Lucian GRUIA – CRONICĂ DE CARTE: „GABRIEL” DE VICTORIŢA DUŢU

DUŢU, Victoriţa

„GABRIEL” (roman)

Editura Carolina

Cluj-Napoca, 2015

 

Victoriţa Duţu a absolvit Facultăţile de: Matematică (1995) şi Filosofie (1999) din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este profesor de matematică şi pictoriţă cu numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale. Tablourile sale reprezintă astre, cruci, pe Iisus răstignit, pe fecioara Maria, pomi din grădina Raiului etc, toate având un bogat fundal celest. De altfel, unul din personajele principale ale romanului Gabriel (Ed. Carolina, Cluj-Napoca, 2015), pe care îl comentez în continuare, Maria şi ea pictoriţă, afirmă că cel mai important lucru pentru artistul plastic este să reprezinte cerul specific modelului. Cu alte cuvinte, pictorul trebuie să caute relaţia omului cu transcendentul: „Da, eu cred că un artist adevărat asta ar trebui să facă, să aducă cerul pe pânzele lui ca să-l arate oamenilor. Da, oamenii de acum au nevoie ce cer şi de lumină, (…) da, pentru că noi purtăm ceva ceresc în sufletul nostru care este nemărginit.” Din acest punct de vedere, Maria are chiar o relaţie specială cu Dumnezeu. Credinţa ei este supusă unor probe iniţiatice şi până la urmă învinge. A fost măritată cu Mihai, un bărbat egoist, preocupat în exclusivitate de propria-i carieră. Soţul nu se preocupa nici de ea şi nici de fiul lor, Gabriel, născut fără esofag şi supus unor numeroase intervenţii chirurgicale. Urmează divorţul, după ce, colac peste pupăză, soţul îşi îmbolnăveşte soţia cu o boală venerică, iar aceasta, prin laptele supt, îi transmite microbul şi micuţului Gabriel.

 

După aceste nenorociri, Rafael, un profesor de matematică, o descoperă pe Maria, leşinată pe o bancă în parc, în apropierea Spitalului Universitar, unde îi era internat copilul, şi o duce la urgenţă. Dragostea lor se înfiripă la prima vedere. Rafael fiind şi el cast şi credincios, potrivirea lor va fi perfectă. Discuţiile dintre Maria şi Rafael abordează în special problemele condiţiei umane contemporane şi teme religioase. Mihai, ateu prin excelenţă, sub impulsul dorului vrea să se apropie de familia pierdută dar se retrage sesizând armonia acesteia.

 

Maria şi Rafael vor mai avea o fetiţă astfel că familia se împlineşte. Dincolo de întâmplările dramatice, captivante sunt meditaţiile şi discuţiile dintre personaje, legate de problemele cotidiene şi religioase. Pentru Maria şi Rafael, viaţa de astăzi este decăzută, valorile sunt răsturnate, morala desfiinţată, corupţia în floare, dragostea a devenit o marfă, ne îndreptăm spre distrugere . Mihai este personajul care ilustrează decăderea, el care îşi va înfiinţa o firmă prosperă îşi cheltuie banii pe aventuri nocturne şi se poartă urât cu angajaţii săi. Pentru el contează doar câştigul şi satisfacerea plăcerilor animalice. A ajuns în această stare întrucât nu a urmat preceptele religioase.

 

Maria şi Rafael, în contrapartidă, se vor împlini asculând de cele 10 porunci şi practicând iubirea de semeni. Rafael este profesor de matematică şi scrie şi el literatură ca şi autoarea. Maria care pictează şi Rafael care scrie reprezintă fiecare câte un alter ego al naratoarei. Prima carte a actantului va fi un succes.

 

Personajele Maria şi Mihai sunt construite antagonist, Maria este altruistă, bună, credincioasă, delicată şi dedicată familiei pe când Mihai este egoist, violent, ahtiat după bani, ateu. Romanul este construit clasic, intriga o constituie nepotrivirea de carcter dintre Maria şi Mihai, punctul culminant îl reprezintă tentativa de sinucidere a Mariei care nu mai putea suporta situaţia familială şi lipsa de perspectivă de însănătoşire a băiatului, iar deznodământul, căsătoria fericită cu Rafael.

 

Stilul este modern, pendulând între agonie şi extaz, în funcţie de evenimente. Romanul reprezintă o pledoarie înfocată pentru credină, a celui care şi-a pierdut speranţa în oameni şi singura certitudine a rămas Dumnezeu. Şi după toate aceste probe ale suferinţei, totul se termină cu bine, Gabriel se vindecă şi i se naşte o surioară.

 

Astăzi, romanul Victoriţei Duţu, Gabriel, reprezintă o provocare. A face elogiul creştinismului, astăzi când credinţa este în declin, pare anacronic. Autoarea se dovedeşte tradiţionalistă, considerând valorile supreme: credinţa, familia şi morala. Ceea ce înseamnă normalitatea.  Poate în viitorul apropiat, după atingerea ultimei trepte de decadenţă, omenirea va reveni la ceste valori. Cartea incitantă reprezintă o meditaţie dramatică asupra vieţii şi se citeşte cu interes.

–––––––– 

Lucian GRUIA

Bucureşti

1 Martie 2016

Anunțuri