IANUARIE 2015REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

Elisabeta IOSIF – INSULE EMINESCIENE ÎN IAȘI

Constantin Brâncuși  

                             ”Mâine voi regăsi poteca sau semnele ei pierdute”2014-11-30_214715

 Orice drum în Iași te duce în Dealul Copoului, unde se află teiul lui Eminescu. Prins în cercuri, pentru ca să nu se piardă sub povara anilor, ieșenii știu că e un semn lăsat de marele poet. Ca de fiecare dată m-am dus sub ramurile lui de care e aninat un difuzor. Aici, curg melodios versurile sale, fără oprire…Iar de sus ninge cu flori de tei – fluturi aurii pe bolta Iaşului – sub povara coroanei sale solare. Și de data aceasta arborele respira ritmic , precum versul eminescian, în timp ce risipea parfum. Îşi purta coama înflorită ca un tânăr cu pletele-n vânt, răspândind viaţă. Era în murmurul acela ceva din versul eminescian, „cu frunza-n freamăt” din Făt – Frumos din tei”, când „în mijloc de codru” am zărit o pereche de tineri…

Întotdeauna mi-a plăcut să-i iau cu mine, pe urmele lui Eminescu, pe adolescenţi. S-au oprit şi-au stat nemişcaţi sub…ploaia de flori: „Cu ochii mari la ea se uită/ Plini de vis, duioşi plutind/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.” Fata întinse braţul să prindă o floare în cădere…şi…ca-n „Freamăt de codru”, „Teiul vechi un ram întins-a/ Ca să poată să-l îndoaie, Ramul tânăr vânt să-şi deie/ Şi de braţe-n sus s-o ieie/ Iară florile să ploaie/ Peste dânsa”. Recitau împreună, ca un omagiu adus măreției sale… Le-am zâmbit şi într-un glas m-au întrebat: Unde-l mai găsim pe Eminescu? Semne sunt peste tot, le-am spus. Ca şi mine nu erau din Iaşi dar eu cunoşteam multe locuri care vorbeau de marele nostru poet, Mihai Eminescu, nu numai în muzeul deschis în parc, ci şi în „Sara pe deal” la Bojdeuca lui Creangă. Noaptea, amintirea sa răsuna, ca în alt veac, la „Bolta rece”. Dar mai mult decât oriunde i se aud şi azi paşii de demult, la Casa Pogor, azi Muzeul Literaturii din Iaşi, în acea cameră în care a aflat căldura unui cămin, a unui prieten, ca Vasile Pogor. Le-am povestit, cum tânărul Eminescu, ( sosit de la Berlin, de la studii, în 1874) a poposit în casa Pogor. O vilă ştiută de ieşeni, încă de pe vremea vornicului Vasile Pogor, cunoscut în epocă, fiind un om de o aleasă cultură. El în 1834 traduce Henriada lui Voltaire şi o va tipări în renumita tipografie a lui Heliade Rădulescu de la Bucureşti. Mai târziu, fiul său, tânărul Vasile Pogor, îi primea aici pe toţi aceia care erau uniţi într-o singură iubire: literatura. Salonul casei a devenit salonul Junimii sub bagheta lui Titu Maiorescu, cel care a ştiut să facă întâlniri de o înaltă ţinută ştiinţifică şi culturală, comparate cu marile întâlniri ale scriitorilor din Europa. Așadar, aici a fost găzduit şi Mihai Eminescu, într-o frumoasă încăpere, unde avea zilnic în faţa ochilor cărţile unei biblioteci unice. În acest loc, prielnic firii lui, Eminescu începe să cerceteze până şi manuscrisele rămase de la vornicul Vasile Pogor, tatăl gazdei sale. Ne-am dus în acea ”insulă eminesciană” cu atâtea însemne pentru a mai respira puțin din aerul eminescian.

Ne-a întâmpinat muzeograful şi scriitorul ieşean, Constantin Parascan. Observase, că mă uitam cu interes la peisajul parcului ce înconjura casa. „Este precum un chihlimbar în soare”, i-am spus. L-am rugat apoi, să ne conducă în camera în care a stat Mihai Eminescu. Cer amănunte despre un tablou aşezat deasupra fotoliului şi biroului la care scrisese marele poet. Era o pictură originală, semnată de Octav Băncilă, fost elev a lui Creangă. „Ea îl reprezintă pe Creangă, marele povestitor, stând de vorbă la Bojdeuca din Ţicău cu Eminescu” spuse, dându-ne amănunte. Cobor privirea asupra biroului şi îmi imaginez cum au prins aici viaţă atâtea scrieri. Dar îmi atrag atenţia câteva preţioase obiecte prin care, parcă, îi simţeam prezenţa. Aud tic-tacul ceasului, care i-a măsurat orele, minutele sau secundele naşterii poemelor nemuritoare. Alături, inelul marelui poet, cu iniţialele sale, gravate adânc. Iniţiale folosite de Eminescu, după mărturiile contemporanilor, drept sigiliu. Parcă simt atingerea degetelor sale subţiri şi respiraţia aceea unică a ritmului eminescian. Observ satisfacţia tinerilor ce mă însoţeau, care văzuseră în vitrină documentul din care se ştie precis, când s-a stabilit la Iaşi: la întâi septembrie 1874, când este numit director al Bibliotecii Centrale. O vitrină cu manuscrise cu poeziile scrise în această perioadă, datate. Altele sunt tipărite în revistă. Primăverile celor trei ani ieşeni, cei mai frumoşi dar atât de frământaţi, au fost imortalizate în versuri nemuritoare, scrise, incredibil, majoritatea numai în luni de iarnă (februarie sau decembrie). Poetul însă cânta visător imaginile răscolitoare ale „codrilor făr de capăt”…Doar „Povestea codrului” e datată 1 martie 1878: ”Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi… Și cu vocea sa suavă fata recită: ”Pătrunză talanga al serii rece vânt/ Deasupra-mi teiul sfânt/ să-şi scuture creanga”….

Elisabeta IOSIF

Ianuarie, 2015    

De CLB

Traian Vasilcău – Colind

Eminescu e totuna
Dacã suntem, dacã nu.
Dacã la rãspântii luna
Te îndeamnã, nu te du.
2015-01-13_194438

Mulți ar spune cum cã-i steaua
Legãnatã-n nobil vers.
Eminescu e doar neaua
Ispã
șind un univers.

Eminescu, totuși, este
Dacã vrem sau nu vrem noi,
Incurabilã poveste
Fãrã vreme înapoi.

Nu-i al lui, e-al tuturora
Și-ntr-un veac, de când socot,
Eminescu este ora
Eminescului cel Tot.

Cum ne-atinge cu aripa
Zborul Tatãlui strateg,
Eminescu este clipa

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF – LUI EMINESCU

EMINESCU-by-ROCA-wb

Lanțuri de iubire
Te-mbăiezi în noapte, în arginți cerești

Și săruți prin stele noaptea-nrourată
Te-nconjuri cu lanțuri grele, îngerești
Și-mi botezi iubirea, ziua-i mai bogată
Mai tresare râul – Eminescu, bocetul lunar
Scriu pe cer poemu-i în veșmânt de țară
Iubirea mi-e sunet, moartea-i în zadar
Ziua e topită eminescian și ne împresoară.
Elisabeta IOSIF
Ianuarie, 2015

De CLB

Victoria MILESCU – ACTUALITATEA UNUI MIT

Mitul lui Orfeu, poetul trac, născut din muza Calliope şi zeul Apollon, ce-şi acompania cu vocea şi lira versurile îmblânzind oamenii şi fiarele, a traversat veacurile. Nefericita sa poveste de dragoste precum şi tragicul lui sfârşit au inspiratARMENESCU-DVCO-cop-wb numeroase creaţii artistice în teatru, film, muzică, literatură etc. Longevitatea şi popularitatea acestui mit se datorează faptului că atât prin viaţa sa dar şi prin polivalenţă, Orfeu este văzut ca arhetip al artistului complet şi etern. Nu puţini sunt cei care şi l-au luat ca model, ca geniu protector. Între cei care îl evocă şi invocă se află şi poeta Elena Armenescu în recenta sa carte, De mână cu Orfeu, apărută la editura Mirabilis, în condiţii grafice deosebite, cu desene semnate de Andrei Câmpan, extrem de potrivite cu substanţa şi tonul poemelor, în pandant. Versurile ample, nesofisticate nu ţin de niciun curent modernist, miza fiind adresarea directă, fără sinuozităţi ideatice, iar opţiunea pentru prozodia clasică este salutară susţinând adecvat retorica plastică, având un mesaj de impact imediat. Cartea poate fi percepută şi ca o ars poetica, în demersul ei curajos şi provocator de a-l apela pe Orfeu, zeul poeţilor şi muzicienilor, pe care autoarea îi numeşte „anatomişti ai sufletului“, poate şi în virtutea profesiei sale de medic, a cărei amprentă se va resimţi pe alocuri, în identificarea şi diagnosticarea negativităţii unui prezent derizoriu.

Poeta ne propune o incursiune în lumea contemporană, deopotrivă seducătoare şi respingătoare, văzută uneori în conexiune cu trecutul ei istoric şi cultural deopotrivă măreţ şi degradant, dar nu lipsit de tentaţiile speculaţiei gnoseologice. Discursul abundent narativ dar şi cu emoţionante inserţii lirice adună gânduri, stări, sentimente, transcrise „la cald“ şi chiar datate pentru autenticitate, ivite în timpul unor călătorii, excursii, pelerinaje, în fapt experienţe solicitând receptivitate dar şi spirit de analiză, sinteză şi reflecţie. Parcursul oferă hrană pentru ochi, minte şi spirit. Există descrieri de natură splendidă, consemnări revoltate vizavi de anomaliile prezentului imediat, înălţare şi revelaţie produse în spaţiul religios. Călătoria înseamnă şi iniţiere, de aceea este convocat Orfeu, protagonistul neobişnuitei călătorii de dincolo de spaţiul muritorilor. El coboară în Tartar implorându-l pe zeul Hades să i-o redea pe Euridice, soţia sa care murise. Hades se înduplecă, dar o privire înapoi a lui Orfeu spulberă umbra iubitei sale care îl urma, sugerând între altele evanescenţa vieţii dar şi a morţii. Eroul rămâne să-şi plângă nefericirea şi, refuzând alte femei, provoacă mânia menadelor care îl sfâşie, capul său urmând să plutească pe mare cântând în continuare, îmblânzind valurile, aşa cum se întâmplase în timpul expediţiei argonauţilor care îl luaseră cu ei pe Orfeu, spre a îmblânzi apele şi stâncile din drumul lor. Tragica poveste preluată şi de Elena Armenescu, versificată onest şi sensibil, induce credinţa, între altele, că cel ce cutează cu ardoare spre piscul greu, nevăzut şi enigmatic al poeziei, poate fi luat nesperat şi miraculos sub ocrotirea lui Orfeu: „Fără ducerea mea voită, acolo-n înălţimea clară/ Unde puteri fantaste păzesc şi întinderea măsoară/ N-aş fi ajuns miraculos, unde mă ţin de mână, eu/ Copil nostalgic după cer, cu zeul poeziei, cu Orfeu.“

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Maria Chirculescu: Poiana Sărată – Satul dintre munți

În lumina apusului de peste culmile munților care ne despart de Slănic Moldova apar mirările: astăzi am aflat câteva răspunsuri la întrebarea ce sânge curge prin venele mele, fiică a satului acestuia?

Poiana Sărată – sub semnul Sfântului Prooroc Ilie

În anul 1821, împăratul Franz Iosif dispune înființarea unui sat de graniță la marginea estica a Imperiului Austro-Ungar, în cea mai importantă trecătoare românească din Carpații Orientali. Socoteala împărătească nu se potrivește însă cu realitatea, etnicii maghiari din zona Brețcu – Lemnia neacceptând să colonizeze valea atât de pitorească a Oituzului, în cea mai lată și luminoasă parte a sa. Satul „ardelenesc” de dincoace de Carpați, din Moldova, va fi așadar populat cu un grup de români veniți din Brețcu, proprietari de oi – mocani, aproape toate familiile sosite să se stabilească aici fiind rude între ele. Oameni harnici și pricepuți la oierit, pe deasupra și buni comercianți, primele 100 de familii sunt împroprietărite de împărăție și proprietari au rămas până astăzi, comunismul neavând puterea să schimbe ceva (zona montană nu se preta la colectivizare). Prima instituție a comunității este biserica cu hramul Sfântului Prooroc Ilie – de altfel Sântilia, sărbătoarea satului, nedee mocănească, prilejuia anual revenirea acasă a tuturor locuitorilor, indiferent de locurile în care plecau vara cu turmele de oi, pășunile de prin toți munții Pasului Oituz devenind neîndestulătoare pentru mulțimea animalelor deținute de poienari…. Iar cea dea doua instituție este școala, înființată în anul 1843 datorită creșterii rapide a numărului de copii din sat.

După cum a evoluat istoria locului, românii stabiliți aici (al căror port popular este asemănător celor din zona Săcelelor și a Scheilor Brașovului) s-ar părea că au mai avut un gând atunci când au acceptat să colonizeze zona: au ajuns atât de aproape de frații lor români, încât în timpul Primului Razboi Mondial mulți au dezertat din armata austro-ungară și au luptat de partea românilor. De altfel, Poiana Sărată este prima localitate eliberată de trupele românești în timpul Războiului de reîntregire a neamului din 1916 – 1919, aici a murit primul erou din Primul Război Mondial – Lt Nicolae Macarie – și tot aici s-a rostit celebra frază „Pe aici nu se trece”! În șipotul de la vama dintre Poiana Sărată și Hârja (satul moldovenesc de la doar 3 km distanță) există și acum o plăcuță pe care este scris: „În toamna anului 1916 la acest șipot s-a rostit: Pe aici nu se trece! Tot aici, prin înșelăciune, s-a încheiat Armistițiul apei. Apa este a tuturor. În acest fel s-au putut refugia ca dezertori peste 150 de frați care au luptat alături de noi.”

După anii de înflorire ai satului, când mocanii din Poiana Sărată își duceau turmele cu mii de oi în transhumanță până în Crimeea și în Delta Dunării, au venit ani de grele încercări : după Revoluția Sovietică, poienarilor li s-au confiscat turmele din Crimeea și parte din ei au fost expulzați în Siberia, iar cele două războaie mondiale, în care linia frontului Mărăști-Mărășești-Oituz a trecut chiar prin vatra satului, a însemnat perioada de lupte grele și jertfă pentru apărarea neamului, pentru bărbați și fuga din fața frontului, refugierea în Moldova pentru cei rămași acasă, majoritatea femei și copii… Case arse, 80% din sat distrus, aceasta a fost bilanțul la întoarcerea acasă după fiecare război, dar satul s-a regenerat miraculos, de fiecare dată.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dan Tipuriță – POEZIE

S-a măritat cu vraja regina mea din Saaba

Întotdeauna mama făcea ceva util,
îmi spăla pielea murdară
pe sărite,2015-01-13_234515
chema taina ploii şi ea venea
tiptil,
să mă ţină acasă cărţile
necitite,

mereu îi spunea florii să-şi ia
rochiţă albă
şi un fular de raze mai călduros,

adică

ştia când pentru fluturi apa nu-i
de scaldă,
când zilei mele noaptea
îi va rămâne mică.

Cu timpul
m-am deprins să pescuiesc în graba
poveştilor din apa pustiului pe hărţi,
s-a măritat cu vraja regina mea din Saba,
Solomon e rigă în jocurile
de cărţi.

De CLB

Octavian Lupu – Mesagerii Naturii pe Tărâmul Iluziei

Frunzele copacului ornamental se etalau sub forma unor evantaie cu petale verzi întinse asemenea degetelor unor mâini către toate direcțiile. Din trunchiul său noduros se desprindeau nenumărați ciorchini de ramuri și frunzoctavian_lupue conferind imaginea unui cilindru neuniform amplasat vertical într-un ghiveci de culoare cărămizie, acesta fiind petecul de pământ pe care se susținea și din care își extrăgea prețioasa sevă. Îl priveam cu atenție, dar imediat am remarcat că și el se uita la mine. Ceva din orientarea sa, aplecată spre mine, și din bogăția frunzișului ce se îndrepta preponderent în direcția mea, mă determina să cred că de multă vreme el mă contempla în tot ce făceam la pupitrul din stânga sa.

Am zâmbit. Cum să fie posibil ca un arbore să fie interesat de o ființă umană? Cele două regnuri, vegetal și uman, nu comunică în vreun fel, ci doar se privesc detașat de la distanță. Noi, ca oameni, distingem farmecul plantelor și le așezăm imaginea în mijlocul naturii fără să ne preocupăm decât de interesul de a le exploata sub forma unui fond forestier și agricol. Interesul nostru materialist nu ne permite să distingem ceva din viața lor lăuntrică și din taina existenței lor.

Mesagerii Naturii pe Taramul IluzieiChiar și floarea din ghiveciul alăturat pomului avea un mesaj să îmi spună. Sesizam aspectul curbat și dantelat al cupelor florilor de un alb curat, ce stăteau așezate pe bagheta magică a unui tulpini arcuite cumva tot către mine. Priveam o floare ce își deschidea petalele imaculate în direcția mea. Corola patosului lăuntric al întregii plante se zugrăvea în fiecare floare, dar cea spre care priveam părea că îmi zâmbește cu privirea unui ochi conturat printre petale de pleoape ce înconjurau irisul sufletului său lăuntric.

Și deodată, am retrăit clipele magice ale drumețiilor montane din perioada de final al adolescenței. Cumva, am surprins retrospectiv imaginea copacilor ce mă însoțeau mereu când mergeam la umbra lor pe cărări de munte privind către înaltul cerului. Amestecul de pământ, stâncă, pădure, cer și apă rezonau elementar cu fiecare fibră a propriei mele ființe. Mă simțeam ca într-un imens Sanctuar în care închinătorul și altarul se uneau cu desăvârșire într-o esență unică ce se pleca maiestuoasă înaintea Creatorului nevăzut.

Și revăd cum arborii îmi vorbeau, încercau să îmi comunice mesajul lor, să îmi atragă atenția și să îmi dezvăluie taine nepătrunse. În mintea mea, umplută la refuz de formule matematice și modele fizice, cu greu se putea distinge glasul chemării lor. Dar sufletul simțea, difuz, dar clar, profunda chemare ce îmi era adresată. Cu reverberațiile unui extaz lăuntric priveam cu respect și interes universul care mă înconjura și care îmi spunea: „Oprește-te! Privește în jurul tău! Nu mai alerga; mai degrabă încearcă repausul! Lasă ca tu și noi să ne unim într-o singură Creație sub bagheta Marelui Autor!” Dar răspunsul meu involuntar suna în genul: „Nu acum, fiindcă mai am de terminat o facultate, după care trebuie să mă căsătoresc, poate să am copii. Poate la bătrânețe voi veni, dar nu acum! Nu am timp! Am atât de multe lucruri de făcut!” Și glasul naturii se retrăgea cu discreție, dar cu o undă de tristețe, spunând: „Voi reveni și altă dată, dar oare vei mai avea receptivitatea acestei clipe față de mine?”

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Berthold-Tellu ABERMAN – OCHELARII

Cum, nu-l cunoaşteţi pe Leon comis-voiajorul, inimosul, sufletistul, vorbăreţul şi sfătuitorul, timidul sau curajosul…!? La nevoie, unul dintre cei mai buni oameni din lume? ABERMAN-BT2-xwb2Norocosul care a găsit-o pe Lea să-l ia de bărbat când nimeni nu se uita la ea decât la satisfacerea  dorinţei  de moment? Cât de mult dorea şi ea să fie la casa ei, fericire sperată de fiecare dată… dar oficial. Nu doar cum i se întâmpla de fiecare dată, vorbe goale, ameţitoare care o făceau să creadă că în sfârşit şi-a găsit şi ea un om căruia să-i dăruiască, dacă nu frumuseţea pe care nu o avea, măcar căldura şi dorinţele veşnic crescânde în trupul ei frumos construit în dezacord cu aspectul feţei, preţuită de bărbaţi doar pentru trupul şi uşurinţa cu care ajungeau la trupul ei imediat, încrezătoare în vorbele lor meşteşugite.

Se dăruia cu aceeaşi încredere de fiecare dată.

-Dar bine fată, dintre atâţia câţi te-au încercat, Doamne iartă-mă, că pe timpul meu nu exista atâta destrăbălare ca azi, nu s-a găsit măcar unul pe care să-l convingi a se opri la tine? Era aceeaşi întrebare a mamei grijulii pentru viitorul fetei pe care nu-l întrezărea. Vorba  tăntălăului de tac-tu: Din avion privite sau pe întuneric, toate femeile-s frumoase! Zici că arde carnea când pune un bărbat mâna pe tine. Dar, dacă tot te culci cu el fie că ţi-e somn sau nu, de ce nu ai avea măcar un cât de mic folos de la asta? Poate că-i arzi prea tare şi de frică fug de tine? Nu ştiu zău cui îi semeni că mie în nici un caz nu! Eu când am pus mâna pe taică-tău nu i-am mai dat drumul. Când nu mi-a dat suficient din ceea ce-mi doream, nimic nu m-a oprit să obţin de la altul, dar asta nu a însemnat că nu am rămas femeie măritată, la casa mea. O femeie găseşte întotdeauna căile fericirii şi înfăptuirii ei cu forţe proprii sau ajutată. Totul constă în aprecierea valorii ei şi nu cât dai ci felul cum şti să dai vieţii fără a te complica.

Sfaturi repetate dar care nu-şi găseau înţelegerea la Lea.

– Of mamă, şi tu ce-mi dai mai mult decăt sfaturi care la rândul lor sunt tot vorbe? Vorba ţiganului: „Teoria ca teoria, dar praftica mă omoară”! Ce vrei să le fac? Dacă le dau ce-mi cer… nu-i bine, dacă nu le dau, tot nu-i bine! Se încălzesc, mă încălzesc şi pe mine, se răcoresc, şi pleacă. Cum să-i reţin că doar le îndeplinesc tot ce-mi cer gândind că poate s-o opri vreunul la mine… Tu ce crezi că eu nu doresc?

– Să nu crezi că nu m-am gândit ce sfat să-ţi dau. Poate că ar trebui să-l îmbeţi bine înainte şi nu după ce te culci cu el şi-n fierbinţeala dorinţei să-l pui să-ţi semneze un angajament că te ia de nevastă. Dorinţa la bărbat îl poate face să accepte orice numai să ajungă la îndeplinirea ei, mai ales când îl „arde rău”.

Acest ultim sfat a început să prindă contur în capul lui Lea. Se cam săturase să fie prima femeie din viaţa celor care şi-o începeau pentru prima dată, vorba unei prietene:

– Ce? Tu eşti mama răniţilor? Toţi tinerii din comună îi ajuţi să facă practica cu tine? Nu mai fi atât de proastă. Să plece cui nu-i place, că doar şi ei au anumite îndatoriri pe care trebuiesc să le respecte. 

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Nomen est Omen

Printre ciudățeniile întâlnite în Spania se numără și neașteptatele prenume de fete, nume pe care le întâlnim la tot pasul. Este adevărat că Maria conduce în toate provinciile, combinată ades cu nume Gabriela Căluţiu Sonennbergsecundare precum Carmen, Angeles sau Dolores, dar altfel decât frații noștri francezi sau italieni, spaniolii ocolesc clasicele Gabriela, Emilia, Adriana sau Mihaela. În locul lor tronează stranii năzăriri cu semnificații prozaice, cum ar fi Amparo (adăpost), Ascension (înălțare), Belen (iesle), Concepcion (concepție), Consuelo (sfat), Dolores (dureri), Encarnacion (încarnare), Esperanza (speranța), Gemma (giuvaer), Inmaculada (imaculata), Mercedes (milă), Milagros (miracole), Nieves (zăpadă), Pilar (stâlp), Purificación (purificare), Remedios (leacuri), Rocio (rouă) sau Trinidad (treime). Și nu contează dacă sunt substantive de gen masculin sau chiar la plural! În castiliană te poți numi Soare, Sfaturi, Stâlp sau Miracole fără să fie nevoie să te clonezi sau să fii hermafrodit(ă).

Firește, au și aceste substantive o origine legată de religie, doar este evident că fac aluzie la întâmplări și capitole din biblie, dar nicidecum nu derivă din numele personajelor care au făcut istoricul Creștinătății. Concluzia este că, atunci când e vorba să-și înzestreze fiicele cu un apelativ sonor, părinții spanioli preferă trăirile intense sau locurile comune. Cu ei chiar nu-i de glumă! De parcă un ghimpe interior i-ar împiedica să perpetueze veșnica pomerire în viața de zi cu zi a numelor sfinte!

Singură, Maria face excepție, de unde iarăși se poate concluziona că dacă ești fată în lumea hispanică, ori ești demnă de apelativul sfânt maxim posibil, ori de niciunul, ca să nu ocupi vreun rol secundar în biblie.

De unde vine oare în spațiul hispanic moda aceasta a ocolirii numelor clasice? O fi teama de a nu cominte vreun sacrilegiu? Nu se știe. Un lucru e evident: spaniolii acordă mai multă atenție circumstanțelor biblice decât protagonistelor lor.

De altfel ei mereu pun în practică ritualurile, înscenând pentru publicul larg marile evenimente din biblie. Așa cum pe 6 ianuarie sosesc Magii de la Răsărit în carne și oase, cu alai mare, iar de Paști se parcurge pas cu pas calvarul lui Iisus, de ce să nu-ți poți da întâlnire zilnic cu ”Miracole” sau să ieși la o cafea cu ”Încarnarea”?

Pentru că tot am pomenit numele Mântuitorului, iată că la bărbați lucrurile stau cu totul altfel. Constat că binecunoscutele nume sfințite de biserică Jose, Antonio și Jorge își dau mâna de-a lungul și de-a latul celor 52 de Provincii, asezonate pe alocuri cu Carloși, Fernanzi, Manueli, Migueli, Luiși și Davizi. Cu alte cuvinte, se pare că lucrurile stau destul de normal aici, de n-ar fi îndrăznețul Jesus, care saltă voinicește pe primele locuri, ca un continuu avertisment de creștinească aducere aminte.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Mihaela Oancea – Poeme

Camera de reflecţie

 

Dincolo de peretele de sare,

se scutură un cnut de flăcări

zămislit de gnomi.

Treptat, defileazăMihaela Oancea

amfore,

sculpturi ronde-bosse,

străzi înguste, pavate cu piatră,

cântăreţi cu lăute,

obuze,

paturi de arme,

rândunele.

Nu s-a dizolvat

nicio serie de întâmplări

datate azi cu radiocarbon,

însă noi,

pelerini cu visuri fulguinde,

am renunţat

a mai aştepta.

N-am uitat, dar am ales

să mergem mai departe.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Virgil Ciucă – Să ne amintim de Eminescu

În secolul de lupte răvăşit

Din traci s-a înălţat către zenit

Luceafărul poporului românv ciuca

Ţinuturilor dacice stăpân.

 

Plecarea lui în lumi necunoscute

A-ndurerat şi fiinţe nenăscute,

Dar ne-a ţinut uniţi legaţi de glie

Să ne jertfim, să nu fim colonie.

 

Chemat de Zeu să lumineze-n haos

El n-a-ncetat pe-un drum fără repaos

Să mângâie cu raza-i de poveste

Cărările spre lumile celeste. 

 

Poporul dac i-a-ncredinţat destinul            

Să-l ducă Tronului pentru Divinul

Zalmoxis, şi strămoş, şi Tată Sfânt

Ce s-a-nălţat la cer de sub pământ2015-01-14_184538

 

Luceafăr blând al devenirii noastre,

Revino pe pământ din depărtate astre

Şi luminează calea alor tăi

Să nu fie conduşi de nătărăi

 

Îndreaptă-ţi raza care plânsu-ţi-s-a                

Să uneşti maluri de la Bug cu Tisa!

 

New York

13 ianuarie 2012

din volumul „Chemarea la judecata” publicat la Editura Semne din Bucuresti in 2012

De CLB

Elena Trifan – SFÂRŞIT DE AN LA CENACLUL LITERAR „OCTAVIAN GOGA”, BUCUREŞTI

Vineri, 19 decembrie 2014, Cenaclul literar „Octavian Goga”, Bucureşti, şi-a încheiat activitatea pe acest an într-un mod sărbătoresc, la Centrul Socio-Cultural „J. L. Calderon” din Bucureşti, reuşind să strângă laolaltă specialişti din domenii ştiinţifice şi artistice, uniţi de pasiunea pentru studiu, cercetare şi creaţie, dornici să comunice din rezultatele muncii dumnealor, să evidenţieze valoarea muncii semenilor lor, să se bucure împreună în preajma marii Sărbători a Naşterii Mântuitorului.2015-01-13_190932

Activitatea s-a deschis prin a evoca şi omagia momentul naşterii lui Iisus, sâmburele creaţiei, Învăţătorul învăţătorilor, vindecătorul bolilor, răscumpărătorul durerilor, prin intermediul colindelor interpretate sincer şi emoţionant de către tinerii Petre Moise şi Mădălin Marian.

Domnul Florin Tudorache, doctor în fizică nucleară, a prezentat aspecte ale vieţii şi activităţii lui Nicolae Paulescu (1869 – 1931), om de ştiinţă român, medic, fiziolog, descoperitorul insulinei de al cărei efect tămăduitor dumnealui însuşi beneficiază.

Au urmat două lansări de carte: Elena Armenescu „Gânduri de utrenie” şi Antoaneta Rădoi „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!… (Spovedania unui învins!).

Cartea doamnei Elena Armenescu a fost prezentată de Floarea Necşoiu, profesor, Geo Călugăru, scriitor, preşedintele Cenaclului „Octavian Goga” şi moderatorul acestei activităţi, Silvia Chiţimia, scriitor, folclorist, Ion C. Ştefan, profesor, poet, prozator şi eseist, Nicolae Năcioiu, cercetător ştiinţific.

Doamna Floarea Necşoiu a menţionat că doamna Elena Armenescu a simţit nevoia de a lăsa urmaşilor încărcătura acestui timp, reuşind totodată să depăşească limitele acestuia, deoarece cărţile ca şi pietrele sunt statornice în faţa viiturilor.

Dumneaei a evidenţiat ca trăsături definitorii ale medicului şi scriitorului Elena Armenescu, pasiunea pentru studiu, pregătirea intelectuală foarte bogată, credinţa nestrămutată în Dumnezeu, interesul pentru amănuntul cotidian, înţelepciunea, adevărul, iubirea pentru semeni, mândria de a aparţine acestui pământ, freamătul minţii şi al sufletului, afirmând totodată că gândurile rostite în utrenie ridică sufletul autoarei la înălţimea sacrului.

Doamna Silvia Chiţimia a prezentat personalitatea doamnei Elena Armenescu în corelaţie cu modelul suprem care este Iisus Hristos, dulgher, învăţător, „medicus magnus”, asociind momentul religios al utreniei prezent în titlul cărţii cu „Cântecul zorilor” din folclorul românesc, ambele având rol de purificare, de preamărire a răsăritului Soarelui, identificat cu Iisus.

A menţionat totodată trăirea afectivă puternică a autoarei care a scris cartea cu inima, urmând parcă îndemnul adresat de Saint-Exupery în romanul Micul Prinţ „Adevărul se cunoaşte numai cu inima”, cât şi valoarea tămăduitoare a acesteia, atât ca medic, cât şi ca scriitor, cuvintele din carte devenind medicamente ale sufletului.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena Trifan – Poezii

APOTEOZĂ

E puterea minţii roată

De idei şi de scântei.

E trimful biruinţei

Într-o seară cu mulţi zei.

 elena trifan

SUFERINŢA CREAŢIEI

 Artistului plastic A R

Suferinţa-i viforoasă

S-a născut în flori de gând

Şi-ntr-o mână înţeleaptă

De-a crea flori pe pământ.

 

Este lacrima izbânzii

Împlinită în cuvânt.

Este-a cerului strigare

De-a da roade pe pământ.

 

Fie-i mintea luminată

De a cerului puteri

Şi în taina iscusinţei

Să clădească visu-i drept!

De CLB

Elena BUICĂ -ÎNTRE DOUĂ LUMI

BUICA-B-Elena-wbNe legănăm ca-n vis între două lumi, între prezent şi trecut, între lumea cea reală şi cea a visurilor noastre, între lumea concretă şi cea a închipuirii, între ţara mamă şi ţara de adopţie. Dacă am avut cutezanţa să ne luăm lumea în cap, în noua ţară, trăim „prezentul”, concretul „azi”, iar din ţara mamă, ne-am luat „trecutul”, acel „ieri” ca să îl retrăim visând. Ca emigranţi, viaţa noastră este mai bună, este mai rea decât a celor legaţi doar de un singur loc al existenţei? Greu de spus. Adevărul se aşează greu în matcă şi adesea viaţa se scrie după reguli ciudate. Viaţa emigrantului este mai deosebită, ieşită de pe făgaşul tiparelor strămoşeşti. Trăim într-o societate cu alte valori, asupra cărora trebuie să ne aplecăm cu mai multă atenţie şi înţelegere şi să ni le însuşim, ca să nu mergem contra curentului.

Trăim sufleteşte în două ţări şi le iubim pe amândouă, căci nu există o axă asiguratoare a suveranităţii setimentelor şi facem mereu balansul între cele două lumi. Dar între „trecut” şi „prezent” este o zare de lumină, ca o punte, unde trăirile noastre se întâlnesc, se contopesc şi dau naştere unui alt soi de viitor şi a unei altfel de viaţă. E o viaţă care se primeneşte continuu, trăind un „prezent” mai proaspăt, cu mai multe noutăţi, chiar dacă este câştigat cu preţul unui tribut mai mare, cu o mai largă privire asupra lumii, cu alte orizonturi şi alte înţelesuri. Dar trăim şi un „trecut”, cu un inimitabil patos fără patimă, mai frumos şi mai îndulcit, strecurat prin sita vremii. Retrăim pe îndelete amintirile, adevărate restituiri de viaţă.

Dar există un anotimp, cel al sărbătorilor de iarnă, când amintirile nu mai au răbdare şi dau năvală nebună împletindu-se cu un dulce şi inocent fior. Acum apăs pedala pe lumea anilor de început ai vieţii, ai locului ivirii mele pe pământ care poartă în el sugestia nemuririi. Chiar dacă nu aş vrea să mă cufund în trecut, n-am cum să mă feresc, dă el peste mine. Ce dacă sunt mamă sau bunică!? După ce îmi îndeplinesc şi aceste îndatoriri, rămâne partea mea de suflet care este numai a mea şi zâmbesc gândului ştrengar ce mă poartă în lumea copilăriei şi a amintirilor, adevărate scânteieri de viaţă.

Pentru mine, cele două lumi, „prezent” şi „trecut”, nu mai ţin cumpăna dreaptă. „Prezentul” se micşorează din ce în ce şi nu mai încape în el tot ce am de pus, iar „trecutul” începe să fie tot mai larg şi mai adânc, asemenea sacului fără fund care a înghiţit mai mulţi „azi” transformându-i într-un dens „ieri”. Amitirile se reconstruiesc într-o arhitectură poetică, învăluite în uşor mister, stând sub semnul unei subiectivităţi trăită din exterior, ca şi când propria-mi fiinţă se priveşte dinafară şi constată tot soiul de întâmplări care vin peste mine şi cărora nu mă pot opune.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB