Petru Solonaru – Calea de tăceri

Calea de Tăceri…

 

Dacă’înmiră pe-„astăzi” îl primești ca „ieri”

și istov de „mîine” într-acum ’l-oferi,

iată, limpezirii, chiar părând  a van,

prin repaos intri-în Calea de Tăceri.

 

Renunțând la norme,’învățături și-avan

Chilipirul vieții, trece diafan

Cine știe-aceasta, fără-a fi convins

că un țel prin lucruri s-ar roti colan…

 

Chiar de nu-i văzută și nici cum de-atins,

E printer contururi cum s-a  și întins

noimă, chintesența jocului etern

ce suind coboară stinsu-I într-aprins…

 

Doar în echilibru leiți se deștern

Pânzele minunii, ca ceva extern

Să topească-în sine-ți o arbealieri;

Nu lăsând, tu, urme, ci treziri de cern…

 

 

 

În serenitate, mintea…

 

 

În serenitate, mintea, și egal

Ritm spre toate cele, rătăcită de-al

Tulburelui nume, taina pătrunzând,

ca ocean se-adună fără fructu-i, val.

 

Stăpânită’în sine, dar de sine-adins

detașată urmei unui lanț ce-a-învins

viața care moare moartei înviind,

dăruiește fapta-I focului nestins,

 

cel al neclintirii marelui mister.

Ochi într-a cunoaște și-a vedea o cer

Prea curate inimi sub nevătămări,

unde nu asprimea, ci cu fund soter

 

înzidește casa din puținul mult.

Cu îndemn spre fire ar cădea-n tumult…

Însă, cupă-aleasă, urcă a folos

Când tăcerii goală plinului s-asmult…

 

Anunțuri