februarie 3REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

Elisabeta IOSIF – MĂRŢIŞOR

Te leg prin alb, mereu, cu inocenţa mea.

Dezleg prin roşu, de deochi şi-o o stea,

Pe fruntea ta. În Martie îţi strâng din jur,1 Martie pe ram inflorit(1)

Dorinţa şi ardoarea mea. Şi-a zilelor din șnur!

 

Şi vine iarăşi clipa, ce calcă egal noaptea

În Echinocţiul slobod. Îţi mai citesc iar cartea –

Zilelor poeme… E-un Mărţişor din soare,

Iubirea ta – vioară! E ziua-n sărbătoare!

 

1 Martie, 2015

De CLB

ŞTEFAN DUMITRESCU – Cronica literară a cărților „Viața în zbor” și „Dincolo de resemnare”, de Berthold Aberman

aberman-bt2-xwb2Cartea „Viața ca un zbor” pe care am lecturat-o  prima,  (apărută la editura Napoca Star, Cluj Napoca, în anul 2015) este o carte de povestiri, 21 la număr, mai toate de dragoste, un fel de ”Decameron” mai mic, de lecturi plăcute. Vai, dar ce profunde, pline de o omenie inefabilă, de un parfum românesc inimitabil. Lecturându-i  patru cărți pot să spun fără să greșesc, și aici ne întâlnim din nou, că domnul Aberman este un scriitor al misterului feminin, al căutării, al adâncirii în misterul vieții. Delectându-ne cărțile d-lui Berthld Aberman ne-am dat seama că facem parte din aceiași familie de scriitori fascinați, intrigați obsedați de fenomenul misterului  feminin.  Expresia cea mai înaltă a existenței și a manifestării principiului feminin în  lume și în istorie fiind dragostea.  Cărțile d-lui Aberman te 2016-02-22_230717poartă la pas prin ceea ce am numi fascinanta geografie a misterului feminin. La orizont se văd cețurile și umbrele singurătății și ale bătrâneții, dar în momentul desfășurării acțiunii povestirea strălucește de irizări, de senzualitate, de mister și de ceea ce am numi un parfum discret al omenescului din ființa umană.  

     Cu fiecare povestire, unite de firul roșu al trăirii erosului ca dimensiune fundamentală a existenței,  înaintăm într-o  țară a iubirii, care poartă lumina și ceața misterioasă a sufletului d-lui  Berthold Aberman. Discret ca nuanța unui amurg, plin de delicatețe și de uimire sufletul scriitorului  umple ca o auroră boreală tot universul pe care îl nasc povestirile lui. În timpul acesta el își  continuă excursul  epistemologic către centrul și către esența Misterului care Femeia.  Căci  acesta este obsesia și ținta acestei călătorii artistice uimitoare, plină de poezie, de capcane, de metafore și de tenebre senzuale, iluminarea adâncului din ființa umană  Lecturând și a doua carte, romanul „Dincolo de resemnare” (apărut tot la Editura Napoca Star, şi tot în anul 2015. De altfel aceste două cărți pot fi privita ca una singură, romanul continuând cartea de povestiri) ne convingem de faptul că  scriitorul, autor al unui număr mare de cărți, în toate lucrările sale se află pe un drum al cunoașterii și al inițierii  pentru a ajunge în Adevărul din profunzimea vieții. Călătorie  începută încă din momentul venirii lui pe lume, și care trebuie să ajungă cândva în viitor la  iluminarea tainei iubirii. În toate cărțile sale domnul Berthold Aberman se află în interiorul unei Călătorii imaginare și reale totodată, în interiorul actului sacru al inițierii în tainele erosului, către epuizarea cunoașterii tainei care este Femeie și Dragostea.

      Lucrul acesta ni-l spune autorul încă din prima povestire a cărții „Viața în Zbor” (zborul fiind tot o metaforă a călătoriei, dar într-un plan superior), povestire intitulată semnificativ „Necunoscuta”. (Femeia văzută ca  un ținut mirific, necunoscut, a cărui cunoaștere nu o vom epuiza niciodată):  „Trenul se pusese în mișcare, lumina din compartiment era la faza mică, deci tocmai potrivită și,  privind spre bezna de afară, prin geam se vedeau doar luminițele de pe calea ferată, roșii și verzi. Privind derularea imaginilor cu acea calitate naturală a gestului, contemplând natura în ritmul monoton al roților de tren, în derularea lor înghițind kilometri, a ațipit”.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Drăghici Min – Primăvara

Primăvara

Ies la soare din stupine

Roiurile de albine,

Pe sub frunze de pădure2016-02-22_223132

Ici și colo viorele.

 

Pe la poale puii mici

                       de căprioare.

Vântul cald, clatină calm

Muguri verzi pe rămurele

Vor veni cârduri, mii

                     De rândunele.

 

Un bondar, pe aripioare

Ia căldura de la soare

Încă galben la culoare

Ziua, cald, ar vrea să zboare

Dar, așteaptă prima floare.

 

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela Căluțiu Sonnenberg, semnal de carte: ”Citiorul de control”, de Dr. Marian Nencescu

Editura Detectiv literar, București 2014

2016-02-22_003250Deunăzi, în timp ce vorbeam cu un critic literar prieten și coleg, am constatat că ne confruntăm cu aceeași problemă: muntele de cărți acumulate în scopul citirii. Drept pentru care – după cum mi-a mărturisit – dacă în urma citirii primelor pagini nu simte nimic, ei bine atunci renunță pur și simplu la lectură și trece la următoarea. Parcă mi-a mai venit inima la loc! E semn că nu sunt singura care optează pentru atac, atunci când nu se mai întrevede șansă pasivă de apărare. Pentru că nici eu nu stăpânesc tehnica cititului pe sărite sau în diagonală și nici nu doresc să o deprind.

Cu atât mai mare mi-a fost surpriza și bucuria să citesc, pe coperta ultimă a unei cărți primite recent, o promisune chiar mai frumoasă decât cea a strategiei vinovate a trecerii cu vederea. O citez aici: ”Când metodele și mijloacele literare au evoluat considerabil, când autorii înșiși parcă și-au pierdut autocontrolul, zvârlindu-se sinucigaș în oceanul nesfârșit al scrierii incontinente, sarcina lectorului de a identifica, din noianul de cărți primite spre evaluare, pe acelea capabile să-l satisfacă, să-l intrige sau să-l provoace este tot mai grea. (…) Nefiind critic de profesie, ci doar cititor de control, onest și tenace, am parcurs cu egal interes textele primite, încercând să disting, pe cât mi-a fost cu putință, sâmburele viu de creativitate, adevărul oricărei cărți.”

”Cititor de control, ce invenție grozavă!”, am exclamat. Exact omul care-mi trebuia mie! Am luat așadar în mână volumul de dimensiuni cuprinzătoare, compus din peste 400 de pagini de analiză literară densă, dar bine distribuită pe porții-pastilă, de doar câteva pagini pe fiecare autor, carte minuțios alcătuită și tipărită de editura Detectiv Literar, cu titlul ”Cititorul de control”, sub semnătura Domnului Marian Nencescu.

Începeam să nutresc speranța că poate totuși nu va fi nevoie să mă reîncarnez sau să mă clonez pentru a apuca să citesc tot ce mi-am dorit de ani de zile, toate acele nestemate literare la care mă uit la răstimpuri, jinduind după timp liber, dar care, cu siguranță, nu au cum să mai încapă în viața mea, cronologic și biologic limitată.

Și autorul nu m-a dezamăgit! Încă de la prima privire aruncată în sumar am realizat că erau acolo exact numele pe care îmi doream să le revăd: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Neagu Djuvara, Caragiale, Ion Caraion, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Unamuno, George Astaloș, Brâncuși și Maria Tănase, Mircea Cărtărescu, Fănuș Neagu, Petre Țuțea, Mihail Diaconescu, Artur Silvestri, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Emil Lungeanu, Emil Cioran, George Astaloș, Corneliu Ostahie, Gheorghe Păun, Paula Romanescu, Păstorel Teodoreanu, Otilia Cazimir și mulți, mulți alții, surprinși parcă în fotografii la minut, în articole scurte și la subiect, pline de inedit, dar fără risipă de amănunte.

Covârșitorul volum de informație din și despre literatură, nu arareori cu dedesupturi surprinzătoare (ca de exemplu ”cazul” manuscriselor lui Cioran, scoase la licitație ca printr-un miracol, salvate literalmente de la maculatură într-un moment de ispirație al menajerei) m-a impresionat. Dar mai apoi, trecând la lectură, ea m-a încântat nu doar sub aspect cantitativ, ”non multa, sed multum”, prin stilul direct, curat și frumos, fără acolade și paragrafe de umplutură. Conține portrete de autori deosebit de utile, dar și frumoase, cu miez.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Maria Filipoiu – SĂRBĂTOAREA IUBIRII ÎN MITOLOGIA POPULARĂ

Zâna Primăvară

-baladă iubirii-

 

Zâna Primăvară vine image1

Îmbrăcată în petale,

Peste munți, văi și coline

S-aștearnă covor de floare.

 

Lăcrămioare de iubire

Așează-n mărgăritare,

Iar cu-a cerului privire

Toarnă albastru-n cicoare.

 

Din privirea-i de smaralde

Umple câmpul cu verdeață,      

Când dorul soarelui arde

Păpădia-n dimineață.

 

Scutură nori de petale                      

Peste pruni, cireși, narcise…

Iar de-a iubirii chemare,

Leagănă dorul în vise.

 >>>>>>>>>>>>>

De CLB

ELISABETA IOSIF – PUNTEA CARE UNEȘTE LUMI SPRE SATUL NATAL

FOTO Elisabeta IOSIF februarie 2016 fb 1Întotdeauna o carte închide în sine un secret. Cartea aceasta cuprinde în universul său suferințe, doruri și iubiri, de mult știute, izbucnite în vers, precum durerea nașterii unui mugur în primăvară.

Volumul de poeme ”Între iubire și ură” este o pledoarie a întoarcerii la origini – este harta drumului spre revenirea spre satul natal, un ghid al lumii poetului Sorin Șirineasa – este un dor permanent de prispa casei, de clipa revederii, de poteca din aduceri aminte, care: ”călăuzește poetul spre satul natal/ milioane de sori pe-un spic,/ miriștea, iată, face semn cu inima,/ sărutând cerul” (pag. 102 ”Tot cerul”), aceeași potecă din ”Flori de mac”: ”la macii dați în foc domol/ s-au răsucit potecile,/ îngenunchez în ariniște, amețit de/ mirosul alcoolic de lumină./ târziu, umbra timpului,/ lăsată peste sat,/ acoperă dâra șirului de cocori,/ stinsă în inima mea…(pag. 10). Gândurile de dor și iubire din acest volum bilingv (român-englez) sunt precum cocorii – vestitori de o nouă viață: ”Se întrevăd cocorii/ vino mai repede iubito/ și dăruiește-ne/ miracolul iubirii” (Va înflori viața mea” pag.152) dar și prevestind o „ Scurtă apocalipsă”: „cad frunze ruginite peste tot, pletele salciei sunt doar nuiele,/ pe țarină dispare lent această toamnă/ cu aripi de cocori în vele (pag. 78). Precum o călătorie inițiatică, drumul spre satul natal se face printr-o punte sau pe un pod, simbolul trecerii, unde totul se identifică mereu cu locul natal, care devine o axă a lumii poetului, el fiind constructorul și podul însuși ”ca mediator între cer și pământ”: ”primăvara a izbucnit prin ramul de vișin,/ Isus trece puntea spre moară,/ în lampă pâlpâie gândurile mele/ de sub sprânceana nopții scrutează luna” (”Cântec” pag. 6). Numai el, poetul, poate uni lumi, găsind acea cale spre satul părăsit: ”sub alungirea mâinii tale/ mă scurg, Luncavăț însorit,/     întoarce-mă/ te rog din cale, spre satul meu natal și părăsit”. (”De dor”, pag. 18) și pentru ca sinele poetului din această lume să nu se piardă există și acea ”Credință”, care duce mereu spre același loc: ”Șoapte se pierd în lung de iaz/ prearisipind o rugăciune,/ val după val, lumina năvălește/ peste scheletul nopții de tăciune” (pag. 54), călăuzind spre acel univers al copilăriei și al armoniei , care nu mai este asemănător satului coșbucian, ostentativ idealizat, ci un spațiu marcat, pe cale de dispariție. De aici apare obsesiv ideea răzbunării amintind de Octavian Goga:”Atâtea veacuri umilite/ Își gem strivita răzbunare (”În codru”) și motivată istoric precum Arghezi, în poezie acumulându-se neîmplinirile : ”Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor”(Testament). Pentru Sorin Șirineasa ea vine ca ”Noaptea judecății” : ”o să pieriți ca orice ticăloși,/ flăcări demonice vă vor încinge/ topindu-vă răul satanic – / atunci în Șirineasa mea va ninge.”(pag. 192). Și cum ”ideile evoluează sub condei”, cum spunea Arghezi, în ”Șoaptele” poemului, Sorin Șirineasa știe că: ”de-a lungul drumului/ s-au deschis toate porțile, / curțile și-au părăsit casele/ adunându-se smerite/ pe malul Luncavățului,/ ploaia se pierde în pletele sălciilor (pag. 216), scriind mereu ”versuri de împotrivire”ca în ”Poemul sfidării voastre”: dealul se ține scai de mine,/ valea mă urmează docilă,/ luceafărul e-n gaura din geam, satul mă îmbrățișează cu arinii./ măceșii au ațipit,/ amurg domol, Isus trebuie să vină…Și – ca într-o sărbătoare românescă –   justificând afirmația lui Mircea Eliade, că dacii își spuneau lupi, simbolic vorbind despre semnificația sa inițiatică, presupunând înfrângerea groazei față de animalul ce trebuie îmblânzit, se sugerează și eliberarea. Mircea Eliade afirma, că poporul român pare ”născut sub semnul lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, emigrărilor”. Iar în poemul ”Istorie” (pag. 12) Sorin Șirineasa adâncește ideea: ”fiorul îndepărtatei Dacii,/ poetul Sorin,/ din colțul gurii/ își flutură curcubeul/ prin saltul lupului…”

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Razvan Ion Şerbu – Plecarea zeilor

În negurile nopții, acolo unde se îngemănează pădurea cu marea și fac adeseori un schimb de locuri, o luntre călca tăcută valurile. În ea sclipeau trei oameni de marmură. Lumina rece le oferea măreția tainică a nopții. Trei zei, trei chipuri, trei lumini. Delfinii îi împingeau domol, făcându-le potecă până departe, în apus, acolo unde e de nepătruns.

Un dulce chip de fată, cu ochii mari și curioși, se sprijinea pe-o piatră. Mâinile-i argintii îmbrățișau în liniște neantul, iar spuma mării îi cresta, pe piele, diamante reci. Frumoasa fată doar o coadă avea, în schimb, în pieptu-i două inimi îi băteau. Așa fusese de la început.
Zeii treceau, nemuritori și reci, căldură doar din cer primeau, atunci când Soarele râdea, în rest, șoptea doar sfânta și neprețuita lor tăcere.
Un vrăjitor privea întreaga scenă de pe mal cu zâmbetul ascuns în palme. A dat din mâini încetișor și-a apărut minunea – un curcubeu în plină noapte. Fetița s-a cutremurat atunci. S-a scufundat adânc în mare. Știa că viața-i de copilă s-a sfârșit. Acum era femeie. Iubire grea avea de dat, precum se varsă norii, când se lovesc de-un munte înalt și nu mai pot a trece.
Zeii au tresărit uitându-se pe cerul colorat. Până și barca s-a oprit din drumul ei de fier. Apoi, delfinii au sărit și au plecat spre nori, lăsându-i pe bătrânii zei, muți, inutili și goi.
A doua zi, o inimă și-a dat fecioara pentru cel mai mare dar – două picioare și un scut.
În apropierea ei, pe malul mării, în fața unei căsuțe luminoase, o mică masă odihnea. Două scaune, două cești, o singură persoană. Pășind încet, nesigură, pe noile-i picioare, frumoasa naiadă se apropia, privind la vrăjitor.
Clipe lungi, eternități mărunte, se așezară între ei. Un viitor atunci năștea, precum murea trecutul.
– Un ceai? șopti acesta.
– O inimă, o viață și un ceai, zâmbi femeia.
– Două inimi, multe vieți și un ceai, oferi bărbatul cu ochii priponiți pe chipul ei.
Cu prima sorbitură începu eternitatea.
Apoi, în ochii ei, apăru viitorul.

De CLB

Elena BUICĂ – SCRIITORUL MUZICIAN MARIN VOICAN – GHIOROIU

MARIAN VOICANGândul se îndreaptă spre acest om deosebit pentru că l-am apreciat de la bun început pentru starea de spirit care se degajă din creaţia sa îndreptată spre frumos, deschizând drumul spre trăiri înalte, spre speranţe, visări şi înfăptuiri fără urâţenie şi fără răutate.  

I-am remarcat creaţiile muzicale, literare, dar şi merituoasa activitate pe tărâm cultural în care a prins viaţă o lume diversă, complexă, stratificată, nuanţată, în care se intersectează trăirile proprii cu cele ale personajelor şi ale cititorilor. Sunt frumuseţi care vor învinge vremelnicia prin nota lor foarte variată, când sobră, când jovială, când satirică, dar întotdeauna încărcate de sens profund. Deşi creaţia sa se află pe planuri diferite, autorul glisează cu uşurinţă unindu-le prin spiritul subtil de observaţie în care îşi pune amprenta personală.

Partea cea mai valoroasă a creaţiei sale o constituie preţuirea pe care o arată folclorului autentic, dar şi întoarcerii în timp şi spaţiu pentru a da viaţă personalităţilor care ne definesc cultura sau arta naţională, precum şi disponibilitatea de a crea atmosfera unei epoci. Evocarea în versuri a lui Anton Pann şi a epocii sale în revista umoristica într-un act ” Cu Anton Pann în cârciumioară la Deşliu” , sunt pagini de antologie. De asemenea, e măiestrit prezentat un episod de iubire mai puţin cunoscut între pasărea măiastră a cântecului românesc, Maria Tănase şi sculptorul care a fost atins de aripa geniului, Constantin Brâncuşi, „Ne vedem la Paris”, dramă într-un act şi trei tablouri. Creator de atmosferă, se remarcă evocând în versuri universul lumii omului de rând din perioada interbelică, o lume oglindită cu multe apucături izvorâtă din prăvalia unui frizer dintr-un oraşel provincial – ,,În Mizil, la Bimbiric”.

Dar cea mai intensă activitate a sa a fost cea a condeiului său pus la lucru şi acesta a aşternut frumoase creaţii din lumea muzicii populare, ca şi când au fost izvorâte din vatra satului, a cules sau a prelucrat nestemate folclorice, reuşind să ne transporte „În grădina Raiului folcloric”, aşa cum frumos şi-a intitulat un valoros volum de culegeri de cântece din minunatul nostru folclor. La toate acestea mai este de adăugat valoarea unor activităţi de organizare de spectacole şi concursuri naţionale de primă importanţă. Şi pentru că bunul Dumnezeu i-a dat atâtea daruri, ca să le poată bine valorifica, i-a hărăzit şi o frumuseţe de soţie, pe Rodica Anghelescu, înzestrată cu glas de ciocârlie, argument temeinic pentru a fi angajată ca prim-solistă a Ansambului “Ciocârlia” al MAI. Astfel, prin glasul ei, cântecele şi poeziile lui îşi iau zborul spre sufletele oamenilor şi au ajuns să fie răsplătite cu premii valoroase.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez – PORUMBII CERUL DE MĂTASE-L SCRIU

porumbii cerul de mătase-l scriuADRIAN BOTEZ

cu îngerescul cântec de plecare

ecoul zimbrilor-voivozi de-acum îl ştiu

patria-ţi porţi – sfinţită – în spinare

 

să nu te plângi de răstigniri şi ruguri:

tu să doineşti în bătălii creştine

şi de ne cred doar boii buni din juguri

să simtă pleasna-arzându-le în vine

 

Hristoase înnoptând sfios la strungă

toţi îţi vom fi apostoli adierii:

mai zboară câte-o pasăre a serii

 

dar noi râvnim strămoşii să ne-ajungă

…fără de sfatul boieresc  – noi azi

am fi doar umbra asudată de sub brazi…

***

De CLB

,,Serată” – Matthias Politycki, Germania (Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg)

Întreaga seară astăzi ai părut

atât de prețioasă și fragilă,

în mijlocul mulțimii ghiftuite

ce petrecea din plin, pe săturate.

 2016-02-22_000649

Subțire, înspăimântător de efemeră

înconjurată de preaplină și-ndesată

sete de viață hulpavă,ce zgomot!

Eu m-am temut că tu, inevitabil

Vei pâlpâi din ce în ce mai slab

tot mai plăpândă, palidă și stinsă

sub ochii mei ce licăru-ți tăcut

îl vor zări, plecând de pe-astă lume

prin care ai trecut așa firesc.

.

Iar cotcodacul cel viclean

al Doamnelor, el ar rămâne, pălăvrăgeli

de Domni, de parcă adineaori

întradevăr nimic nu s-ar fi-ntâmplat.


Matthias Politycki, Germania (1955-)
Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: „Das irre Geglitzer in deinen Blick“(*”Licărul nebun din privirea ta”),
Editura Hoffmann und Campe, Hamburg 2015

De CLB

,,Niciodată Singur” – Francisco Alarcón (Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg)

Mereu2016-02-22_000516

acest mângâietor
vânt

acest Pământ
șoptind
la picioarele noastre

această nemărginită
dorin
ță
de a fi

iarbă
copac
inimă

***

Pământ

 

Poezii și fluturi
zbura
ți cu aripi
peste orice frontieră

 

Francisco Alarcón (Mexic, 1954-2016)
Traducere Gabriela Călu
țiu Sonnenberg
Din: Flor y Canto – Flori și Cânt– Bláth agus mhrán

***

Nunca solo//siempre/este Viento/acariciador/esta Tierra/que nos susurra/
a los pies/este anhelo/desmesurado/de ser/pasto/árbol/corazón
Tierra/Poemas y mariposas/con alas sobrevuelan/cualquier frontera


* Poetul mexican Francisco Alarcón a scris 20 de cărți, inclusiv în limba Nahuatl, limba toltecilor și aztecilor, popoarele indigene originare ale Mexicului zilelor noastre.

De CLB

Al Florin ŢENE – MITUL EDENULUI ÎN UNIVERSUL POETIC AL SECOLULUI XX

TENE Florin3Această lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană, cu sensurile, semnificaţiile conceptului de Paradis, Eden sau Rai, inclusive cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană, Marea Nordului, oceanul Atlantic, până în Munţii Urali. Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut.

În contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în „Scriitori români de azi”, a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri. Prin construcţia psihică a omului, natura existenţei este duplicitară şi conflictuală, iar profilul spiritului său creator analizat, cum prisma descompune lumina – ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură, discontinuă, ce trebuie continuată, exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile limite inspiraţia ca hazard. Orice mare creaţie de cultură, cum scria Nichifor Crainic în „Nostalgia paradisului”, e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre.

Există la omul European, şi mai ales la poet, o nostalgie  a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului, iar poezia este salvarea particularului în universal, a trăirii clipei în eternitate, căci frumuseţea poetică aspiră spre inefabil, spre climatul superior, din ale cărui grădini paradisiace s-a fărămiţat, cândva. (Nichifor Crainic-Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Bucureşti, 1987, pg. 526/527).

Se observă la poeţii europeni că nu toţi percep şi simt edenul în acelaş mod şi sens. Dacă pentru unii este spaţiul fericirii supreme, pentru alţii este efortul intelectual şi fizic care, în final, creează euforia paradisiacă mult visată.

Poezia europeană prin reprezentanţii ei de seamă proiectează fiinţa omenească între lumina paradisului şi întunericul iadului, ca beznă a neputinţei, acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veşniciei şi infinitului. Insă de la începuturile ei poezia europeană îşi are originile în imnurile cultice şi odele pindarice. După explozia romantică orice regulă clasicist-abstractă este abolită în numele apropierii de natură, ca fenomen edenic, pentru recâştigarea naivităţii originare a poetului;însă nu peste mult timp, parnasianismul va preconiza ca sursă de inspiraţie nu realul, ci artificialul creat de poet, poezia însăşi. Paul Valery, în acest context aşează imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poesis-ului, avertizându-ne acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil, şi de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese, nici n-a văzut în limpedele aer a construcţiei ce nu este acolo, acela pe care nu l-a bântuit ameţeala îndepărtării de un ţel, neliniştea de mijloace, previziunea întârzierilor şi-a deznădejdilor, nu a cunoscut edenul imaginar. Unii poeţi europeni văd edenul în imaginea tulburată de posibil, aşa cum după Valery, logica imaginativă specifică ochiului de creaţie poetică reprezintă o singură însuşire a lucrurilor şi le evocă pe taote celelalte.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Mihai GHIUR – Făclia iubirii

Făclia iubirii

Când voi pleca îţi las iubirea

Păstrată-n suflet cu mult dor,

E zborul şoimului spre piscuri,

E-un râu năvalnic din izvor.

 2016-02-22_213251

Puterea ei e-n focul sacru,

Ce arde pentru veşnicie

Văpăi încinse-n două inimi,

Ce dau o singură făclie.

 

Dar zborul nostru n-a fost lin,

Ci a trecut şi prin furtună,

Când noi uniţi într-o făptură

Ne-au strâns, cum apele se-adună.

 

Iar de va fi sa-mi uiţi iubirea,

Să laşi făclia peste vreme

Ca şoimul cel cu aripi frânte,

Cu ţipăt jalnic să ne cheme.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Semn de carte – ,,Orice semn este o insulă” de Elisabeta Iosif

Orice om este o insulă plutitoare pe valurile vieţii. Dar orice insulă înstâlpită     într-un pământ sfânt este o Catedrală a Istoriei unui neam, depozitară de vestigii nemuritoare, daco-române, în cazul de faţă.Coperta-ORICE-SEMN-ESTE-O-INSULA-300x207

Memorabila noastră călătorie începe printr-o legendă: o fiică a Romei, doritoare să-şi revigoreze neamul a venit tocmai la poalele Muntelui Măgura, sălaş al dacilor liberi, să se unească, prin iubire, cu un cioban dac şi să dea încă o strălucită personalitate: pe Galerius. De aici ajungem la Templul – Universitate Dacică – Sarmizegetusa Regia, pentru a ne limpezi cugetul şi însenina sufletul prin vibraţiile, mereu active, din rădăcinile neamului nostru milenar.

Pornim către Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia şi Potlogi; la Mogoşoaia ne întâmpină pictoriţa Maria Constantinescu, înconjurată de tablourile sale dintr-o încântătoare expoziţie şi discuţia se încheie cu aprecierile artistei despre tradiţia românescă în pictura pe sticlă; la Potlogi ne-a întâmpinat regizorul Dan Nasta, care îşi punea în operă proiectul de reconstituire şi punere în circuitul cultural a acestei curţi domneşti. Discuţia a avut loc în Tinda raiului. Ne oprim, o clipă, la Comana, loc bântuit de spiritul inconfundabilului Vlad Ţepeş, apoi ne purificăm la Tîrgu-Jiu, în sanctuarul dăltuit de Constantin Brâncuşi în cremenea Timpului.

Plecăm pentru un scurt sejur pe malurile Senei, la o ceaşcă de cafea, prin aburii căreia retrăim câteva pagini de Istorie a literaturii universale. În locul acesta veneau la o şuetă sau pentru a lucra: Hemingway, Gide, Malraux, Sartre, Moravia, Umberto Eco şi mulţi, mulţi alţii. La poalele Munţilor Căpăţânei ne oprim pentru o vizită la Complexul monastic Hurezi, ctitorie tot a Domnului Brâcoveanu.

Trecem, apoi, prin porţile de lemn ornamentate cu simboluri ale Maramureşului şi ajungem în Centrul Universului, la Bisericile de lemn cu turla-săgeată proptind oglinda cerului.

Facem un salt şi suntem potopiţi de ploaia florilor de tei, când ne-a prins Sara pe deal, în Copou, murmurând în glas cu poetul: Floare-albastră, floare-albastră!…

Totuşi este trist în lume. Cu iuţeala gândului ajungem în patria argheziană, tocmai când poetul psalmodia Sunt atât de singur, Doamne, şi pieziş. Dar, peste un moment, la o ceaşcă de ceai, trimitem un gând şi poetului necuvintelor. Trecem, în fugă, pe la Hanul lui Manuc, să-i aducem un salut prinţului Cantacuzino şi… Iată-ne la Ocna Sibiului, în Templul dintre ochii pământului, de unde ajungem în inima Transilvaniei, la Insula Tulnicăreselor. Ne-am așezat, pentru o rugăciune, la Mănăstirea Caraiman, de unde, mai departe, am fost poftiţi la un Festin magic de Crăciun în Maramureş. Călătoria s-a încheiat în zilele de primăvară, pe plaiurile dulcei Moldove, cu tradiţii româneşti în Sărbătorile Pascale.

Cartea aceasta este un florilegiu de reportaje-eseu. Autoarea, doamna Elisabeta Iosif, poartă, în genă, harul poetic; este un om de radio, prin vocaţie, cu o bogată experienţă; un om de cultură cu o paletă remarcabilă în varii domenii, o demonstrează felul în care foloseşte citatele. 

Iată un scriitor important printre confraţii contemporani. Cartea, apărută la Editura Betta, beneficiază de o prefaţă într-o aleasă ţinută, semnată de domnul Ştefan Dumitrescu şi o postfaţă la aceleaşi cote semnată de domnul Geo Călugăru. Orice semn este o insulă, o carte care trebuie citită şi recitită.

Această carte poate fi o Casetă cu bijuterii inestimabile din metale  foarte rare, încrustate cu briliantele perenităţii.

Dorel Vidraşcu

De CLB

Aureliu Goci – Tradiţia poeziei patriotice reactivată pe pământ american

Curios este că în poezia lui Virgil Ciucă, autor care se declară ateu, tocmai raportarea la Divinitate şi continua folosinţă şi explicitare a conceptelor şi simbolurilor creştine constitue substanţa semnificativă şi definitorie. Dacă analizăm numai titlurile cărţilor sale, descoperim că toate , fie explicit ori numai simbolic, presupun o referinţă sau aluzie creştină. Un al doilea aspect care trebuie subliniat ar fi apariţia compactă a volumelor sale – cinci cărţi, cinci ani, toate la editura Semne: Blestem străbun 2007; Versete dumnezeieşti 2008; Pierdut în lume 2010; Chemarea la judecată 2012; Condamnarea 2013 şi faptul rarisim de a debuta la vârsta de 70 de ani! Sigur, versuri va fi scris autorul în intimidate de când se ştie, poate chiar de la 7 ani, lucru care s-a mai întâmplat şi la alţi debutanţi întârziaţi.

Versificaţia dezinvoltă îl fură deseori pe autor care acumulează neologisme încă neasimilate de experienţa vorbitorilor şi scriitorilor de limbă românească (de exemplu autorul rimează “vieţii” cu “ambiguităţii” ceea ce nu este greşit, dar nu se face recomandabil!).

Ştiind că autorul scrie versuri româneşti în autoexilul din USA prima întrebare care ni se impune ar fi: care este diferenţa creaţiei sale faţă de poezia care se scrie acum în România?Răspunsul final, fără putinţă de greşeală, ar fi –niciuna. Sigur, cu anumite nuanţări şi explicaţii punctuale. Folosind o limbă românească uzuală, comună, şi marcat de poetica traditionalistă a formulării identitare, poetul uneori începe admirabil poemul, dar îl încheie cam derizoriu, în anecdotică pură, chiar dacă în stilul neaoş moralizat a lui Marin Sorescu. Dacă e vorba de o evoluţie interioară, discretă, intimă, putem analiza două texte întâmplător puse faţă în faţă: “Pasăre măiastră”(cu indicaţia North Carolina 5 aprilie 2004) pag. 96 şi “Pădure nebună” (cu indicaţia Buziaş, august 1964) pag. 97 (din volumul “Blestem străbun”).

Aceeaşi viziune a lumii, aceeaşi complexitate filozofică, aceleaşi dinstincţii stilistice! Într-o diferenţa de patru decenii. Aceeaşi plângere monotonă a surghiunitului, a desţăratului şi filozofia alienării marchează şi textele din al doilea volum ”Versete dumnezeieşti”, apărut la scurt timp după primul. Nu s-a schimbat nimic nici în structura poemului: un titlu surprinzător sau incintant, versurile scurte, bine ritmate.

O ultimă strofă cu valoare moralizatoare şi în final datarea şi localizarea textului, de exemplu în formula “Woodhaven, New York, 29 dec. 2007 , ora 4 dimineaţa”. Un lucru curios întâlnit aici: poetul închină un text criticului M.N. Rusu (aflat şi el în exil) şi nu criticul scrie o exegeză despre poet, cum ar fi firesc.

Acelaşi patriotism afirmat răspicat şi o mare vigoare a tragismului în paralel cu diatriba pamfletară împotriva forţelor oculte care domină cu viclenie lumea şi care şi-au propus să imbecilizeze popoarele de bună credinţă. Un poem ca Geneza reia tema cosmogonică dragă autorului şi cu influenţe care pornesc clar din poezia lui Mihai Eminescu. Fără nicio pregătire prealabilă, cititorul descoperă în autor un militant politic, un acuzator, un vindicativ care nu ezită să verifice atât cotidianul infectat de mârşăvie şi necredinţă, dar si problemele fundamentale care se dezbat în Parlament. 

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Nicu Doftoreanu – Tangou ÎNTRE DOUĂ LUMI

Motto

Trupul şi-l păstrează cel făptuitor

Spre-a-nvăţa ce-i moartea…Celor ce nu mor

Mantaua –Petru Solonaru

Volumul Tetradele – Ed. Contact Internaţional 2013

 

Cu gândul de a defini

de unde poate proveni

Momentul critic în credinţă,

   Degust etape de…căinţă,

Sperând a reveni plăcut

asupra timpului pierdut

Spre-a-i da dorinţa de-nceput!

Dar asta-i tot ce-mi amintesc

În clipa-n care regăsesc

Misterioasele priviri

Promise-n tandre potriviri!

Aşa că mă opresc un pic

De frică să nu stric nimic

Atunci când nimbul face schimbul

De la carnal înspre astral,

 >>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Patru haiku-uri și o sculptură de Satish Gupta, India

Din copacul Bo

o frunză aurie se desprinde

– meditând

la jumătatea aerului
Anuradhapura, Sri Lanka

***2016-02-21_235839

Apă curgând,

fără timp pentru a cugeta

la bolovani inegali

Kyoto, Japonia – Kashmir

***

În cerul de chihlimbar

un stol de gâște sălbatice,

cea mai tânără

– afară din ritm

Kamakura, Japonia

***

 

Contemplând liniștea

în sala de rugăciuni,

până și fluturele

– întrerupe fluturarea
Mandalay, Birma

Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg

* În Budism, copacul Bo sau Bodhi este considerat sfânt: la umbra lui, Buddha a cunoscut iluminarea.
** Sculptura lui Satish Gupta va fi dezvelită pe 31 ianuarie la Oberoi, în Gurgaon, India.

De CLB