martie 223REDACTIA 22

Reclame
De CLB

O Uniune cu o nouă viziune

FOTO Gala premiilor UZPR 1486_10201537216869616_5850795911682323722_nUniunea Ziariştilor Profesionişti a intrat într-o nouă etapă, cea a întineririi rândurilor sale şi a unei proiecţii reîmprospătate asupra legăturii jurnalismului profesionist, reprezentat de Uniune, cu ţara şi cu lumea. În numele acestor deziderate, UZPR a iniţiat o serie de manifestări care au fost puse în lumină cu prilejul festivităţii acordării Premiilor pe anul 2015. Este vorba în primul rând despre proiectul de excepţie intitulat „Eminescu jurnalistul”, o serie de serate care au devenit tradiţie, manifestări de calibru, „comunicări din spiritualitatea eminesciană, teme pe care Eminescu le-a lăsat spre dezbatere generaţiilor care vor veni”, după cum a punctat Doru Dinu Glăvan, preşedinte al UZPR. Totodată, Premiile „Eminescu ziaristul” se conferă în fiecare an în data de 28 iunie, onorându-i pe cei care care studiază activitatea jurnalistică a marelui poet român, în sprijinul ideii că jurnalismul este un domeniu al creaţiei.FOTO Gala premiilor UZPR foto Valentin Tigau
UZPR editează, de asemenea, revista lunară „Cronica timpului”, ajunsă la nr. XIV, prin contribuţia membrilor Uniunii. Este o publicaţie de cultură şi educaţie civică, promovând performanţa jurnalistică, într-un format deosebit. La rândul ei, revista „UZP”, nou apărută, este un proiect de anvergură, o platformă de dezbatere deschisă tuturor ziariştilor de vocaţie, care expun întreaga problematică a jurnalismului contemporan, intern şi extern, reperele profesionale şi de utilitate publică ale profesiei, într-o prezentare grafică de excepţie.
Gala Premiilor UZPR 2015 s-a bucurat de prezenţa printre invitaţi a numeroase personalităţi din presă, cultură şi mediul academic, fiind un eveniment de anvergură, pe larg reflectat în mass-media.FOTO Gala Premiilor UZPR - Elisabeta IOSIF Premiul de excelen_ă

Carol Roman (revista „Balcanii şi Europa”): „În anii 50, când am intrat la «Scînteia tineretului», eram cel mai tânăr ziarist din breaslă. Astăzi sunt denumit «decanul de vârstă» al presei româneşti. Voi continua să promovez şi să susţin, aşa cum am făcut în toţi aceşti ani, acurateţea şi limpezimea limbii române în presă”.

Elisabeta Iosif (Revista „Cetatea lui Bucur”): ”Ne îmbogățim viața cu ceea ce creăm pentru noi și pentru ceilalți, cu ceea ce credem, că trebuie să lăsăm mărturie generațiilor viitoare. Sperăm, că efortul nostru creator într-o revistă de literatură, arte, carte nu este în zadar. Premiul este în aceeași măsură dedicat tuturor colaboratorilor acestei publicații de cultură.FOTO Gala premiilor UZPR

Simona Nicoleta Lazăr („Antena satelor”): „Dedic acest Premiu colegilor mei, împreună cu care vom face paşi frumoşi în viitor”.

Valentin Ţigău („Radio România”) – „Scotocim, cercetăm, aducem la lumină adevăruri, căutăm valori. Munca noastră constă în a-i face pe veterani să vorbească, în numele istoriei”.

Bogdan Ghiţulescu („TVR”) – „Avem nevoie de o Uniune a Ziariştilor puternică, cu voce autoritară, care să ne ţină uniţi”

Cristina Munteanu („Antena 1” Piteşti) – „Avem relevanţă în comunitate, care este foarte preocupată de cultură, educaţie şi valoare”.                                     

Roxana Istudor

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG – LAS FALLAS DE VALENCIA

Dacă disciplina fiesta s-ar preda prin facultățile Spaniei, profesorii cei mai buni ar fi de bună seamă valencieni. Nicăieri altundeva nu se practică pompa fără restricții și risipa întru amorul artei ca la vestitele Fallas de Valencia. Pe cine să mai mire faptul că UNESCO analizează chiar anul acesta candidatura Valenciei, în scopul includerii extravagantei ei tradiții în Patrimoniul Cultural al Umanității?Gabi, Beauty and Biest(3)

Se știe că maiaşii şi aztecii, mongolii, egiptenii, vichingii, dacii şi romanii, ba chiar și minusculele grupuri de păstorii romanşi care practică transhumanța prin Alpii elveţieni și, firește, moții din străvechea Ţară a Oaşului  par să se fi înţeles la unison, aprinzând ruguri dogorâtoare pe versanții munților, pentru a anunța venirea primăverii și pentru a alunga spiritele rele ale anotimpului geros. Deosebirea este că valencienii aprind focurile în plin oraș, sub ochii pompierilor îngrijorați, dar nu foarte. Superstițioși, toți se grăbesc să „ardă” iarna grea, acordând naturii șansa de a renaște din propria ei cenușă. Mii de turiști li se alătură, dornici să simtă dogoarea focului pe obraji, dar mai ales dornici să admire grupurile statuare înalte cât un bloc, construite anume pentru a fi date pradă focului.1

Arta construrii din lemn și materiale inflamabile a vestitelor Fallas s-a transformat din tradiție în profesiune, din pasiune în competiție, din moft în filozofie, din glumă în satiră politică, din pretext de joacă în prilej de mândrie patriotică. Sponsorii nu pregetă să pună la bătaie sume de ordinul sutelor de mii de euro pentru a oferi concitadinilor spectacolul fastuos al primelor 19 zile din luna martie, cu focuri de artificii și cu ofrande imense de flori, cu procesiuni de femei frumoase, îmbrăcate în straie tradiționale, de adevărate regine.

Pasiunea cu care se dedau acestui obicei barbar trezeşte bănuiala că folosesc tradiţia doar pe post de pretext, pentru a deschide larg porţile nestăvilitei lor pofte de viaţă şi pasiunii pentru fiesta îndrăcită.

Analog calendarului creştin, calendarul valencian are două ere: înainte și după adoratele Fallas. Ce s-o mai învârtim încolo sau încoace? Nici nu se pune problema dacă ne place sau nu. La modul la care li se dedică toată lumea, trebuie să fii de piatră ca să nu te molipseşti de la ei, fericit că te primesc. „Permis de intrare” avem cu toţii, nu e nevoie de bilet: popularele Fallas sunt cunoscute pentru toleranţa cu care absorb toată suflarea, indiferent de varstă, sex, naţionalitate, rasă, religie sau mai ştiu eu ce ciudăţenii absurde, care i se pot năzări doar unei minţi înguste, de … nevalencian. Dovadă stau cohortele de turişti, veniţi special din te miri unde, chiar şi din cele mai ascunse unghere ale planetei.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ELISABETA IOSIF – Tainele cuvântului în labirintul timpului

Cronică la volumul ”În curgerea timpului” – autor Germain Droogenbroodt DROOGENBROODT-Germaine-wb

Această carte-metaforă aflată sub emblema ”Meditații în Himalaya” își poartă poemele-cugetări la ”Finit” – ”Graniță/ între a vedea/ și a nu vedea/ între a fi și a nu mai fi”, (dilemă shakespeareană), ”dincolo de cer și pământ”(pag. 97), fiind un volum de maxime poetice în raport cu ireversibilul timp: ”În derivă/ prin vâltorile mândriei/ omul/ în curând/ doar amintirea mai poate consola/ declinul viitorului/ timp nerambursabil/ dincolo de vizibil” (pag. 21). În concepția autorului, omul se percepe pe sine un simbol, o sinteză a lumii, un microcosmos. Alchimiștii, de exemplu ”au semnalat analogiile și corespondențele care pot fi stabilite între elementele ce alcătuiesc omul și cele care compun universul” (Dicționarul de simboluri). Ca replică, poetul pune în ecuație oglinda – poartă magică între realitate și iluzie – cea care revelează lumea eliberată de timp, ca o ”lentilă prin care Dumnezeu privește lumea” și care ”Nu se ciobește”: oglinda speranței/ câtă vreme pulsează/ vena își află calea/ prin labirint/ sângele nu-și inversează/ sensul curgerii. (pag. 89). Ca și în ”oglinda” budismului tibetan, uneori, poetul ”propovăduiește taina supremă, anume că lumea formelor pe care o reflectă este numai un aspect al vidului, shunyata” (D.S.). Dar să nu uităm, că această temă a oglinzii este abordată des în literatură, Mircea Eliade considerând-o metaforă a spectacolului și a artei, uneori ”pătrunderea în lumea reflectată a oglinzii reprezentând o posibilă salvare din labirint”. 

Aflat sub imperiul curgerii timpului, poetul Germain Droogenbroodt își hrănește poemele din ”sensuri mai profunde”, din ”cuvinte de pe vremuri” din care„ frânge pâinea liniștii/ adună firmiturile/ vreascurile de foc/ zorilor de zi.” (pag.17). În această luptă pentru veșnicia, prin perenitatea cuvântului scris se definește timpul uman – finit, în perspectiva timpului divin – infinit, nemărginit. Fiecare vers devine lumină a timpului iar în ” Poezie”: scrisul e cântărire de cuvinte/ dibuite/ cu lampa graiului/ este facerea auzită/ a liniștii/ ulei/ în curgerea timpului (pag. 35). Meditațiile sale devin adevărate maxime ce definesc poezia în raport cu timpul curgător: ”neconsolat e vulturul/ despărțit de pradă: / poezia. (pag. 67). Și cum timpul indisolubil este legat de spațiu, autorul atinge prin cuvânt stadiul iluminării, atunci, când ”Fântâna” se află într-un anume loc: ”În amonte/ departe, unde izvorăște râul/ trăiește cuvântul/ răbdător așteaptă/ retragerea nopții/ răsăritul/ fluxul crescător al luminii. (pag. 60), fiindcă ”așa de sălbatice/ se rostogolesc uneori versurile/ și se destramă/ chiar înainte de a trece proba de foc/ a timpului (pag.61 – ”Inspirație”), ”deși poezia tânjește/ după foaie/ în alb imaculat” (pag.78). Într-o ”Zi ploioasă” timpul se concentrează în clipă, cu ”ore apatice, oarbe/ văduvite de cuvinte clarificante/ efemer/ curcubeul/ – doar pentru o clipă -/ reunește clar și obscur” (pag. 79), durata reprezentând un dar divin, ca și pentru marele nostru poet Mihai Eminescu: Nu e păcat/ ca să se lepede/ clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”. 

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

POETA VICTORIŢA DUŢU: LECŢIA INFINITURILOR – Cronică de Lidia GROSU

Poeta, dar şi pictorul Victoriţa Duţu, pasionată de lumea exactă a spaţiilor infinit dimensionale, descoperă lumile din preajma acestora( „Acest infinit / E trăit cu /Putere / În cele ce sunt / Ale lumii ei / Mâna scrie / Cuvintele cheie / Şi imagesufletul / Cuprinde  în el / Nesfârşirea / De infinit / Ce este pasul / Tău / Făcut în / Lumea celor ce / Sunt cu / Omul ce / Creşte în Tine / Cu sufletul / Infinit / În infinitul / Tău”(p.4), urmând calea indicată de vectorii pasionaţi şi de alte necunoscute, încărcătura lor, absolut misterioasă, fiind subordonată unei traiectorii a mişcării arbitrată de substraturile fiinţei şi a căror încoronare este asigurată de echivalenţi merituoşi în funcţionale definite de… emotivitate: „Acum infinitul este / Doar o gândire / o stare a minţii / Ce-şi făureşte căi / Şi infinitul pătrunde / În simţirea firii / Făcând loc / Liminii / ca-n ziua dintâi”(p.3). Succesivitatea luminii este precumpănitoare. Este ceea ce îl incită pe eul poetic, acesta păstrându-şi din umbră rolul de mediator al monologului/ meditaţiei asupra existenţei, dar oferind prioritate dialogului realizat prin intermediul pronumelui personal „Tu”, cu majusculă, la acelaşi caz nominativ declinat, a cărei valoare este una cu extensiune universală –  Tu-lumea; lumeaTtu – pe drumul cu paşii-podoabă ai pomului vieţii ce nu-şi pierd din viabilitate: „Există un Tu / la care lumea să / privească / există un Tu / în jurul căruia / lumea se roteşte / El păşeşte tăcut / către fiecare privire / către fiecare pas / şi drumul lăsat / în urmă / devine lumină”, (p.2). În selectarea infinitului din infinit, „Tu eşti marele Tu / al lumii noi”, (p. 6), care deschide poarta spre veşnicie, sugerând asimilarea lecţiei ce necesită o continuă repetare: „Şi lumea / Cu omul din ea / Îşi găseşze / în Tine / Infinitul său” (p.5). La hotarul dintre exactitate şi emotivitate, „Cuvântul infinit / Zideşte lumea” şi acesta, cu chipul aceluiaşi Tu, devine divinitate şi „Idee / izvorâtă / din rostirea ta / Către ceea ce este / să fie”(7). Autoritatea crepusculelor interioare cedează imensităţii cosmice („Scânteiază / apusul de soare / Parcă un alt soare / A răsărit…” (19)) „ce cuvântă / în lumea de aici / cuvintele / Lui / devenite miracol / al firii” , pentru că „El e Mirele lumii / Ce transformă / Lumea / în scântei de răsărit…”(p.8).

Plină de generozitatea purităţii Aceluia ce este Cuvânt, autoarea Victoriţa Duţu transmite nenumăratelor rotaţii pe circumferinţă a cuvintelor neîntinate ale omului de creaţie cu claritatea pentru lecturarea semnelor convenţionale cu „cel mai înţeles preţ” – „inima alege după dragostea ei” –  „către iubirea / celui ales să fie”. Sunt înţelesurile ce le propune lumii infiniturilor din infinit şi cu care se contopeşte poeta Victoriţa Duţu, sorbind din cupa împlinirii licoarea proriilor tălmăciri întru revigorarea grădinii din suflet (Port în mine / o grădină ascunsă / cuvintele Tale(p. 22)) –şi a devenirii acesteia  Lumină a Celui de Sus întru „veşnica binecuvântare / de a trăi / în lumea Lui / restaurată în sărbătoare”…

Lidia GROSU, poetă, critic literar,

Chişinău, 2016

De CLB

Ștefan DUMITRESCU – CUM IZBUCNEŞTE DRAGOSTEA TÂRZIE

CUM  IZBUCNEŞTE DRAGOSTEA TÂRZIE

 

 Cum izbucneşte dragostea târzie

Ca merii toamna încărcaţi de floare

În trupul meu necheaz-o herghelie

De crini sălbatici şi de căprioare

 

I-auzi iubito sângele în noi

Cum urlă ca un viscol pe coline

Eu vin pe ţărmuri încărcat de ploi

De codri şi de roiuri de albine

 

Iubirea mea e ca o catedrală

Prin care ne vom pierde într-un târziu

Lumea-i acum mai mare şi mai goală

Şi timpul mai înalt şi mai pustiu

 

(Din volumul  ”Muntele încărcat de dragoste”)

De CLB

Petru Solonaru – ÎNTOARCEREA LA OCHEANUL ACOLADEI[1]

Oglinda, acea pânză de foc a Ocheanului Acoladei dintre cele două Cupe: huma uitării (Alethe) și apa amintirii (A-lethe-ia) este chiar Țesătorul ce urzește din sincronie diacronia și, apoi, din diacronie sincronia. Jucându-se, așadar, între a-minte (înțelepciune, cabală) și minte (nebunie, cefalica himeră) atunci când se folosește de trei moire: Clothos, cea firuitoare de amăgiri, Lachesis, cea a măsurării ne-măsurii și, în fine, Atropos, cea a ultimei realități, Întoarcerea.

De ce Oglinda?…Pentru că ea este cheia acestei mirabile Cărți de față despre Poet și Poesie a lui Adrian Botez, subîndemnul, după spusa lui Schleiermacher, că: „Trebuie, în primul rând, să-l înțelegem pe autor așa cum s-a înțeles el însuși și, în al doilea rând să-l înțelegem mai bine decât a făcut-o el însuși”… Înmirător! Iar asta, vasăzică, prin minunea mirunii ce inversează orizontal fantasmele cuvintelor spre statornicia verticală a Cuvântului, Desăvârșita Fantasmă. Căci, atunci când Roata „cuvintelor”/semne se oprește, când mintea smintelnică trece cathartic în a-minte, iar intuiția sapientă numește Vidul, atunci poetul atinge starea inefabilului (hiero-nomo-apokalipsia!) și, revelându-și Sinea în sfântariul inimii, împlinește re-Întoarcerea la veșnicia Clipei. Redevine, prin re-naștere androginală, Oglindă!… Demiurgie Deplină!… „Acolo, în Nordul Cel Mistic, în Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic – Luceafărul – Arhanghelul Lucifer „Autenticul” se retrăsese, după Renașterea Androginului…Iar acum, Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic deveni Sfânta întemeiere a Arhanghelului Lucifer (Arhanghelul Luminii Mistice), Un Tărâm al Desăvârșitei Sacralități Orfice: Tărâmul Hyperboreei se desăvârși întru Patria Poeților!Și-i adună pe Aezii Eterni ai Terestro-Galacticului „Așezământ de Crezământ” (complet opus, structural, funcțional și spiritual, „Așezământului cavalcantic”!) – îi strânse, acolo, pe toți acei audaxieni singuratici, hristoși simplicissimi, singuratici eroi ai erelor cosmice, ai manvantarelor…”(pag. 300).

   Putem afirma că poesia (nu poezia narcisiacă a profanului!), astfel, hermetizează Ermeticul (Ascunsul!). Ea nu certifică, ci doar aseamănă, intuiește, numind, analogia cu Ființa. Deci, dumirește din drumuri Calea! Cum logica (minții) măsoară cărările gândirii tot așa, dar mereu în alt fel, aedeinitatea aedului vede botezător poesia, o chibzuiește metaforic, prin iubire.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Gabriela Sonnenberg – LUMEA VĂZUTĂ DE GALTUNG[1]

În ciuda vârstei sale respectabile, Johan Galtung – născut la Oslo în 1930, fondatorul cercetării pentru pace și mediatorul unui impresionant număr de negocieri – este o prezență tonică, plină de vitalitate, binecuvântată cu umor subtil și cu o minte scăpărătoare, de brici. Arborează un zâmbet cald, deloc sfidător, care surprinde, venind din partea unui cercetător faimos pentru spiritul său analitic, pătrunzător. NorvegianulFOTO febr 2016 Benisa I. Galtung si Gabriela Calutiu S. 20160224_190220_LLS cu minte ascuțită, care nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, are darul de a liniști spiritele deîndată ce pășește în orice încăpere, dezamorsând din start eventualele intenții de atac. Nu-ncape îndoială că avem de-a face cu un om deosebit, aș zice chiar genial.

După ce a scris peste 1.600 articole și 150 de cărți a rămas surprinzător de deschis vieții din afara bibliotecilor, abordabil și pasibil de entuziasm pentru teme din cele mai diverse. Are și de ce, căci a străbătut lumea-n lung și-n lat, dar a rămas mereu atent, receptiv. La un moment dat se credea că a răspunde la întrebarea ”unde se află Galtung acum” ar fi pentru fizicieni o sarcină mai grea decât aceea de a stabili poziția unui electron. Până nu demult circula în cercurile academice anecdota potrivit căreia, dacă te urci într-un avion și auzi pe cineva tastând febril la o mașină de scris, poți paria că Johan Galtung e la bord.

Astăzi, în era computerelor, nemaifiind obligat să se deplaseze direct la fața locului, în focarele conflictelor; acest veritabil înțelept al vremurilor noastre poate exercita rolul de consultant, profesor sau scriitor direct de acasă, din fața calculatorului. Cu toate acestea, pasiunea pentru călătorii nu i-a dispărut, deși i se dedă într-o măsură mai moderată decât în anii tinereții.

Așa se face că deunăzi am avut nesperata ocazie de a-l asculta în Spania, conferind în fața unui public de limbă germană. Pentru că da, e și poliglot, germana fiind doar una din cele 9 limbi pe care le stăpânește perfect! Când scrie pe teme științifice, o face în engleză, dar pentru subiectele literare, cum e piesa de teatru cu protagoniștii Dumnezeu și Istoria (atenție, la Galtung amândoi sunt personaje feminine!) își rezervă limba maternă.

Sprijinindu-se pe neobișnuit de vasta sa experiență și pe volumul imens de știință acumulată pe parcursul atâtor ani, sociologul, matematicianul, istoricul și economistul, dar și viitorologul Johan Galtung ne-a deschis pentru o seară pur și simplu poarta viitorului. Pentru mulți dintre noi, istoria e o succesiune de întâmplări sau, cel mult, de coincidențe stranii, dar pentru Johan Galtung e prilej de a descoperi și a interpreta corelații și cauzalități inedite. Cel târziu de la momentul în care a prezis cu o aproximație infimă data căderii zidului Berlinului, purtătorul Premiului Nobel Alternativ pentru Pace, Johan Galtung s-a transformat într-unul dintre cei mai apreciați futurologi ai lumii.

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Rainer Maria Rilke – Pe timp de iarnă

Pe timp de iarnă

 2016-03-22_002250

Pe timp de iarnă, moartea ucide prin case;
caută soră
și tată și le cântă melodii pe vioară.

Dar când pământul prinde-a se clătina, sub tăișul primăverii,

moartea fuge pe străzi, salutând trecătorii.


***


Pentru că toate trec

 

Pentru că toate trec, să facem melodia trecătoare;

cea care ne alină ne va copleși, având dreptate.

Să cântăm ce ne părăsește cu iubire și artă;

să fim mai iuți, mai repezi decât grabnica, rapida plecare.


Rainer Maria Rilke (1875 – 1926)

Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg


En hiver//En hiver, la mort meurtrière dans les maisons ; /elle cherche la sœur, le père, et leur joue du violon./Mais quand la terre remue, sous la bêche du printemps,/la mort court dans les rues et salue les passants

*

Puisque tout passe//Puisque tout passe, faisons la mélodie passagère; celle qui nous désaltère aura de nous, aura raison./Chantons ce qui nous quitte avec amour et art ;

soyons plus vite, plus vite que le rapide, rapide départ.

De CLB

Lucian GRUIA – CRONICĂ DE CARTE: „GABRIEL” DE VICTORIŢA DUŢU

DUŢU, Victoriţa – „GABRIEL” (roman), Editura Carolina, Cluj-Napoca, 2015

 VICTORITA-DUTU--GABRIEL-wb

Victoriţa Duţu a absolvit Facultăţile de: Matematică (1995) şi Filosofie (1999) din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este profesor de matematică şi pictoriţă cu numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale. Tablourile sale reprezintă astre, cruci, pe Iisus răstignit, pe fecioara Maria, pomi din grădina Raiului etc, toate având un bogat fundal celest. De altfel, unul din personajele principale ale romanului Gabriel (Ed. Carolina, Cluj-Napoca, 2015), pe care îl comentez în continuare, Maria şi ea pictoriţă, afirmă că cel mai important lucru pentru artistul plastic este să reprezinte cerul specific modelului. Cu alte cuvinte, pictorul trebuie să caute relaţia omului cu transcendentul: „Da, eu cred că un artist adevărat asta ar trebui să facă, să aducă cerul pe pânzele lui ca să-l arate oamenilor. Da, oamenii de acum au nevoie ce cer şi de lumină, (…) da, pentru că noi purtăm ceva ceresc în sufletul nostru care este nemărginit.” Din acest punct de vedere, Maria are chiar o relaţie specială cu Dumnezeu. Credinţa ei este supusă unor probe iniţiatice şi până la urmă învinge. A fost măritată cu Mihai, un bărbat egoist, preocupat în exclusivitate de propria-i carieră. Soţul nu se preocupa nici de ea şi nici de fiul lor, Gabriel, născut fără esofag şi supus unor numeroase intervenţii chirurgicale. Urmează divorţul, după ce, colac peste pupăză, soţul îşi îmbolnăveşte soţia cu o boală venerică, iar aceasta, prin laptele supt, îi transmite microbul şi micuţului Gabriel.

După aceste nenorociri, Rafael, un profesor de matematică, o descoperă pe Maria, leşinată pe o bancă în parc, în apropierea Spitalului Universitar, unde îi era internat copilul, şi o duce la urgenţă. Dragostea lor se înfiripă la prima vedere. Rafael fiind şi el cast şi credincios, potrivirea lor va fi perfectă. Discuţiile dintre Maria şi Rafael abordează în special problemele condiţiei umane contemporane şi teme religioase. Mihai, ateu prin excelenţă, sub impulsul dorului vrea să se apropie de familia pierdută dar se retrage sesizând armonia acesteia.

Maria şi Rafael vor mai avea o fetiţă astfel că familia se împlineşte. Dincolo de întâmplările dramatice, captivante sunt meditaţiile şi discuţiile dintre personaje, legate de problemele cotidiene şi religioase. Pentru Maria şi Rafael, viaţa de astăzi este decăzută, valorile sunt răsturnate, morala desfiinţată, corupţia în floare, dragostea a devenit o marfă, ne îndreptăm spre distrugere . Mihai este personajul care ilustrează decăderea, el care îşi va înfiinţa o firmă prosperă îşi cheltuie banii pe aventuri nocturne şi se poartă urât cu angajaţii săi. Pentru el contează doar câştigul şi satisfacerea plăcerilor animalice. A ajuns în această stare întrucât nu a urmat preceptele religioase.

Maria şi Rafael, în contrapartidă, se vor împlini asculând de cele 10 porunci şi practicând iubirea de semeni. Rafael este profesor de matematică şi scrie şi el literatură ca şi autoarea. Maria care pictează şi Rafael care scrie reprezintă fiecare câte un alter ego al naratoarei. Prima carte a actantului va fi un succes.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF – ECHINOCȚIUL PRIMĂVERII

Sub streșini de ram, flori albe-n cireși

Plouă-n lumini peste crini îngereștiA inflorit! 11046551_350582498480482_1675193212795956130_n

Gând dantelat pe ia-nflorată din cer

Un cântec străbun transferă o clipă-n mister

 

Iar Martie se-adună. Și-un fir de sulfină

Se-adaugă-n bolu-i de aur, sfințind cupa plină

De har. Numai El calcă peste puntea de apă

Și-n tălpi are flori de lumină. Fecioare se-adapă.

 

Energia iubirii Divine e-un dar pe pământ

Portal de Echinocțiu, bucurie ancorată-n Cuvânt.

 

20 martie, 2016

De CLB

Milena Munteanu: Esenţă de spiritualitate românească-Nicolae Stan Petruţiu

În cartea mea “Departe de ţara cu dor” am amintit despre consăteanul Săliştean Nicolae Stan Petruţiu, a cărui carte “Amintiri din satul cu dor”, mă impresionase într-atât încât să influenţeze titlul cărţii mele. Scrisesem atunci:

“În cartea Sălişteanului nonagenar Nicolae Stan Petruţiu, Amintiri din satul cu dor, am găsit următoarele pasaje: „Ştiu că sunt muritor… şi voi merge la Dreapta Judecată împreună cu neamul meu, faţă de care am îndatoriri de împlinit, lupte de purtat, munci prin care să străbat, suferinţe de îndurat, cântece de cântat şi uneori lacrimi de vărsat”; „…scriu cu reculegere, cu evlavie, cu respect pentru acest trecut pe care, dacă nu l cinstim, nu vom avea nici viitor”.

Cartea lui Petruţiu e responsabilă, scrisă cu îngrijorarea că „veşnicia a plecat odată cu băştinaşii, când aceştia nu s-au mai purtat cum le era portul şi n-au mai vorbit cum le era vorba”. „Aflându se şi ei în calea răutăţilor, s-au risipit în cele patru zări. De multe ori stau să mă gândesc ce i-o fi făcut să şi părăsească vetrele, să-şi ia lumea în cap”.

Petruţiu a simţit că trebuie să documenteze obiceiurile Mărginimii, ciclurile vieţii, ce merg din leagăn în mormânt, precum şi ritualurile ancestrale asociate cu ele. Cartea, ce face o radiografie sufletească a românului, e mai puţin despre amintirile autorului şi mai mult despre memoria colectivă, a obştei, despre ce suntem și ce reprezentăm împreună. Ea are rădăcini în tradiţie, cu înţelesuri ce vin din negura timpului.

Mărginimea Sibiului e o lume aparte, păstrată în autenticul ei, independent de vremi. E o lume ce nu s-a lăsat cucerită, ea nu şi-a pierdut  capul nici sub comunişti. Ce simţ al direcţiei au avut ei, mărginenii! Ei au ştiut să rămână spirite libere, neîngenuncheate, oameni ce nu se pleacă şi nici nu se gudură. Ce bine le zic din fluieră şi ce învârtite şi haţegane ştiu ei juca! Şi ce mândri sunt în costumul Săliştenesc! Frumuseţea lor stă în forţa tradiţiei şi-n continuitatea ei. Ce mare păcat ar fi să o pierdem!

Cartea despre satul cu dor e ca o cuminecătură, de o onestitate frumoasă, matură. O carte ce-ţi ajunge la suflet. Este un document despre Sălişte. Amintiri din satul cu dor e o carte pe care orice român ar trebui să o poarte în minte şi inimă, să ne amintească ce am fost, ce suntem şi ce am putea deveni. O recomand din inimă oricui e de limbă şi simţire românească… şi nu numai!”

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez – SONETUL MEU

trăiesc  într-o continuă înviere

zodii mi-apar – ca bubele – în pălmi:

ce-i pentru voi zăbranic şi durere

la mine-i zarvă constelată  –  făr’ de ţărmi

 

eu dau tăcerilor senine al meu nume

zeii-şi fac cuiburi în visarea mea

arterele luminii-ngână strune

pe fruntea gândurilor arse-n Crin şi Nea

 

sunt patrie continuă a sfinţirii

sunt neştiinţa răului din fire:

voi masacraţi jivinele simţirii –

 

sunt liturghie-oprită-n nemurire

…nu vă privesc: sunt Orb  – senin şi sfânt

chiar mult mai mult: sunt Unicul Cuvânt

***

De CLB

Elisabeta IOSIF – ,,Înțelepții secreți ai nației”

Cărțile depozitează, cum spunea Mircea Eliade, ”istorii exemplare ale lucrurilor iar cunoașterea originii acestora conferă un fel de stăpânire Pt.FOTO E IOSIF In timpul comumicarii la Congresul de Dacologie, 2012magică asupra  lor”. Și dacă între doua coperte se află  mărturii străvechi sau lucruri desfăşurate cu mai mult timp în urmă iar  această lucrare  este rodul unui efort colectiv,  înseamnă că așa am simțit când am recitit volumul „Nu suntem singuri” alcătuit de Artur Silvestri. Este aici un „fluid”, un depozit pentru recâştigarea memoriei colective, ”ca o binecuvântare”,  un mod de a recupera trecutul. Acest lucru şi-a dorit atunci, Artur Silvestri – și anume  să prezinte fapte, care au creat istorie. Fiindcă, enciclopedistul, cronicarul care a adunat  modele era el însuși  modelul  care a adunat documente, Artur Silvestri spulberând, în parte ”spiritul risipitor”  ce ne caracterizează,  fiindcă  ”important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur, că vor face bine cuiva, cândva,   într-un loc oarecare de pe pământ”.

 Am în sprijinul afirmațiilor mele o mărturie despre Artur Silvestri de la  scriitorul, eminescologul, istoricul literar Nicolae Georgescu: „ l-am cunoscut  în vremuri de cumpănă şi  mi-am asumat deviza lui, care era ”Nu facem cum vrem, facem ce trebuie”, amândoi       înrobindu-ne  – ca atâţia alţii – unor imperative morale pe care ni le făurisem după cărţi, după studii, după simţul vremii. Noi, apropiaţii, îi ziceam, cam în glumă,  ”Călinescu – cel – mic”, pentru metafora critică atât de constant explozivă în scrisul său… Când i-am spus că procedează socratic şi mai exact în sensul vechilor greci, s-a mirat şi mi-a cerut explicaţii.” (In memoriam – Artur Silvestri).

Pe acest ”înţelept al cetăţii” literelor, Artur Silvestri, l-am invitat într-o emisiune de Radio, ”Înțelepții Cetății”  pe care o realizam  pentru Fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române.  Artur Silvestri  adunase nenumărate învăţături de la „înţelepţii secreţi ai naţiei”, cum le spunea, acei „Oameni mari”, care se aflau „altundeva”. Erau ”ca Socrate pe uliţă, în biblioteci, la Academie, într-o academie, care avea marile grădini de Lyceum. Aşa îmi apar acum, în perspectiva memoriei, care transfigurează şi explică, marile grădini în care ne întâlneam. Ei erau  Mircea Eliade, care în corespondenţa purtată era ca „o vorbire a lui Neagoe Basarab către viitorime,  pictorul Ion Mirea, care trăia la Paris ca şi Brâncuşi printre „acele inefabile semne de mediu originar… suflet arhaic ce se înconjura de sistemul lui de simboluri naturale, Emil Cioran, care vorbea româneşte tot timpul (şi care, atunci, când l-a cunoscut l-a întrebat: ”ce faceţi voi, acolo, dormiţi pe Carpaţi?!), mitropolitul Antonie Plămădeală, cu „bibliorafturi doldora de scrisori, cu o corespondenţă uimitor de elocventă şi de literară”, având  „încredinţarea că, dacă nu rânduieşte fiecare, nu va rândui nimeni altcineva.”

Dar revenind  la volumul ”Nu suntem singuri”, cartea, care ne-a rămas concepută de Artur Silvestri, pot adăuga  şi nenumărate alte mărturii: „despre fapte ce creează istorie”, modelul sau exemplul ce trebuie continuat.  Fiindcă România va trebui să rămână în istorie prin „idei – forţă ce stăruiesc.”  În dialogul radiofonic purtat, înscris în acest volum, îmi spunea că, dorea să alcătuiască propria ediţie „de lucru” a „învăţăturilor lui Zalmoxis”, întocmită în felul  fragmentelor Diels, de unde a rezultat filosofia  lui Pitagora”.

>>>>>>>>>>>

De CLB

George ROCA – DRAGOSTE LA PERSOANA ÎNTÂIA

Magdalena BRĂTESCUCOPERTA BRATESCU Magdalena - UMBRA COP1

„UMBRA CELOR ŞAISPREZECE APUSURI” (roman)

Editura Familia. Israel, 2016

 

Noul roman al scriitoarei Magdalena Brătescu, al şaselea ca număr, este o confesiune masculină de înaltă tensiune lirică şi dramatică, cu implicaţii social-politice în istoria Israelului şi o minuţioasă analiză psihologică a personajelor şi faptelor, vârstelor şi sexelor. Scriitoarea are harul şi ştiinţa de a-şi însuşi, renunţând total la feminism, modul de gândire, acţiune şi deciziile unui bărbat, Boaz Swift, eroul principal al cărţii, care se autozugrăveşte pe întreg parcursul obsesivei sale idile cu Noemi Sirah.

Acţiunea cărţii poartă cititorul, începând cu momentul întâlnirii celor doi protagonişti în anii ’60, pe când aveau numai zece ani, şi până la maturitatea lor avansată, timp în care sinuozităţile vieţii, răsturnări de situaţii, hotărâri pripite sau implicarea destinului cu un anume decalaj în împlinirea dezideratelor devin piedici insurmontabile în împlinirea visului de iubire.

Boaz este în esenţa lui tipul copilului unic, lipsit de căldură părintească, ulterior devenit un bărbat puternic, dar în continuare ahtiat de afecţiune declarativă şi demonstrată concret prin dovezi permanente. Neprimind calitativ şi cantitativ o iubire conformă cu pretenţiile lui, el reacţionează şovăielnic, egoist şi dominator. 

Din galeria personajelor misterioase imaginate de autoare, un rol important îl joacă ofiţerul englez Tom Swift, tatăl lui Boaz, cu o biografie incitantă şi secretă, ghicită printre rânduri şi dezvăluită treptat, dar păstrând o marjă ceţoasă. La fel, Noemi, frumoasă femeie fatală, fiica agentului sub acoperire, Simon Sirah, infiltrat într-o închisoare din Nice, sau fermecătorul londonez Collin Courteline având legături cu personalităţi la nivelul cel mai înalt în Anglia şi Egipt. 

Desfăşurarea evenimentelor poartă lectorul din Tel Aviv-ul plin de viaţă, la Londra conservatoare şi într-un pitoresc orăşel din apropierea capitalei britanice dar şi în kibutzul Mashabei Sade din Negev, precum şi în alte oraşe israeliene ca Eilat şi Nazareth. 

Umbra celor şaisprezece apusuri” este un roman dominat de analiza fenomenului numit dragoste, ca menţinere obsesivă a interesului pentru alegerile inimii şi împlinire a vieţii printr-o iubire dătătoare de sensuri.

 

Cu o acţiune palpitantă, plasată pe fundalul istoriei Israelului, prin fina investigaţie a sufletului omenesc, printr-o aleasă şi intelectuală limbă românească, prin profunzimea descrierilor frământărilor personajelor, cartea Magdalenei Brătescu poate fi cu siguranţă considerată un volum de referinţă pentru literatura română şi universală.

––––––––––

George ROCA

Sydney, Australia

11 martie 2016

De CLB

Elena TRIFAN – PRAGA, CÂTEVA REPERE TURISTICE

Praga, oraşul de pe malurile Vltavei, situat în Boemia Centrală, capitala Cehiei, denumit şi „Mama oraşelor”, „Oraşul celor 100 de clopotniţe”, „Oraşul de aur”, constituie una din marile atracţii turistice ale Europei şi chiar ale lumii. 2016-03-24_213547

În vara anului 2015 m-am aflat în Praga în calitatea unui turist de o singură zi.

Ce poţi să vezi în Praga într-un timp atât de scurt?

Un tur pietonal pe străzile pavate cu piatră cubică, te introduce în atmosfera nobilă şi monumentală a oraşului, veche şi modernă totdeodată, în care conducători, oameni cu dare de mână şi artişti renumiţi s-au întrecut în a construi mult, foarte mult, aflându-se parcă într-o concurenţă a originalităţii şi a nemuririi spiritului prin artă.

PragaAstfel paşii te poartă prin zone precum Oraşul Vechi cu Primăria Veche, statuia lui Jan Hus, Biserica „Maica Domnului de Tyn”, Mala Strana (Oraşul de Jos) cu Biserica „Sfântul Nicolae” la a cărei orgă a cântat şi Mozart, cu Palatul Morzin unde astăzi se află Ambasada României şi care are faţada decorată cu busturi alegorice ale zilei şi nopţii şi ale continentelor, Cartierul evreiesc unde se află sinagoga şi cimitirul evreiesc în care este înmormântat Franz Kafka. Te poţi plimba pe străzi renumite: Bulevardul Paris, cea mai frumoasă stradă din oraş, Uliţa de Aur cu casele ei mici, numită astfel, deoarece aici trăiau alchimiştii care pregăteau aurul împăratului.

 Poţi arunca o privire şi poţi obţine informaţii succinte despre obiective turistice precum: Palatul Cernin cu numărul lui mare de ferestre şi coloane, Palatul Schwarzenberg decorat în sgrafitti, Mânăstirea Strahov construită în anul 1140, un centru cultural foarte important, care are două săli: Sala Teologică şi Sala Filosofică, Biserica Loreta a carei piesă principală este un ostensoriu aurit, numit Soarele praghez, împodobit cu 6222 diamante, cu o greutate de 12 kilograme etc.

Poţi observa că pe case se află două numere: unul mai vechi pe plăcuţă roşie şi unul curent pe plăcută albastră, în magazine poţi admira mulţimea cristalurilor de Boemia, poţi cumpăra suveniruri din care nelipsit este Turnul Primăriei cu Ceasul Astronomic, te poţi plimba pe poduri sau face o croazieră pe Vltava. Dacă ajungi la o terasă sau la un restaurant, poţi savura jambonul fraged şi mustos şi bea renumita bere cehă a cărei calitate este dată şi de aceea a solului favorabil culturilor de hamei.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena Buică – ÎNTÂMPLĂRI CU HAZ

„Spălată e că nouă” e o zicală destul de răspândită. Se poate spăla orice, chiar şi obrazul. Apa îşi împlineşte menirea ei. Şi pentru că la bazinul de înot este multă apă, pe acolo ne-a ajuns din urmă şi pe noi această vorbă din popor. BUICA-Elena-x7

Pentru că toţi ai casei ne aflăm într-o perioada de elan pentru a da jos câteva kilograme ce ne prisosesc cu destulă abundenţă, am tăbărât cu toţii pe bazinul de înot, pe aparatele de făcut gimnastică, plimbări, restricţii și regim alimentar și tot ce putem realiza din recomandările doctorilor nutriţionişti şi din puzderia celor „garantate” de pe internet. Mai împreună, mai după cum ne permite programul, nu pierdem din vedere înotul, dacă se poate de două ori pe săptămână.

Într-una din zile, ajungând la bazin, am văzut  că uşa de la intrarea pe holul care ducea la vestiare era larg deschisă. Mulțumită că mă pot strecura fără să mai scot cardul din fundul sacoşei, ca omul pornit pe o treaba serioasă, cu capul înainte, abia am apucat să zăresc verdele uşii de la intrarea în vestiar semnalizând libera trecere. Bucuroasă că pot să intru repede, mă avânt să intru într-o sală de vestiar. Am văzut că mai erau persoane pe acolo, dar eu îmi vedeam de treabă, călcând avântat spre direcţia ştiută. Am auzit ceva murmur în jurul meu, dar nu m-a abătut nimic din atingerea scopului. La un moment dat, cineva a pus mâna pe umărul meu şi când ridic ochii, în jur erau numai bărbaţi. Politicos, mi-au spus că aici e doar vestiar de bărbaţi şi că următoarea uşă era cea pentru femei. Am roşit, m-am bâlbâit şi am ieşit năucită. Am tras aer în piept, am zâmbit în sinea mea şi am zis:  apa o să spele bine obrazul meu puţin cam şifonat.

Am povestit acasă întâmplarea. Razând, fiica mea m-a întrebat: “Tu ce i-ai spus omului care ţi-a punctat greşeala?” N-am apucat să deschid gura, că rapid, Tibi, ginerele meu, ca un mucalit ce se afla, a dat răspunsul în locul meu: “Parcă ce, eu nu știam ca e vestiar de bărbaţi?” Și apoi m-a întrebat pe tonul cel mai serios: “Niciun bărbat de acolo n-a venit cu propunerea să faceţi schimb de chei?”

>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Virgil Ciucă – Ecou romanţei “către nime”

S-a dus romanţa vieţii zbuciumatev ciuca
Nu mai vibrează coarde de piane
Tristeţea a născut singurătate
Dar eu rămân soldat pe bastioane

Nu desluşesc cum de plutesc fantasme
Cum nici de-i vis ori doar ignor realul
Nu am crezut şi nici nu cred în basme
Deşi cu fiere, îmi golesc paharul!

Citesc ades în “fluvii de cuvinte”
Cum se frământă sufletele nude
Nu pot să cred în sentimente sfinte
Când înfruntăm puterile zălude.
>>>>>>>>>>>>

De CLB

Octavian Lupu – Parcul Înverzit din Mijlocul Cenușiu al Orașului

„Nicio floare nu poate înflori fără lumină. Și niciun om nu poate trăi cu adevărat fiind lipsit de iubire.” ― Max Muller Parcul Inverzit din Mijlocul Cenusiu al Orasului

Mergea pe stradă privind abătut în jurul ei. Trecătorii nu o băgau în seamă. Era o simplă anonimă pe o stradă fără nume. Mașinile huruiau zgomotos pe șosea pe măsură ce soarele se târa leneș către miezul zilei. Și nimic nu se întâmpla. Doar banalul cotidian se așternea cenușiu peste oraș înglobând la grămadă clădiri și oameni într-un instantaneu încremenit în marele ocean al timpului.

Dar ea mergea mai departe și privea absentă la fețele oamenilor, la fel de inexpresive ca și a sa. Nu observa nicio diferență. Aceleași riduri, aceleași griji, se așterneau asemenea frunzelor îngălbenite în miez de toamnă. Șanțurile trecutului se citeau pe fiecare fragment de spațiu ce îi placau trecerea către clipa următoare. Și ea călca peste dalele materiei prefăcute în cenușă de împlinirea vremii.

Intră într-un parc. La acea oră matinală, fiindcă după-amiaza încă se lăsa așteptată, doar puțini vizitatori populau aleile proaspăt înverzite ale acelei oaze de viață din mijlocul plumburiului citadin. Pășea fără grabă. Nici nu avea de ce să mărească ritmul. Nu avea nicio țintă.

După câteva sute de metri, se opri și se așeză pe o bancă. Amintiri venite de demult,  de peste zeci de ani, începură să se materializeze în imaginația sa. Acel loc fusese martorul tăcut al multor etape din viața sa. Dar toate acele realități dispăruseră în negura unor timpuri ce nu se vor mai întoarce niciodată. Ele se topiseră asemenea unor năluci și numai ea mai știa că ele existaseră vreodată.

În față se distingea suprafața albăstrie a lacului din interiorul acelui parc. Privi luciul apei. Observă cum se reflectau formele clădirilor din jur. Un pod se afla la o sută de metri de locul unde stătea. Își aminti de bărcile care pluteau vara pe acel lac. Zări amprenta trecerii lor pe sub pod. Își aminti de zidul dens al umbrei întunecoase pe care îl traversai când lăsai ca barca să își urmeze cursul pe sub acea punte de traversare, de pe care spectatori curioși priveau către cei care manevrau ambarcațiunea.

Zâmbi. Trecuse prea mult timp. Emoțiile acelei epoci dispăruseră împreună cu persoanele ce o populau. Fără să vrea, ea se surprinse vorbind:

― Unde se duce trecutul? Care este drumul către el?

― Acolo unde se va duce și viitorul, îi răspunse neîntrebată vocea unei persoane ce se așezase neobservată pe aceeași bancă cu doar câteva minute înainte.

Se încruntă. O surprinsese neplăcut intervenția acelei persoane necunoscute, care îndrăznise să îi vorbească. Dar prinsă în jocul dialogului continuă:

― Viitorul nu izvorăște din trecut! Cele două sunt separate de suprafața dură și impenetrabilă a prezentului!

>>>>>>>>>>>

De CLB

Edith Södergran – Dragoste

Sufletul meu era un costum bleu, în nuanțe de cer;
l-am lăsat pe o stâncă la marginea mării2016-03-23_220213
și, despuiată, am venit spre tine întruchipată-n femeie.
Iar ca femeie m-am a
șezat la masa ta
și am închinat cu vin, sorbind parfumul
unor trandafiri.
Tu m-ai găsit frumoasă, aidoma unui lucru văzut cândva
în vis.
Am uitat de toate, de copilărie
și de
patria-mi,
nu mai
știam decât că mângâierile tale mă țineau prizonieră.
Tu, surâzând, ai luat o oglindă
și m-ai îndemnat
să mă privesc.
Am în
țeles că umerii mei, cei plămădiți din praf
se sfărâmau,
am în
țeles că frumusețea-mi e bolnavă și atunci nu mi-am mai dorit decât
– să dispar.
Oh,
ține-mă strâns în brațele tale, atât de strâns
încât să nu-mi mai lipsească nimic.

Edith Södergran (Suedia, 1892-1923)

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

De CLB