Petru Solonaru – ÎNTOARCEREA LA OCHEANUL ACOLADEI[1]

Oglinda, acea pânză de foc a Ocheanului Acoladei dintre cele două Cupe: huma uitării (Alethe) și apa amintirii (A-lethe-ia) este chiar Țesătorul ce urzește din sincronie diacronia și, apoi, din diacronie sincronia. Jucându-se, așadar, între a-minte (înțelepciune, cabală) și minte (nebunie, cefalica himeră) atunci când se folosește de trei moire: Clothos, cea firuitoare de amăgiri, Lachesis, cea a măsurării ne-măsurii și, în fine, Atropos, cea a ultimei realități, Întoarcerea.

De ce Oglinda?…Pentru că ea este cheia acestei mirabile Cărți de față despre Poet și Poesie a lui Adrian Botez, subîndemnul, după spusa lui Schleiermacher, că: „Trebuie, în primul rând, să-l înțelegem pe autor așa cum s-a înțeles el însuși și, în al doilea rând să-l înțelegem mai bine decât a făcut-o el însuși”… Înmirător! Iar asta, vasăzică, prin minunea mirunii ce inversează orizontal fantasmele cuvintelor spre statornicia verticală a Cuvântului, Desăvârșita Fantasmă. Căci, atunci când Roata „cuvintelor”/semne se oprește, când mintea smintelnică trece cathartic în a-minte, iar intuiția sapientă numește Vidul, atunci poetul atinge starea inefabilului (hiero-nomo-apokalipsia!) și, revelându-și Sinea în sfântariul inimii, împlinește re-Întoarcerea la veșnicia Clipei. Redevine, prin re-naștere androginală, Oglindă!… Demiurgie Deplină!… „Acolo, în Nordul Cel Mistic, în Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic – Luceafărul – Arhanghelul Lucifer „Autenticul” se retrăsese, după Renașterea Androginului…Iar acum, Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic deveni Sfânta întemeiere a Arhanghelului Lucifer (Arhanghelul Luminii Mistice), Un Tărâm al Desăvârșitei Sacralități Orfice: Tărâmul Hyperboreei se desăvârși întru Patria Poeților!Și-i adună pe Aezii Eterni ai Terestro-Galacticului „Așezământ de Crezământ” (complet opus, structural, funcțional și spiritual, „Așezământului cavalcantic”!) – îi strânse, acolo, pe toți acei audaxieni singuratici, hristoși simplicissimi, singuratici eroi ai erelor cosmice, ai manvantarelor…”(pag. 300).

   Putem afirma că poesia (nu poezia narcisiacă a profanului!), astfel, hermetizează Ermeticul (Ascunsul!). Ea nu certifică, ci doar aseamănă, intuiește, numind, analogia cu Ființa. Deci, dumirește din drumuri Calea! Cum logica (minții) măsoară cărările gândirii tot așa, dar mereu în alt fel, aedeinitatea aedului vede botezător poesia, o chibzuiește metaforic, prin iubire.

   Iluzionând înțelesurile, ea înțelege iluzia acestei lumi… Nu întâmplător un model al Marii Poesii este de mult ordonat în Upanishad, ce ar distinge: „a sta lângă Ființă”, a „te asemăna” cu „a fi”, însuși misticul obiectiv al acestei autentice arte: a hermeneutiza sensul (Sacrul!) prin a-l numi ca similitudine Omului… Principiul poesiei, încredințat aici de Adrian Botez, este acela că: toarcerea/ înzestrarea cuvintelor trebuie să fie chiar Întoarcere în Cuvânt spre revelația „corespondenței” cu „a ființa” a Omului. Mnemo-nomia acestei faceri, respectând întâia lege a Alchimiei, poartă la: ceea ce este în semn („cuvinte”) e întocmai cum e în Sens („Cuvânt”), pentru a demonstra minunea aceleiași lucrări: Facerea. Ea afirmă în continuare: – Fă asemănare dacă vrei să fii (Ființa!), anume, consacrând vei ajunge la Sacru și neuitând că felul cum faci (detașarea!) e mai mult decât ceea ce faci (atașarea, semnătura!). Fericirea poetului este „a se ști ce este”, când sfârșitul revenit la locul începutului său reușește să „se confunde” cu „a fi”, adică să privească separarea cuvintelor (ea însăși cauză a Căderii!) dar văzând unicitatea Cuvântului unde inteligibilitatea-i se împletește cu înțelegerea cititorului și unde ca Prim cititor figurează însuși Dumnezeu. Astfel, poetul distinge Sinea sa așezată în fața Frumusețiica fiind pe același plan onomaturgic Sinelui Cosmic. Căci , de n-ar face așa, s-ar îndepărta de Osialitatea Veșniciei… Citez: …- Tu nu-ți dai seama că plănuirea universului a stors de înțelepciune absolut toate puterile ierarhiilor cerești, dar nu și pe cele ale Creatorului lor!- care, singur, în fiece clipă, creează și re-creează, mereu, forme tot mai minunate, spirite tot mai înălțate și extaziate, în fațaFrumosului, a Frumuseții? De ce nu te închini Frumuseții? De ce nu te astâmperi în această după-amiază, plină de zumzetul de aur și dulceață, al albinelor văzduhului, de ce nu admiri, închinându-te, stupul și regina…copacul și floarea…omul și steaua…? Nu ești în stare de nimic, pentru că respingi Frumosul și Adevărul – adică, înseși Esențele Veșniciei!…”(pag.316).

Ce se cuvine să citim în „Cabala Nebunilor” de Adrian Botez e că poesia autentică este o formă golită (vidată) de cuvinte ce ține de Specia Cuvântului, ea nefiind atributul intelectului, așadar al minții, ci o faptă intuitivă a sapientalei inimi din Inimă ce se „așează” în lucru (în Energie!) și face apel la tăria Sacrului (tăcerea!). Astfel: „Tu nu înțelegi, voi chiar nu pricepeți, de atâta amar de vreme, că tare mă doare, mă sfâșie, atâta amânare a iluminării și întoarcerii, din pricina seminței de prostie, pe care voi o botezați „minte”, și pe care o folosiți numai pentru ca să vă puneți cât mai multe piedici și crime, în calea voastră spre casă, spre odihna luminii și Adevăratei voastre Identități…?…de ce nu vreți să înțelegeți voi că trebuie să vă prețuiți, cu toată puterea și adâncimea înțelepciunii (iar nu cu putregăioasa voastră de minte, care tot iscodește păgubos, smintitor și sinucigaș… spre a vă îndemna la depărtare de rost…și vă sleiește și topește puterile de zburare înapoi înspre cuib…?)…”. Iată că în poetizare, paradoxal, locul săgeții este luat de Arcaș (iubirea, metafora divină!), arcul e poetul, iar ținta e numirea revelată a Sacrului, poesia (onto-omoiosia, similaritatea cu Unul!). Deși vorbește despre Cale, ea aduce în prim plan „Carul Ascuns”, Uimitorul, Criptica Celui Singur… În jurul beznei boabelor de nisip, cuvintele ca atare, în felul devotatei Scoici, poetul secretă inspirat lumina sidefului Cuvântului și în modul acesta  descoperă în sfântariu-i „omul căutat”, Perla Sinei! …Până a învăța că a fi înțelept e a vedea în tine „ce ești”, simplitatea simplității, Sufletul, sineitatea!…

Cartea prezentă a lui Adrian Botez, ca meditație despre avatarele stultiției, despre apokalipsa nebuniei într-o nuntă gnostică dintre Lebăda Înțeleaptă și Mirele Nebun, accentuează în principal că de mii de ani  omul se împodobește la exterior, însă nu răzbește a o face, precum Poetul ori Scoica și la interior. Astfel, scrie Adrian Botez: „Lebăda (Mireasa Licornului tainic…), deși simțea că trebuie să înceapă, cât de curând a cânta…, unduia și plutea într-una, și nu scăpa, din ciocu-i delicat, de prințesă a Lumii – Smaragdul…ba, din când în când, părea că ține, minunat, în ciocul ei de coral curat, două pietre dumnezeiești, deodată: un Smaragd și un Safir……Adevărata Poetă a Apelor Lumii se pregătește de Cântecul Vrăjit Orfic, celebrul, de-acum, Cântec al Lebedei. …Lângă ea, nimeni, nicio altă pasăre, nicio viețuitoare. Plutește pe valurile eterului dumnezeesc. Poate că numai lianele cele unduioase, și ele unduioase, o însoțesc, în plutirea-i… o însoțesc, îngânând-o, din umbra lucrurilor descărnate și chircite ale Lumii Vechi… poate doar Cristalul și Amintirea Licornului –Mire îi mai dau putere, să vâslească, lin, printre stelele scăpărătoare, încă… – …pe sinuozitățile sonore ale Parashabdei Cosmice, Adânc Demiurgice.” ( pag. 281).

…Întrucât îndemnul biblic: – „Creșteți și înmulțiți-vă!” nu presupune a odrăsli în reflexii și a perpetua umbra, ci a spori în Lumină, prisosind tăcerea adevărată spre Acela…Când toate ard, curg, se vântură și se pulverizează în suflul palpitației cumpănirii între înțelepciune și nebunie ce are în pază, deodată, vinul de lumină, cunoscându-se că doar cine controlează această balanță are șansa mântuirii… E nevoie de clar-viziune și, cu osebire, de clar-acusmație!… Astfel vom confunda mereu pe „ieri” cu „mâine”, oglindirile narcisiace ale suprafeței valurilor (centrifugitatea) cu profundul Ocean al Oglinzii (centripetitatea), regele mort din inima piramidei cu moartea piramidei din inima regelui…

Această carte îmi evocă „Greierele din colivia de aur”, din Roma horațiană, ce era vândut pentru misteriosul său cântec, întrucât ea visează, iată, asupra a ceea ce alegem: vibrația înțelepciunii Greierelui ori poleiala nebuniei de aur a micului bordei de zăbrele?… Altfel zis, a muri nemurind/mistic sau a muri  în recluziune/corporal, adică într-un „mormânt gol” ori într-un „mormânt plin”, în infinitatea neîncetată sau în limita încetării?… Izvodul este, așadar, pentru cei ce au îngăduința cuminte a lui Iov, cât în athanoru-i ea atrage concentrația că cei sceptici pot înnebuni când dialectica somnului călăuzește la risipire, iarmetafizica trezirii către Unul, știind că „migdala” înțelepciunii e mereu a lăuntrului în vreme ce „camforul” nebuniei rămâne parfumul de afară. Fără smerenie „à la Iov” nimeni nu le dobândește când omeneasca lume, ciudat, e doar o unică monedă: ce este pe avers sapiență pe revers e stultiție, gnostie pe-o parte, agnostie pe următoarea, ce-i pe o latură purpurie hlamidă, dincolo e peticărie, iar un singur nod leagă liniștea de neliniște, mărturisirea de tăgadă, semănatul a-mintei de secerișul minții smintelnice. Eliberarea din una sau prizoneratul în cealaltă ține de magia  cunoașterii, fie, versus, de „cavalcantica” ne-cunoaștere, a identificării cu absolutul sau a negării diaboleinice.

 Să ne limpezim cu fața spre cele Șapte Silabe/Răsărișuri ale „Cabalei Nebunilor” și să întrezărim echilibrul între Sapiență și Stultiție sub imboldul: „Cereți și se va da, bateți și se va deschide!”… Descifrarea zăboveșteîn Ochiul Înțelepciunii, iar gura în iubirea inimii nebune, aici și acum, unde Adrian Botez țese o dantelă rară, cu autentice întretăieri și prelungiri, aunei călătorii imaginare în exotica Țară a Stultiției sub semnul tezei conform căreia e dat să dăinuinuiască în memoria noastră o unitate a tuturor potrivniciilor, o concordie a conotațiilor savorii spirituale. Această țară este și a osebirii cât și a deosebirii, fiind ea a Trezirii ce recuperează o absență din vremea Căderii…În ea un „acolo” este adus „aici”, o falie a lui „a ști” este apropiată într-un izvor al lui „a fi”… În același grad zidirile inimii și, într-o prielnică măsură, surpările minții rămân ca același fir ce își întreabă mereu aceeași pânză arhetipală: -„Ubi sunt?”… Altfel zic, în cartea aici deschisă, proeminent și ascuns Sâmburele își interoghează Floarea, dar nu cea de mâine, ci aceea de azi, subliniind grația similitudinii dintre aurora contemplației sapientale și crepusculul reflexiei stultiției, cât, mereu, aidoma lui Hypnos, în mâna zeului Nebuniei, „făclia gata să cadă” e chiar Înțelepciunea, și că prin ea, ne-năruielnică, putem nădăjdui a accede la calea realității sacre, spre revelarea Unului…

 

 Petru Solonaru, 29 febr. 2016    

 

[1] Adrian BOTEZ – „Revoluția” lui Lucio Ferrante sau Cabala Nebunilor – poveste alchimică –  Editura Rafet, 2015.