Domnica VĂRZARU – Noaptea de Ajun

Fulgi albi ca nişte fluturi au umplut văzduhul.  Pe geamuri florile din cristal s-au înghesuit să încapă în lumina gălbuie ce respiră aerul cald al camerei. Flacăra se întinde cu mişcări leneşe peste lemnul gros ce glăsuieşte aşteaptând prefacerea în cenuşă. Cântecul lui pe note înalte, dirijat de focul cu irizaţii albăstrii alcătuiesc o adevărată orgă de lumină.  La gura sobei amintirile se lasă povestite nepoţilor, cum albiile coborânde lasă firele apelor să curgă. Şi apele curg ….şi amintirile curg….

Iarna îşi lăsase mantia albă peste pământ, pomi şi case.  Din acoperişuri suiau spre cer vârtejuri de fum alb, proiectându-se pe dealuri printre ramurile cârlionţate ale pomilor încărcaţi cu zăpadă.

La şcoală zgomotul amuţise. Toţi copiii erau în vacanţă şi aşteptau pe Moş  Crăciun.

Casa era curată. Mirosea a cozonac copt iar bradul împodobit lângă fereastră aştepta să-i pună sub crengi cadouri Moş Crăciun.             

Zizica, pisica neagră cu şosete albe  torcea pe tăpşanul sobei, deschizând din când în când, pe jumătate, ochii verzi. Mama încă frământa în covată aluatul lipicios pentru care încinsese cuptorul.  Era un cuptor mare din cărămidă în care mama cocea deseori pâine din aluat cu cartofi fărâmaţi, pâine bună cum n-am aflat în lume până azi.

În curte tata făcea pârtie prin zăpada pufoasă. Era înaltă că, chiar Azorică nu-și mai putea scoate picioarele din ea, să meargă mai departe. 

În noapte de Ajun marea bucurie era „balul copiilor”, unde mic şi mare se prindeau în horă şi jucau după pricepere combinată cu muzicalitatea urechii şi perceperea ritmului. Părinţii care asistau, stând pe băncile „salonului de dans” râdeau în hohot împărtăşind impresii despre „cei mai frumoşi copii din lume”. Că eram frumoşi nu încape îndoială.  Frumoşi la chip, că aşa ne-au făcut mamele noastre, îndrăzneți, că aşa ne sunt taţii când nimic nu le poate întoarce curajul încercării, respectoşi şi prietenoşi că așa este obiceiul locului, îmbrăcaţi cu hainele cele mai frumoase, care dovedesc dragostea şi îndemânarea mamelor de a mânui fusul ce prefăcea în fir caierul de lână ca în povestile ce mi le spunea bunica. Toate acestea se armonizau acum cu o cuminţenie gălăgioasă deoarece Moş  Crăciun aude şi vede tot, iar darurile erau pe măsura purtării noastre.

Pe o scenă improvizată, care semăna cu o schelă îşi făcuseră loc „muzicanţii”: nenea Gică ce mânuia beţele pe un ţambal şi nenea Cornel ce plimba arcuşul pe corzile viorii care îmbrăcase jumătate din gâtul vioristului.  Era momentul când fiecare dintre noi voia să obţină admiraţia tuturor, să fie neîntrecut în toate. Şi secundele curgeau…. şi minutele curgeau…. şi orele curgeau….

Prin zăduful răspândit peste zburdălnicia noastră se aude cântecul ce îndeamnă la joc neîncetat. Deodată pe schelă se aşterne linişte apoi cântecul viorii pe ritmuri de ţambal vesteşte sfârşitul acestei seri miraculoase deschizând drumul colindatului.

Plecam în ceată cântând. Colindele  răspândeau liniştea nopţii care până atunci se lăsase spintecată, din când în când de lătratul câinilor.  Satul risipit între dealuri cu uliţi strămbe şi pietruite începea să se trezească. Rând pe rând ferestrele caselor se luminau şi la porţi mamele așteptau să împartă colindătorilor „colindeţele”, îmbrăcate în dragoste şi zâmbet.  Erau covrigi dulci împletiţi cu migală, care mai răspândeau miresmele cuptorului încins. Pe uliţa mare erau şcoala şi biserica.  În dreptul lor ne odihneam glasurile, că nimeni nu asculta acolo colindul.   Cei mari ne călăuzeau paşii pe cărari scurte spre uliţele de pe Vale spre uliţele de pe Curmături, spre uliţele de pe Vârf, că satul meu, aflat lângă Dealul Porumbeilor, avea trei uliţe ce se răsfirau din drumul mare precum crengile nucului din grădină, căruia tata îi lăsase doar trei ramuri să crească din tulpină. Dincolo de deal este comuna Pietroşiţa străbătută de râul Ialomiţa care îşi adună apele din munţii Bucegi. Şi ca o curgere de ape, casele treceau rând pe rând sub privirile noastre, priviri ce purtau sentimentul bucuriei îmbrăcat în cel mai frumos anotimp al vieţii: „copilăria.” Şi secundele curgeau…. şi minutele curgeau…. şi orele curgeau…şi casele treceau în zorii ce se iveau la orizont.

Fulgi albi încă mai plutesc în aer, lăsându-se să cadă leneşi peste zăpada care strălucește. E multă linişte.  Deodată aud amintirile cum bat la uşa gândului, cerând cheia prezentului în care vor să revină. Cu nerăbdare şi bucurie le voi deschide uşa şi le voi aştepta în prag cu „colindeţe”, care să mai păstreze încă mireasma cuptorului încins.

 

 Domnica  Vărzaru

 7 decembrie 2016

 

Anunțuri