Eliza ROHA – VICTORIŢA DUŢU ŞI FILOZOFIA CREDINŢEI

Volumul de poeme „Există un Tu”, publicat la Editura Betta, Bucureşti, 2016, al tinerei prof. Victoriţa Duţu, o situează pe autoare într-o altă sferă a creaţiei poetice, de esenţă filosofică şi religioasă. Victoriţa Duţu, profesor de matematică la un liceu din Bucureşti, cunoscută, deopotrivă, ca pictoriţă, poetă, prozatoare, eseistă, realizator de emisiuni TV, implicată în diferite activităţi culturale şi membră ale unor organisme internaţionale, este o figură reprezentativă pentru noua generaţie de intelectuali-artişti, prin originalitatea creaţiilor sale artistice, cu tematică filosofică şi religioasă şi îngemănează în complexitatea personalităţii sale mai multe coordonate, potrivit cu studiile urmate, în principal: facultatea de matematică, facultatea de filozofie, studii de artă plastică, masterate, diferite alte cursuri din sfera umanistă. Toate acestea sunt alăturate, îmbinate pe un fond de adânc sentiment religios datorat educaţiei primite în familie.

 

Fiică de profesor şi învăţătoare, Victoriţa Duţu a manifestat de copil înclinaţii deosebite către literatură şi pictură, către studiu şi ortodoxie, reflectate mai apoi în creaţiile sale plastice şi literare. A obţinut premii la concursuri literare din ţară şi străinătate, are numeroase tablouri expuse în muzee şi galerii de pictură din ţară şi străinătate. Iată deci o personalitate complexă, tonică, uşor rebelă, deosebit de harnică şi aplicată întrutotul pe activităţile cărora i s-a consacrat cu avântul nedisimulat al tinereţii.

 

Consider noul volum editat un poem interesant prin tematica aleasă, originală, o configurare poetică de esenţă filosofică şi religioasă, cu o încărcătură specială de iubire, tandreţe şi smerenie închinată Divinităţii, totodată o geneză inedită a simbolurilor creaţiei spirituale divine, chiar o invocare a binecuvântării.

 

Deşi structurat pe categorii de idei, poemul, o continuă rugă, este unitar şi coerent prin înlănţuirea firească a simbolurilor spiritual-divine care-l compun, a relaţiilor dintre acestea, totul trecut printr-o gândire personală despre viaţă şi univers. Ca într-o simfonie a naturalităţii poetice, poemul începe direct, mărturisind credinţa în puterea tutelară asupra existenţei materiale : ”Există un Tu”, adică există Dumnezeu care ”(…) păşeşte tăcut/către fiecare privire/către fiecare pas/şi drumul lăsat/în urmă/devine lumină”; apoi ne poartă în ideea Infinitului ca ”(…) o gândire/o stare a minţii/(…) Făcând loc/Luminii/Ca-n ziua dintâi.”, mai apoi atenţia o focalizează asupra Omului ”(…) cu sufletul Infinit/În infinitul/Tău”, urmând Lumina, Cosmosul, Cuvântul-”sămânţă” ”Înfăşat în lumină” sau ”Într-o taină/ascunsă/Ce se rosteşte/În interiorul/Trăirii/Făcând cu putinţă/Naşterea/Unui nou început.”

 

Urmează Ideea, Locul – ”vâsla/Care mă poartă/Pe valuri”, timpul, sufletul ”Doar călător/Entitate ascunsă/Cu înveliş/Uimitor al materiei vii”, Gândul, Existenţa, Cerul – ”etern în lume” ca ”Drum de infinit” pentru că, aşa după cum spune poeta, ”Mintea e cerul/Sufletului/În mersul său/Către cel ce a/Construit cerurile/Ca trepte de foc/Către El”, Piatra ”în temelie/Ca o oprire/De infinit”, Cunoaşterea, Crezul ”lumii/Înfăşurat/În idei”, zidirea ”În paşii/Făcuţi ieri/Şi pasul de mâine transformă/Lumea de azi/(…)În toate/Spre casă/Cuvânt”, Casa-cuvânt ”…de/Astăzi/E pământul/Întreg/Călător/În drumul/Neştiut/Al infinitului”, Casa eternă ”(…)Înfăşurată-n/Lumina/Celui fără/De început”, Casa tatălui, Casa din cer, Noua casă, Înţelesurile ”Ca nişte porţi/Rotitoare spre cer”, entităţi spirituale dăruite lumii de absolutul superior – Dumnezeu – ”Tu cel ce eşti/Din toate în tot/Marele Tu al ei.”

Nu eludează nici importanţa materiei ”Concretul de aici/(…) Căutător de/Sens în lumina/Născută din/Lumina pură” şi a dezvoltării neîntrerupte pentru că ”Fiecare/Treaptă/E o facere/La fel ca/ Facerea/Dintru început.”

 

Ideea Dumnezeirii –”Puterea de-a privi/În cele ce sunt/Şi-n tăria de-a fi/Ca la început/În lume”, a toate născute din vrerea şi puterea sa – ”Lumea toată/E biserica Ta./Sufletul dănţuieşte/În cele create/De Tine”, se repetă obsesiv, ca într-o litanie, ca o pioasă rugă înălţată şi cuvânt de mulţumire adresat Divinităţii – ”ziditorul/Copacului” care ne-a creat şi a creat spiritul însufleţitor al materiei.  

 

Copertele întâi şi a patra sunt illustrate cu reproduceri după tablourile poetei. La o privire atentă vom descoperi concordanţa dintre conceptual pictural şi cel poetic.

 

Victoriţa Dutu este o altfel de poetă, o altfel de prozatoare, o altfel de pictoriţă, de parcă ar veni dintr-o altă sferă a creaţiei artistice, profund evlavioasă, dăruindu-ne lumina purităţii sufleteşti şi a credinţei de nestrămutat în Dumnezeu şi puterea sa atotcreatoare. Poemul se dovedeşte a fi un veritabil concept, un mănunchi de meditaţii filosofico-religioase exprimate direct, sobru şi reverenţios – metafora fiind expresia poetică a gândului, un drum subtil al autocunoaşterii – pornind de la ideea că omul este sămânţă divină, creat după chipul şi asemănarea creatorului. Poeta se înalţă deasupra suferinţei şi bucuriei omeneşti, deasupra trăirii materiale ce-a fost şi care va să fie, cu toate valenţele puterii sale de înţelegere, aducând un omagiu, un cuvânt de mulţumire, mărturisitor dar şi rugă de suflet, sinceră, adevărată, confirmând condiţia superioară a intelectualului din toate timpurile, indiferent de ”vremuri”, care nu-şi vede locul în afara credinţei creştine, urmând tradiţia de nestrămutat a neamului său.

–––––––––––––

Eliza ROHA

­­­­Bucureşti

18  martie 2016

Anunțuri