DICŢIONAR DE PERSONAJE

Pygmalion şi Galateea sau Când piatra inimă îşi află

 Dicţionar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU

Tăcut ca pietrele şi tot ca ele de răbdătoare, legendarul rege-sculptor din Cipru, Pygmalion, spune legenda, a creat cu mâinile sale o statuie din piatră reprezentând o femeie aşa cum numai visul său o zămislise.

Îndrăgostit de propria-i creaţie, el nu-şi mai află liniştea şi o imploră pe zeiţa Afrodita cea mare meşteră într-ale amorului, să-i dea suflet frumoasei de piatră „Că mai presus de fire, putând să o răstoarne / Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne” (V. Voiculescu al nostru dixit!).

Să fi fost Pygmalion alt om-Dumnezeu rătăcit pe pământul făpturilor de lut prea puţin rezistente la confruntarea cu marea trecere din timpul imobil?

Să fi încercat El – Creatorul să înlocuiască materia dintâi, lutul, cu piatra, ca abia apoi să fi observat că în piatră e mult prea greu să pui şi duh, şi căldură, şi o inimă care să bată cântând în legea ei?

Şi-atunci să-l fi lăsat El pe bietul Pygmalion să se descurce cum o putea cu opera aceea neînchipuit de frumoasă în care îşi concentrase (ne)fericitul, chiar raţiunea de a fi?

Şi, de fapt, la cine-ar fi găsit sprijin şi înţelegere muritorul îndrăgostit de… o piatră?

La Făcătorul omului din lut, sigur nu!

La o femeie, sigur da!

Grecii înţelepţi (de antici vorbesc!), au avut grijă să-şi populeze cerul cu un întreg popor de zei, făcându-şi-i pe aceştia părtaşi la toate odiseele prin care vor fi trecut.

De ce n-ar fi apelat şi Pygmalion la Zeiţa Fumuseţii, cu înalta şi arzătoarea-i rugă de a i-o însufleţi pe frumoasa lui de piatră!

Afrodita s-a dovedit generoasă. Dacă nici ea nu mai înţelegea nebunia iubirii, atunci cine!

De când cu mărul acela buclucaş aruncat de Eris – Zeiţa Discordiei, cu derutanta adresă: „Pentru cea mai frumoasă”, în plin Olimp cu femei-zeiţe care mai de care mai frumoase, trebuie să fi fost mare harababură şi pe acolo, fapt care a viciat şi corectitudinea votului la  cel dintâi concurs de frumuseţe, generator de ireconciliabile discordii cât să nu se mai ştie niciodată care dintre sutele de catarge (pardon, de frumoase!) e cea mai cu moţ: blonda, roşcata, bruna sau… totuna.

Noi să revenim însă „la oile noastre”, adică la povestea lui Pygmalion, cel cu femeia de piatră, sculptura care i-a răpit inima.

Afrodita, generoasă peste poate, i-a dat inimă pietrei făcută femeie şi a urmat o nuntă ca-n poveşti (şi cam ca niciodată)…

Înanimata piatră a primit şi un nume: I s-a spus Galateea.

Dar cum toate poveştile se cam opresc la nuntă (de parcă viaţa de după acel tămbălău cu muzici şi chiuituri n-ar mai avea nici un chichirez!), să nu uităm totuşi că fericitul cuplu zice-se că ar fi fost blagoslovit şi cu un fiu – Paphos (care trece drept fondatorul oraşului grecesc cu acelaşi nume).

Restul e tăcere… guralivă.

De la însufleţirea statuii de piatră a lui Pygmalion, artiştii lumii s-au întrecut de-a lungul timpului de a repeta în felul lor povestea de iubire care, de nu va fi făcut să se învârte-n ceruri aştri, a reuşit ceva cu mult mai de preţ – să dea pietrei căldură şi vibraţie de suflet omenesc, preschimbând-o în chip desăvârşit al iubirii.

Meşterul de Cuvinte potrivite de la Mărţişorul bucureştean şi-a imaginat-o cam aşa:

     „Femeie răspândită-n mine

     Ca o mireasmă-ntr-o pădure

     Scrisă-n visare ca o slovă

     Înfiptă-n trupul meu, secure”…

    (Psalmul de taină)

  1. Voiculescu:

    „Şi, ideală floare a iadului suprem,

    Cumplita-ţi frumuseţe o porţi ca pe-un blestem”… după ce, tot el, declara:

    „Cu tot ce-am strâns din tine, curat ca Prometeu

    Am să te-alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu!”

(Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare
în traducere imaginară de V. Voiculescu)

Licenţa poetică prin care Pygmalion este confundat aici cu Prometeu ţine de focul mistuitor al iubirii, focul –  sculptor în flacără şi fum, care nu-i lasă creatorului, drept materie, decât un pumn de cenuşă fierbinte…

Charles Baudelaire:

     „O, muritori, frumoasă-s precum visarea pietrei,

      Iar sânii mei de care v-aţi strivit rând pe rând,

      Făcuţi sunt să inspire poetului un gând

      De dragoste asemenea materiei, inertei.

 

     Sfinx nenţeles mi-e tronul în sfere de azur,

     Mi-e inima de gheaţă ca lebăda de albă,

     Urăsc orice mişcare ce strică-a lumii salbă

     De linişti; şi nici râsul nu-l ştiu, nici plânsul dur. […]”

(La Beauté / Frumuseţea)

Nu ne mai spune legenda care dintre cei doi – Pygmalion sau Galateea – se va fi mutat cel dintâi… sub piatră. Este de presupus că Pygmalion, cel cu alcătuire de lut însufleţit. Şi mai cred că fiecare femeie, prin iubire se înveşniceşte, îndulcind cu dor de moarte sufletul bărbatului drag ei, cât spre a-i face şi pe zei să râvnească la clipa acestora de eternitate.

Cum altfel ar fi de înţeles refuzul suveran al Preamilostivului la ruga lui Hyperion – aceea cu dezlegarea de nemurire:

    „Tu vrei un om să te socoţi?

    Cu ei să te asameni?

    Dar piară oamenii cu toţi,

    S-or naşte iarăşi oameni. […]

 

    Ei au doar stele cu noroc

    Şi prigoniri de soarte

    Noi nu avem nici timp nici loc

    Şi nu cunoaştem moarte.[…]

    

    Şi pentru cine vrei să mori?[…]” 

Cutremurătoare sfâşiere! Să nu ai nici timpul (ce grand sculpteur, cum îl numea Margueritte Yourcenar, prima femeie membră a Academiei Franceze), nici locul tău însemnat în înfinit şi să nu fie nimeni care să te aştepte undeva, la capăt, ca pentru o altă poveste…

 

Ne-a lăsat şi irlandezul George Bernard Shaw prin 1912 un Pygmalion, piesă de teatru în care personajul – Pygmalion – este un prea plin de el profesor de fonetică, savant-lingvist cioplitor în cuvânt-diamant, care-şi propune (în joacă) să transforme un bolovan de ignoranţă, o florăreasă din cele care-şi etalează şi prin graiul nostru talentele cu îmbietorul „Hai să-ţi ghîcesc, frumoaso!”, într-o adevărată lady… Bine că arogantul lingvist n-a trăit în vremea noastră în care profesorii sunt nişte umile creaturi care-şi drămuiesc arginţii cu parcimonie şi, din când în când, colindă pe sub ferestre mereu închise şi surde (că boierii nu-s acasă!), în mari procesiuni numite greve!

O, sfântă vorbire corectă gramatical, înnobilantă ca o pecete regală, cioplită de dalta măiastră a studiului din „mâna casnică a gândirii” unui şlefuitor de suflete!

Prin scrisul irlandezului dramaturg, asistăm la actul deloc facil al şlefuirii „bolovanului”, admirăm rezultatul, dar nu prea înţelegem ce e cu iubirea care, în loc să-l năucească pe noul Pygmalion, se preface abia a lăsa drept de strălucire doar raţiunii ca floare rarisimă a gândirii omeneşti!

Şi parcă iar, de dincolo de dispariţia materiei, ecoul acelui: „Tu vrei un om să te socoţi?”

Şi totuşi, dacă nu toate femeile din lume s-ar dori o Ană a lui Manole cel cu Mânăstirea Argeşului cu turle înşurubate în văzduh (ce mai destin!), aproape toate s-ar vrea o Galatee chiar dacă mai întâi ar trebui să suporte tăişul daltei „marmura” informă care le ascunde splendoarea nebănuită a trupului căruia îi va fi mereu dor de un suflet fără de care nici o frumuseţe nu are preţ.

Meşterul zidar Manole şi Pygmalion sculptorul par a fi un singur personaj ori poate faţa şi reversul unei medalii (de piatră!) cu care n-am putea cumpăra decât ceva ca o viaţă de om… răscumpărată iar şi iar cu moarte.

Dar dacă Pygmalion cel din legendă se va fi mutat cel dintâi sub piatră, ce se va fi ales de Galateea lui rămasă singură pe un pământ cu oameni indiferenţi, de nu ce se alege din orice fiinţă omenească rămasă cu suflet neîntreg!

N-o fi sunat poate astfel plânsul Galateei rămasă singură după „plecarea” lui?

     Ai dat făpturii mele suflet

    Dintr-un preaplin de dragoste.

    La rândul meu eu ţi-am zidit

    visul înalt, himeric,

    într-un fel de cuvânt

    cu miez cald de-ntuneric

    şi irizări de lună sidefie;

    iar ochii mei – fântâni de apă vie –

    au prins de-odată gustul lacrimii

    din (ne)înţelesul vorbei a iubi;

    că inima-mi, deşi ştia să bată,

    nu s-a putut desfereca din piatră

    ori nu voi fi-nţeles eu taina-aceea…

    Pygmalionul meu, sunt Galateea

    în care vremea-nscrie fără rost

     povestea pietrei care voi fi fost

     mai înainte de-a mă fi ivit

     sub dalta dorului dezmărginit.

    […]

    Ce să fac azi c-un suflet neîntreg

    când graiul pietrei nu-l mai înţeleg?…

Pygmalion muritorul n-avea cum să mai moară.

Opera lui este dusă mai departe (cum fusese de altfel şi înainte de el!).

E de-ajuns să privim cu ochii sufletului în jurul nostru:

Natura însăşi este un sculptor desăvârşit. Să privim mugurul care se preschimbă-n floare, floarea în fruct, fructul în promisiune de rod şi de belşug, apoi…

Ce este chipul omului sub dalta marelui sculptor – Timpul –  care se amuză remodelându-ni-l cu fiecare clipă care trece?…

Răsfoind un album de fotografii, marele, „divinul critic”, se zice c-ar fi exclamat privindu-şi chipul de copil la vârste diferite:

„Ce-i cu voi, băieţaşi, de ce purtaţi cu toţii numele meu?”

Sau vorba şoptită a bătrânei mele mame în faţa propriului său chip de copil dintr-o poză îngălbenită:

 „Ce frumos erai, Doamne, sub chipul de copil în care Te-am ştiut la început…”, zicere pe care am continuat-o mai apoi  cu o întreagă „inventariere” (Marin Sorescu o numeşte „Contabilitate”, când „ vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră şi să facem socoteala…”!). Astfel, evocând la rându-mi trecute etape care jalonează întâmplarea aceasta ca o viaţă de om, am îngânat gândul nerostit al mamei: „Ce înalt erai, Doamne, sub chipul meu din vremea când dorul mi-era zeu/ şi nu ştiam din lutul cărei coaste m-ai zămislit/ –  trup cu braţe de boare, de verticale seve bântuit!/ Ce bogat erai, Doamne, când aşterneai paşilor mei/ bănuţi de părăluţe aurii/ şi ’nalt deasupra, peste creştet, cerul cu stelele făclii!/ Ce sărac eşti acum când mi-e pasul de lut/ într-un templu de brume vegheat de un ceas neştiut,/ Tu – râvnind la un bun ce credeam că-i al meu, / Eu…”. 

Şi apa, cumintea apă care ia forma vasului ce-o ţine, este de fapt un mare sculptor.

Întrebaţi pietrele din râuri şi munţii.

Dar cine şi cum va fi sculptat în apă forma lacrimii, a norului cel necontenit călătorit în zare întru eternă întoarcere la obârşii, la izvor!

Dar şi mai bine întrebaţi izvorul care trece firav şi sprinţar peste încremenitele pietre (mândre şi reci… de-a fi rămas la vetre !) spre a se întâlni cu nemărginirile albastre în vreme ce ele, pietrele, se vor preface-n fire de nisip pe care un alt sculptor…

Şi vântul este un mare sculptor. Întrebaţi-l de ce lipeşte de trupul fecioarelor veşmintele, „Sub inuri vădindu-le/ când sânii, când coapsele/ minunile, sfintele!” ( L. Blaga, Nu crede tu vântului).

Şi poetul este un mare sculptor. Nu adună el din risipire vorbe de cânt în care ne răsfrângem sufletul (cum şi-ar căuta neînsufleţitele lucruri reflectare în luciul metalului menit să ajungă „Pasăre măiastră” sub degetele magului acela de la Hobiţa Gorjului, mutat în atelierul parizian din Impasse Ronsin ca să deschidă mai apoi doar în ţara lui drum infinitului!)

Tot sculptură în cânt este şi acel rubaiat al poetului filozof persan Omar Khayyam, trăitor în urmă cu aproape un mileniu :

    „Obrazul tău de roză-n care-Alah

    A pus atâta sfântă puritate

    Până şi pe-mpărat să-l facă poate

    Pion pe o tablă de şah”…

…Dar cum să alegi din mireasmă de pădure alcătuire de femeie, numai un Arghezi ne-ar putea spune:

   „Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,

    Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trupul meu, secure…”

 

Nu înfruntă Hyperion (de Poetul de sub cerul nostru vorbesc!) Divinitatea de dragul acelei muritoare – „chip de lut” –  cu viaţa ei puţină, cerând în schimbul unei „oare de iubire” să fie dezlegat de nemoarte? 

    „O, cere-mi Doamne orice preţ

    Dar dă-mi o altă soarte

    Căci Tu izvor eşti de vieţi

    Şi dătător de moarte.

 

    Reia-mi al nemuririi nimb

    Şi focul din privire

   Şi pentru toate dă-mi în schimb

   O oară de iubire”. 

(O „oară”, dragii noştri prea grăbiţi trecători prin şcoală, netrecători printr-o bibliotecă, fie ea şi virtuală, şi nu „o oră” cum din… inocenţă aţi [re]cita, cu nesocotinţa de a crede că s-ar putea „negocia” în veci de veci amorul!)

Şi pictorul este un mare sculptor. Este de ajuns că ne gândim la excentricul Salvador Dalí – acest Pygmalion din veacul al XX-lea care a făcut o adevărată nouă Galatee din Gala lui iubită, soţia adorată, muză, aripă a tuturor zborurilor sale, Madonă Dumnezee, jumătatea perfectă a rotundului despre care spunea Platon că ar fi fost iniţial creatura Divinului Sculptor, până nu s-a supărat El şi a tăiat-o în două jumătăţi pe care le-a azvârlit în univers poruncindu-le să se caute şi să recompună astfel întregul. De aici atâtea cupluri imperfecte care, neaflându-şi jumătatea adevărată, se sfâşie reciproc încercând să alcătuiască perfecţiunea rotundului primordial…

Dar nici apa, nici vântul, nici timpul, nici natura întreagă, nici cântul fără miez nu  vor putea altera iubirea – singurul sculptor care ştie să dea inimă până şi pietrei.

Și iată-ne acum.

Ce va fi mâine, o ştie doar timpul! Dar la fel de bine ştim şi noi că atâta vreme cât va dura cuvântul, la povestea lui Manole, Icar, Dedal, Pygmalion se vor adăuga mereu alte poveşti în care se vor amesteca nume de muritori-nemuritori precum Fidias, Michelangelo, Da Vinci, Rodin, Brâncuşi, Camille Claudel şi alţii…

Poate şi numele tău, nenăscutule, tu care vei înălţa până dincolo de frontierele tuturor văzutelor şi nevăzutelor infinitul din om, amintind de o nouă Cuminţenie a Pământului însufleţit şi, înscriind pe locul care ne este suflet, forma lacrimii, urma zborului, dorul muritorului de-a fi mai lângă cer dar şi al cerului cu puzderia lui de stele cu tot de-a fi mai aproape de muritorul invidiat de-a pururi pentru secunda lui de veşnicie care-i este iubirea.