Fecioara Maria !
Apoi urma dansul, „konga” în toată casa, cadourile trăznite pe care şi le făceau unul altuia mesenii, jocuri de societate, glume, bancuri, păcăleli, „mima” etc.
Oamenii chiar se distrau cât puteau şi râdeau în hohote !
De Crăciun nu se bea şampanie… doar de Revelion!
Pe la ora zece noaptea se aducea o a doua cafea (sictir caffe), semn că musafirii trebuie să se cam ducă pe la casele lor.
A doua zi, prin curier, dom’ Pascale şi coniţa Uţa primeau carţile de vizită ale mesenilor cu câte o scrisoare de mulţumire în care se arăta cât de bine s-au simţit…

Material trimis de Elena Buică, preluat de pe Internet

De CLB