ELISABETA IOSIF – CRONICĂ ,,ÎNTRE VIS, ÎNGERI ȘI CONECTAREA LA DIMENSIUNI SUPERIOARE”, VOLUMUL ,,CULORILE TRISTEŢII” – AUTOR-VASILE SZOLGA

Volumul de proză scurtă  ”Culorile tristeții” cuprinde unsprezece povestiri, număr al inițiativei și al luptei individuale, simbol al revoltei îngerilor, cum subliniază Alain Gheerbrant, unsprezece fiind și ”numărul prin care se constituie în totalitatea sa calea Cerului și a Pământului”. Dar  majoritatea povestirilor se află și sub semnul visului,  acel simbol al aventurii individuale. Ele se pot interpreta și sub felul cum  vedea valoarea visului, Freud:  ”acea cale regală pentru a ajunge la cunoașterea sufletului”. 

Dacă visul este pentru Mircea Eliade o tehnică de evadare, pentru autorul acestui volum devine o modalitate prin care se intră din lumea reală în cea imaginară, ca în ”Poveste de dragoste”, cu personaje fără nume dar aflând, că el, pictorul, care poate fi și autorul,  se străduiește să-i  facă frumoasei necunoscute  portretul: ”Ajuns acasă se așează în fața șevaletului și, ca și când ar fi fost în transă, pictă  cu tușe energice, chipul care îi rămăsese  în minte. Reuși de data aceasta un portret deosebit.  Și-o imagina îmbrăcată în alb și cu o eșarfă lila în jurul gâtului, culoare care îi scotea în evidență frumusețea chipului” (pg. 10).  Dar fermecătoarea fată reușește să intre în visul său:  ”în patul larg, unde trupul ei se desena ca o statuie grecească”.  În universul invadat de imaginea ființei pe care o îndrăgise, dorința  i se îndeplinise, prin somn exprimându-i-se obsesiile, depășind granițele spre fantastic:  ”Înmărmuri privind când la portretul atârnat pe perete, când la spătarul scaunului de lângă pat. Da, asta era: eșarfa lila din tablou dispăruse – și se afla, acum,  pe speteaza  scaunului”(pg.11). Uneori, simbolurile onirice codifică un limbaj, o dorință de a fi în legătură cu lumea copilăriei, de pildă, ca în povestirea ”Casa copilăriei”, prin vis facilitându-se trecerea în fantastic ( pg. 81):  ”Afară totul era ca în copilărie și el era iarăși copil. Adună caprele și le mână în ocol. Bineînțeles capra cea neagră trebui iar trasă, mereu se opunea. Se și răni la palma dreaptă când trase de coarnele ei. ” Deși visase totul pare real.  Trecerea în realitate nu se face brusc, o urmă a visului rămânând mărturie: ”O durere îl săgetă în palmă. Se uită și rămase consternat: în palma  lui dreaptă se vedea o rană. Oare se rănise, fără să-și dea seama când se străduise să deschidă ușa casei sau într-adevăr se întorsese în copilărie?”. Fără să fim conștienți de acest lucru, autorul ne sugerează faptul că experimentăm prin intermediul viselor, ca în ”Neguțătorul de vise”, aducând cu ajutorul  unui aparat scene din subconștient: ”După ce a închis ochii, o muzică suavă începe să se audă undeva..Dintr-o dată se pomenește într-un parc superb….La un moment dat, pe lângă el trece o tânără, care îl lovește din neatenție ușor”( pg. 74)… Datorită aparatului-minune îi apare chipul ființei, pe care și-ar fi dorit-o în viața sa singulară,visul, mai real decât realitatea,  continuându-se de unde se întrerupea aparatul, ducându-l mai degrabă, într-o călătorie atemporală  pg (76): …”vecinii nu-l mai văzură. Când au spart ușa l-au găsit întins pe pat, cu o cască ciudată pe cap; avea o expresie de fericire imensă pe fața imobilă”.   În schimb, povestirii  ”Apelul” autorul îi  adaugă reveriei diurne o semnificație premonitorie, un mesager al invizibilului aducând informația, inaccesibilă conștiinței noastre de veghe: ”Mirat, îmi scot mobilul și verific  apelurile din seara respectivă. Rămân înmărmurit: apelul de pe telefonul fiică-mi era consemnat la ora 10 și 9 minute!”. Totul apare, ca un mesaj dintr-un alt timp, care înregistrase ora de naștere a nepoatei sale.    În ”Frumoasa venețiană” , oglinda, care aici devine magică, introducând  o doză de iluzie, îi aduce dezamăgirea: ”oglinda reflecta, ca și până atunci, cerul senin din spatele lui, dar fața lui nu mai apărea”(pg. 38). În lipsa oglinzii purtătoare de noroc, în care apărea un personaj frumos, jovial și  avusese  loc un fel de dedublare a personalității,  efectul-oglindă produce acum  defectele personajului, creând  disfuncționalități  ale personalității acestuia iar ieșirea din acest câmp de energie suprapersonală  îi  produce  un dezechilibru psihic: ” Din acea zi începură necazurile. În scurt timp deveni șomer,  soția îl părăsi iar el se apucă de băut. Locuitorii  cartierului întâlneau un ins jerpelit, murdar,  care căuta printre gunoaie și vechituri bombănind ”las’ că dau eu de tine, oglindă blestemată” (pg 39).    În schimb, în ”Bătrâna doamnă” autorul ne  transpune într-o altă perioadă de timp, într-o călătorie  atemporală, un contact interdimensional. Fantasticul începe de pe străduțele cu case vechi: La un moment dat, fereastra uneia din casele ce mărgineau strada…..se deschise și în cadrul ei apăru o doamnă în vârstă, care…mi se adresă: …Domnule dragă, vă cer iertare pentru îndrăzneală. Mi s-a înțepenit sertarul în care îmi țin medicamentele…Dacă sunteți atât de amabil să-mi dați o mână de ajutor, v-aș rămâne îndatorată.”(pg. 46).  Capacitatea  de clarviziune a autorului îl face să călătorească într-o altă lume: ”Parcă mă aflam într-un salon din secolul XIX, așa cum văzusem în muzee și chiar filme de epocă.”(pg. 47). Aici intervine capacitatea de clarviziune a scriitorului, care  ne face să călătorim în altă lume (pg.48):  ”Am plecat din oraș fără să reușesc să regăsesc casa și persoana care mi-a lăsat o amintire atât de vie, cu sentimentul ciudat că pătrunsesem pentru câteva ceasuri, într-o altă  perioadă de timp.”  Cu un umor subtil în  povestirea ”Îngerul ”, autorul reușește să transfigureze ideea de înger. Aici,  omenii dintr-un sat și îngerul ce apare pe uliță sunt parcă legați printr-o energie intermediară, între vizibil și imaginar. Ei sunt martori la o situație stranie, întâlnirea cu Îngerul producând panică. Cum rezolvă autorul? Cu o ” lovitură de teatru”: Tăcură, privind spre înger, iar acesta întrebă: Sunteți amabili să îmi spuneți unde este căminul cultural? Am venit la un spectacol dar nu știu încotro s-o apuc.”                                                                                                                                                                

În cartea sa ”Culorile tristeții”*), scriitorul Vasile Szolga ne transpune într-o lume subtilă, cu mesaje dintr-un alt timp  iar pictorul Vasile Szolga prin culoarea sufletului face  să vibreze frumuseți din alte dimensiuni. Imaginile fabuloase, cu irizări de lumină,  produc o adevărată magie. Din când în când, rațiunea devine rugăciune iar cântecul sufletului se ridică pentru a se acorda la vibrațiile spiritului.                                                                                      

 VASILE SZOLGA

*)”Culorile tristeții”

Editura RawexComs,2016