ELISABETA IOSIF ”COROLELE IUBIRII” – Cronică literară

Volumul  ”A.D.N.- UL  FERICIRII”, autor DAN TIPURIȚĂ

Se știe, că trăim într-o lume de simboluri. De fapt, această lume trăiește și în noi.  O spun științele care se referă la om, la structura sa, la sentimentele care se întâlnesc în acest demers, cu toate simbolurile pe care trebuie doar să le descifrăm. Iar cheia vieții se definește prin iubire, ca în volumul poetului  Dan Tipuriță, devenind  o aspirație, ca arhetip simbolic  al cărții  sale metaforice,  ”a.d.n.-ul fericirii”.  În poemele  sale metafora fulgerândă  atinge cerul poeziei, comparația e șocantă, convingându-ne să recunoaștem  ”organul de măsurat fericirea, așa cum este ea, doar o iluzie care plutește la marginea tristeții, ca răsăritul după o noapte de insomnie, scorpia preschimbată în zână ce-ți  ofilește floarea iubirii, coala de hârtie a frunții pe care-ți scrii prima poezie a ridurilor, pentru că și ea, fericirea, ca și tine, are un a.d.n. prin care-și  transmite genetic darul de a fi înțeleasă”.

Uneori fericirea înseamnă starea de beatitudine  generată de mister, iar  iubirea este descoperită prin bucuria de a descifra lumea înconjurătoare. Ca și pentru poeții romantici, unde visul iubirii se declanșează  în mijlocul naturii, autorul ne transpune în „ templul zilei trăite” : …”de acolo din citoplasmă mă cheamă glasul verii/ câteva toamne se aud într-un colț lăcrimând/  iarna își flutură printre fulgi drapelul de pace/ vreo două viscole ciripesc în cuibul zăpezii/ zăresc un pui de primăvară alăptat/  la pieptul unei ierni mai blânde/ câtă desfătare e-n rostirea nespusă a luminii!…(p.110). Iubirea este o trăire magică, un eros cu energii neștiute, ca în ”revelație” (p.169):  ”am aflat secretul mistic al viețuirii terestre/ îmi hrănesc toate celulele somatice cu dragoste” , sau e declanșată uneori printr-o adresare directă:  „draga mea”,….”toate zilele noastre au fost aniversare/ pentru ele ți-am oferit cu reverența sărutului/ trupul meu înflorit în tine și pentru tine draga mea/ atemporală glastră” (p. 171). Este  un sentiment de  înălțare, ca și la  Nichita Stănescu, iubirea fiind  ”leoaică tânără, amenințătoare  și fascinantă” , ea, iubirea devenind  uneori de neatins la Eminescu, exprimând-o  ca pe o dorință sacră: ”Tu trebuie să te cuprinzi/ de-acel farmec  sfânt/ și noaptea candelă            s-aprinzi/ Iubirii pe pământ  (Pe lângă plopii fără soț). Și  în poemele sale Dan Tipuriță are uneori tresăriri sacre: „…logosul îmi stă tăciune ascuns în focul sacru/ doar câteodată țâșnește în flacără albastră  (”bradul de crăciun”, p. 111).

Căutând, ca și Marthe  Arnould : ”bucuria, semnificația tainică și sacră a toate câte se află pe acest pământ vrăjit dar și înspăimântător” am încercat să decriptez imaginile lumii iubirii aflate  în  ”a.d.n .- ul fericirii” luând-o ca aliat pe zeița Isis, cea care a pătruns tainele vieții, considerată mama întregii naturi, prima dintre locuitorii cerului, stăpânind înălțimile luminoase.  Gânditorii Renașterii europene au ilustrat viața, iubirea, ca teme literare și artistice prin diverse simboluri, cu valoare de principiu al lumii, simbol al unității care ascunde aspirația spre paradisul pierdut, ”prin iubire refăcându-se androginitatea  inițială a universului”. Autorul acestui volum metaforic, Dan Tipuriță,  ne transmite ideea , că ”și-n beznă crizantema iubirii va înflori”: ”îmbrățișează-mă cu fără timp neîntrupato/  tu care porți aur în sclipirea genei/ fă să renască din cenușa verii/ izbânda vie a iubirii noastre (p. 31), atenționându-ne, ironic: ”în noaptea asta doamnelor nu mai ștergeți praful/ să nu striviți atomii iubiților/ ce nu vor să vă părăsească (p. 40) iar ”inima” :  ”ea tremură ca flacăra când o aplaudă pulsul/ în reverență/ râsul ei cristalin îi apleacă sângelui umbra/ totdeauna cerul îi va fi însorit/ ca și în zilele de aleasă chemare (p.154).

Descifrând valoarea simbolică a cerului, ca manifestare a sacralității pe care nici o ființă pământească nu o poate atinge, cerul – o corolă a iubirii, ca o manifestare  a puterii, în sensul religios al cuvântului  este simbolul complex al ordinii sacre din univers iar pentru autor : ”cerul poate deveni timpanul imens/ fereastra vederii ochiului tău de lumină/ milioanele de frunze gândurile tale vorbitoare/ vei arde spre seară în șemineu câteva apusuri/ iar umbra ta va reuși să șteargă ca o năframă/ sudoarea de pe fruntea zbârcită a râului Stix” (p.173).

Considerând lumina – corolă a iubirii – drept simbol al lumii informale, ieșind din imaginar spre experiența luminii-metaforă, autorul leagă creația sa de valorile ei: ”de o viață învăț limbajul luminii și asist/ la cursurile la care mi se predau fotonii/ am mai chiulit în zilele înnourate dar și atunci/ colindam bulevardele tăcut la brațul minții/ eu n-am făcut discriminări de culoare/ mi-am născut poeziile în retina vorbirii/ și apoi pe fiecare le-am recitit cu teamă/ să nu le aprindă lumina care le-a scris/ așa cum și zăpada se poate aprinde/ de la albul fulgilor ce o așterne („poeziile se nasc în retina vorbirii” – p. 103). Înmuindu-și pana  în  ”genetica  luminii” autorul adaugă  în  acest volum,  ”a.d.n.-ul fericirii”*) o mărturisire: ”aș veni  așa pe o geană de foton/ să îmi  înscriu vederea-n  genetica luminii”,  neuitând să ridice aici ”statuia fericirii”: ”și mai doresc/ înainte de a-mi începe marșul spre totdeauna/ să fiu ajutat/ să-mi cioplesc din marmura zilei măcar o statuie/ pe care să o închin fericirii/ Doamne” (P 70).

*)Editura Betta, București 2016

Anunțuri