EUGEN DORCESCU – AVATAR

Un gnom, luând sublimul prea uşor,  

Nepricepând, în mâzga lui, cu cine  

Se-ncumentă, a ridicat spre mine  

Un braţ necugetat, dezgustător.  

 

Surprins de lovitură, am căzut.  

Dar, s-a trezit, în chiar fatala clipă,  

El, Lupus lupus, ce-a venit, în pripă,  

Să facă, şi acum, ce-a mai făcut.  

 

Priveam, printre crenele, câmpul gri,  

Pe care fiara fulgera, în goană,  

Spre arătarea tâmpă şi vicleană,  

Ce-a cutezat, rânjind, a ponegri.  

 

Şi-am contemplat, sub cerul mohorât,  

Al cruntei înnoptări medievale,  

Cum eu, însoţitorul umbrei tale,  

Cum eu şi fiara i-am sărit la gât.  

 

Apoi, am stat, pe marginea genunii,  

Noi, dublul nepătruns, întunecat,  

Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:  

Doi colţi însângeraţi, în raza lunii.  

 

”El, Lupus lupus, ce-a venit, în pripă, / Să facă, şi acum, ce-a mai făcut.”, el Lupul dintre lumi, sugerând și o eliberare de sub apăsarea vieții profane, are semnificații inițiatice dar și trimiterea la strămoșii noștri daci, despre care Mircea Eliade afirma că ” poporul român pare născut sub Semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor și emigrărilor”. Dar ” Cum eu, însoţitorul umbrei tale,/ Cum eu şi fiara i-am sărit la gât” apare acea Umbră, dublul omului, imagine a sufletului, care, întocmai ca o ființă astrală, umbra jertfită, devine aceeași umbră, care la Eminescu reprezintă în ”Sărmanul Dionis” partea eternă a ființei. O metaforă între îmblânzirea lupului și filozofia umbrei, între fantastic și realitatea sinelui interior.

Elisabeta IOSIF

ianuarie, 2016