Zâna Primăvară
-baladă iubirii-
Zâna Primăvară vine
Îmbrăcată în petale,
Peste munți, văi și coline
S-aștearnă covor de floare.
Lăcrămioare de iubire
Așează-n mărgăritare,
Iar cu-a cerului privire
Toarnă albastru-n cicoare.
Din privirea-i de smaralde
Umple câmpul cu verdeață,
Când dorul soarelui arde
Păpădia-n dimineață.
Scutură nori de petale
Peste pruni, cireși, narcise…
Iar de-a iubirii chemare,
Leagănă dorul în vise.
Fluturii își desfac în zori,
Aripioarele de mire,
Și se întrec sărutând flori,
Când plutesc de fericire.
Când Luceafărul răsare
Cu baghetă fermecată,
Pe Zeița Primăvară
O sărută de îndată.
Cu raze-n priviri cuprinde
A primăverii iubire
Și din stele îi aprinde
Candelă de fericire.
Îndrăgostit, o ia-n vise
Prin Universul Galactic.
Iar prin porți de rai deschise,
Îi strecoară dor romantic.
Din stele, în toiul nopții
Îi împletește cunună
Și-i brodează voalul nunții,
Cu fir din raze de lună.
Primăvara înflorește
Și se aprinde-n obrăjori,
Când iubirea lui peimește,
De-i crește inima-n bujori.
De iubire fermecată,
Se scaldă în balsam de flori.
În vis se lasă purtată
De Luceafăr până în zori.
Atunci, raza lui pălește
Și bagheta îi dispare
În legendară poveste,
Cu astru și primăvară.
Primăvara se trezește,
La sărbătoarea iubirii,
Iar pe chip îi înflorește
Nostalgia amintirii.
La taifas adună-n seară,
Zgomotoase păsărele.
Greierii își iau vioară,
Să se-ntreacă-n cânt cu ele.
Primăvara lasă-n zare,
Rochia multicoloră.
Iar rodul iubirii sale
Îl oferă Verii-soră.
Magia iubirii de Sf.Valentin
Nicicând nu e mai potrivit,
Ca-n zi de Sfântul Valentin
Să-ncredinţezi celui dorit,
Iubirea-n viaţă şi-n destin.
Noroc deplin de-ţi e sortit
Să întâlneşti ca dar divin,
Se află-n chip neprihănit,
Cu zâmbetul de farmec plin.
Când eşti bărbat cuceritor,
În dar iubitei să-i dai flori
Și un sărut surprinzător,
Trezind ai dragostei fiori!
Şi să-i şopteşti cu glas vibrând:
-„Aş vrea prin sacru legământ
Să fim în suflet şi în gând,
Uniţi cu-al sorţii jurământ”!
Să-i încredinţezi iubire,
Cu-al vieţii vis clădit în zori
Și a ochilor sclipire
Răsfrântă-n petale de flori:
-„Când lângă tine nu voi fi
Să te alint şi să-ţi vorbesc,
Doar florile îţi vor şopti
În locul meu, cât te iubesc!”
Din muguri de primăvară,
Pentru calea nemuririi,
Să păstrezi în inimioară,
Sentimentele iubirii!
Fericirii să îi zâmbești
Și să nu încalci jurământ!
Din dragoste să dăruieşti
Urmaşi ai vieţii pe Pământ!
Fără fiorii iubirii,
Să nu treacă niciodată,
Sărbătoarea fericirii!
Deși e împrumutată.
Cu drag prin timp să-ţi aminteşti
De sărbătoarea iubirii.
Și cu vibraţii sufleteşti
Să sorbi cupa fericirii!
Să parcurgi prin toamna vieţii,
În păr, cu fulgi de ninsoare.
Iar iubirea tinereţii
Să rodească-n noi vlăstare!
14 Februarie
Legendarul Dragobete
Curge-n pană fermecată
Ce-o țin fetele la bete,
Legendă îndepărtată
Despre craiul Dragobete.
Din pruncie s-a dus vestea,
Că era mândru ca soare.
Dar mamă aspră, Dochia,
L-ascundea de fată mare.
Crescând, se făcea mai frumos,
Cu ochi ca cerul, păr bălai…
I se spunea și Făt-Frumos
În al iubirii, dulce grai.
Dochia, mamă geloasă
Pe fete curtenitoare,
Își mâna fiul de-acasă,
Cu-a ei turmă de mioare.
La mama lui se întorcea,
Când Luna pe cer răsărea.
Așa cum ea îl sfătuia,
Văzând că se îndrăgostea.
Tânăr ciobănaș la stână
Și cu firea iubitoare,
S-a îndrăgostit de Lună,
Mai rău ca de fată mare.
O privea pe cer albastru,
Cum se oglindește-n ape.
Râvnind iubire de astru
O voia în sân, aproape.
De pe cea mai mare culme
Să prindă Luna, s-a întins.
Dar când s-a desprins de lume,
Cu chip s-a pierdut în abis.
Din dragoste s-a prăpădit,
Cu dor de-a săruta fete.
Dragobete a fost numit,
Aievea dorit de fete.
Legendara lui poveste,
Cu iubire pătimașă,
E-nchisă-n cufăr de zestre,
De mamă invidioasă.
Luna, încă îl jelește
Că dor de ciobănaș duce,
Când primăvara sosește
Și ceru-n izvoare curge.
Pe raza-i coboară-n ape,
Lacrimă de dor, amară.
Când se prelinge din pleoape,
O lubire legendară.
24 februarie, Dragobetele sau sărbătoarea iubirii
Mitul lui Dragobete și al Dochiei
Când Soarele de primăvară
Pune pe fugă, ultimul ger,
Se duce și-a ienii povară,
Să vină al iubirii mister.
Că dragostea îi copleşeşte
Pe cei cu vârsta-n pubertate,
Când în suflet le năvălește,
Robi să şi-i facă pân’ la moarte.
Fecior răpus de dor fierbinte,
Caută fată-ndrăgostită,
S-o amețească din cuvinte,
O viață spre a-i fi iubită.
Spre crâng pornesc feciori şi fete,
Să culeagă întâia oară,
Sărbătorind pe Dragobete,
Primele flori de primăvară.
Vise clădeşte din speranţă,
Îndrăgostitul, când doreşte
Să-i fie parteneră-n viaţă,
Fata pe care o iubește.
Prinsă în jocul aventurii,
Singură-n an să nu rămână,
Feciorului dă prada gurii,
Pentru inelul de pe mână.
În mit și-n legendă se spune
Despre o fecioară vrăjită,
Ce-n soare a văzut un june
Și privindu-l, a fost răpită.
El, cu raze înşelătoare
Învăluia juna sfioasă.
Pe trupul zvelt punea candoare,
Să pară cât mai graţioasă.
Iar sentimentele iubirii,
Cu vraja lor înrobitoare,
Purtau în vălul fericirii
Pe pământeană și pe soare.
Altă legendă povestește
Despre vremea înșelătoare,
Că pe-ndrăgostiți păcălește,
Cu vraja din raze de soare.
Și Dochia a fost vrăjită
În primăvară timpurie,
De vreme caldă, însorită,
Ce-a transformat-o în statuie.
Plecând cu oile la munte,
Nouă cojoace a îmbrăcat.
Dar alergând după cornute,
Pe drum, la toate a renunțat.
Prin vremuri, legendă se cerne
Cu Dochia prizonieră,
Ce vine din vremuri eterne
Și din polară emisferă.
Iar feciorul său, Dragobete,
Din mit în primăveri transpare.
Să își aleagă dintre fete,
O noră pentru soacra mare.
Că nu acceptă pe oricine,
Mireasă pentru Dragobete,
Veșnic, îndrăgostit revine
Flăcău tomnatic după fete.
Când Soarelui, puterea-i crește,
Și iarna este pe sfârșite,
Cu raze calde amăgește
Fecioarele îndrăgostite.
24 februarie, Dragobetele sau sărbătoarea iubirii
Autor Maria Filipoiu
