Gabriela Căluțiu SONNENBERG – ”Coșmar în Balcani”

Note pe marginea cărții ”Coșmar în Balcani”, de Anna M. Wittmann, după relatările sasului transilvănean Friedrich (Fred) Umbrich

Carte apărută în traducerea din engleză a Doamnei Tatiana Dragomir
la editura Cartier, Chi
șinău 2015


”Co
șmar în Balcani” este cartea pe care am ezitat s-o deschid, pentru că titlul îmi sugera din start trauma personajului principal. E cartea pe care apoi am citit-o dintr-o răsuflare, pentru că, în ciuda tragismului ei, e plină de episoade de ingeniozitate impetuoasă, care mi-au amintit cu duioșie și fără patetism de felul natural de a fi al oamenilor din Ardealul în care m-am născut și am trăit. În final, după ce am terminat cu cititul, este cartea care nu-mi dă pace, împiedicându-mă să mă apuc de altceva.

Firește, mă asociez părerii celorlalți comentatori, și mă refer aici mai ales la criticul Emil Hurezeanu, care a prefațat-o, și la Președintele Klaus Iohannis, care mulțumește într-o scrisoare emoționantă pentru acest act tardiv de corectare a erorilor istoriei. Așa este, sunt și eu întru totul de acord cu Domniile lor: este o carte-document. Dar pentru mine, și sunt sigură că încă pentru mulți alții, cartea aceasta reprezintă mai mult decât un simplu document. Este povestea vieții unui om ”normal”, care se vede nevoit să evolueze într-o lume ”anormală”. Cu alte cuvinte, cumva e povestea vieții fiecăruia dintre noi.

Scriu aceste rânduri în primăvara lui 2016, nu departe de ziua în care, pentru prima dată după decenii de pace frumoasă în Europa, expresia ”ne aflăm într-un nou război rece” a revenit în actualitate prin glasul politicianului rus Medwedew. Difuzată pe posturile de știri, vestea ne-a făcut să încremenim, înghețându-ne inimile. Un motiv în plus să ne aplecăm asupra amintirilor eroului acestui roman autobiografic zguduitor, sasul ardelean dus fără voia sa la război, momit către miezul însuși al celui mai dur nazism, înspre unitățile SS. Nu trebuie să fii un monstru pentru a păți așa ceva; fiecăruia dintre noi i se poate întâmpla oricând ceva asemănător. Destinul alege la întâmplare.

În concluzie, cartea aceasta e de mai multă actualitate decât poate ne-am fi dorit, este un avertisment care ne somează să nu lăsăm să se repete tragedia și atrocitățile războiului de care noi, europenii,  am fost cruțați doar pentru o perioadă scurtă de timp. Așa banal cum sună, expresia că uzitată povestea se repetă e azi, din nou, tristă realitate.

Dacă am clasifica acest volum drept simplă trecere în revistă sau lucrare cvasi-științifică am face o mare nedreptate atât autoarei cât și personajului și omului Friedrich Umbrich, precum și tuturor celor care au contribuit la editarea acestei adevărate piese de colecționar bibliofil. Din punctul de vedere al lectorului neavizat –  care nu este nici istoric, nici om de știință –  povestea aceasta înseamnă o retrăire răscolitoare a momentelor de răscruce pe care fiecare dintre noi le-a trăit cândva, cumva, pe parcursul unei vieți de om. De aceea ne identificăm cu ea.

Acesta e motivul pentru care am sorbit-o dintr-o înghițitură, deși sunt născută în cu totul altă epocă, sub alt regim și am trăit cu totul alte vremuri decât Fred, soldatul simplu, fie el și cel din armata nazistă. Într-un fel sau altul, dorința arzătoare a fiecăruia dintre noi este să se identifice cu cel care ajunge în fericita ipostază din final, aceea de supraviețuitor norocos, nu întotdeauna fericit, dar cu siguranță învingător. Facem asta pentru simplul fapt că eroul trăiește, chiar dacă formal a fost declarat ”învins”.  

Dar nu numai eu, ci o serie de alți oameni pe care i-am cunoscut se regăsesc în paginile acestei cărți, oameni reali, de ieri și de azi, din țări, culturi și generații diverse, cuprinzând un evantai surprinzător de larg. Cu toții se regăsesc în unele ipostaze ale acestui veritabil conglomerat de istorie clocotindă, un ghem din vieți de oameni pe care îi cunosc.

Văd pentru început, aievea parcă, zâmbetul obosit și îngândurat al socrului meu, german get-beget, din Germania, care, pe când avea 16 ani, elev-pilot fiind, a fost recrutat fără să fie întrebat ca să zboare avioanele de vânătoare ale Germaniei lui Hitler. De două ori a căzut literalmente din cer, fiind făcut prizonier și eliberat ulterior. Socrul meu, tot un fel de Fred.

Apoi îmi văd bunica, româncă get-beget de pe Valea Hârtibaciului, dintr-un sat din aceeași zonă cu satul lui Fred. Femeie simplă, dar înțeleaptă, spunea telăr în loc de farfurie și brotăr în loc de cuptor, crezând că vorbește românește, când ea de fapt folosea un dialect germanizat. Ca Fred, care amesteca germana cu româna.

Mai apoi îl văd pe tata, care în copilărie ardea de nerăbdare să iasă cu vitele la păscut, iubind animalele peste poate, visând să devină fermier. Nu-și dorea nimic altceva decât să aibă via, stupina și livada lui, și o căruță superbă, cu șase bidivii, ca groful sas din orășelul învecinat. Tata a ajuns în final cu totul altceva, cu totul altundeva. Ca Fred.

Și mă văd pe mine, în anii șaptezeci, mergând cuminte la școala germană, unde învățam din Fibel, abecedarul german din care a învățat și Fred. Noi locuiam într-o casă de lângă biserica evanghelică, iar eu treceam zilnic pe lângă troița pe care erau trecute numele sașilor localnici căzuți în război. Aveau nume identice cu cele ale camarazilor lui Fred (Schuster, Blues, Lang,  Engber, Schunn…). Abia mai târziu, în ciclul gimnazial am început s-o rup pe românește, căci în microuniversul primilor mei șapte ani de-acasă avusesem parte în majoritate de sași. Ca Fred.

Încerc să mi-l imaginez până și pe Domnul Emil Hurezeanu, care ne ținea practic în viață de la microfonul postului de radio Europa Liberă, încercând să ne insufle curaj, criticând regimul nedrept al comuniștilor și povestindu-ne cum e acolo, dincolo, Oben (sus). Cu siguranță, și Domnia-Sa, din Germania, ducea dorul meleagurilor natale. Ca Fred.

Nu în ultimul rând, îl văd pe cumnatul meu, originar din Germania de Est, acum nevoit să munceasă în vestul Germaniei. Pentru că are locul de muncă la sute de kilometri distanță de casă, locuiește în timpul săptămânii tocmai în Weinsbergul în care a fost ”repatriat” și ardeleanul Fred după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, drumul înapoi fiind pe atunci blocat de sovietici. Tot într-o cămăruță cu confort îndoielnic, la o familie deloc prietenoasă stă și cumnatul meu acum iar gazdele îl tratează cu aceeași reținere față de străini cu care fusese întâmpinat la vremea sa eroul din romanul nostru. Amândoi sunt germani constrânși să se transplanteze pe tărâmuri făgăduite zadarnic. Cumnatul meu e cumva … tot un fel de Fred.

Cu toții sunt contemporani risipiți ca firimiturile din fața de masă pe care mama lui Fred avea obiceiul să o scuture după ce familia termina de mâncat. La fel face și mama mea, iar eu mă gândesc că acest obicei al scuturatului feței de masă e comun tuturor gospodinelor din Transilvania. Suntem risipiți ca un fel de mălai al orbilor, dar ne adună pe toți această carte între două coperți tari. Suntem firimituri de istorie, trăită în direct.

Mai este însă și un alt motiv pentru care Coșmarul din Balcani  ”m-a prins” de la bun început: stilul. Nu e vorba aici de limbaj, pentru că, fără doar și poate, cartea e tradusă într-o română impecabilă. E vorba de ceva mult mai subtil, un chițibuș care a supraviețuit ca prin minune multiplelor filtre prin care a trecut textul până la varianta ultimă, din săsească în germană și engleză, și din engleză în românește. Poate că e vorba mai degrabă de o topică mai specială. Mi-e greu să exprim în cuvinte fenomenul, dar modul în care e făcută relatarea are ceva profund ardelenesc.

Spun asta fără intenția de a mă distanța de limba vorbită în celelalte regiuni ale României, dar, așa cum germana care se învață la școala din Ardeal se deosebește de Hochdeutschul nemților din Reich, așa și româna vorbită în Ardeal are un mod de a compune propozițile oarecum diferit de cel al românei din Regat (cuvânt echivalent germanului Reich). Nu mă refer la regionalisme sau accente, ci la hardware-ul limbii, la  ordinea în care punem subiectul, predicatul și restul, o ordine deloc aleatoare, care spune multe despre modul nostru de a gândi.

Noi, ardelenii, avem obiceiul să cântărim și vorba și fapta, cumpănind-o în toate accepțiunile cuvântului. Eu însămi m-am confruntat la București, în anii de studii, cu acest fenomen, ori de câte ori elaboram lucrări pentru facultate. Mi se spunea să modific frazeologia, pentru că, pasămite, ar transpare că ar fi tradus (adică se sugera plagiatul). Ce mă mai înfuriam eu când auzeam asta!

Nu știu dacă ați sesizat, dar propoziția exclamativă pe care tocmai ați citit-o adineaori e un exemplu de astfel de topică. N-am idee cum reacționează un ne-ardelean la ea, dar pe mine regăsirea acestui filon subteran al limbajului în paginile acestei cărți m-a cucerit pur și simplu.

După părerea teoreticianului american Noam Chomsky gândurile noastre iau forma cuvintelor; și invers, modul în care ne exprimăm ne reflectă caracterul. Simpatia mea instinctivă pentru stilul în care e scrisă această carte e semn că, în ciuda vămilor diverse pe care le trecem atunci când emigrăm, schimbându-ne limba și comportamentul, undeva la bază se conservă nealterat un fluid tipic al zonei din care ne-am desprins, un cod grefat pe caracterul nostru. E un ”cifru”  cu legi nescrise, care ne ghidează în mai toate situațiile. ”Codul” acesta s-a activat și în cazul eroului cărții ”Coșmar în Balcani”.

Acest ”set de reguli” ne dă încredere în puterea de a rezista și, câtă vreme îl urmăm, chiar dacă ne trezim săraci lipiți sau înfometați, răniți, asupriți sau discriminați pe nedrept, ne ajută să nu ne ducem de râpă, ne face capabili să răzbim.

Pe casa copilăriei mele tronează, cam fanfaronescă o inscripție cu caractere germane antice: ” Wer aus der Schule nichts ins Leben nimmt, den wird das Leben in die Schule nehmen.” (”Cel care din școală nu ia nimic în viață, acela va avea de învățat din școala vieții.”)

Realizez acum că, totuși, mototoul are un sâmbure de adevăr peren. E trimiterea spre acel ”cod natal”, care se pare că nu numai pe mine m-a însoțit prin lume.

Mă-ntorc la cartea ”Coșmar în Balcani”, depunând-o în biblioteca mea de suflet. Trec cu palme febrile peste suprafața netedă a copertei și peste paginile groase, acoperite cu litere mărunte, în format dens și măsurat. Până și în formă și structură, cartea aceasta inspiră respect, e confecționată cu simțul răspunderii și cu dragoste pentru buchea cizelată profesionist. Amintește de cărțile pe care pe vremuri, în uitata săptămână a cărții, noi elevii aveam voie să le atingem și să ni le alegem din librăria severei noastre Erika-Tante. Erau cărți frumoase, din editura Kriterion, care încă mai miroseau a cerneală de tipar, inspirând temeritatea și seriozitatea germanilor, care cultivau chiar și în spatele Cortinei de Fier cultul lucrului bine făcut și al meseriei ca brățară de aur.

Cu note de subsol, anexe, fotografii de epocă și explicații istorice bine documentate, e genul de carte din ce în ce mai rar în peisajul literaturii contemporane care se grăbește să privească lumea prin ecranul calculatorului, uitând adesea că farmecul unei lucrări solide, tipărite pe hârtie tăiată pe lung, nu pe lat, cum  fac unii tipografi grăbiți ai zilelor naostre, e o mică operă de artă.

Celor care au făcut posibil acest regal în 500 de exemplare, din care sunt mândră să posed și eu unul și mai ales Domnului Alecsandu Rîpeanu, care a îngrijit această ediție vegheând din umbră asupra acestei reușite, respect și mulțumiri!

 

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania, primăvara 2016