septembrie 15REDACTIA 22

Reclame
De CLB

Elisabeta IOSIF – Dansul Toamnei

În câmpia arsă,
doar lanul de porumb fo
şnitor mai veghează

Frisonul toamnei ruginite.

Sperietoarea din par îl mai visează…

Se scutură de frig, străfulgerând, Carul Mic2015-09-26_010119

Pierdut în stele…
În baia de luceferi, apele din adâncuri
Sunt tot mai grele…

Doar în Cetatea străveche se află vinul

Cu parfum de vară

La adăpost. Toamna i-a ales ciorchinii

A câta oară? A câta oară?!

Durerile viei transferă licorile trandafirii…

În pahare –

Balans al verii aurii în dansul de nestăvilit

Al Toamnei solare!

De CLB

Melania CUC – SILVIA BITERE PE „VIA DEL MAR”

BITERE-Silvia-COP-wbEu am tăcut şi din noaptea mea tăcută s-a ridicat un om” spune Silvia Bitere în deschiderea unuia dintre poemele sale, în cartea „Via Del Mar”, volum ce a apărut la Editura Grinta în 2015. Citeşti şi nu poţi trece mai departe pe vers fără să te opreşti, că cauţi şi să înţelegi fie şi măcar un strop din filosofia care a stat la baza gândului născător al unui astfel de poem. Silvia Bitere scrie apăsat, sigură pe ce spune, o face ca şi cum un om responsabil şi-ar pune semnătura pe un act de prezenţă în lumea asta mare şi ( aproape) experimentală.

Nu este o distracţie să citeşti versurile Silviei Bitere, este cunoaştere în sensul cel mai bun al cuvântului, pentru că în fiecare sintagmă, poeta se caută şi se regăseşte pe sine. Desigur, conflicul interior dublat de introspecţia ( adesea) pusă în oglindă, îi dă acel curaj nebun de frumos prin care cuvintele prind viaţă, se alătură unele altora în forme literare care se bazează pe talent liric dar şi pe experienţa autorului în relaţie cu lumea înconjurătoare.

Silvia Bitere nu este defel romantică, este tipul de poetesă care se implică, oficiază din convingere şi neputinţa de-a trece indiferentă pe lângă evenimentele cotidiane. Frust, aplicat cu siguranţă de sine, enunţul poemelor din acest volum este modernist şi te atrage în continuarea lecturii, odată ce ai citit prima pagină. Uneori, tristeţile, ca şi cum ar fi strict personale, lasă ceracăne de sare imaginară pe pagina de hârtie, dar nu este vorba, în context ,de lamentare în sine ci de un exerciţiu aproape de catharsis, pe care,autorea îl face pentru a-şi integra opera personală în opera generală. Zic operă şi mă refer aici nu doar la partea de literatură, ci, respectând proporţiile, mai ales la facerea unei lumi filozofice proprii, lume defel simplă dar în care Silvia Bitere plonjează, experimentează pe cont propriu.

O poetă interesantă prin nunaţă lirică, dar mai ales prin convertirea verbului de fiecare zi în sintagmă literară. A deprins meşteşugul alăturării cuvintelor şi poeziile sale te incită să le citeşti, să le descifrezi, să le găseşti cheia care se potriveşte şi sufletului tău. De aici încolo, declicul este sigur, şi lumea Silviei Bitere devine un spaţiu prin care trecând, te poţi recunoaşte pe sine, un om cu defectele şi nemuririle sale.            Aparent, arboroase, complexe, poeziile din „Via Del Mar”, sunt ( în parte) definiţii, enunţuri, eşantioane ale căutării poetice dincolo de ţesătura lirică propriuzisă. Confesiunea este la ea acasă, citind cartea ai impresia că ai cunoscut şi persoana care a compus textul. Eşti uşor derutat şi cauţi adevărul printre metaforele cu linii ferme, cauţi omul de dincolo de noţiunea de frumos şi de urât a destinului cărţii.

Ludicul este aproape subversiv în text, apare doar ideea de joc, din loc în loc, şi siguranţa cu care se oficiază în pagină, ne asigură că avem de a face cu o poetă ce caută, şi va căuta mereu să se desăvârşească. Din lumea reală, din spaţiul vital, adesea confuz, porneşte Silvia Bitere, poeta ştie să-şi aleagă filonul şi scunu tură de pe pagini tot sterilul. Nu obţine o poezie ca un haiku, ci o construcţie lirică de-a o consistenţă verbală numai bună pentru a o citi şi a o răsciti, pentru a nu uita sensul, mesajul.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Constantin Stancu – EMIL BOTTA ŞI MĂŞTILE POETULUI ÎN CĂUTAREA ABSOLUTULUI…

2015-09-25_221944Adrian Botez face un adevărat tur de forţă, cu această carte despre cărţi: Emil Bottaînchinător înfrânt Eminescului…?! – Arheii emilbottieni, apărută la Râmnicu Sărat, editura Rafet, 2015.  

Autorul readuce în memoria cititorului român un poet aparent uitat, dar un poet profund, special şi semnificativ, pentru cultura română abisală.

Studiul este unul complex şi ne permite să intrăm în laboratorul de creaţie al unei personalităţi de excepţie. Bibliografia anexă este una masivă, viaţa unui poet este încrustată într-o infinitate de idei, cuvinte, obsesii, vise, ratări, uri şi revelaţii.

Cartea este arborescentă, cu trimiteri multiple, cu note de subsol, cu teme şi concepte profunde din literatura universală, din viaţa românilor. După lectură, constaţi că ai făcut o călătorie spirituală prin Grădina Arheilor. Eminescu e privit ca maestru, Emil Botta este ucenicul harnic şi original. Prin opera sa, poetul Emil Botta a pus în lumină misiunea spirituală a poporului român, rădăcinile acestui demers sunt complexe, vin dinspre Nicolae Densuşianu, trimit spre civilizaţia daco-valahă, un foc ce-a mistuit multe vieţi, pentru a se revela spiritul mesianic al acestui popor.2015-09-25_222001

Despre Emil Botta, putem reţine, studiind cartea lui Adrian Botez:

  • L-a pasionat soarta poporului român, într-o perioadă complexă din istoria noastră, depăşind istoria imediată prin arta sa.
  • Măştile poetului sunt elementele sale de forţă, energiile care se disimulează după chipurile miraculoase.
  • Forţa din poezia lui pune în mişcare un univers aparte, propune şi deschide ferestre spre transfigurare, spre o lume ideală: Ierusalimul Ceresc.
  • Disperarea poetului se mulează pe un joc al artelor, între carnaval, paradoxism, ironie, teatru în teatrul vieţii.
  • Substanţa operei emilbottiene vine dinspre Orfeu, asta îl împinge spre muntele artei (Olimp), arta care schimbă inimile oamenilor.
  • Legătura cu Orfeu este una a esenţelor, poezia se relevă ca ritual de transformare a minţii umane, dragostea iraţională determină reforma destinelor într-o lume de umbre.
  • Poetul a avut numeroase ieşiri de serviciu prin jocul jocului de cuvinte, prin magia din cuvintele atinse de argintul lunar.
  • Efectul acestui demers este cuvântul care exprimă adevărul, un adevăr umbros, umbrit de spiritul absolut.
  • Tăcerea unui poet poate exprima mai mult decât ţipetele din piaţa publică, tăcerea organizează prin miracol logosul divin.
  • Adrian Botez conchide: „singura constantă, de netăgăduit, a lui Emil Botta, este acceaşi cu a Maestrului său, Eminescu: Emil Botta, ca şi Eminescu, este un scriitor profund religios; este chiar obsedat, ca şi Eminescu, de valenţele religioase/soteriologice ale verbului”. Verbul impune dinamism, impune transfigurare, determină perfecţiunea atât de aproape de om.
  • Poetul este un martor al miracolelor, dincolo de cuvinte, de ghicitori, de imagini apocaliptice, se află mâna divină care a dat viaţă poeziei.
  • Emil Botta se impune, trebuie acceptat aşa cum apare în opera sa, deşi (aparent!) static, este, în realitate, dinamic, prin impulsul care vine din vibraţia originară a lumii.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ioana STUPARU: POEZII ÎN ATELIERUL DE CREAŢIE

Dorinţa de zbor

 VICTORITA DUTU Portalul marii

Floare-albastră în coroană

Cu mijlocul sângeriu

Astăzi pe la chindioară

Venit-a vremea să viu

 

Printre degete de spumă

Veşnic adorata mare

Îmi pune aripi albastre

Să zbor dincolo de zare

 

                        IOANA STUPARU

Bucuria vieţii

 


Cer şi Pământ

Gust de veşnicie

Cuvânt de-nceput

Mare şi câmpie

 

Casuta cu florile acoperisuluiCasă-ntr-o poiană

Corcoduşi şi mure

Cuc flăcău cântând

Freamăt de pădure

 

Ou roşu de Paşte,

Scârcium prins de nori

Mama îmi zâmbeşte

Casa-i între flori

 

De-atâta iubire

Într-un prag de seară

Stuful de pe casă

Este foc şi pară

 

                        IOANA STUPARU

De CLB

Elena TRIFAN – DUBLĂ LANSARE DE CARTE ŞI MOMENT OMAGIAL LA CENTRUL „JEAN LOUIS CALDERON”, BUCUREŞTI

Joi, 27 august, 2015, Centrul Socio-Cultural „Jean Louis Calderon”, din Bucureşti a fost din nou în sărbătoare, în cadrul căreia şi-au lansat cărţile autorii Elisabeta Iosif   „Orice semn este o insulă” şi Ion Dodu Bălan „Aşa a fost să fie”. Cu această ocazie profesorului, scriitorului, criticului şi istoricului literar, Ion Dodu Bălan i-a fost omagiată împlinirea vârstei de 86 de ani. 2

Printre invitaţii speciali s-au aflat: Mihai Antonescu, Aurel Maria Baros, Geo Călugăru, Aureliu Goci, Emil Lungeanu, Florentin Popescu, Ion Horea, Ştefan Lucian Mureşanu, Maria Constantinescu, Ion Andreiţă, George Apostoiu, Victor Gh. Stan, Victoriţa Duţu, Elena Trifan, Lelia Ocneriu, Vali Iancu, Suzana Miron, Victor Popa.

Evenimentul a fost deschis de către doamna Elena Scurtu, directorul Centrului Cultural „Calderon”, care a evidenţiat manifestările culturale desfăşurate aici.

Moderatorul după-amiezii a fost domnul Nicolae Roşu, reprezentant al Editurii Betta.

Personalitatea doamnei Elisabeta Iosif a fost prezentată de către doamna Elena Scurtu, în calitate de gazdă: ”Doamna Iosif, scriitor, publicist, om de radio, are o activitate scriitoricească foarte bogată, reuşind să publice din 1985 până în prezent mai multe cărți printre care volumele: „Zeiţa fără chip” – proză fantastică, „Case cu ferestre luminate” – eseuri, „Globul de cristal” – proză, „Semnele timpului” – poeme filozofice, „Spiralele adolescenţei” – poeme pentru adolescenţi, şi cartea de eseuri lansată acum „Orice semn este o insulă”. Lucrează la un viitor roman şi la o carte de poeme dedicată copiilor şi adolescenților. De asemenea, a coordonat volumele colective: „Antologia scriitorilor români de pe toate continentele”, şi „Planeta iubirii”, antologie de poezie românească. Din 2010 este autor, redactor-şef şi director al revistei „Cetatea lui Bucur”, a creat şi conduce Cenaclul „Cetatea lui Bucur”. Este membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română ASLRQ din Quebec, Canada. Este prezentă în peste 10 volume colective şi antologii. Printre premiile obţinute: Premiul special UNCER, Premiul Mediateca, Diploma Senior al Profesiei, Ordinul Ziariştilor, clasa I, Premiul de Excelenţă acordat de AJTR, Premiul Anului, Uniunea Ziariştilor Profesionişti, Premiul Special acordat de ART@LIFE, Japan 2012, SPECIAL PRIZE to CETATEA LUI BUCUR – SECTION: CULTURAL PUBLICATION, Tokio, 2012 şi Premiul pentru cel mai bun volum de poezie ”Semnele Timpului” la Concursul Art & Life din Japonia. Colaborează la mai multe publicaţii. Aprecieri şi referinţe din partea scriitorilor şi criticilor literari: Ana Blandiana, Elena Armenescu, Adrian Botez, Cristina Ştefan, Melania Cuc, Ştefan Lucian Mureşanu, Victor Gh. Stan, Cezarina Adamescu, Ştefan Dumitrescu, Geo Călugăru. Cartea „Orice semn este o insulă” a fost publicată în anul 2015, la Editura Betta, Bucureşti şi conţine 39 de reportaje-eseu. Acestea sunt precedate de o Prefaţă scrisă de scriitorul Ştefan Dumitrescu. Are şi un Cuvântul înainte „Taina cărţii – un privilegiu al scriitorului”, redactat de autoare şi se încheie cu Postfaţa „Datoria de a descoperi şi ocroti Semnele sau A.D.N.-ul Dumnezeului din om”, semnată de poetul Geo Călugăru”.

În cadrul lansării, cartea „Orice semn este o insulă” s-a bucurat de aprecierea scriitorilor şi criticilor literari: Eliza Roha, Geo Călugăru, Florentin Popescu, Mihai Antonescu, Ion Dodu Bălan, Mihaela Cazimirovici, Victoriţa Duţu din ale căror aprecieri vom prezenta selectiv.

Eliza Roha – Consideră cartea „o suită de scrieri poetico-filozofice, un periplu pe insule de cultură, discurs eseistic de o incontestabilă valoare artistică şi culturală,”, apreciind, în mod deosebit, faptul că „autoarea scrie cu sufletul”, cât şi „exprimarea elegantă şi metaforizantă”.

Geo Călugăru, postfaţatorul cărţii – „Întrebându-mă de ce a socotit scriitoarea Elisabeta Iosif necesară o astfel de lucrare, cred că se datoreşte parcursului rodnic pe urma atâtor semne lăsate de oameni, iar dacă ne referim la cele rămase de la cei răstigniţi pe crucea verbului „a fi”, răsplătiţi cu acest har de a crea întru dăinuire, a ajuns, cred, la concluzia că acest tip de om posedă în sine unirea dintre cer şi pământ, rezumând în fiinţă cele trei regnuri, aşadar întreaga creaţie divină. Capabilitatea de a crea sub zodia perenităţii şi a lăsa astfel semne ce pot sfida trecerea timpului, constituie partea tainică a fiinţei umane de provenienţă divină.”

Florentin Popescu – o aseamănă pe autoare cu „Odobescu, el, călătorul cu gândul de a scrie”, „cartea oferă un evantai tematic larg, autoarea scrie cu dăruire şi mult suflet, cu o mare devoţiune şi un mare simţ patriotic.”

Mihai Antonescu – „o carte de reportaje-eseu a cărui ţintă ascunsă este o invitaţie la lectură a celor care nu trebuie să uite istoria”, eseurile sunt „bijuterii nemaipomenite în diversitate şi concizie.”

Ion Dodu Bălan – „un scriitor talentat, pasionat, un Hogaş călătorind prin toată ţara”, „logodire extraordinară între reportaj şi eseu.”

Mihaela Cazimirovici – „labirint al cunoaşterii, experienţă şi pasiune pentru a descoperi comorile.”

Victor Gh. Stan – recomandă cartea cititorilor între 6 şi 100 de ani, tuturor acelora care ar vrea să fie pe această ”insulă”.

Victoriţa Duţu – „Doamna Iosif este îngerul meu păzitor.”

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez – SONETUL CELUI ÎNCĂPĂŢÂNAT

eu urc cu spor din orice prăbuşire

când mă dobori – mai curios mă faci!

refuz apoteoze cu ieşire:

pe nenoroc mă caţăr – ca pe-araci!

 

nu mă opri din catastrofe – Doamne

simt că trăiesc – când şişul mi-e la gât:

nu m-au răcit pe mine-atâtea toamne

deci nu-mi preschimb – cum alţii – gura-n rât!

 

cu cât asmuţi Tu crivăţul în mine

cu-atât în pisc orgoliul urlă-astral:

mă încălzesc la focul de ruine

 

şi amurgesc doar soare-imperial…

…o viaţă năduşită mi-a fost crez

cu cât trudesc la ea – simt că-nviez!

De CLB

Eugen Dorcescu – Despre excelenţă

Emilia ŢuţuianuIntelectual subtil, foarte instruit, cu mare vocaţie şi generozitate culturală, cu iubire de carte, de cuvântul tipărit sau desenat pe fila virtuală a computerului (a întemeiat şi conduce o editură, Muşatinia, şi o revistă, Melidonium, este fondatoare a Societății Culturale George Radu Melidon din Roman, a realizat ample şi inteligente interviuri cu importante personalităţi etc.), Doamna Emilia Ţuţuianu se impune, concomitant, şi ca un înzestrat creator de literatură, aşa cum probează cele două volume de poezie publicate până în prezent: Flori de măr, 2002 şi În amurg, 2004. Am avut prilejul să-l citesc, de curând, pe cel de al doilea, apărut la Editura Timpul, din Iaşi, şi prefaţat, cu pricepere şi acurateţe, de Tudor Ghideanu. Un profil al autoarei ne oferă şi Ion Rotaru în O Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Dacoromână, Bucureşti 2009. Ceea ce urmează nu sunt altceva decât nişte simple însemnări, glose, ce mi-au însoţit şi încheiat lectura.


Arhitema scrierilor Doamnei Emilia Ţuţuianu pare a fi, potrivit dovezilor pe care textul însuşi le aduce, excelenţa. Altfel spus, perspectiva superioară în care este abordată şi înţeleasă existenţa. Eul porneşte, în această confruntare, în acest dialog cu lumea, înarmat cu un set de valori – morale, artistice, spirituale – pe care se străduieşte să le păstreze intacte, la care nu poate renunţa: dragostea (în sens larg), bunătatea (atotcuprinzătoare, vezi o scrisoare a lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, în secţiunea secundă a cărţii: „să fii bun, ca să poţi fi fericit”), încrederea în fiinţa umană şi în şansa ei de a ajunge la împlinire, preţuirea strămoşilor, ataşamentul faţă de ceea ce este frumos în peisaj şi în oameni etc. Acest arsenal sui-generis îi dă eului o mare tărie, dar, simultan, îl şi fragilizează, expunându-l asperităţilor, provocând deziluzii:

 

,,Când a căzut o petală,

m-am bucurat.

Am crezut că va creşte

Fructul.

Am aşteptat…,dar

el n-a mai apărut.

Atunci mi-am dat seama,

cât de mult am cerut!”

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

POEZII ÎN ATELIERUL DE CREAŢIE: Elisabeta IOSIF – Paula ROMANESCU

Zâna florilor

Lumini de aur străbat o câmpie

Cununi de flori şi spice zâna poartă

Un cântec de recoltă iar adie…

Şi-un gust dulceag de pâine coaptă

Aş lua cu mine pajiştea-nflorită

Îi pun iar macii zânei la ureche…

Pâinea ce se va coace e-o ispită…

Mereu ne-ntoarcem la ţarina cea veche!

Fata cu spice

Trece prin lan înflorit

Macii s-au aprins

Căpiţele se-adunăFata lanului de flori

Septembrie a sosit!

Elisabeta IOSIF

16 septembrie 2015

Fotografie

În pajiştea de floare smălţuită,
O fată ca o piersică în pârg
Atinge macul – stranie ispită
Spre care zumzete de-albine curg
Chemate de mireasma de răcoare
A brizei dintr-o vară ’naltă-n care
Ni se pierdură-n noapte paşii când
Ne credeam flori prin ierbi întârziind.

***
căpiţe de aur
o fetişcană trece
prin verdele crud
de greul cărei taine
sângeră-n iarbă macii?

Paula Romanescu

_____________________________________

_____________________________________

FATA ÎN ROŞU

Fata în roşul straniu adulmecă iar marea

Se frâng la ea în suflet şi astrul şi culoarea

Aducerii aminte. Iubiri azi dispărute

Se nasc în zori aprinse. Imagini refăcute.

Se unduiesc în valuri, profiluri noi răsar

Ce gust de portocală! Ce amintiri tresar!

În părul său ca noaptea e noul răsărit.

Va spune-acum adio! la tot ce-a pătimit…

Miroase a speranţă, ceru-i mai auriu

Parfum în prag de zori! N-a venit prea târziu…

Se-aude-un şir de linişti..Tresare iar un val

Vin în curând pescarii. Intră în carnaval

Şi fata-n roşul zilei. Se-adapă la izvoare

Luând cu ea şi astrul. Aşteptând cu ardoare,

Ne dăruie şi nouă miracolul… din ceaţă!

Şi-am luat cu noi lumina. E iarăşi dimineaţă!

***

Fata în roșu

Privește răsăritul

E dimineață

Iese astrul din mare

marea la rasaritÎnroșind valuri și cer.

16 septembrie 2015

Elisabeta IOSIF

Aşteaptă-mă, ajung!

Din pulberea de soare pe sfârşite

M-ajunge scoica amintirilor

Cu perla ei de lacrimă fierbinte

Strivită-n cântul pescăruşilor –

Ţipăt înalt care sfâşie zarea

Din care umbra ta, ca înserarea,

Mă cheamă.

Vin, aşteaptă-mă, ajung!

Dar cui să las cântul când valuri plâng?

***

privire goală

pustiul depărtării

tot mai aproape

în dincolo de zare

ecoul nerostirii

Paula ROMANESCU

De CLB

Eliza Roha: ELISABETA IOSIF – „Orice semn este o insulă”

Erudita şi talentata scriitoare Elisabeta Iosif ne dăruieşte o carte de suflet – „Orice semn este o insulă”, Editura Betta, 2015 – pe care o consider drept o suită de scrieri poetico-filosofice, un periplu iniţiatic prin insule de cultură daco-română şi europeană, fie că sunt lăcaşe de cult, lăcaşuri ortodoxe, „însemne de arhitectură şi construcţii medievale”, simboluri ale dăinuirii noastre peste timp.

Cartea pare scrisă cu sufletul ori cu inima, mintea devenind un instrument de receptare. O exprimare elegantă şi metaforizată completează acest mănunchi de gânduri şi simţiri adunate din locuri străbătute cu pasul.2015-08-19_215622

Palatul „Felix Romuliana” de la poalele muntelui Măgura din Valea Timocului ori relicvele regale ale Sarmizegetusei ne amintesc de lumea dacică şi tainele ei încă nepătrunse de ochiul suveran al istoriei.

Palatul Mogoşoaiei, Curtea domnească din Potlogi îl aduc spre nemurire pe domnitorul Constantin Brâncoveanu, personalitate marcantă a devenirii culturale româneşti. Nu-l uită nici pe Vlad Ţepeş şi insula Comanei ca piatră de hotar statornicită pe calea neuitării.

Paşii o poartă pe urmele lui Constantin Brâncuşi pentru că „Semne se află peste tot. Numai să ştii să le vezi”, prilej de a-i aduce un omagiu genialului poet şi filosof al sculpturii. O ceaşcă de ceai băută la Thea House unde are loc un recital închinat poetului Nichita Stănescu sau de cafea la bistroul „Les Deux Magots” din Paris unde „plouă cu incantaţii magice” ori un popas la Hanul lui Manuc din Bucureşti îi deşteaptă aduceri aminte cu mare încărcătură emoţională despre Mircea Eliade, Emil Cioran, Artur Silvestri şi alte personalităţi. Îl vizitează şi pe Eminescu, poposind la umbra Sfântului Tei din Copoul Iaşului, merge şi în patria mirifică a Mărţişorului să tăinuiască puţin cu Tudor Arghezi, coana Paraschiva şi doamna Mitzura.

Călătoreşte prin Geoagiu-Băi, Ocna Sibiului, se scaldă în apele binefăcătoare vâlcene şi se opreşte în Insula tulnicăreselor din inima Transilvaniei, suie în Maramureş bătând la porţile sculptate cu semnele-simboluri statornicite din vremurile civilizaţiei dacice şi turnate în sufletul românesc de pretutindeni, oprindu-se apoi să venereze Sărbătorile Pascale cu urmaşii răzeşilor lui Ştefan cel Mare.

O călătorie fantastică, un discurs eseistic de o incontestabilă valoare artistică şi culturală, splendidă magie din care ne deşteptăm de abia când închidem copertele minunatei cărţi în care „Orice semn este o insulă”.

De CLB

Georgeta BLENDEA – ZAMFIR: „Vera” – de Ioana Stuparu

Un ţipăt sfâşietor ca o sensibilitate exacerbată punctează debutul romanului „Vera”.       Personajul Maria a refulat freudian multă suferinţă şi a ajuns la spitalul de nevroze. Ioana Stuparu descrie cu mijloace artistice: interioare, dar mai ales persoane. O aură de bunătate împrejmuieşte toate fiinţele: bolnavi, doctori, asistenţi.Vera_ coperta

Scriitoarea conduce acţiunea ingenios, stârnind interesul. Fulgerul de supranatural se strecoară în proză marcând o linie specifică scriitoarei, cunoscută prin comunicarea cu divinitatea. Telepatia funcţionează în cazul denumirii câinelui Athos! Câinele avea deja acest nume.

Aşa zişii bolnavi psihici intră în sfera undelor, călătorind în alte lumi de unde primesc informaţii, aud voci.

Vianna Stibal în „Theta Healing” foloseşte aceste unde, dirijat, conştient şi priceput pentru accesare prin tehnica Qiqong a Atotputernicului în scopul de a-i cere sănătate, bunăstare, iubire sau orice altceva.

În descoperirile arheologice, în special aurifere, măiestrit lucrate în formă de cruce în care erau puşi aşa zişii nebuni pentru a nu-şi face rău lor sau altora ei accesau aceste lumi.

Ioana Stuparu stârneşte interesul prin relatarea în sfera prozei feminine a celui mai nobil, intens şi fantastic sentiment, cel al maternităţii. Sâmbure de geneză a Terrei, iubirea maternă, răsplătită cu sentimentul rodului iubirii înconjoară ca un cerc de nestemate, planeta, dând sens şi continuitate, a tot ce este viu, chiar şi floarea de măceş gingaşă şi albă iubeşte fluturele multicolor care îi polenizează pistilul. Tabloul „Maternitate” din perioada albastră al artistei Ramona Pintea aduce lumea plutind în învâltoratul ocean al lui Odin, învăluită în nuanţele culorii cerului pe care plutesc norii romantici ai viselor şi speranţelor, vibrând cu sensibilitatea creatorilor, asemănători Ioanei Stuparu.

Motivul bunicilor apare în roman, împletit cu cel al războiului care a adus suferinţă de la începutul omenirii şi continuă să înlănţuie lumea. O lume fără violenţă, fără ură, invidie, trădare ar salva Terra de la pieire. Ea este vie şi reacţionează trimiţând peste planetă anarhie oamenilor.

Scriitoarea vine în roman cu scene teribile de violenţă în familie, relatate de personajul Vera, frământat de crize acute.

O multitudine de curiozităţi impune creierul uman, acest miracol care nu a fost descifrat ca şi psihicul o doză în imensitatea nisipului alcătuirii umane.

Aşa cum arată Sigmund Freud, ataşamentul unui bolnav de medicul curant, se petrece şi în cazul Verei, descrisă în plenitudinea frumuseţii sale.

Ioana Stuparu prezintă cu acurateţă, situaţiile de boală, arta ei amintind de cea a Hortensiei Papadat Bengescu.

Maria, cea care ţipă de sensibilitate este prezentă la defularea bolnavilor care în felul acesta merg spre însănătoşire.

Sigmund Freud spune că un om, cu cât este mai sensibil, mai complex alcătuit, mai cult, mai informat, cu atât refulează mai mult în subconştient. Defularea se produce în beţie, nebunie, oamenii obişnuiţi se defulează în vis iar artiştii sublimează în artă bagajul lor enorm de trăiri şi emoţii.

Scriitoarea şi publicista Ioana Stuparu se înscrie în aria optimistă a oamenilor care militează în direcţia binelui, pe planetă.

Astfel este Anthony Robbins care ţine conferinţe în toată lumea, dirijând spre bunăstare, sănătate şi fericire, cursanţii săi.

Ioana Stuparu finalizează în mod fericit romanul „Vera”, dând speranţe şi încredere pentru cititorul care îi va urmări cu interes paginile aurate de talent.

30 iulie 2015, Bucureşti

De CLB

Adrian Botez – SONETUL POETULUI

încă e vară-n sufletu-mi uscatBOTEZ-A-sp-wb

dor de frumos îmi scurmă încă-aripa:

vulturi n-au zis că-s vrednic de scuipat

iar florile-mi îngăduie risipa…

 

dar cât va ţine-acest dezmăţ de raze

cu ce în lume-mi voi plăti chiria?

îmi murmură Hristos – nu dă ucaze:

plăteşti aflând luminii Poezia!

 

un greiere boem – cântat-am lunii

un biet scaiete – agăţat de straie

un nimeni şi-un nimic” – mă-njură unii

 

dar eu tac mâlc – cu nasul în tigaie…

…cu cât s-adună hula mai avană

Crist mai degrab’ coaboară-mi ici în rană!

De CLB

MIHAELA-MARIANA CAZIMIROVICI – Poezii din atelierul de creaţie al cenaclului „Cetatea lui Bucur”

 miercuri, 16 septembrie 2015

 

asfinţitul valului

 

ţi-ai întins

roşul

rupându-ţi colţiimarea la rasarit

printre stâncile de sare

nu îţi mângâi

azuriul nisipului

nu îţi percep

bătăile inimii

uitate

pe plaja pierdută

te iau cu mine

peste zenit

 ______________

 

căpătuială

 

din curcubeul timpului

Fata lanului de florirup acadele

atinse

de papilele

inorogului dintre flori

îl strig

încoronându-i cerul

rămâne-ntre

paiaţele grâului

care-mi oferă

surâsul înapoi

De CLB

Adrian Botez : TOREADORUL-TAUR ŞI SONETUL HRISTICO-SOTERIOLOGIC: “PAS ÎN DOI (de trei ori 33+1 iconosonete)”, de THEODOR RĂPAN[1]

Avem în faţa ochilor o carte (…ilustrată, fascinant, prin grafica de excepţie a lui DAMIAN PETRESCU!) aflată sub semnul TREIMII SACRE: Pas în doi (de trei ori 33+1 iconosonete, a lui THEODOR RĂPAN (…33 X 3 = 99, dublând, “precum în cer, aşa şi pre pământ”, Numărul Treptelor Ierahiei Dumnezeieşti! – plus un …Sonet de ADIO! – de fapt, Simbol al Lui UNU-Dumnezeu – dar şi Cheie a Confesiunii şi Liturghisirii Sonetului [identificat, DEPLIN, cu Poetul!] Nemuririi întru Iubire, prin care prezentul este transgresat în Eternitatea Învierii/Nemuririi: “(…) Rogu-te, mă iartă,/Acum, aici şi dincolo de moarte!” – cf. Sonetul de adio, p. 211), deci creştină…dar necontrazicând, fundamental, nici Kabbala ebraică – structurată astfel:

1-Sonetele deşertăciunii;2015-09-26_174215

2-Sonetele dezdurerării;

3-Sonetele Destrămării….plus:

-Sonetul de adio…

Sonete ale Maturităţii Depline/Împlinite – care simte, deja, boarea tăioasă a Senectuţii Enigmatice/Mistice. Şi, în scenariul theodorrăpanian, urmează Lupta Decisivă, între Viaţă şi Moarte, în ARENA DIVINĂ/LITURGHIA POETICĂ, sub semnul „zarurilor divine” („Şi-mi joc la zaruri viaţa cu durere!”, cf. 11.Sonetul îndurerării, p. 27 – Durerea-Suferinţa INIŢIATICĂ!) – Luptă sfârşită, NEAPĂRAT EROIC, în…NESFÂRŞIRE!

…”Pentru a deveni toreador trebuie să înveți întâi să fii taur”, spune un proverb spaniol, iar altul grăieşte aşa: “Cel care se teme de moarte, nu se poate bucura de viață”. Şi tot acest popor (straniu şi pătimaş, dar şi mistuit de…mistic!), considerat, de mulţi, “cel mai sălbatic” popor european[2], afirmă, superb sugestiv-resurecţional, ca leac contra tuturor terorilor istoriei: “Ora cea mai întunecată este cea dinaintea răsăritului”.

 

Paso doble” (pas în doi) este definit, în DEX: “dans în ritm vioi (apărut la începutul sec. 20), în măsura de 2/4, de origine spaniolă, simbolizând jocul pașilor din arenă, dansul toreadorului, dansul de capă și spadă”.

De fapt, “Paso doble” este Dansul Toreadorului, fie cu Viaţa, fie cu Moartea. În definitiv, ceea ce rămâne, în arena vieţii, pare a fi doar Moartea…Vom vedea, mai jos.

Unul dintre cei mai importanţi sonetişti români, din toate timpurile, THEODOR RĂPAN, dezvoltă, în volumul său cel mai recent editat, Pas în doi (de trei ori 33+1 Iconosonete), Filosofia şi Arta (în definitiv, mitologia eternizării[3], prin Cuvântul Parashabdic!) a ceea ce spaniolii numesc „corrida de toros” – de fapt, Filosofia şi Arta de A TRĂI şi de A MURI („Rănit mortal mi-am irosit puterea,/Dar nu mă plâng, prea mare fu ispita…” – cf. 26.Sonetul pierderii iubirii, p. 57): „E deal ori vale, astăzi nu se ştie/Dacă sunt rob sau rege! Vremi deşarte…//Îmi cer să-nving? De dragul vieţii, fie!” – cf. 23.Sonetul morţii fără de moarte, p. 51 – sau: „Frunzişul vorbelor ascunde fiara/Şi-n truda scotocirii ostoirea/Se-opreşte-n loc. Călăul vrea pieirea/Să-nfigă-n gâtul morţii, iute, gheara!//Jivina trece! Armele suspină!” – cf. 21.Sonetul hăituirii, p. 47 – dar şi: „Va îngheţa de frică, Doamne, fiara,/Ce-a mai rămas din mine! Un sălbatic!” – cf. 17.Sonetul osândirii, p. 39. „Sălbatic”, adică ORIGINAR…”coleg cu divinul paradisiac”!

____________________________________

[1] -Theodor Răpan, Pas în doi (de trei ori 33+1 Iconosonete), Editura Semne, Bucureşti, 2014.

[2]-Întrebat direct despre subiect (corida) în cadrul unui interviu televizat, regele Juan Carlos de Bourbon a declarat nervos că: În ziua în care U.E. va ajunge să interzică corida în Spania, ÎN ACEEAŞI ZI SPANIA VA PĂRĂSI ACEASTĂ UNIUNE„. Multe personalităţi şi artişti, precum Goya, Francis Bacon, Picasso sau André Masson au fost fascinaţi de ambiguitatea şi misterul coridelor. Pentru ei, corida era un amestec insolit de VIOLENŢĂ, EROTISM ŞI HAOS. René Girard este probabil cel care s-a apropiat cel mai bine de corida, declarând că „Violenţa sa este însăşi semnificaţia secretă a sacrului pe care îl conţine„.

[3] Pentru toţi anticii taurul simboliza principiul viril al procreerii şi forţa brută, telurică, vitală, care renaşte întotdeauna. Cele mai evidente apropieri dintre om şi taur ne parvin din Persia Antică, în a cărei cosmogonie primul om, Gayomarth, era întotdeauna întovărăşit de taurul său, Goch.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

DAN TIPURIȚĂ – Poezii din atelierul de creaţie al Cenaclului CETATEA LUI BUCUR

Fata părăsită

 

Acum când seara curge peste mine

cu gustul mării albe, selenar,

altfel privesc zeiţele marine

ce-şi despletesc lumina tot mai rar,

marea la rasarit

simt ceva neclar în scoica pielii,

prin auz pulsându-mi în timpan

tot neapusul din cenuşa verii

în care un tăciune îmi eram,

 

imaginea îmi spune că-i o fată

lăsată de trecut în părăsire

în sfânta zi care ne-a fost creată

de cromozomii- aleşi spre înmulţire.

 

Prin vene-mi curge timpul necurmat.

 

 Apare:

-o statuie de mătase-

 

Şi cât mă rog de valu-nlăcrimat

să nu mi-o ia privirii,

să mi-o lase.

 

 __________________________

Zeiţa pâinii

 

Simt pulsu-n grâu :

-ce galben se frământă !

Ca gustul pâinii coapte-n ţest de lut,

ca vântul răcorindu-mi tâmpla stângăFata lanului de flori

cu frunza serii-n ceasul ne-nceput,

 

îmi mângâie atent răcoarea pielii

-cât de fierbinte-i sângele ajuns

la neuronu-aprins în ţeasta verii

neauzit de noi şi nepătruns,

 

mi te imaginez un spic de grâu,

tu, cea crescută din geneza lumii,

zână răsărită-n prag de râu

al veţii mele,

tu, zeiţa pâinii.

De CLB

Elisabeta IOSIF-SUB ZODIA FLUTURELUI, Cronică la volumul ”Când fluturii nasc cioburi” , Autor: Mihaela-Mariana Cazimirovici

2015-09-26_170622Al doilea volum al Mihaelei-Mariana Cazimirovici este aflat sub zodia fluturelui – poem multicolor, mistuit în lumina focului. Sugerat excelent pe copertă prin grafica autoarei, ca un vitraliu în cioburi de culori, titlul cărţii ,,Când fluturii nasc cioburi” şochează, trimiţându-te direct la semnificaţiile acestuia. Încărcat de sensuri şi simboluri volumul este o pledoarie pentru viața poetului, uneori asemănătoare fluturelui, condamnat să trăiască ,,prin diafragma timpului” semnificând, mai mult ca orice, metamorfoza trecerii lui. Mereu ,,în oglinzi ca fluturii” poemele reflectă ipostaza acestuia de rege al florilor aşa cum poetul este legat de ,,cerul de hârtie/ până la vârfurile/ aripilor literelor/ de cenuşă/ Icar servil/ am descătuşat/ penele/ izvorului/bându-i/ toate cuvintele (,,Scriu” pag. 129). Poetul e obligat să se înalţe prin intermediul actului său creator ”înaltul devine/ fluturele din mine/ cutez să respir/ păstrez veşnicia/ în secunda cuvântului/ pe care nu mai vreau să-l răstignez/ istoria mea/ rămâne (,,Infinit” pag. 82). Zburând printre flori, fluturele, el regele, semnifică şi sufletul unui războinic, căzut pe câmpul de luptă, ca în poemul ,,Pe loc”: definesc pasul/ în timpul războiului/ nuanţelor oglinzii/ îl readuc la viaţă/ fără reticenţe/ / cu zgomot cadenţat pierd speranţa/ fluturelui/ clipind mereu aceleaşi secunde (pag. 27). Poeta nu pierde speranţa întocmai ca fluturele, ce iese din crisalidă, simbol al metamorfozei, al reînvierii, folosit şi în mitul lui Psyche, care, pe frescele de la Pompei e reprezentată de o fetiţă cu aripi de fluture: ”mi se răscolesc aripile/ zbaterea-şi reia răsuflarea/ agonizând/ prin cenuşile clipelor/ …zbor din nou/ muşcând uşor/ din singurătate/ cu ea te lipesc/ de trecut ( ,,ultima lacrimă”, pag. 31).

Mi se pare semnificativ ceea ce susţinea Jean Chevalier – şi anume că, ,,fluturele, în mod obişnuit, este considerat un simbol al imponderabilităţii şi al instabilităţii, arzându-se la flacăra unei lumânări” asocierea analogică a flăcării şi a fluturelui făcându-se din cauza culorilor şi a bătăilor de aripi, simbol constant al sufletului mistuit de iubire asemenea fluturelui, care-şi pârleşte aripile la flacăra în jurul căreia zboară. Întocmai ca el şi poetul, atras de lumina cuvântului are curajul schimbării, purificării prin foc: focul mi-a restituit/ ce pierdusem pe străzi/ a oprit apa/ frivolităţii timpului/ scrumul rămas/ în cea care a trecut prin mine/ nu mă mai veghează/ vorbesc/ pe limba/ briliantului schimbării (,,Curaj”, pag. 26) ca şi în ,,Timpul iubirii”: te chem din nou/ jocul  se-nfiorează/ la nebunia focului/ tihnit/ în care m-am cuibărit/ nimic nu mai seamănă cu ieri (pag. 30).

Uneori, mâna este un substituit al fluturelui, mâna un semn al numărului cinci, numărul Centrului lumii, alunecând simbolul către imagine, ca în poemul ,,Fotografie”: mâna mi-a rămas/ agăţată/ în locul acela/ de alungare a simţurilor (pag. 37) sau ca în ,,Poem cu sufletul din cioburi”: când/ mâinile nu/ se/ ating/ lumea mea/ îşi/ împarte/ zidul/ cu/ lumea ta (pag. 135) sau ca în poezia ,,Aş şti”: cu două aripi/ care te ţin de mâini/ te ajuţi de gheare/ fără să-ţi spui pe nume/ nu vorbeşti/ decât cu glas de pasăre/ eşti acasă (pag. 62).

Titlul cărţii este sintetizat într-un catren metaforă ,,Motto” :când fluturii nasc cioburi/ crisalida oglinzii/ se sparge-n mii de aripi/ dincolo de zbor (pag. 9).

,,Dincolo de zbor” se află poetul, cu iubirile neîmplinite, cu tristeţea versului dar fără remuşcări, cu armonia visată în lumea cuvântului şi propulsată în nesfârşitele contradicţii ale timpului, ca în poemul ”un soi de blazare”: ironizând/ fără remuşcări/ crepusculul/ îl cedez/ mâinii-metrite/ a destinului (pag.111). Gândurile devin cocori uitaţi, ca în poezia ,,Gata de zbor”: roadele spun că vin iar/ vibraţiile/ punctează printre aştri/ paşi de cocori/ uitaţi lângă sprânceana mea/ stângă(pag.17). Dar poeta Mihaela-Mariana Cazimirovici respiră prin poemele sale, transmite speranţa unui ,,Alt început”: primăvara/ mea/ e-n veşnicia/ clipei/ vorbind mereu/ despre-nverzirea/ pregătită/ pentru/ o nouă planetă (pag. 139). Fiecare poem este o metaforă, în care iubirea se află într-un zbor continuu, trist sau optimist iar chintesența acesteia o găsim în poemul ,,Vorbă” (pag. 71): de la începutul lumii/ şerpuieşte o vină/ crescută într-o coastă umană/ trăieşte/într-o iubire/ de femeie.           26 septembrie, 2015

 

De CLB

Magda Simionescu – Ultima zi de vară

 Vara este aproape pe sfârşite

Şi tu ai plecat de mult pe totdeauna

Speram să poţi trăi în gânduri sfinte

Măcar atât, până să cadă bruma2015-09-26_171750

Dar ai murit în toiul verii calde

Şi trist e lacu-n mirosul de fag,

În colb, pe drum ies vrăbii să se scalde

Şi seara licuricii vin în prag;

Te caut, printre gânduri, pe cărări,

În suflet şi în inimă te caut

Şi-mi pun urechea strajă la chemări,

Dar nu eşti nicăieri, numai un flaut

Anunţă trist ultima zi de vară,

Drumeţii veseli lacu-l părăsesc

Şi-al ploii cânt de toamnă mă-nfioară

Mă plimb pe-alei umbrite şi citesc

Scrisori pe care nu ţi le-am trimis

Când mai trăiesc şi-ai fi putut să vii !

Îngrop în mine dorul necuprins

Şi uneori te-aştept ca pe cei vii

De CLB

IOAN SLAVICI VENERAT LA MEHADIA, ÎN CARAŞ-SEVERIN

1Vineri, 18 septembrie 2015, între orele 11 şi 13.30, la Liceul Industrial ,,Nicolae Stoica de Haţeg”, din patriarhala aşezare montană a Mehadiei a fost cu fost venerat IOAN SLAVICI, evocându-se scurgerea celor 90 (nouăzeci de ani) de la trecerea sa în eternitate.

Manifestarea a debutat cu rugăciunea ,,Tatăl Nostru” ţinută de preotul Ciprian Danci –Zărescu, parohul Bisericii Ortodoxe Române în faţa unei săli de clasă arhipline (cadre didactice, părinţi, publicişti, cadre medicale, scriitori, actori, invitaţi din Statele Unite şi din Canada. Din California-Statele Unite, economistul Traian Lalescu, din Canada, ing. Ioţa Comenov.)
A luat cuvântul primarul Iancu Panduru, care între altele a subliniat: ,,Ioan Slavici este un clasic al literaturii române, alăturea de Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Coşbuc şi alţii. Ioan Slavici şi opera sa fac parte din patrimoniul culturii naţionale, este o datorie a tuturor românilor de a-l comemora şi de a nu-l 2uita. Operele sale: ,,Mara”, ,,Moara cu noroc”, ,,Pădureanca” şi altele sunt nestemate ale literaturii române.”
În continuare, moderatorul şi iniţiatorul manifestării IOAN SLAVICI 90, scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu, a dat cuvântul celor care au ţinut comunicări despre viaţa şi opera marelui scriitor. Astfel:
– Profesoara Ana Zeicu a avut expozeul: ,,Ioan Slavici-scriitor clasic al literaturii române”;
– Ilie Cristescu: ,,Moştenirea spirituală-zestre culturală a întregului popor. Romanul ,,Mara”-o capodoperă;
– N.D. Petniceanu: ,, Ioan Slavici şi stilul oral în literatura română” ;
– Traian Găletaru: ,,Slavici şi Eminescu-piscuri în literatura română;.
– Gheorghe Mirulescu: ,,Slavici-luptător pentru unitatea culturală a românilor”;
– Dr. Constantin Falcă: ,,Aforisme şi maxime în creaţia literară a lui Slavici” ;
– Traian Lalescu (nepotul savantului Traian Lalescu): ,, Preţuirea înaintaşilor este o datorie sacră a contemporanilor noştri” ;
– Corina Florescu, actriţă la Teatrul Municipal Lugoj, a dat citire unei scrisori oficiale primită de la primarul ing. Valentin Bot, de la Şiria (Arad), în care salută acţiunea culturală de la Mehadia, evocând şi locul de naştere al scriitorului Ioan Slavici.
Din partea presei vorbite a fost prezentă Alexandra Gorghiu de la ,,Radio România Reşiţa”. Din partea presei locale: Constantin Vlaicu, redactor la gazeta ,,Vestea de Mehadia”.

x

După comunicări, a urmat un regal poetic susţinut de poeţii prezenţi la manifestare, care au declamat din creaţia poetică proprie.
S-au reprodus: Mia Rogobete, actriţă la Teatrul Municipal Lugoj, Maria Chiper, redactor la gazeta literară ,,Arcadia”, din Anina, Ion Raşinaru, din Anina, Dr. Dănilă Surulescu, din Timişoara, Anişoara Zeicu, din Mehadia.
În final, rapsodul Iosif Puşchiţă, din Petnic, solist la Radio Reşiţa şi Radio Timişoara a interpretat doine din repertoriul său de cântece străvechi.
Profesoara Ana Zeicu si un grup de elevi a prezentat sceneta: ,,D-l Goe” de Caragiale
Primarul Iancu Panduru a distribuit celor prezenţi diplome de participare la acţiunea ,,Slavici 90”.
Preşedintele cooperaţiei, domnul Victor Cîrstoi, a sponsorizat masa festivă de la Restaurantul Nico din Gara Băile Herculane.

CRONICAR: Nicolae Danciu Petniceanu

De CLB