Lucia OLARU NENATI: CITIND O CARTE-PALIMPSEST

A apărut o nouă carte semnată de Elisabeta Isanos, fiica poetei Magda Isanos şi a scriitorului meritoriu, dar prea puţin cunoscut – Eusebiu Camilar. Până acum am citit mai multe cărţi scrise de aceeaşi autoare şi i-am putut constata larga disponibilitate pentru genuri diferite: poezie, proză, eseu, traducere, memorialistică şi, nu în ultimul rând, preocuparea pentru recuperarea moştenirii spirituale, editoriale, de familie, dar şi naţionale, prin abordarea unor temelor dificile, puţin tratate de alţii, precum tema destinului basarabenilor în romanul „Amur”, sau a exodului uvrierilor noştri în occident, în romanul Poarta spre vest.

 

I-am prezentat, nu o dată, profilul auctorial în presă (revista Cultura, Bucovina literară ş.a.), dar şi în cadrul festivalului literar naţional de la Suceava şi Udeşti, ce purta până de mult numele părinţilor săi, schimbat de la o vreme în Rezonaţe udeştene, pentru mai larga cuprindere a personalităţilor locului, dar a cărui axă centrală rămâne tot cea dinainte. In toate aceste demersuri am căutat să susţin faptul că această autoare continuă tradiţia literară şi culturală a familiei sale, fiind evident înzestrată şi ea cu un viguros, dar şi rafinat talent literar, primit pe cale ereditară, dar şi sporit – precum în pilda talantului – prin conştiinţa puternică a unei misiuni şi responsabilităţi ce i se incumbă, aceea de-a duce mai departe – lampada tradunt! – făclia harului care n-a părăsit-o pe marea poetă care i-a fost mamă până în ultimele clipe ale sfârşitului său mult prea devreme sosit. Deşi aceasta i-a transmis îndemnul „să nu mă cauţi”, spre a-şi scuti copila ce avea să rămână orfană, de suferinţa despărţirii, ea este neascultătoare şi se înverşunează să-şi descopere părinţii, întregindu-le profilul, recuperându-le fragmentele literare rătăcite şi editându-le opera în întrupări tot mai apropiate de adevărul ei.

 

În această nouă carte care poartă un nume banal şi înşelător, „Păsări, curţi şi grădini”, şi o copertă ce sugerează mai degrabă un manual de zoologie cu poza unui piţigoi în medalion pe coperta verde, infanta Isanos nu se dezminte nici acum şi scrie un tratat în care cititorul are tentaţia de-a sublinia câte ceva la fiecare pagină, exact ca în manualele de studiu pentru  examene. Dar nu din nevoia de-a memora lecţiile în vederea ascultării pentru notă, ci din impulsul spontan de-a surprinde şi de-a păstra idei, formulări, asocieri insolite, neobişnuite, dar al căror adevăr profund se impune şi se tezaurizează imediat.

 

Incipitul vorbeşte despre legătura specială dintre eul narator şi mici fiinţe „din lumea celor care nu cuvântă”, dar care ştiu să se exprime şi să comunice în chip suprinzător şi înduioşător cu aceşti oameni care, spre deosebire de majoritatea semenilor lor, au timp, disponibilitate, atenţie şi afecţiune pentru aceste făpturi pe care, fie că le salvează de la îngheţ, fie că le tratează şi le repară  neputinţele şi rănile iar ele, păsărelele, înţeleg, ştiu şi îşi comunică întrucâtva recunoştinţa pentru aceste intervenţii providenţiale. Insănătoşite, vietăţile îşi iau zborul, sau îşi urmează calea firească, prilej pentru binefăcătorii lor să mediteze la exemple adiacente din vasta diacronie culturală a omenirii, ceea ce, de altfel, se petrece de-a lungul întregii cărţi de aproape 400 de pagini în care se perindă zeci de poveşti, se descriu numeroase locuri, clădiri, copaci, ziduri, biserici, fiecare cu istoria sa intarsiată în straturile vechimii lor şi pe care oricine altcineva nu le-ar vedea şi nu le-ar aduce în raza privirii.

 

O privire caldă, luminoasă, grea de dulcea povară a unei informaţii culturale copleşitoare care sare mereu în ajutorul demersului auctorial, îmbogăţind cartea cu dantelăria barocă a crenelurilor sofisticate ale frontoanelor străvechi, purtătoare de amintiri din vremi rafinate şi iubitoare de frumos.

 

Astfel că citind această carte, cititorul face o incursiune  fascinantă în trecuturile (căci sunt straturi de trecut, ca într-un palimpsest!) Bucureştilor, dar şi o excursie turistică ce beneficiază de un ghidaj inestimabil pe care nici un ghid profesionst n-ar fi capabil să-l îndeplinească. Sumedenie de poveşti, de racorduri culturale, de mini-eseuri, de conexiuni fascinante, de expresii în limbi străine potrivite împrejurării, de poeme originale inspirate de subiectul în cauză, dar şi de profiluri de personaje adecvate locurilor, parcă înrudite cu acestea, stucaturi şi detalii deosebite observate (sau nu!) pe faţadele prăfuite şi uitate şi ignorate de toţi, statui, monumente din cimitirele cu depozite de amintiri, fascinante dizertaţii filozofice sau filologice pornite pe urmele semnificaţiilor şi evoluţiei semantice a unor cuvinte (ex: xilolalie!) ş.a.md.

 

De altfel, iată cum sună cuvintele autoarei prin care îşi înfăţişează ea însăşi rostul acest demers literar! „Bucureştiul îl poţi recunoaşte după felul cum ard în geamuri lămpile seara, cum se învârt păsările deasupra curţilor interioare, şi cum, văduvit de zări, îşi creează propriile perspective din te miri ce, dintr-o simplă fantă între ziduri. Există uşi, care la prima vedere nu pot să ascundă decât un coridor sau un hol, şi dacă le deschizi, vezi la capătul unui culoar o ieşire spre curţi sau străzi pe care nu le bănuiai, pătrunzi în labirintul de dincolo de faţadele mai mult sau mai puţin aliniate. Bucureştiul se preface a fi disciplinat, şi de-abia aşteaptă să-ţi facă cu ochiul prin strâmtoarea dintre două ziduri sau prin crăpătura unei uşi. Sunt privelişti pe care trecătorul nu le vede, indiferenţa sau graba le condamnă ca pe sufletele care n-au ştiut sau n-au putut să fie nici de partea răului, nici în tabăra binelui, şi s-au risipit fără să lase vreo urmă. Dar e o condamnare nedreaptă, cu totul nemeritată. De fapt, aici damnaţii suntem noi, cei care, spre deosebire de Dante (”Non ragionam di lor, ma guarda e passa…”, (Să nu ne gândim la ei, doar priveşte şi treci…, Infernul, Cântul III), nici măcar nu privim, înainte de a trece. Am încercat, cât mi-a stat în putere, să văd ceea ce nu se vede, ceea ce, de obicei, nu este privit.”

 

Această strădanie de-a face să se vadă ceea ce nu ştim să vedem în atâta  opulenţă ce ne înconjoară relevă o densitate de sensuri, o bogăţie pluridimensională de ramificaţii, de conexiuni savante, împletite, cumva organic, cu o neobişnuită delicateţe, afecţiune şi gingăşie pentru fiinţele neajutorate cu care comunică, cunoscând parcă nu numai atâtea limbi din lumea oamenilor, ci şi limba secretă a vieţuitoarelor ce trăiesc în aceeaşi lume cu noi, cel mai adesea de nimeni observate şi iubite.

 

E o carte densă, o carte-sinteză enciclopedică de umanism, cultură, experienţă, talent al exprimării sensurilor dificile, meditaţie profundă şi graţioasă pe tema bogăţiei vieţii şi a şansei de-a trăi într-o lume atât de consistentă, o carte care n-ar trebui să fie citită cap-coadă ca oricare alta, din trebuinţa de-a fi isprăvită conştiincios, ci degustată pe-ndelete, câte puţin, ca o delicatesă fină, doar în anumite momente şi stări speciale în care spiritul este apt să se înzestreze cu un asemenea dar de preţ, mascat – parcă în chip conspirativ! – sub banalitatea unei coperţi de studiu zoologic.

 

E o carte care demonstrează, iar şi iar, valoarea porfirogenetă a acestei autoare de viţă literară aristocratică, ce ar merita să fie cunoscută, preţuită şi premiată, promovată ca model de elită a spiritului nostru românesc, dacă am vieţui într-o lume normală în care valoarea contează prioritar, se vede şi se onorează, chiar dacă nu este susţinută de sunetele violente ale tupeului şi indecenţei, ori de legăturile oculte ale cumetriilor interesului reciproc.       

 

Lucia OLARU NENATI

martie 2016       

Botoşani