Alexandra MIHALACHE – IOAN VASIU ŞI METAFORELE IUBIRII

În cel mai nou volum de poeme pe care îl semnează Ioan Vasiu, anume „Livada cu metafore”, redă frumuseţile lumii în culori fermecătoare, zidind metafore de o rară sensbilitate. De asemenea, descrie şi lumea sa interioară pe care o evidentiază prin cântece lirice înălţătoare din care se revarsă lumina, speranţa şi iubirea pentru frumos. Cu o fineţe aparte, poetul construieşte imagini simbolice prin care dă trăirilor sale orizonturi nemărginite.

 

Poemele lui Ioan Vasiu sunt simbioze muzicale în care se împletesc sentimente nobile şi prin care ne transmite mesaje deosebite de a iubi frumuseţile universale şi a ne cufunda în puterea lor nebănuită.

 

Iată o destăinuire sinceră prin care poetul ne revelă universul său lăuntric, reliefând coordonatele care-l definesc. Un „cântec triumfal” mărturiseşte că îi este viaţa, dar şi o floare fiindcă  înfloreste nespus de frumos în lumina pe care o soarbe din această lume. “viaţa mea-i o bandă desenată/ viaţa mea-i precum un serial/ viaţa mea-i o floare de muşcată/ viaţa mea-i un cântec triumfal”. (Cântec)

 

Ioan Vasiu conturează metaforic şi o descriere sugestivă a femeii, dându-i un sens profund şi accentuând însemnătatea sa în această lume. Ea este , în viziunea autorului, „un poem încă nescris” care atinge zenitul prin iubire. Astfel, femeia capătă măreţie şi valori primordiale în versul său. „femeia-i cuib de cântec şi de vis/ femeia al vieţii curcubeu/ femeia un poem încă nescris/ femeia al iubirii apogeu”. (Poem nescris)

    

Sărbătorind poezia care i-a cucerit pe deplin simţurile, poetul îi dedică versuri emoţionante în care vibrează sentimente unice sculptate în tablouri simbolice: “ are şi poezia o zi a ei curată/ când primăvara bate timidă la fereastră/ când se sărută cerul cu marea înspumată/ şi toţi îndrăgostiţii au inima albastră”. ( Ziua poeziei )

 

Împărtăşindu-ne trăirile care-l copleşesc, poetul îşi motivează discursul liric prin dorinţa sinceră de a ne oferi versuri profunde dintr-o generozitate asemeni celei divine. A dărui frumuseţi şi lumină este cel mai înălţător dar al omenirii. Este iubirea care se revarsă către noi pentru a aduce armonie. “ din preaplinul sufletului meu/ dau câte un vers la fiecare/ tot aşa cum bunul Dumnezeu/ îşi împarte dragostea Lui mare.” ( Generozitate )

 

O rugăciune care emană profunzime şi iubire nesfârşită se aprinde în versurile lui Ioan Vasiu. Aici iubirea divină glăsuieşte mirific într-un cântec al seninătăţii.“ iubita mea cu nume de fecioară/ curând plecarea mea o să te doară/ când Dumnezeu pe-un curcubeu coboară/ cântând o rugăciune la chitară.” (Rugăciune)

 

Câteva “simple definiţii” îşi arată, paradoxal, complexitatea. Iubirea, cuvântul, tăcerea şi ochii persoanei iubite sunt văzute prin prisma naturii, a puterii cereşti şi a durerilor lumeşti. “ iubirea ta-livadă dată-n floare/ cuvântul tău – un psalm dumnezeiesc/ tăcerea ta – blestem care mă doare/ iar ochii tăi – săgeţi ce mă rănesc”. (Simple definiţii)

 

Renaşterea naturii într-o manieră impresionantă este un alt tablou mirific redat de autor. Fiecare frumuseţe a mediului înconjurător contemplă un vers adânc  în care doineşte iubirea, înfloreşte speranţa, curge armonia şi grăieşte măreţia. Iată tabloul sugestiv unde natura este impunătoare:    “ de-atâta poezie livezile-nfloresc/ de-atâta poezie râd macii în grădină/ de-atâta poezie şi munţii-nnebunesc/ de-atâta poezie natura e de vină”. (De-atâta poezie)

 

Convingerea că iubirea este veşnică îl determină pe poet să descrie alte trăiri care-l străbat cu intensitate, încercând să se afunde în linişte şi pace. “îmi bat la uşă calme sărbători/ melancolia o învăţ să zboare/ încerc să vând iluzii uneori/ convins că dragostea nicicând nu moare”. (Calme sărbători)

 

Anotimpul primăverii prinde contur într-un alt poem şi este zugrăvit metaforic pentru a sublinia seninul şi renaşterea: “iar se-aprind iubirile în noi/ iar ne-alungă soarele pe-afară/ iar ţâşneşte seva prin altoi/ iar surâde ceru-a primăvară”. (Primăvara)

 

Din nou natura îi este părtaşă poetului la misiunea pe care o are şi câteva elemente simbolice redefinesc imagini grăitoare: “ în locul meu un râu se scurge-n soare/ în locul meu coboară-ncet o stea/ în locul meu va răsări o floare/ în locul meu un vultur va zbura.” (În locul meu)

 

Ioan Vasiu dă iubirii semnificaţii remarcabile şi îi dedică nenumărate versuri, asta fiindcă este impulsul care îl motivează şi care-i călăuzeşte paşii. Iubirea este primordială şi, în absenţa ei, poetul nu se regăseşte pe sine. “eu fără tine-aş fi rămas o umbră/ eu fără tine-aş fi un vânt pribeag/ eu fără tine-aş fi ca ploaia sumbră/ eu fără tine-aş fi de dor pribeag.” (Fără tine)

 

O definiţie a fericirii se regăseşte, de asemenea, în poemele autorului. Iată cum descrie poetul fericirea folosind elemente ale naturii, dar şi ale firii umane surprinse în momente sugestive: “fericirea-i fagure de miere/ fericirea-i ca un curcubeu/ fericirea-i lacrima ce piere/ când răsare luna-n ochiul meu”. (Fericirea)

 

Poetul se destăinuie ca fiind adăpostit de poezie, în sălaşul unei romanţe de unde îşi întregeşte chemarea prin iubire: “ locuiesc într-un poem/ locuiesc într-o romanţă/ prin metafore te chem/ la iubire n-am restanţă. “ (Romanţă)

 

Dorintele poetului se împletesc sugestiv într-un alt poem, unde accentuează aspiraţiile sale spre absolut, senin, dar şi iubirea pentru natură. Răsăritul soarelui şi l-ar dori pentru eternitate, fiindcă doar aşa se va putea purifica în mod sublim: “ îmi doresc o casă din petale/ îmi doresc un pat din fân cosit/ îmi doresc să fac prin vers o cale/ îmi doresc un veşnic răsărit.” (Veşnic răsărit)

 

Inimii sale poetul îi dă o definiţie grăitoare. Astfel, ea este adăpostul senin în care iubirea se cuibăreşte: “ inima mea e o oază/ fără nori/ unde iubirea înnoptează/ adeseori”. (Oază fără nori)

 

Moştenirea pe care doreşte să ne-o lase poetul este nespus de valoroasă, întrucât ea cuprinde poeme pline de sensibilitate care respiră şi revarsă lumina caldă a veşniciei: “când voi pleca vă las drept moştenire/ o bibliotecă plină de-amintiri/ prin care poezia să respire/ lumina ce se-ascunde-n trandafiri.” (Moştenire)

 

Despre trecerea necruţătoare a timpului, poetul mărturiseşte sincer că se apleacă umil în faţa efemerităţii şi anumite regrete îi macină sufletul: “ n-am timp destul să fericesc o carte/ n-am timp să număr stropii blândei ploi/ n-am timp să-nduplec clipele deşarte/ n-am timp să dau iubirea înapoi.” (Clipe deşarte)

 

Ioan Vasiu cere divinităţii câteva clipe de linişte şi răgaz în care să soarbă din frumuseţile lumii, simţind lumina caldă şi binecuvântată pe care o revarsă cerul şi marea: “ lasă-mi Doamne un răgaz măcar/ s-admir cerul când se-adapă-n mare/ stelele ce din fântâni răsar/ fluturii flămânzi de dezmierdare.” (Răgaz)

 

Definiţia singurătăţii, ca stare care zdrobeşte omul, îşi găseşte locul într-un alt poem semnat de autor. Prin metafore simbolice, aceasta este dezvăluită precum o peşteră sau chiar ca un testament. Toate comparaţiile însă vin să întărească ideea de pustiu şi rece: “ singurătatea-i peşteră adâncă/ singurătatea-i un ocean dement/ singurătatea-i iederă pe stâncă/ singurătatea-i ca un testament.” (Singurătatea)

 

În lacrimi de rouă se aprind poeme arzătoare în care vibrează sentimente mistuitoare: “scriu poezii cu lacrimi dulci de rouă/ scriu poezii pe frunze de castani/ scriu poezii pe-un colţ de lună nouă/ scriu poezii fără să pretind bani.” (Lacrimi de rouă)

 

În „Livada cu metafore” a lui Ioan Vasiu re regăseşte şi un autoportret prin care autorul evidenţiază universul său lăuntric, iubirea, cuvântul şi puterea poemelor sale: “ sângele meu ca mustul abia stors/ poemul meu ca un ochean întors/ iubirea mea ocean nemărginit/ cuvântul meu o lamă de cuţit.” (Autoportret)

 

Ioan Vasiu este un poet care transmite mesaje patrunzătoare prin versurile sale şi care reuşeşte să atingă inimile noastre prin metafore ţesute din frumos şi senin. Fineţea cu care îşi şlefuieşte metaforele şi viziunea sa profundă asupra lumii îl caracterizează ca fiind un poet sensibil şi deosebit. Imaginile care iau naştere în poemele sale au un farmec aparte şi asta pentru că poetul ştie cum să le construiască într-o manieră originală. Autorul este, indubitabil, un şlefuitor de metafore.

 

“Priviţi-mă printr-o floare de păpădie şi vă veţi molipsi de poezie”. (Ioan Vasiu)

––––––––––––-

Alexandra MIHALACHE

Slobozia

1 aprilie 2016