Puiu Răducan : „Lumină lină” – perlă de lumină

               Ca prim lector al volumului „Lumină lină”, vă comunic impresia, pe care însuşi poetul Puiu Răducan o sintetizează admirabil în poemul „Gândul:

„Gândul se joacă-n agonie,/ gândul că mâine nu mai sunt,/ gândul păsării în colivie,/ gândul  crucii… în pământ./ Gândul dorea… Lumina Lină,/

gândul era setos de-un nou păcat, gândul privea lumea divină,/ gândul storcea ultim oftat./ Gândul cu sete rea de soare,/ gândul suprem al zilei dintru-ntâi,/ gândul lătrat de-un asfințit,/ gândul gustului de lămâi…

            Precum vedeţi, poetul, bântuit de sentimentul apropiatei treceri, invocă «Lumina lină» cu nostalgie, rugător,  pentru ca în final gândul să fie «lătrat de-un asfinţit»  şi să devină  «gândul gustului de lămâi». Fin observator, cititor împătimit de poezie Puiu Răducan sintetizează în acest poem esenţa volumului de faţă. Voluntar sau involuntar este propriul său analist şi critic literar.

            De exemplu, poemele din final vin ca o concluzie chiar prin propriile titluri: Mă caut, Pe caldarâm printre Lacrimi şi patimi.

            Excelând între poemul descriptiv (Pastel, Bingo etc.), erotic (Pârleazul sânilor)  şi religios (Lumina Lină…, Coboară din icoane…, Dă-mi, Doamne !.. Puiul  vântului), poetul cunoscut prin ironia şi autoironia muşcătoare, ia în băşcălie MOARTEA, care îl invită “tandru”  “la o cafea” şi îi oferă “în timp ce fierbe aripi de îngeri”  “opţiunea unor convingeri”, în cele din urmă ajungându-se tot acolo unde ştim cu toţii: Stea neluminată, inertă-n suspine,/ Se zice că moartea te-a luat în amurg.

             Aceeaşi ironie muşcătoare o regăsim şi în Taica – un poem de o remarcabilă sugestie a diferenţei dintre biserică – lăcaş de cult- şi slujbaşii ei, care nu sunt mai presus decât orice mirean.

Se-apropie de cimitir/ un  ”dus” cu vată-n nas,/ popa  culege-n patrafir/ colaci de  parastas…/ Crucea-l izbește cu un umăr/ pe …”firavul”  părinte:/ -Mișcă-te, bă, că nu ești tânăr!/ și  alte… ”dulci” cuvinte…/ Prin râgâieli, dar foarte dur,/ pregătește  tămâia,/ iar mortul se ridică-n cur;/ -Zi-i, taică « Aleluia!”

            Jovial, optimist incurabil, poetul nu ia în serios nici viaţa cu avatarurile ei şi ajunge pe Pârleazul sânilor cât ai bate din palme.

            Avem deci în faţă un volum simetric construit, tonic, optimist, ce transmite şi cititorului acest sentiment atât de preţios în ziua de azi când ne asaltează din toate părţile numai ştiri negative, căci se vând. Şi cum trăim într-o lume mercantilă, acestea prevalează.         

            Poezia lui Puiu Răducan ne transpune însă într-o lume mirifică unde Omorâcea, Podul Saşei şi Poiana Ţepeştiului cântă  prin sublimarea metaforică.

            Chiar dacă pe alocuri transpar şi idei pesimiste ca : « Îmi suflă-n ceafă bătrâneţea », poetul depăşeşte momentul. El se simte mereu tânăr, prin trăirile şi experienţele unice şi irepetabile transpuse în versuri  aşijderea.

            De excepţie poate fi considerat Teiul,  poem închinat poetului naţional şi universal, genialului Mihai Eminescu:  „În dimineața cu Lumină Lină,/ m-așez în fața teiului măiastru,/ ce poart-un Eminescu-n rădăcină,/ un Eminescu sfânt, un astru./ Revin mereu la Iași, sus în Copou,/ văd teiul strâns legat în cercuri, rămână în eternitate, Doamne, nou!/ În orice zi, și azi că-i  miercuri!/ La umbră de statuie-n haine/ stă falnic teiul Eminescian,/ Cărând  istoriii,  păstând taine,/ mereu, mereu, cu fiecare an.

            Precum veţi sesiza, din punct de vedere artistic prevalează poezia cu formă fixă, deşi există şi poeme în vers alb, precum Ţeasta florilor, Furtuna fluturilor, Măslinul, ultimul fiind chiar un poem de largă rasspiraţie, profund , ba înclin să cred că poaste fi considerat însuşi crezul său artistic: „Măslinul/ Cu o noapte măslinul/ se-nveleşte!/ Orpheus, venind agale,/ îl întreabă:/ „– Care-i distanţa pân’ la veşnicie?!”/ – Nu ştiu!/ Întreabă frunzele mele !…/ Întreabă rădăcinile mele !…/ Întreabă primăvara mea!/ Întreabă Lumina Lină!”

            Puiu Răducan este omul care atunci când crede într-un vis îl şi îndeplineşte. Vă sunt cunoscute de altfel şi dv antologiile devenite de acum legendă, precum Mama, Tata, Satul sau cele dedicate celor patru anotimpuri, vise duse la bun sfârşit cu asiduitate de un împătimit al condeiului, care atunci când îşi propune ceva, duce la îndeplinire metodic, perseverent.

            La cât mai multe primăveri, stimate domn, şi la cât mai multe perle de Lumină lină!

 

Profesor – scriitor, Elena Agiu Neacșu