Andrei Pleșu în Japonia

      „Trebuie să încep prin a recunoaște că băile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odată ce te-ai instalat, câteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dușul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozități si nuanțe locale țin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai puțin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
Fata de ceea ce po
ți păți în Japonia, toate acestea sunt însa bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, becule
țe albastre si roșii, în perpetua scintilație, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenințătoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, de îndată ce am intrat în baie.
L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat totu
și de ideea ca scopul poate oricând sa apară, ca un imperativ categoric.
Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, înso
țite de inscriptii în japoneza.  Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat
în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea,  ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odată pornit, mecanismul func
ționa – ca progresul însuși – după legi fatale. Într-o clipită,
întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.  Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe mi
șcări de revoluție si rotație.  Nu doar
closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încăperii, oglinzile, peretii, pardoseala.  Proportiile odăii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amărâte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se părea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii.    Ca pot declan
șa cutremure, inundații, ploi de meteoriți, glaciațiuni. Că, poate, fără sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordidă)  variantă materialist-dialectică: o stângace apăsare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toată harmalaia a încetat. Am stat un timp nemișcat, ca sa nu stârnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfârsit, în dormitor, unde atmosfera era pașnică: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de câte ori lăsai picioarele sa-ti atârne perpendicular pe mochetă. S-ar zice ca față de acest abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziacă simplitate. Nu în Japonia.
.
În programul călătoriei mi-a fost introdusă, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel tradi
țional.
Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Artă, a fost prima victima a acestui episod.  L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lânga receptie. Omul
încerca sa iasă, dar ceva, un procedeu ritual, încălcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea  u
șii decât dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternând balansul cu răsturnarea, rotirea si clătirea…
La rândul meu, am încasat prima trauma când, intrând în camera care îmi era rezervata, n-am văzut decât un paralelipiped gol, fără nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european răsfă
țat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, răsfoiesti pliante s.a.m.d.
Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrâna însotitoare care lucra pe post de „bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul.  A scos imediat dintr-un perete o rogojina
de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroducă în lăcasul ei „de zi”.
Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc încă. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blânda cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încruci
șate, si umblam de-a bușilea.
.
Spre seara, m-am hotărât sa cer de mâncare în camera. Alesesem, mai curând la întâmplare, ceva în care identificasem cuvântul „vi
țel”. A apărut o fostă gheișă, destul de obosita, si m-a invitat în baie,
adică într-o camăru
ță îngusta, cu o copaie de lemn pătrată. „Nu – zic – nu baie! Mâncare! Vițel, care va sa zică! Papa!” „Ba, din contra – îmi semnalizează cu un surâs buddhist preopinenta – mai întâi baie!
Papa la urma!” Dupa câteva trecătoare accese de demnitate, cedez: intru în scăldatoarea de lemn; gheisa dupa mine!  Se atine, rânjind, cu un mănunchi de nuiele aromate în mâna. Refuz sa mă dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeazî, gheisa e de neînduplecat.
Încropim, până la urma ceva, un ritual incomplet („interruptus?”), după care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel crudă si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brânza de soia. Se ia, cu doua betigase, câte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pâna dispare tenta de crud.  Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenită
ții mele e ca nu pot agita carnea în zeama fără s-o scap dintre betigase.  Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc până vad ca s-a fiert.
Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se pătrunde cum trebuie de miresme. De câte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste milităre
ște: „Shabu-shabu!”
Trag concluzia ca „shabu-shabu” înseamna, pur si simplu: „agit-o!”, „mi
șc-o!”, „stânga-dreapta!”, „hăis-cea!”. Cina se încheie melancolic, în insatisfactia părtilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei
rogojini medievale.
A sta la masa după tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozi
ția în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales dacă se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozează picioarele, răstigneste coloana si distruge apetitul.
.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseserăm invita
ți sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului.  La sfârsit,Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultăți sa
recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat.  L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugăciune.
Un alt pă
țit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. După scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, străbătute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cârpe si se obișnuieste greu cu ideea ca fasolea bătuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, făcut ceva!
Trebuia schimbata pozi
ția, păstrând, totusi, aceeași stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarât, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încât sa-si poata sprijini șezutul
pe calcâie. Dupa chinuitorul „lotus” dinainte, noua postura părea mântuirea însăsi. Dar numai pentru câteva minute. Călcâiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o
apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la
liman, o noua atitudine,  de o riscanta radicalitate: s-a a
șezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominând – fără autoritate – fapturile gracile ale celorlalți, pentru care  „lotusul” nu părea sa
creeze dificultă
ți. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un țaran de Octav Băncilă, exploatat, obidit, flamând, căzut în genunchi după o răscoală ratată.
Dar cât poti rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnica a penitentei? Mai rămăsese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon,  dar parca mai confortabila: pozitia „Lorelei”. Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste… Japonezii au contemplat cu discretie  tot acest program gimnastic, la capătul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amor
țeste! „Un scaun! Un regat pentru un scaun!” -striga mut fiecare mădular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. „Vai, ce gradină frumoasa aveti!” – a gemut Gabriel iluminat si, ridicându-se, a pornit, tam-nesam,  s-o viziteze, lasându-si amfitrionii cu lingura la gură, între doua îmbucături.
.
Am făcut o experienta asemănatoare câtiva ani mai târziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pâna la capăt, cu pretul unei perfecte obnubilări
intelectuale. Nu stiu nici pâna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamăna cu o clasica  experienta Zen.
Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universal întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului,
efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi călători din Far East-ul european, esecul era perfect.
Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputin
ța noastră si încercând să o dominăm rațional. Făcusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o
cale. Calea româneasca: stai strâmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum po
ți! Asta-i situația! În definitiv, nici japonezii ăștia, care pot sta ceasuri întregi încremeniți în proiect, nu sunt în regula. Să se mai miște și ei nițel, să dea semne de viata.  Vorba gheișei mele: „Shabu-shabu!”

  Sursa internet