Ana DOBRE: ION IANCU VALE – SINGURĂTĂŢI ŞI REGĂSIRI

Antologia „Singur în turn”* pe care o propune Ion Iancu Vale, reunind creaţii din volumele anterioare – „Înger sechestrat”, „Soldat în războiul final”, „Lupii la mare”, „Revelaţii” oferă prilejul unei călătorii lirice prin universul sensibilităţii autorului, ale cărui momente esenţiale sunt repere ale unei aventuri poetice.

 

Alegând simbolismul turnului şi motivul singurătăţii, Ion Iancu Vale mizează pe ideea rezistenţei creatorului în vremuri confuze din punct de vedere valoric, a retragerii asumate într-o lume purificată de reziduurile materiei. Lumea din turn este lumea poeziei, un spaţiu al purităţii, al valorilor platoniciene, eterne, imuabile, reci. Răceala acestora este umanizată prin căldura sufletului ardent al poetului, prin empatia asumării, prin instalarea în idee.

 

Baricadat în această lume: „opriţi-vă/ nu mai bateţi în poartă/ nu vedeţi pe ea/ de trei ori câte trei zăvoare/ ce vă tot holbaţi/ la urmele acelea plutitoare/ sunt ale gândului meu/ potcovit invers/ şi acum plecaţi/ lăsaţi-mă să-mi dresez/ în linişte cuvintele/ căci ele mă vor devora/ de le voi scăpa/ de sub cravaşă, mai ales/ că acum sunt singur în turn”… (Singur în turn), poetul, ca un mizantrop, nu se dezice de lume  pentru că ar urâ-o, ci o face dintr-un preaplin al dragostei. Lumea pe care o opreşte la poarta turnului său este, de fapt, sursa permanentă a inspiraţiei sale. Lumea aceasta invadează spaţiul intim, privat, iar poetul se lasă cotropit chiar dacă face efortul continuu de a-l respinge. Neîmblânzita condiţie, condiţia tragică a omului, în general, a poetului, în particular, îi provoacă permanent limitele, adevărul vieţii se sustrage uneori cuvântului când inspiraţia i se refuză: „…stă acum ca un ceas neîntors/ şi aşteaptă Pasărea Vorbitoare/ să-i ciugulească din urma paşilor/ neinventatele cuvinte”. Poetul nu are de înfruntat, înţelegem, atât realitatea, lumea cu poveştile ei, cât virtualităţile cuvântului – „neinventatele cuvinte”, pe care doar creaţia le poate însufleţi.

           

Pentru Ion Iancu Vale, poetul este asemenea unui izvor în care „lăcrimează un înger”, „sechestrat sub o stâncă”, un izvor care se oferă tuturor celor osteniţi, capabil, de aceea, să frângă „grumazul lung al setei”. Din alegoria metaforelor se desprinde clar sensul: poetul îşi oferă creaţia tuturor celor însetaţi de puritate, de absolut, tuturor celor capabili să înţeleagă, să îngenuncheze în faţa sacralităţii creaţiei.

 

În „Poetul şi floarea”, ideea voltaireană referitoare la îndemnul ca fiecare să-şi îngrijească grădina, apare în simbolul relaţiei dintre uman şi vegetal, liantul fiind fragilitatea, efemeritatea. Nostalgia creatorului se insinuează „când steaua nordului/ îţi apare noapte de noapte/ în vis/ şi îţi auzi călcâiul/ tot mai prelung scâncind/ când piramidele reazemă/ mai departe timpul”, şi provine din tristeţea conştientizării dificultăţii de a armoniza lumile, realul cu visul, a imposibilităţii atingerii absolutului. În ritualul existenţial, omul este un Sisif care ridică propriul bolovan pe muntele destinului său, iar repetabilitatea gestului – „şi când în toate dimineţile/ soarelee răsare din aceeaşi parte/ ce greu e să ştii/ că atâtea vapoare/ ridică ancora în fiecare zi”, dictează tragedia existenţei. „Ca un fluid”, poetul se insinuează în cuantele realului, în fluidele umanului – „…e atât de greu/ să curgi în neştire, mereu/ doar pietrele din râu o ştiu/ şi eu”, curgerea fiind asociată trecerii. În plasticizarea ideii trecerii, Ion Iancu Vale dă concreteţe abstractului prin asocieri revelatorii: „…şi oul crăpase/ în cuibul moale al timpului…”

           

Solitudinea îi apare ca o înstrăinare, poetul nu-şi mai găseşte locul nici în lume, nici în sine. De aceea, această singurătate echivalează cu o alienare, o îmbolnăvire de realul agresiv, dar şi de eul defensiv: „aştept în van/ la uşa mea nu bate nimeni. (…)/ căci numele meu/ pare să nu fi încăput/ în nicio memorie/ oare ce s-ar întâmpla/ dacă nu m-aş mai vizita nici eu/ în versurile ce le scriu…”. Retragerea în turn, în spaţiul privilegiat al gândului şi al poeziei, este un recul, având drept consecinţă cunoaşterea limitelor, aflarea unui loc în care „nicio singurătate nu este de prisos”.

           

Banchetul, inegalabilul ospăţ, la care poetul îşi invită convivii este un spaţiu al intimităţii („simţiţi-vă în casa mea/ ca la voi în inimă…”), creat prin intersectarea liniilor, în care lumi diferite se întâlnesc şi se reflectă pentru a se lumina reciproc. E un banchet în turnul poetului pentru ca fiecare să descopere turnul propriu. Poetul iscă necunoscutele vieţii pentru a-şi afla menirea, decis să-şi asume imponderabilele („născut pentru că aşa a trebuit să fie/ din plăcere şi în durere/ pentru oameni şi ţară/ voi răscoli pământul/ strămoşilor mei/ din care voi scoate aurul căutat de ei”), legătura cu strămoşii, aflarea sensului şi împlinirea destinului.

           

Condiţia creatorului – Scriu şi mă rog – este a scrisului ca rugăciune, creaţia este oficiere a unui act sacru. Imaginea vizuală are rolul unei efigii: „într-o mână am stiloul/ în cealaltă nelipsita ţigară/ în faţă coala albă de scris/ care dintre acestea/ mă va ucide oare?”. În vinovăţia sa, poetul răsfrânge parabola talantului: „vinovat de cuvintele spuse/ sunt, Doamne,/ de relele mele/ şi de gândurile mle/ vinovat de ce mi-ai dat/ şi nu am înmulţit…”.

           

Există şi o latură polemică în poezia lui Ion Iancu Vale, Acolada mare fiind semnificativă: „vor întreba, sfidător şi deloc retoric/ cei care fără regrete, abuziv şi discreţionar/ împart pâinea noastră cea de toate zilele/ (atât cât să nu mai rămână/ pentru a da şi altora)/ «oare pentru ce se tot agită aiuriţii ăştia/ ciudaţi, visători şi fără bani»/ şi vor răspunde ei, hărăziţii/ creatorii de imagini, metafore/ emoţii şi speranţe/ uite-aşa de-ai naibii, pentru a vă arăta vouă/ că muriţi proşti, îmbuibaţi/ cu mâinile în afara sicriului/ şi fără să vi se mai ştie numele”. La o idee „prinsă” de la Mircea Horia Simionescu, poetul adaugă propria semnificaţie referitoare la condiţia tot mai umilă a creatorului în condiţiile unei societăţi tot mai îndepărtate de valorile spiritului.

           

Revelaţii-le poetului Ion Iancu Vale sunt dezvăluiri semnificante ale tăcerilor, miracolelor, ale cântecului originar în care fiinţa se regăseşte cu voluptatea primului om care descoperă latenţele lucrurilor ascunse în cuvânt. Versul se amplifică asemenea unei ape mari care trebuie să cuprindă „straşnicul suflet” prizonier în „trecătorul” trup. „Uriaşul copac” pe care-l înalţă în spirit este un „Babel vegetal” care sprijină „bolta albastră, nesfârşită a cerului”, având rădăcinile adânc înfipte în „măduva pământului”. Poetul este acest copac metafizic capabil de percepţii extrasenzoriale: „Eu trebuia să pier demult/ Pe când aveam mai puţini ani/ Iar viaţa plină de tumult/ N-o preţuiam nici cât doi bani// Când încă nu ştiam ce ştiu/ Şi peste tot eram prea viu/ Şi mai puteam frumos visa/ La cineva, la undeva…// Şi căutam supremul zeu/ Jur-împrejur şi-n capul meu/ Şi-l tot pirdeam şi-l regăseam/ De nu aflam cum mă numeam// Din clipa când Vale mi-am zis/ Ce-ar fi însemnat să-mi zic Abis/ Şi-am coborât într-un alt eu/ L-am perceput pe Dumnezeu” (Percepţie metafizică).

           

Poeziile antologate atestă o aventură lirică pe parcursul căreia Ion Iancu Vale şi-a definit destinul de creator. Din turnul unde s-a retras, pentru a se instala în lumea spiritului, poetul ţine legătura cu lumea cea aievea nu numai ca observator, dar şi ca actor pe scena literaturii române.

––––––––––––––-

Ion Iancu Vale, Singur în turn, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014.

 

Ana DOBRE

Bucureşti

20 iulie 2016