octombrie 2015REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

Elisabeta IOSIF – Viori de octombrie

Se-mpodobește octombrie cu giuvaere

Aprinse-n curcubeie. Ne-nvelește cu frunze

În toamna desculță… Când arborii-s năluci,

Și gândesc în culori visătoare, cărunteVioara

Iar luna înflorește a toamnă târzie…

Iubește-mă acum, în octombrie,

Când Dumnezeu pictează în roua aurie…

În noiembrie, copacii rămân goi și singuri.

Ce departe-i lumina, care trimite alte frunze!

Iubește-mă acum, când pădurea se transformă

În viori și în vise cu plete în vânt de lumină

Și poți să-mi ridici o liră pân’ la bolta-nstelată

Cântând a iubire în tăcerea verbului  ”a fi”…

 

6 octombrie, 2015

De CLB

PROZĂ SCURTĂ – Mirela – Ioana Borchin: Aleea personalităţilor

1 august 2015. O fotografie în faţa statuii. Pentru acel „mai târziu”. În care trei ne vom aminti de al patrulea. Doi, de ceilalţi doi. Apoi, în cele din urmă, unul singur îşi va mai aminti de toţi trei.
– Cum se împacă în tine arta volumelor cu arta cuvintelor?
– Nu ştiu, nu mă întreba. E ca şi cum mi-ai pune un microfon în faţă. Nu pot vorbi acum.
– Dar când? De ce tăceţi voi, artiştii? Ce secrete ascundeţi?
– Nu-mi place să-mi expun biografia.
– Cine ţi-a cerut asta? Puţin îmi pasă de biografia ta! Viaţa asta care devine artă mă fascinează. Partea nevăzută a lucrurilor.
– Aşa ai spus: poezia e viaţa lui. Viaţa, nu biografia.
– Exact. Cum spunea Robin Williams: Nu citim poezia pentru că e frumoasă. Citim poezia pentru că POEZIA E VIAŢĂ.
– Atunci mie să-mi priviţi statuile, să-mi citiţi proza! Acolo e viaţa mea.
– Şi acum, nu? Aici, unde suntem împreună, nu e viaţa ta?
– Nu. Realitatea nu e cea la care luăm parte, ci aceea pe care o creăm noi.
– Am citit memoriile lui George Sand. Şi jurnalul lui Alfred de Musset. Despre dragostea lor. Poveşti atât de diferite! De parcă n-ar fi fost despre aceeaşi iubire. Şi fratele lui Alfred de Musset are varianta lui despre dragostea celor doi. Dar, parcă era vorba despre cu totul alte personaje, într-o cu totul altă poveste.
– Vezi, de asta ne certăm atât de des. Că avem alte reprezentări ale relaţiei noastre.
– Mie nu mi se pare că ne certăm.
– Voilà! Total diferite. Eu vorbesc cu statuile mele. Îmi notez ce îmi spun. Umblu prin cimitire. Îmi notez şi ce îmi spun cei ce nu mai sunt. Şi apoi scriu despre astea. Personaje fără chip.
– Şi Leonard Cohen s-a îndrăgostit de chipul lui Elisabeth de pe cruce. Elisabeth murise de mai bine de două secole.
– Culmea! Personajul meu se îndrăgosteşte de o femeie dintr-un tablou de Goya, deci tot de două secole. Mă preocupă genialitatea lui Cohen. Cum procedează? Ce face cu ea?
– Nimic. Ea e absentă.
– O, bietul! Gata. M-am liniştit.
– Personajul tău e fascinant. Mai ales în tabloul acela în care le aruncă în sus peşte pescăruşilor.
– Şi pescăruşii dorm cu… alge-n gură. Îmi place toată poezia ta. Toată e viaţă. Dar, nu va muri odată cu tine.
– Va muri şi ea. Prin foc. Odată cu lumea. Atunci când va rămâne pământul gol.
– Aşa îşi arată Dumnezeu iubirea? Prin Apocalipsă?
– Da. Şi prin faptul că ne omoară. În Biblie, de trei ori se vorbeşte de vârstele omului: de 120, de 70-80, apoi de 100.
– Ce mai contează speranţa de viaţă dacă te prinde Apocalipsa înainte de deadline?
– Urmează vacuitatea.
– E straniu să vorbeşti despre vacuitate. Nu ştiu cum poţi trăi cu perspectiva asta.
– De ce nu? Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esenţa – de nedefinit – a fenomenelor învelite în materie. Spiritul.
– Îmi amintesc că la vernisajul lui ai spus: Totul e spirit. Şi te-ai uitat spre episcop. Iar el a aprobat.
– Cum poate fi altfel, dacă materia e generată de spirit? Şi dacă duhul se eliberează de trup după moarte?
Îi ascult, nu ca să învăţ de la ei. Nu ca să reţin ceva şi să spun mai departe. Nici măcar ca să scriu despre ei. Îi savurez. Sunt prieteni de jumătate de veac. Prin Timişoara. Unde există o alee a personalităţilor. Care personalizează oraşul. Nu mai e niciun loc liber între statui. Ei unde vor fi (ex)puşi? Încă le mai aud vocile. Una după alta. „Profesorul seamănă cu Seneca”. „E foarte încruntat. Încruntarea asta vine dintr-un abis întunecat. Ce insinuezi?” „Nimic. Seneca l-a cunoscut, pare-se, pe Apostolul Pavel”. „Formidabil! Cum n-am ştiut? E favoritul meu!” „Apostolul Pavel l-a cunoscut şi pe Nero?” „Da. Nero l-a omorât. Se pare că a reuşit să convertească prea mulţi”. „Tot Nero l-a omorât şi pe Seneca…” Am obosit. Ca un copil mult prea atent. M-am aşezat pe o bancă la umbră. Ascult doar. Câte-un cuvânt mai apăsat. Fără ecou. Uit de ei. De fapt, nici nu sunt reali. Realitatea e proiecţia noastră. În rest, doar halucinaţie. Şi efect halucinatoriu. Între timp, te-ai aşezat lângă mine pe bancă. Mi-am lipit piciorul de al tău. Şi-am pătruns în ochii tăi. La loc cu verdeaţă. Am rămas doar cu tine. În parc. În suflet. Stop cadru: Doi copii pe o bancă. Viaţa e un vis. De copil. Ce personalităţi? Copii. Şi vise. Şi joacă.

*

De CLB

IULIAN CHIVU – EUGEN DORCESCU: POEZIA CA EXISTENȚĂ REFLEXIVĂ – SĂVÂRȘIRE ÎNTRU DESĂVÂRȘIRE

unnamedDe la Aristotel și chiar mai devreme de el aflăm că viața îi revine divinității ca act al inteligenței dăinuind în sine, de aceea Dumnezeu a putut fi definit ca Ființă Eternă și Desăvârșită, cauza tuturor cauzelor, conceptualizare aprofundată ulterior în teologia creștină a veacurilor care au urmat. Ființă accidentală, Ființă în act, dar și Ființă în stare potențială, omul, de la scolastici încoace, a fost definit prin intricarea categoriilor substanței și spațio-temporalității. Ființa filosofiilor medievale, kantiene și postkantiene, în virtutea ontologiei (Ființa nu este un predicat real, la Kant) a fost succesiv Ființă a ființării (fapt de a fi ceva, essentia; sau simplă prezență, existentia), Ființă a naturii (res extensa) și Ființă a spiritului (res cogitans), ca mai apoi teza logicii să definească fiecare ființare prin fiindul (este-le) ei, opțiuni preluate, criticate și duse mai departe, după Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Søren Kierkegaard (sec. al XIX-lea), de fenomenologia secolului trecut, aflată sub semnul lui Martin Heidegger și al lui Jean-Paul Sartre. Neîndoielnic că originea unor idei filosofice, a unor concepte și orientări coboară adânc până în miturile esențiale și în mitologiile fundamentale ale lumii, pentru că ființa însăși, prin condiția ei, a invitat dintotdeauna la reflecţie, iar în interiorul acesteia au luat formă epică, în majoritatea lor, reprezentările izvorâte din spaimele sau din uimirile ancestrale. Că literatura, cu un accent special în poezie, a venit simultan cu reflectarea filosofică a vremii ori a ajuns cu mijloace proprii, prin contemplare specifică, să exprime aceleași opțiuni filosofice e la fel de neîndoielnic. Viața în sine, cu toate ale ei, Ființa (ființarea și fiindul) au fost și au rămas încă surse ale reflecției și reprezentărilor de orice gen. În literatură (de la Mahabharata, la Epopeea lui Ghilgames, la Poemele homerice, la Eneida și Divina Comedia), în dramaturgie (Euripide, Sofocle), în artele plastice (Michelangelo, Bernini, Pierre Puget), în clasicismul muzical (Bach, Händel), ideația mitică și-a probat totodată fecunditatea în teme și motive eterne ale umanității. Aceste ispite au rezonanțe firești inclusiv în lirica universală unde au exprimat în acord sau în contradicție cu religiile fundamentale colorații conotative remarcabile. Nu am știință dacă pe aiurea s-a reușit în lirică o paralelă sistemică modernă, laică, coerentă, o epistemologie romanțată, dar la mai toate popoarele poeții și-au pus întrebări cu un astfel de conținut. La noi însă, ca să iau doar doi poeți contemporani, după ce am citit Recviemul pentru tăceri şi nimiciri (Ed. Tipomoldova, 2013) al lui Aurel Pantea (vezi volumul nostru Lecturi reflexive, Ed. Tipomoldova, Iași, 2015), am prilejul să citesc volumul Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, un florilegiu din poezia lui Eugen Dorcescu (selecție, schiță biobibliografică și eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2015), volum care prin interpretările celei care l-a realizat conduce prin „arhitemă” tocmai la o astfel de observație. Eugen Dorcescu, în acord cu ceea ce teoretic adnota el însuși în Poetica non-imanenței (Ed. Palimpsest, București, 2009) i se confesează Mirelei-Ioana Borchin:„Toată opera mea e un zbucium, în care se mișcă avataruri, amintiri, uitare, suferințe samsarice, aspirații nirvanice…” (p. 480). Ideea, relevată de autoarea volumului și de poet, trimite tocmai la o astfel de epistemologie romanțată. Eugen Dorcescu, doctor în Filologie, poet elevat, cu preocupări teoretice remarcabile (Metafora poetică, Ed. Cartea Românească, București, 1975 ș.a.) are informații redutabile, care acoperă arii culturale fundamentale și va sublinia în poezie că „irealitatea lumii e mai reală decât realitatea ei” (p. 513). O sinteză tematică, dar și o concluzie asupra poeziei sale formulează însuși poetul: „Poezia mea nu este peisagistică, deși are foarte plastice descrieri de natură. Nu e religioasă, deși îl are în centru pe El Shaddai.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez – ATÂŢIA POEŢI…

ATÂŢIA POEŢI…BOTEZ-A-sp-wb

 

atâţia poeţi – şi-atât de puţină

Poezie: degeaba munţii

se-nalţă – degeaba ierbile cresc şi

stelele ard – exasperate: nimeni nu mai

aude cântări – în aceste Neîntrecute şi Vaste

Minuni – nimeni nu mai vede

clocotind sfânt delir – în Potirul

Desăvârşirii: Dumnezeiasca

Armonie

***

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ionuţ Caragea – „În aşteptarea păsării”, antologie de poeme, citate şi aforisme

Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii. (Constantin FROSIN)

În preajma cugetătorului se simte permanent poetul. Cascadele de metafore colorează şi adâncesc ideea. Peste tot gânduri adânci, îmbrăcate în haine strălucitoare. (Vasile GHICA)

index

            Spicuiri din ciclul „Sindromul nemuririi”

Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.

Poezia – crucea de pe linia destinului unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii cu excepţia poetului.

Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.

Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului şi durează la fel de puţin.

Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi.


Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.

Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.

Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.

De CLB

Veronica Balaj – O CARTE CA UN ÎNSEMN

Note de lectură

2015-08-19_215622Orice lectură îşi are puterea sa de a te încânta, de a te cuceri …Cititorul poate deveni supus, docil, sfios, îşi lasă nepăsarea sau îngâmfarea la o parte şi intră într-un spaţiu unde numai el ştie ce simte. Fără să ne hazardăm în prezumţii şi consideraţii legate de raportul carte – cititor sau autor – cititor, ne-ar trebui pagini întregi, aş spune doar, că volumul , ” Orice semn este o insulă,” semnat de poeta, omul de radio, şi eminentul iubitor şi realizator de cultură, Elisabeta Iosif este o carte   pe care simţi că trebuie s-o înbrăţişezi.Veronica Balaj

Autoarea, colega mea de breaslă care a trăit la cote înalte şi a exersat ideea de comunicare , dă acestor pagini o valenţă specială. Aceea de a fi un liant. O punte între banala existenţă individuală şi marea istorie, care ne aparţine fiecăruia.

Care ne înnobilează necondiţiont. Trebuie doar să ştim că există. Că avem dreptul să nu uităm emblema spirituală moştenită.

Ce important lucru e privilegiul să ai dreptul, nu doar datoria de-a nu-ţi uita rădăcinile! Mesajul …miza acestei cărţi aici se regăseşte.

Avem aşadar, bucuria de-a parcurge un excurs intelectual, sentimental, onorant de orgolios …Istoria şi poveţele sale, misterul şi înţelepciunea, spiritualitatea unor înaintaşi care ne-au lăsat o moştenire identitară.

Lucrarea este definită – eseu – în prefaţa convingătoare, excelentă sub semnătura scriitorului Ştefan Dumitrescu, o voce avizată în domeniu şi…pornim pe drumul descifrării textului.

Din prima clipă ne lăsăm fermecaţi. Regii vechii Dacii sunt înaintaşii care ne-au lăsat semne şi însemne misterioase, magice, preţioase. Devenim părtaşi la o călătorie iniţiatică. Povestea Romulianei îndrăgostită de un dac, ne atrage spre mirajul unei lumi apuse dar, cu reverberaţii existenţiale în viaţa urmaşilor prin secole. Simbolurile palatului din secolul 3 spre 4 sunt observate de către autoare cu   acuitate şi introduse oarecum în circuitul memoriei colective dar şi al fiecăruia dintre noi. Verdele arctic, roşul vital, porţile în număr de patru, simbol sensibil al legăturii omului cu anotimpurile şi trecerea timpului, muntele, ca drum iniţiatic, magic, toate aceste elemente care pot genera trimiteri la filozofia religiilor sunt prezente într-o derulare afectivă, autoarea integrându-se prin mărturii proprii în circuitul miraculoasei permanenţe.

De fiecare dată, la începutul fiecărui capitol este selectat un citat semnificativ, ca o scânteie necesară focului care va urma să ne încălzească.

Străbatem cu încântare dar şi cu tulburătoare uimire, secole, de la Decebal , până la Maramureşul de azi…

Devenim părtaşi la o restituire spirituală. O redăm prezentului o dată cu autoarea, implicată ca om de cultură, ca ghid prin istorii și semne, prin locuri pe care nu avem decât să le numim şi… miracolul se va deschide. Vom afla că ne aparţin. Nota sugerată e firesc de cuviincioasă şi plină de moralitate. Adică, să le apărăm, cunoscându-le.

Uitarea nu se leagă de cunoaştere. Evident, de ignoranţă. De aceea aş numi această carte şi una a cunoaşterii spirituale.

De remarcat este felul cum răzbate secvenţial, semnul şi simbolul cercului, al discului solar, de la Decebal şi Sarmizegetusa, până la zodia lui Vlad Ţepeş sau, ori la vremea Brâncovenilor. Sămânţa de lumină se perpetuează, se subliniază nedilematic în text.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Al Florin ȚENE – VISUL POETULUI GHEORGHE A. STROIA ŞI „SETE” DE VIAŢĂ PE RAMURA „VERDE”

TENE-AF-SEP2013-wbCărţile, intitulate „Sete”, cu o prefaţă de Marin Ifrim, „sunt… visez… rămân” (carte bilingvă, în italiană de Luca Cipolla) şi, acelaşi volum tradus în limba franceză de Virginia Bogdan, ne dezvăluie un poet al cărui eu îşi pune problema existenţei, croind cărare prin sinele dezorientat de avalanşa lipsei câmpiilor “răsfăţate de râuri/câmpiile cu soare lipseau…” (Câmpiile cu soare lipseau…). 

Există o alunecare aforistică, în partea de jos a micro-poemelor palpită carnea răspunsurilor evidenţiate în partea de sus, umplând clepsidra cu lumina cântecelor „născute/din sunetele ploii…/ copacii muriseră de sete…/“ (Copacii muriseră de sete…). O răsucire obligă, o piruetă a versului şi povestea dansului liric al cuvintelor începe rotunjindu-se în  setea din spaţiul dintre metafore. SETE

Poeziile lui Gheorghe A. Stroia sunt imagini surprinse de ochiul sensibil al poetului, punând întrebări cărora le dă răspuns. Această poezie se caracterizează prin viziunea antropomorfică şi dăruire în desfăşurarea acestei viziuni. Pământul, pădurea, bălţile, luna, ordonează întreg spaţiul, unde contopirea şi schimbul elementar par un ritual cuprins de o solară sete: „O sete cruntă,/ o sete tot mai aspră/ mi-e din ce în ce mai sete,/ simt, doar, că mi-e sete,/ o sete încărcată cu flori!/“. Expresia este un ceremonial (Ramura verde), sau imaginea unei „fireşti” osmoze, în buna tradiţie a poeziei noastre, dintre natură şi om: „rămân/ ramura verde/ împărtăşită/ cu poame în pârg/. (Ramura verde).

Poetul simte nevoia unei „corespondenţe” cu conştiinţa lucidă, în prezentul său şi qui-pro-quo-urilor sociale şi istorice; este nevoia de dialog cu eul său, ajungând în infernul plângătoarelor sălcii fără sălcii, fiindcă poetul visează la „o matcă lină/ săltând/ peste pietre”. Acest infern nu poate fi străbătut decât rămânând „infinitul/ de apă sărată/ cu lacrimi dulci”. La Gheorghe A. Stroia înţelegerea se retrage în superioritatea sa întemeiată ontologic pentru că universal real din jur cunoscut nu în particularitatea sa, ci în generalitatea sa e impalpabil, intangibil, invizibil: „ardeau în pete mari, vineţii,/ iarba, transformată/ în vâlvătăi purpurii” (Bălţile, pline de peşti odinioară…) Tema bălţilor o întâlnim la Ioan Flora, dar şi la Arthur Rimbaud, unde intră în imaginea abstractă a poetului frisonat de mediul înconjurător, din convingerea că mântuirea îi va veni din sine însuşi. Tema mediului înconjurător o găsim la Eugenio Montale în „Lămâi” din volumul „Oase de sepie”, unde poetul, asemeni lui Gheorghe A. Stroia, se lasă cuprins de ardoarea scormonitoare a adevărului din mediul înconjurător şi sesizează starea de libertate a lucrurilor, strict necesară cercetării secretului lor structural.

Citind volumele colegului de Academie, mi-am adus aminte de cuvintele lui Nietzsche: „Creaţia…singurul surâs al tragediei noastre”, stropi de înţelepciune ce se potrivesc ca o mănuşă poemelor din cărţile comentate.

Remarcăm grafica şi pictura maestrului humureştean Radu Bercea care suplimentează frumuseţea, adâncind înţelegerea poeziilor prin metafora lor, din volumul „Sete”. În cărţile comentate descoperim în Gheorghe A. Stroia un poet sensibil, responsabil pentru propietatea cuvântului scris, un talent autentic dar şi un editor pe măsură.

De CLB

ATELIER DE CREAŢIE: Elisabeta IOSIF – AGONISEALA MĂRII

Se stinge iar apusul printre comori marine

Valul căzut în toamnă se-neacă în destine

Pe plajă. Captura-i deasă o răspândește lung

Pe mal. Peste umărul serii privește des, prelung…

În sunetul de scoici portocalii,  agoniseala mării

Duce dorul de lună, ascunsă-n ochiul zării,

După soare-apune, căzând  în super-lună,

Doar pescărușul singur le spune: noapte bună!

Rotind peste cochilii și melci cu gust de vară…

A câta oară-i toamnă?!  Doamne, a câta oară!

Elisabeta IOSIF marea si bijuteriile ei

14 0ctombrie 2015

 

Tanka

Melci, scoici și stele

Bijuterii pe plajă –

Comorile ei.

Un pescăruș păzește

Agoniseala mării.

De CLB

Elena TRIFAN- BALCICUL INIMILOR NOASTRE

Balcic este un oraş situat pe coasta Mării Negre, în Bulgaria, la o distanţă de 43 de kilometri de Varna şi 304 kilometri de Bucureşti.  images    

Valurile istoriei au făcut ca din 1913, în urma Celui de-al Doilea Război Balcanic şi până în 1940, când a fost semnat Tratatul de la Craiova,  să aparţină de Regatul României. 

Auzisem despre el numai în romanul „Pânza de păianjen” al Cellei Serghi şi în romanul „Ioana” de Anton Holban şi îl văzusem numai în tablourile pictorilor români. Un documentar TV vizionat prin anul 2005 m-a făcut însă să mă îndrăgostesc de el. 

images3De atunci mi-am dorit să îl vizitez, dar mereu intervenea altceva şi vizita se tot amâna.

Exercita asupra mea un fel de miraj şi cu cât citeam mai mult despre el sau mi se povestea, cu atât îmi doream mai mult să îl văd în realitate. Devenise un fel de Meccă cerească sau un fel de far spre care ţinteau să ajungă personajele Virginiei Woolf. Imaginile erau şterse, eu îmi doream un Balcic real pe care să îl am viuindex2 în faţa ochilor, să îi descopăr farmecul, în care să mă cufund.

Visul meu s-a realizat pe data de 1 Mai 2014, când am plecat într-o excursie de patru zile pe ruta: Varna, Balcic, Nessebar. Timpul petrecut la Balcic a fost foarte scurt, o după-amiază şi o noapte. Am vizitat grădinile şi castelul, am făcut o plimbare pe străzile lui, ceea ce mi-a incitat şi mai mult dorinţa de a-l cunoaşte în profunzime. Am revenit la începutul lunii septembrie a aceluiaşi an, când timpul ne-a permis o mai bună cunoaştere a oraşului.

(…) Balcicul este construit pe o coastă terasată, fiind scăldat la sud de apele Mării Negre şi împrejmuit ca într-un semicerc de stânci de calcar albe, protectoare, ceea ce a atras denumirile  de „Coasta de Argint” şi de „Oraşul Alb.” 

Îţi lasă impresia că urcă spre cerul care pare foarte aproape şi coboară spre mare în care stă parcă să cadă, că în el te simţi protejat ca într-o scoică sau ca într-o potcoavă în care energiile muntelui converg cu cele ale mării, ale soarelui, ale vegetalului.index

Principala atracţie pentru un turist român o constituie Castelul şi Grădinile reginei Maria a României, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, soţia regelui Ferdinand al României (1865-1927).

Ajunsă la vârsta maturităţii, aflată în căutarea propriei copilării, a liniştii şi legăturii cu images2Dumnezeu şi cu natura, regina a găsit în localitatea Balcic, pe coastele Mării Negre locul mult căutat, singurul care semăna cu Malta copilăriei sale unde  tatăl său Alfred Ernst Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, îşi desfăşurase  activitatea de amiral.

Aici, în perioada 1925-1936, pe o stâncă terasată vecină cu marea şi-a pus planul în aplicare, reuşind să creeze noi file de unicitate în cartea nemuririi personale şi să deschidă o nouă eră în istoria oraşului. images22

Este vorba de un domeniu de 35 de hectare, cu o simbolistică bogată, construit după modelul labirintului cretan şi al Grădinii Paradisului, în care poţi întâlni peste 3000 de specii de plante, cea mai mare colecţie de cactuşi din Europa, alei, izvoare, cascade, fântâni, cişmele, grădini, vile care îmbină mai multe stiluri arhitectonice: bulgăreşti, gotice, orientale, meditaraneene, o capelă, cruci, oale de lut, dispuse după o geometrie a unităţii în diversitate,  a bunului gust, a relaxării, a stimulării curiozităţii şi dorinţei de cunoaştere.   

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ATELIER DE CREAŢIE: VASILE SZOLGA – PESCĂRUȘUL

Seară de seară ieșea pe faleză să privească apusul. Îi plăcea nespus când cerul devenea mai întâi roșu, apoi vinețiu și când întunericul cuprindea totul. Numai câteva stele spărgeau întunecimea bolții cerești. De câteva zile, un pescăruș venea și, cu țipete sfâșietoare, tulbura liniștea fâșâitului valurilor de la poalele falezei. Plana deasupra falezei și parcă voia să-i comunice ceva. El îl privea și nu se mai sătura. Pleca de pe faleză  și abia atunci pescărușul pornea spre largul mării.marea la rasarit

În seara aceea se întâmplă însă ca pe faleză să mai fie cineva. Când se apropie, văzu că este o fată frumoasă, cu părul despletit, îmbrăcată într-o lungă rochie albă. Privea și ea mare. Părea că nu l-a observat, atât era de absorbită de ce vedea. El stătea la câțiva pași și o privea cât este de frumoasă, în amurgul care se lăsa. Nu-și mai putea lua ochii de la ea. Dar nu făcea nici o mișcare, pentru a nu o tulbura. La un moment dat, ea își întinse brațele, ca și când ar fi vrut să își ia zborul. Vântul îi flutura rochia înroșită-n apus și pletele. „Într-adevăr, seamănă cu o pasăre ce își ia zborul”,  gândi el.

Deodată, ea se întoarse și o porni spre sat. Un val se izbi de țărm, chiar la piciorul falezei și el privi în jos pentru o secundă, două.. Apoi se întoarse să privească după silueta care se îndepărta. Însă nu o mai zări, dispăruse în întunericul ce se lăsa peste mare și plajă.

Dinspre țărm, din locul unde dispăruse ea, cu un țipăt sfâșietor, apăru pescărușul. Se opri parcă din zbor deasupra lui și, apoi, planând, dispăru deasupra valurilor care, se ridicară mai învolburate decât altă dată.

Se întoarse și se îndreptă grăbit spre sat: „poate o va ajunge”, gândi. Dar degeaba, fata cea frumoasă dispăruse parcă o înghițise întunericul. „Sau poate…?!”.  Reveni pe faleză și încercă să privească în întunericul în care valurile se spărgeau de țărm parcă mai furioase. Din când în când, se auzea câte un țipăt de pescăruș și o umbră albă fulgera deasupra valurilor.

          Rămase pe mal încă multă vreme…

          Din seara aceea pescărușul nu mai apăru.

De CLB

Tanka

 Chemarea nopţii –marea la rasarit

o fată solitară

pe malul mării.

E roşie rochiţa

ca soarele ce moare

Virginia Stanciu -Butescu

––––––––––

 

De CLB

Ionel GRECU: POEZII ÎN ATELIERUL DE CREAŢIE

REVERIE

 

Peisaj lacustru-n ROGVAIV,

Şi căsuţa curcubeu

Este tabloul votiv

Pe un mal de heleşteu.Casuta cu florile acoperisului

 

Gust de banană şi melon

În atmosferă de bonton.

Un foşnet de pădure,

Un susur de izvor.

 

Miros de proaspăt şi de crud

Adie pentru început.

Ciripit de păsărele

De dragul iubitei mele.

 

Un Făt-Frumos şi-o Cosânzeană

Îndrăgostiţi de viaţă şi de ei.

Natura îşi plămădeşte cu temei

Simfonia şi poezia ei.

 

În inima codrului, susurul izvorului

Cântecul cucului şi aleanul dorului.

_________________________

MARINĂ

 

Fereastră în mare

2015-08-22_220757Şi pe cer

Cu flori din rai

Şi iz pe plai,

Cu iz de briză

Şi marin

Şi fâlfâit de pescăruş.

Cânt de sirenă

Înălţat spre soare

„Şi-un matelot

La proră

Într-un preludiu

 De mandolă”

În infinitu-i cel senin,

În albastru,

Celest şi marin

Nava să o însoţească

În valurile înspumate,

În npţile

Şi zilele deşarte.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Vasile SZOLGA – BĂTRÂNA DOAMNĂ

            Mă întorsesem de curând dintr-o excursie în străinătate și, pentru că mă simțeam obosit, am hotărât să revin în micul orășel din Ardeal, unde copilărisem și de unde am plecat de peste o jumătate de veac. Închiriasem o cameră la o familie pe care o cunoșteam și aveam un program foarte lejer. Dimineața, după ce leneveam în pat până pe la ora zece, ieșeam în oraș, adică în centrul orașului și, la o mică cofetărie, luam un croasant și o cafea excelentă. Ziua trecea, apoi, plimbându-mă pe străduțele liniștite, cu case vechi. După ce luam o masă frugală, mai după masă îmi făceam siesta citind și dormind câte o oră două apoi în răcoarea serii ieșeam din nou la plimbare. De multe ori reveneam la locuință noaptea târziu, plimbându-mă pe străduțele pe care doar din când în când mai trecea câte un om grăbit să ajungă acasă.

            Într-una din seri – vorba vine, seri – cred că se apropia de miezul nopții – mă întorceam pe una din străduțele paralele cu strada pe care eram cazat. Gândurile mi se roteau pe marginea următoarei cărți pe care mi-am propus s-o scriu. La un moment dat, fereastra uneia din casele ce mărgineau strada, casă frumoasă, pe care n-o remarcasem însă în celelalte plimbări, deși era deosebit de frumoasă, deci una din ferestrele acestei case se deschise și în cadrul ei apăru o doamnă în vârstă, care după ce se uită în stânga și dreapta, de-a lungul străzii, mi se adresă:

– Bună seara, domnule dragă, îmi cer iertare că îndrăznesc să mă  adresez dumneavoastră, dar sunt singură în casă și, după cum văd, nu mai este nimeni pe stradă să-mi dea o mână de ajutor.

            M-am oprit privind spre bătrâna doamnă și, la rându-mi,dându-i binețe:

            – Bună seara și dumneavoastră! Spuneți despre ce este vorba? Dacă pot, am să vă ajut cu bucurie.

            – Domnule dragă, încă o data vă cer iertare pentru îndrăzneală. Mi s-a înțepenit sertarul în care îmi țin medicamentele și, din păcate, sunt nevoită să respect strictun anumit tratament. Dacă sunteți atât de amabil să-mi dați o mână de ajutor v-aș rămâne îndatorată.

            Am încuviințat și am intrat în curte, apoi în casă. M-a primit într-un mic hol și, după ce ne-am prezentat, m-a condus în camera de zi, unde mi-a arătat un scrin la care, într-adevăr, sertarul era înțepenit. A trebuit să mă străduiesc puțin, dar am reușit să deblochez sertarul: era o punguță cu câteva medicamente, căzută între peretele scrinului și sertar, și bloca deschiderea.

            După ce am deblocat sertarul, doamna cea în vârstă mi-a mulțumit și m-a invitat la un păhărel de lichior, făcut de ea, și o prăjitură de casă. Am acceptat și m-am așezat într-unul din fotoliile de lângă o măsuță superbă. În timp ce dânsa se străduia să mă servească, am privit în jur. Salonul era de un bun gust desăvârșit, cu mobilă deosebit de frumoasă și elegantă. Parcă mă aflam într-un salon din secolul XIX, așa cum văzusem în muzee și chiar filme de epocă. Privind-o mai bine pe doamna care mă servea, am observat, de asemenea, că era îmbrăcată cu o toaletă cam tot din acel secol: „O bătrână demodată”, m-am gândit. Dar nu arăta ca una dintre bătrânele uitate de lume, cu mobilă și îmbrăcăminte uzată și învechită. Nu, toată mobila, perdelele, draperiile și îmbrăcămintea doamnei erau parcă noi nouțe. „În sfârșit o bătrână care este mai îngrijită decât majoritatea persoanelor în vârstă” am gândit eu.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Marian Dumitru: Statuia unei iubiri *)

O carte interesantă și foarte utilă, mină de aur pentru căutătorii de frumos, ne aduce în fața ochilor poeta, publicista și starostele de cenaclu, doamna    Elisabeta Iosif : ”Orice semn este o insulă”.Marian Dumitru-PORTRET- 05 04 2015 1

    Întregul nostru destin, de la răsăritul tainic, până la apusul implacabil al vieții, este o călătorie plină de obstacole neprevăzute, dar și cu multe popasuri norocoase. Pelerinajul omului-scriitor la semnele importante ale pământului acesta, populat din străvechime de înaintașii daci, este obligatoriu. Iar consemnarea impresiilor, cu osebire a emoției fiecărei întâlniri, ține de esența creatorului de frumos. Geo Bogza, ziarist de vază în secolul trecut, scria ” Cartea Oltului” ca pe o sumă de Note de călătorie  care, prin potrivirea cuvintelor cu mira talentului său robust, a dat literaturii române un adevărat curs academic de reportaj literar. Atât de impresionantă a fost și a rămas forța descrierii acestui ținut românesc, întins pe cele două maluri al râului, încât opul publicat în anul 1943, a fost apreciat în epocă până și de literații mofluzi ai luminoasei Franțe. ”Cartea Oltului” este, cu adevărat, monumentul vibrant al unui râu năvalnic.

     Autoarea noastră, doamna Elisabeta Iosif, distins om de cultură și poetă remarcabilă, a intenționat, posibil, să-și scrie propriile Însemnări de călătorie, alegându-și un anume instrumental sentimental de cercetare și evaluare. A pierdut, însă, din vedere că inima domniei sale aparține unei poete, care este influențată aproape continuu de acordurile pline de mister ale polifonicei lire.

     Această Carte izvorâtă din fiorul de drumeț al scriitoarei noastre  va fi parcursă de cititori dintre cei mai avizați, între care și literații, cei înstăriți cu o individualitate puternică, reflexivă și tot mereu căutătoare de insule de frumos și de continente de măreție. Fatalmente, informația culturală este diferită de la individ la individ. Toți am ascultat și ascultăm murmurul, dialogul dintre cărțile din biblioteca noastră: fiecare dintre noi aude ceva, dar altceva decât alți îmbolnăviți de clinchetul cuvântului ce  răsună ca un clopoțel în catedrala cărții de citit. Într-un fel vede o călătorie hiperbolistul Calistrat Hogaș, cu totul altfel, umoristul de geniu Jerome K. Jerome, ca să nu mai vorbim despre anonimul Moș Ghiță, fratele bunicului, care, ajuns, ca infanterist  la Budapesta, iată ce a reținut el din tot peisajul războiului 1 mondial: ”bogdaproste, Doamne, că văzui Dunărea!”, deși, în țară, fluviul curgea la numai 60 de km de satul lui, dar nu l-a interesat.   

       Fin observator, ochiul Elisabetei Iosif  ajunge la miezul emoțional al semnului privit și îl atinge inconfundabil cu îngerul plin de lumină al cuvântului poetizat. Când nu ești sincer în spovedania scrisă, diavolul se bucură ca un copil și îți ia totul, inclusiv încrederea în steaua ta de scriitor, iar cititorul  negăsind fascinație  dă din umeri a surprindere.

     În tot ceea ce a creat, doamna Elisabeta Iosif  s-a ținut departe de superficialitate, mergând întotdeauna după un principiu fundamental al întemeietorului de cuvânt: vino cu ceva serios în creația ta: vino cu tine. Dincolo de acest principiu este erezie  iar scriitoarea cunoaște  bine această dogmă a construcției din beton de slovă.

      Observăm că, în această carte plină de informație și lirism, autoarea, în  neliniștea-i zămislitoare, vine cu propuneri de suflet acolo unde consideră că ”semnul” ar avea nevoie de contribuții: cu sensibilitate artistică, Elisabeta Iosif   metaforizează, pentru a-i mări strălucirea și a-i devoala semnificația dar fără a provoca daune misterului acelui semn. Exemplele sunt mai multe, dar voi da aici numai unul. În evocarea Maramureșului, iată ce crede scriitoarea, dincolo de tiparele de basm cunoscute: ”…vara maramureșeană are o culoare specială. Lumina de august spre septembrie, translucidă, prelinsă peste căpițele de pe dealuri în armonia lor cu munții, conturează silueta bisericilor de lemn, unice în Europa, făcând mai lesne legătura dintre pământ și lumea celestă”.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>Marian Dumitru: Statuia unei iubiri *)

De CLB

Nicu Doftoreanu – TANGOU CICLIC LA MALUL MĂRII

Motto :
Timpul este un reparator infailibil,
care tămăduieşte fără nici un leac rănile sufletului.
“O viaţă” de Guy de Maupassant (1850-1893)

Când am făcut curat în mine
Am regăsit puţin din tine!…
Şi-având curajul la-ndemână
Am încercat să-ţi dau de urmă,
Mergând,
ca gând,Patricia Hidalgo Rasarit1
la mal de mare,
Să văd un răsărit de soare,
Dar partea vieţii de-nceput,
Pe jumătate
E…TRECUT,
Aşa că uite: M-AM NĂSCUT!

Venim pe lume fără nume!
Săraci şi goi!
Parcă anume,
Pentru-a ne plânge cât de des
Am nimerit alt univers,
În care timpu-i liniar
Şi se comportă cam pervers,
Fiindc-a lăsat ciclul lunar,
De înainte şi-napoi…
Blocându-l clar pe cel din noi!
Abandonat,
…Bineînţeles

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian BOTEZ – SONETUL CELUI CARE A UITAT SĂ SE NASCĂ

ar fi fost o alinare să fiu viu

tandru să iubesc – să cânt – dansând stelar

povestind  – cui vrea s-asculte – câte ştiu

uluind pe trecători cu câte-un dar

 images

am uitat – al naibii – lumii să mă nasc

am ieşit din cântec şi iubire – trist:

mai de vază e-n pădure orice vreasc

decât plânsul meu de-amurg – în ametist

 

doar strigoi de zei mă poreclesc

sunt mai slab ca un zefir – nici nu plutesc

trec prin văi de umilinţi – vămi nu plătesc

 

dar nici nu s-opreşte luna-n loc – s-o ocărăsc…

…trec eonii-n zbor: cusut de veşnicie

am sălaş în hornuri – ce picanterie!

De CLB

Elena TRIFAN – ŞCOALA

Mi-ai absorbit întreaga viaţă,

Mi-ai răpit şi gânduri şi speranţă.

Trăiam în şi doar prin tine,

Uitând de viaţă şi de mine.

Nu ştiam că este sărbătoare,

Pregăteam lecţii şi corectam extemporale.

Mă străduiam să fiu mereu la cote nalteimages

Citind, scriind, uitând că am pe foc bucate.

Când venea ora de română

Visam la tot raiul din lume.

Idei curate de lumină,

Mari fapte izvorau din scrieri.

Poveşti şi gânduri, ghicitori,

Articole, proverbe, zicători,

Figuri de stil şi versuri înţelepte,

Pe toate le făceam pe îndelete.

Îţi părea rău că ora e prea mică

Şi n-aveai timp la o adică

Să îţi reverşi a ta învăţătură

Peste copilul dornic de-o minune,

Dar timpul hoţ te-a înşelat

Şi din lumină te-a furat.

Cunună grea pe cap ţi-a pus

S-o porţi încet către apus.

Rămâi, tu, şcoală, sănătoasă

Şi veşnic să fii norocoasă

De fete mândre şi feciori,

De profi şi profe iubitori

De-a cerului învăţătură

Şi de lumina cea mai pură!

De CLB

VALI IANCU – HAIBUN* (formă poetică japoneză) – Călătorind în Tunisia

Tunisia nu este doar o excursie exotică. Am găsit aici un amestec de orient şi occident. Peste ea au trecut în decurs de 3000 de ani fenicieni, romani,vandali, bizantini, arabi, spanioli, turci, francezi  care şi-au lăsat urme adânci în edificii şi cultură.

45%din suprafaţa ţării este acoperită de Deşertul Sahara, care a fost pentru mine principala atracţie turistică.

Sahara tunisiană începe cu choturi-lacuri sărate pe jumătate secate. Pe drumul dintre Tozeur şi Douz deşertul devine cer, orizontul se pierde în infinit. Ne oprim şi admirăm lacul sărat, secat Chott El Jerrid. Suprafaţa sa este formată dintr-o crustă de sare şi ascunde surse de apă subterană. Zona are o culoare roşietică datorită conţinutului bogat în fier. Cumpărăm trandafiri de deşert formaţi din nisip şi sare, cel mai frumos şi inedit suvenir din sudul Tunisiei.

Lacul Chott El Jerrid – Lacul Chott El Jerrid

din sare şi nisip vântul

a sculptat trandafiri

Continuam drumul şi ajungem la Douz, poarta Deşertului Sahara. Facem o plimbare între dune de nisip, călare pe dromaderi, după ce am fost costumaţi în beduini.

Dromaderii, unii în spatele altora, conduşi de cămilari tuciurii, cu ochi negri strălucitori ,înaintează chinuit pe un traseu denivelat, presărat ici,colo cu smocuri de iarbă. Deşertul parcă iţi pustieşte sufletul. 

 dromader

Om si dromader

agale printre dune –

cât pustiu, Doamne…

____________

*) Haibunul este un poem în proză concis, care în mod obișnuit se termină cu un haiku, ce continuă povestirea în proză, spunând nu ceea ce deja s-a spus, ci completând descrierea.

De CLB

Aberman Berthold-Tellu – TOAMNA

Anotimpurile schimbătoare sunt asemănătoare vieţii omului. Le traversăm intrând în iarna vieţii dar sperând într-o nouă primăvară. Cine nu-i recunoaşte frumuseţea unuia din anotimpurile anului? Natura, coloritul, liniştea, mustul şi pastrama, pentru o anumită generaţie melodia îndrăgitei interprete Margareta Pâslaru: ,,Lasă-mi toamnă, pomii verzi”… Recitim pentru a câta oară poeziile dedicate toamnei de scriitorii care i-au imortalizat frumuseţea şi farmecul: Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Rainer Maria Rilke, George Bacovia, Ion Minulescu, George Topârceanu, Jaques Prevert, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri,Tudor Arghezi şi mulţi alţii.Ne pregătim de iarnă şi cu nostalgie asociem sosirea toamnei cu metafora  precederii bătrâneţii. Niciodată toamna nu a fost mai frumoasă ca azi. Ajunşi la un număr de ani în acte, ce-i drept doar hârtii dar care consemnează nemiloşi trecerea noastră prin timp, aceşti ani, devin clari în minte şi în suflet dar cu repetabila întrebare şi nedumerire: când au şi trecut.Toamna singuratatii

Am petrecut sau doar am trecut prin viaţă bucurându-ne sau suferind deziluzia neîmplinirii iar acum, când am ajuns la toamna vieţii, când să culegem roadele primăverilor am început să trecem la capitolul uitare. Ceea ce vedem azi e puţin întârziat sau prea mult. Realitatea doare. De ce Doamne, odată cu puterea nu ne-ai luat şi poftele? Privind în trecut, nu sufeream mereu pomenita expresie ,,pe timpul meu”- iar azi folosesc aceeaşi expresie a bunicului. Sigur şi eu intru în contradicţii cu nepoţii  dar şi cu cei de vârsta mea, că prea sunt îngăduitor cu tinerii. Argumente sunt multe pro şi contra. Mă opresc doar a le aduce aminte cum reacţionam noi la vârsta lor. Chiar dacă-mi place să spun, ,,născut mai devreme”, sună mai frumos decât bătrân, momentul biologic este inevitabil oricât de mult am dori să-l ocolim. A sosit iubita toamnă. Am dăruit şi primit iubire (cât de greu îmi vine să mă refer mereu la timpul ce nu mai revine niciodată decât în alte forme) am dobândit şi grijuliu am păstrat  înţelepciunea şi încerc să-i trăiesc farmecul. Chiar când vin ploile încerc să înţeleg  că toamna nu înseamnă numai ploi sau zile senine. „Toamna” mi-a adus liniştea, surse de visare în zilele mai reci, de amintiri şi câtă dreptate a avut bunicul care-mi spunea :”Cine nu are tinereţe ,nu are nici de ce îşi aduce aminte la bătrâneţe”. Pe drept cuvânt ne punem întrebarea: merită să ne readucem în amintire
lucrurile depăşite? Ne pot aduce amintirile ceva încurajator? Răspunsul mi se pare a fi  în cele prezente, care ne pot spune mai mult despre un viitor posibil. Ne-ar ajuta melancolia? Ne este de folos trufia? Observ că celor care le merge bine devin trufaşi. Ce bine când acest defect se autocorectează în timp. Uneori simt cum vremea se face din nou frumoasă chiar dacă e mai rece atmosfera. A venit din urmă timpul celor care ne vor urma. Noi?  Între uitare şi memorie! Ca îmbărbătare, iubesc şi toamna cu frumuseţile amurgului. Recitesc din poezia „Emoţie de toamnă”! a poetului Nichita Stănescu: A venit toamna,/ acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac/ sau mai bine cu umbra ta.
>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ionel NECULA: ADRIAN BOTEZ – MONOGRAF AL POETULUI EMIL BOTTA

Cunoscutul cărturar adjudean, Adrian Botez, din claustrarea sa de provincial sortit anonimatului, ne scutură, iar, din amorţire, cu o carte care ar trebui să complexeze scrobita cercetare românească, cu ifosele ei direcţionare. Suntem în postmodernism, iar pe steagul său este înscris, printre altele, şi postulatul unui asalt al periferiei şi provinciei asupra unui presupus centru autocrat.

     Sigur, autorul nu se încolonează sub faldurile acestui drapel, nu se războieşte cu nimeni şi nu asaltează vreun centru cu pretenţii dispecerale, dar reabilitează provincia, reabilitează cercetările de geografie culturală posibilităţile intelectualilor ei de a se angaja în cercetări fundamentale, şi de a optimiza lucru bun şi temeinic aşezat, ceea ce decomplexează lumea cărturărească disipată prin ţară, în condiţii mai puţin prielnice cercetărilor serioase. Noul său volum Emil Botta – închinător înfrânt Eminescului…?! (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2015) este, mărturiseşte într-o succintă notaţie, cadoul autorului făcut municipiului Adjud redându-i-l astfel, din punct de vedere spiritual pe poetul său emblematic.  

     Adevărul este că poetul Emil Botta era scăpat din atenţia criticii literare, că opera lui, în linii generale a rămas fixată în ediţii princeps, de restrânsă circulaţie şi puţini critici s-au mai aplecat asupra vieţii şi operei lui – amândouă fabuloase şi de o originalitate sui generis. Dacă-i adevărat, şi este cu siguranţă, că importanţa unei localităţi este direct proporţională cu numărul şi importanţa personalităţilor pe care le-a furnizat societăţii şi istoriei, atunci Emil Botta împreună cu fratele său, actorul şi eseistul Dan Botta, reprezintă – are dreptate Adrian Botez – personalităţile emblematice, reperele locului şi mândria fiecărui adjudean. Sigur, ulterior, numărul oamenilor de cultură legaţi prin rădăcini sau prin alte fire ombilicale de ţinutul Adjudului se va îmbogăţi cu alte nume importante, dar fraţii Botta rămân stâlpitorii spiritului adjudean şi mă bucur sincer că s-a găsit, în sfârţit, cineva care să se aplece asupra lor, să-i supună unui demers hermeneutic şi să-i readucă în atenţia publică.

     Deşi nu este un om al locului, profesorul Adrian Botez s-a identificat cu toposul adjudean şi-a ridicat, atât cât îi stă în posibilitate unui om, nivelul vieţii spirituale locale, implicându-se sporitor, ca profesor şi ca redactor al revistei Contraatac, în toate problemele culturale ale locului – fapt recunoscut deja de comunitate, care l-a declarat cetăţean de onoare al Adjudului.Ultima sa ispravă livrescă, monografia poetului Emil Botta, este nu doar un cald omagiu adus poetului uitat şi puţin cunoscut, dar şi o patetică recunoaştere a integrării autorului în viaţa spirituală a comunităţii, în tradiţia şi în fondul de simţire al adjudenilor. Spre cinstea sa, administraţia municipiului a recunoscut efortul autorului şi-a găsit resursele necesare pentru editarea acestei lucrări, care nu-l reprezintă doar pe autor, ci legitimează însăşi dispoziţia spirituală a localnicilor şi contribuţia lor la constituirea patrimoniului naţional de valori.

     Cartea este, înainte de toate, o hermeneutică a poeziei lui Emil Botta, dar o hermeneutică harică şi laborioasă, cu mari descinderi bibliografice şi cu un simţ acut al perceperii esenţei. Cu ceva timp în urmă, autorul a publicat o monografie consacrată Mitropolitului Dosoftei, carte fundamentală pentru înţelegerea începutului literaturii noastre şi a locului ocupat de cinstitul părinte în devenirea culturii româneşti. Am remarcat atunci, în cronica ce i-am consacrat-o că autorul a luat creaţia eminesciană ca paradigmă şi ca reper pentru înţelegerea psalmilor lui Dosoftei. Este una din convingerile lui Adrian Botez că toată cultura românească trebuie raportată la Eminescu, iar Dosoftei n-a fost decât un precursor şi un vestitor al omului deplin din cultura românească.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB