Adrian Botez – O CARTE PENTRU COPII, TRĂGÂND CU OCHIUL SPRE “OAMENII MARI”: “INOROGUL ROŞU”, DE FEVRONIA SPIRESCU[1]

Doamna prof. FEVRONIA SPIRESCU dovedeşte, din nou, prin proaspăt editatul volum „Inorogul roşu”, că nu este doar o pictoriţă şi graficiană de excepţie (coperţile, precum şi toate paginile de superbă grafică, precum şi tehnoredactarea, îi aparţin!), ci şi o autoare (extrem de sensibilă şi vizionară!) de BASME – adresate copiilor, dar indicate a fi citite şi de aşa-zişii „oameni mari”. Noi zicem chiar că „musai” ca „oamenii mari” (din politica valahă, dar nu numai!) să „tragă cu ochiul” spre paginile acestui superb basm…! De fapt, „trasul cu ochiul”, între „cartea de faţă” şi „oamenii mari”, s-ar cuveni să fie reciproc…

De ce îndrăznim a face această afirmaţie, care, în contextul socio-politic actual, ar putea să pară nu doar „ciudat”, ci de-a dreptul „primejdios”?

Pentru că basmul FEVRONIEI SPIRESCU pune, în planul central ideatic, noţiunea de „SACRIFICIU”. Şi nu falsifică deloc terminologia: nu e vorba de a asasina vreo găină, ori altă biată orătanie, pentru binele (şi „sărbătoarea”!) burdihanului „propriu şi personal”… – ci este vorba de a-ţi jertfi, TU însuţi, viaţa, existenţa, condiţia sacră! –  pentru interesul sacru al unei lumi întregi, al unei comunităţi vaste, cât un cosmos!

FEVRONIA SPIRESCU imaginează două lumi, „în oglindă”, antagonice:  IPĂDUREA FERMECATĂ (devenită, prin circumstanţe vitrege, ba chiar violente, „PĂDUREA ALBĂ”), lume condusă DOMNIŢA CURCUBEU („blândă, senină şi plină de voie bună”) –  şi II-MOŞIA ÎNTUNERICULUI, diriguită de DOMNIŢA NEAGRĂ („pe Moşia Întunericului era umbră, frig şi tristeţe”, iar DOMNIŢA NEAGRĂ era, cum altfel:  „tristă, încruntată şi rece la suflet”…ceva ce ar putea fi numit, eventual, cu un termen generic şi sintetizator: „iohannică”…).

În lumea PĂDURII FERMECATE existau „ultimii inorogi din lume”: „Erau doi inorogi albi ca spuma valurilor de mare…erau frumoşi, delicaţi şi iubiţi de toţi” – iar Mama-Inorog a adus pe lume un Prunc-Inorog. Singurul căruia DOMNIŢA NEAGRĂ i-a permis să fie „roşu”, de unde şi numele de ROŞIUŢ (de fapt, i-a „permis”… ANOMALIA! – căci inorogul este alb, în mod vizionar-creştin, precum imaginea marianică!).

În iconografia creştină, INOROGUL reprezintă fecioara, asupra căreia pogoară Sfântul Duh. În Evul Mediu, devine chiar simbolul încarnării verbului divin, în sânul Fecioarei Maria. Alchimiştii văd în Inorog o imagine a hermafroditului care, însă, în loc să cuprindă ambele sexe, transcende sexualitatea.


„Astfel de fiinţe renunţă la dragoste, din devotament faţă de dragoste, pentru a o salva de ineluctabila stingere” – afirmă Yves Bergen. „SĂ MOARĂ DRAGOSTEA, CA SĂ POATĂ TRĂI DRAGOSTEA” – evocă ideea sublimării miraculoase a vieţii carnale şi forţa supranaturală care emană din ceea ce este bun. Mitul inorogului reprezintă fascinaţia pe care puritatea continuă să o exercite chiar şi asupra celor mai corupte inimi
” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1995).

Dar, pentru a se putea naşte Pruncul-Inorog, DOMNIŢA NEAGRĂ pune condiţia ca toate culorile din PĂDUREA FERMECATĂ să fie predate MOŞIEI ÎNTUNERICULUI! Şi Părinţii-Inorogi, dimpreună cu  DOMNIŢA CURCUBEU, sacrifică, pentru sacralitatea hierofanică a Pruncului-Inorog, însăşi logica (de bun-simţ comun…) a CURCUBEULUI: MOŞIEI ÎNTUNERICULUI va deveni…”colorată”, pe când PĂDUREA FERMECATĂ va deveni, pur şi simplu…”albă”!

De observat că “albul” nu schimbă, esenţial, natura sacralităţii. Ba, dimpotrivă!

În schimb, la nivel existenţialo-fiinţial, autoarea  precizează: “Fiinţele de dincolo [din PĂDUREA FERMECATĂ ] nu trăiesc, ele doar există”. Fiinţarea neînsemnând, deci, şi acţiune sacră, (auto)regeneratoare.

Pruncul-Inorog, devenit copil, află de la CIOCĂNITOARE că singurul leac contra inactivităţii/parliziei sacrale, din zona PĂDUREA FERMECATĂ este să-i ceară DOMNIŢEI NEGRE – RĂDĂCINA CURCUBEULUI (s-ar traduce prin „RĂDĂCINA PARADISIACĂ A DEMIURGIEI, A DINAMISMULUI DEMIURGIC”). Dar aceasta ar necesita un SACRIFICIU MAJOR!

Natura SACRIFICIULUI îi este lămurită Puiului de Inorog de însăşi (aparent, paradoxal!) DOMNIŢA NEAGRĂ (sfătuită de CORB – pasăre legată de sfera semantic a morţii, dar, la traci şi la irlandezi, fiind şi PASĂREA FOCULUI REGENERATOR!) : „Vei da culoare ţinutului tău, dar tu vei deveni alb, la fel cu părinţii tăi. Şi asta nu e tot! Veţi merge la Marele Stejar (n.n.: simbolul trac al puterii divine a lui Zalmoxis), la ceasul când se îngână ziua cu noaptea şi, pe uşa tainică ce se va deschide pentru voi, veţi intra, pentru totdeauna, în lumea poveştilor. Acolo veţi trăi de acum înainte, iar lumea în care aţi trăit până acum îşi va aminti de voi doar când vor depăna poveşti”.

SACRIFICIUL este acceptat, la vremea Craiului Nou (simbol clar al regenerării cosmice). Mai ales că Super-Înţeleapta BUFNIŢĂ, VULPIŢA PELTICĂ, IEPURAŞUL CODIŢĂ PUFOASĂ  îi induc Copilului-Inorog,  prin autoarea poveştii de faţă, o pledoarie irefutabilă, pentru LUMEA POVEŞTILOR, ca fiind LUMEA SACRĂ A VISULUI:

Poveştile sunt frumoase. Lumea lor e o lume a visului. Acolo poţi spera, poţi îndrăzni, poţi cuteza…Şi eu sunt inorog. Ciocănitoarea Creastă Roşie mi-a spus că inorogii poartă visele tuturor, că semănăm cu îngerii. Vă las cu bine. Merg spre ai mei şi spre lumea mea. Cei din Pădurea Albă vor primi viaţa şi culoarea înapoi şi mă voi întâlni cu ei în poveşti” – cf. p. 32.

SACRIFICIUL Copilului-Inorog a făcut ca „punguţa cu culori” să reverse (din nou şi logic!) o „feerie de culori” în PĂDUREA FERMECATĂ. Şi toţi „se priveau, uimiţi şi fericiţi, totodată”!

Dar SACRIFICIUL a adus, de fapt, NORMALITATEA! Nu doar fericire, pentru cei din PĂDUREA FERMECATĂ – ci şi strălucirea ALBULUI MARIANIC, pentru inorogi, reîntoarcerea în sfera sublim-paradisiacă (unde, în mod sigur, se vor RE-ANDROGINIZA, întru HIEROGLIFA HERMAFRODITULUI!) – ci şi îndemnul, adresat nouă, TUTUROR (nu doar copiilor!), de a re-trăi NOSTALGIA PARADISULUI, prin NOSTALGIA POVEŞTILOR SACRE:

Încetul cu-ncetul, totul s-a colorat, pe când Roşiuţ se transforma într-un inorog alb, alb ca spuma laptelui, la fel ca Inorogul Tată şi Mama Inorog. În depărtare, spuma roşiatică a zorilor croşeta dantele, spre răsărit. Cei trei inorogi şi-au luat rămas-bun de la toţi şi, cu lacrimi în ochi, s-au făcut nevăzuţi pe o poartă apărută, de nicăieri, în trunchiul Marelui Stejar. Au dispărut în lumea basmelor, de unde nu-i putem reînvia decât atunci când ne facem timp să deschidem o carte de poveşti sau când ascultăm poveştile spuse de cei care le ştiu, sau le citesc, la rândul lor ” – cf. p. 34.

Deci: dacă vreţi ca lacrimile de tristeţe ale PURILOR/MARIANICILOR INOROGI să se transforme în lacrimi de bucurie (o bucurie la fel de altruist-generoasă, ca şi SACRIFICIUL lui Roşiuţ!), nu părăsiţi POVESTEA, adică: NU UITAŢI DE PARADISUL UNDE TOŢI AM FOST! – …şi, de dorit, ar fi ca TOŢI să ne şi întoarcem acolo…!!!

…Basmele sacre sunt atemporale. Ele nu trebuiesc actualizate sau asezonate, după „mode”, prin natura lor, trecătoare… :„Roşiuţ tropăi fericit, spre grădină, să joace CRICHET cu tatăl său, ca de obicei, la această oră”.

Autoarea acestei sublime poveşti este o mult prea talentată POETESĂ A VISULUI şi o atât de încântătoare şi ferventă APĂRĂTOARE A ŞANSELOR PARADISIACE (deci, implicit – „inorogice”!) ale OMULUI, ca să nu-şi revizuiască opinia despre…”crichetul din paradis”…!

                                                                                       prof. dr. Adrian Botez

 

 

[1] -Fevronia Spirescu, Inorogul roşu, Editura DOCUCENTER, Bacău, 2016.

Anunțuri