Al Florin ŢENE – MITUL EDENULUI ÎN UNIVERSUL POETIC AL SECOLULUI XX

TENE Florin3Această lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană, cu sensurile, semnificaţiile conceptului de Paradis, Eden sau Rai, inclusive cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană, Marea Nordului, oceanul Atlantic, până în Munţii Urali. Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut.

În contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în „Scriitori români de azi”, a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri. Prin construcţia psihică a omului, natura existenţei este duplicitară şi conflictuală, iar profilul spiritului său creator analizat, cum prisma descompune lumina – ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură, discontinuă, ce trebuie continuată, exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile limite inspiraţia ca hazard. Orice mare creaţie de cultură, cum scria Nichifor Crainic în „Nostalgia paradisului”, e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre.

Există la omul European, şi mai ales la poet, o nostalgie  a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului, iar poezia este salvarea particularului în universal, a trăirii clipei în eternitate, căci frumuseţea poetică aspiră spre inefabil, spre climatul superior, din ale cărui grădini paradisiace s-a fărămiţat, cândva. (Nichifor Crainic-Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Bucureşti, 1987, pg. 526/527).

Se observă la poeţii europeni că nu toţi percep şi simt edenul în acelaş mod şi sens. Dacă pentru unii este spaţiul fericirii supreme, pentru alţii este efortul intelectual şi fizic care, în final, creează euforia paradisiacă mult visată.

Poezia europeană prin reprezentanţii ei de seamă proiectează fiinţa omenească între lumina paradisului şi întunericul iadului, ca beznă a neputinţei, acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veşniciei şi infinitului. Insă de la începuturile ei poezia europeană îşi are originile în imnurile cultice şi odele pindarice. După explozia romantică orice regulă clasicist-abstractă este abolită în numele apropierii de natură, ca fenomen edenic, pentru recâştigarea naivităţii originare a poetului;însă nu peste mult timp, parnasianismul va preconiza ca sursă de inspiraţie nu realul, ci artificialul creat de poet, poezia însăşi. Paul Valery, în acest context aşează imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poesis-ului, avertizându-ne acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil, şi de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese, nici n-a văzut în limpedele aer a construcţiei ce nu este acolo, acela pe care nu l-a bântuit ameţeala îndepărtării de un ţel, neliniştea de mijloace, previziunea întârzierilor şi-a deznădejdilor, nu a cunoscut edenul imaginar. Unii poeţi europeni văd edenul în imaginea tulburată de posibil, aşa cum după Valery, logica imaginativă specifică ochiului de creaţie poetică reprezintă o singură însuşire a lucrurilor şi le evocă pe taote celelalte.

>>>>>>>>>>>>>

Reclame
De CLB

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s