Elisabeta IOSIF – ,,Înțelepții secreți ai nației”

Cărțile depozitează, cum spunea Mircea Eliade, ”istorii exemplare ale lucrurilor iar cunoașterea originii acestora conferă un fel de stăpânire magică asupra  lor”. Și dacă între doua coperte se află  mărturii străvechi sau lucruri desfăşurate cu mai mult timp în urmă iar  această lucrare  este rodul unui efort colectiv,  înseamnă că așa am simțit când am recitit volumul „Nu suntem singuri” alcătuit de Artur Silvestri. Este aici un „fluid”, un depozit pentru recâştigarea memoriei colective, ”ca o binecuvântare”,  un mod de a recupera trecutul. Acest lucru şi-a dorit atunci, Artur Silvestri – și anume  să prezinte fapte, care au creat istorie. Fiindcă, enciclopedistul, cronicarul care a adunat  modele era el însuși  modelul  care a adunat documente, Artur Silvestri spulberând, în parte   ”spiritul risipitor”  ce ne caracterizează,  fiindcă  ”important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur, că vor face bine cuiva, cândva,   într-un loc oarecare de pe pământ”.

 Am în sprijinul afirmațiilor mele o mărturie despre Artur Silvestri de la  scriitorul, eminescologul, istoricul literar Nicolae Georgescu: „ l-am cunoscut  în vremuri de cumpănă şi  mi-am asumat deviza lui, care era ”Nu facem cum vrem, facem ce trebuie”, amândoi       înrobindu-ne  – ca atâţia alţii – unor imperative morale pe care ni le făurisem după cărţi, după studii, după simţul vremii. Noi, apropiaţii, îi ziceam, cam în glumă,  ”Călinescu – cel – mic”, pentru metafora critică atât de constant explozivă în scrisul său… Când i-am spus că procedează socratic şi mai exact în sensul vechilor greci, s-a mirat şi mi-a cerut explicaţii.” (In memoriam – Artur Silvestri).

Pe acest ”înţelept al cetăţii” literelor, Artur Silvestri, l-am invitat într-o emisiune de Radio, ”Înțelepții Cetății”  pe care o realizam  pentru Fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române.  Artur Silvestri  adunase nenumărate învăţături de la „înţelepţii secreţi ai naţiei”, cum le spunea, acei „Oameni mari”, care se aflau „altundeva”. Erau ”ca Socrate pe uliţă, în biblioteci, la Academie, într-o academie, care avea marile grădini de Lyceum. Aşa îmi apar acum, în perspectiva memoriei, care transfigurează şi explică, marile grădini în care ne întâlneam. Ei erau  Mircea Eliade, care în corespondenţa purtată era ca „o vorbire a lui Neagoe Basarab către viitorime,  pictorul Ion Mirea, care trăia la Paris ca şi Brâncuşi printre „acele inefabile semne de mediu originar… suflet arhaic ce se înconjura de sistemul lui de simboluri naturale, Emil Cioran, care vorbea româneşte tot timpul (şi care, atunci, când l-a cunoscut l-a întrebat: ”ce faceţi voi, acolo, dormiţi pe Carpaţi?!), mitropolitul Antonie Plămădeală, cu „bibliorafturi doldora de scrisori, cu o corespondenţă uimitor de elocventă şi de literară”, având  „încredinţarea că, dacă nu rânduieşte fiecare, nu va rândui nimeni altcineva.”

Dar revenind  la volumul ”Nu suntem singuri”, cartea, care ne-a rămas concepută de Artur Silvestri, pot adăuga  şi nenumărate alte mărturii: „despre fapte ce creează istorie”, modelul sau exemplul ce trebuie continuat.  Fiindcă România va trebui să rămână în istorie prin „idei – forţă ce stăruiesc.”  În dialogul radiofonic purtat, înscris în acest volum, îmi spunea că, dorea să alcătuiască propria ediţie „de lucru” a „învăţăturilor lui Zalmoxis”, întocmită în felul  fragmentelor Diels, de unde a rezultat filosofia  lui Pitagora”.

Mi-a vorbit şi despre acea obsesie de ”întărire a unei  structuri intelectuale de idei şi convingeri ca în „Metafizica României” spre a o rescrie cândva. Îl pasiona epoca străromână,  având o înclinaţie pentru cercetare. Era încredinţat că  „trăim într-o lume ce ne vorbeşte în fiecare clipă. Şi pe de altă parte, că nu suntem de acum doar, suntem     dintr-un „undeva” ce se recapitulează tot timpul şi se repetă, traducându-se în ceva ce ne vorbeşte”. Dialogul nostru însemna o revenire în lumea spiritului, în care inteligenţa este deschisă spre analogie şi conexiuni. Era înţeleptul ”raţiunii care uneşte” sesizând coerenţa lumii de ieri şi de azi.

Din această perspectivă, ceea ce a rămas scris în insula cu idei  „Nu suntem singuri” devine un semn, aşa  cum, un semn este şi când  „solomonarul descoperă, unde să sape fântâna” iar lutierul, când ştie să aleagă pentru perfecţiunea viorii sale o anume esenţă de  paltin, copac tăiat într-un anumit moment, pe lună plină şi  într-o  perioadă a iernii numai de el ştiută.

Tot aşa a existat  un moment,  încărcat de semne, emoţii şi simboluri, cel al comunicării noastre și printr-o carte, cea care vorbeşte, cum se afirma ”despre un mister colectiv”. El se fixează numai  în timp, reexaminând clipa, pentru că altfel, ”Timpul,  în scurgerea lui de fluviu imens pe care uneori nici nu-l percepi, te ia şi te duce…nicăieri”.

Elisabeta IOSIF