Al. Florin ȚENE – O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE ACTUALE, I (A – L), II (M – Z)

 Ed. Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016, 976 p.)

Inițiativa scriitoarei Voichița Pălăcean-Vereș de a strânge într-un florilegiu creațiile literare ale unor membri ai Ligii Scriitorilor, incluzând și câte un scurt curriculum vitae al acestora, dar şi câteva referinţe critice, este o întreprindere generoasă pusă în slujba literaturii române, mijloc de a ne cunoaște între noi, dar mai ales de a fi înțeleși de cititori. Demersului său generos m-am alăturat şi eu cu bucurie, alături de colegul Gavril Moisa, secretarul general al LSR, iar rodul colaborării noastre cu scriitorii şi cu cititorii este acest impresionant volum pe care îl ţineţi în mâini. Liga Scriitorilor, prin membrii săi, în cei 10 ani de activitate în slujba literaturii române, a promovat creațiile literare de bună calitate în revistele pe care le editează, în antologii și manifestările literar-artistice organizate de cele 34 de filiale din țară și străinătate.
În lumea de astăzi, pe Terra, în cele peste 6000 de limbi pe care le vorbesc, oamenii se în
țeleg între ei graţie şi înțelepciunii acumulate peste veacuri. Orice limbă are la bază cuvântul, sunetul ce face legătură între gândire, spirit, percepție și înțelegere.
Lucrările publicate în această crestoma
ție a noastră cuprind cuvinte încărcate de înțelepciune. Acestea sunt eticheta gândirii autorilor, punându-ne la dispoziția conștiinței noastre sinceritatea trăirilor eului lor. Cu scopul de a-i înțelege, dar mai ales de a ne înțelege. Truda îngrijitorilor prezentei antologii a avut scopul de a crea o breșă în zidul dogmatismului cultural, instituit ca prelungire a tristului regim de dictatură, căruia îi făceau jocul majoritatea scriitorilor ce lucrau în redacții, fiind, astfel, propagandiștii ideologiei comuniste. Scriind despre acest adevăr, mi-am adus aminte de zicerea lui Maximilien Marie Isidore de Robespierre: „Secretul libertății rezidă în educația oamenilor, pe când secretul tiraniei, în a-i menține pe oameni ignoranțiˮ.
Citind paginile cuprinse între coper
țile acestei laborioase lucrări, creațiile devin o voce eternă (aeternus,cum spuneau latinii) în spațiu – acel element considerat azi o categorie filozofică care desemnează forme obiective și universale de existență a materiei în mișcare. Astfel,unitatea cu materia determină caracterul infinit al spațiului și eternitatea timpului, idei frumos desprinse din lucrările publicate.
Libertatea frumosului pe care o descoperim la scriitorii cuprin
și în această antologie mă duce cu gândul la zicerea lui Voltaire: „Limbajul inimii nu cunoaște protocolul.ˮ. Autorii acestui florilegiu își iau în serios și întreprinderea de critic și istoric literar, identificând sigiliul stilistic, prin însăși selectarea lucrărilor, a modernității poeților care se mențin în sfera curentului postmodernist actual, împletit cu cel tradițional, astfel poeţii putând fi înscrişi în noul curent proglomodern, teoretizat de subsemnatul, curent ce vine după mâzga postmodernistă. Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior individului.
Postmodernismul, chiar dacă este diversificat
și polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoașterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar şi nelimitată în interpretare. Postmodernismul, care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat că raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii. În arealul cuprins în paginile rezervate poeziei, cititorul va întâlni atât personalități veritabile, care, prin scrierile lor, au însemnat o epocă, dar și mai tinerii veniți în lumea cuvântului, chiar dacă la o vârstă mai înaintată.
Sectorul proză din prezenta antologie se înscrie în sfera trăirilor autorilor în tangen
ță cu spațiul în care trăiesc, unde se naște sentimental dorului, pe care practic putem să-l numim și artă de a trăi românește. Dorul este cel care produce realitatea în care trăim. El este puterea de a visa şi a acţiona, de a iubi şi a urî, de a nega şi a transforma; el este distrugere şi creativitate, el este nevoie şi acţiune. Dorul, ca strigăt al iubirii universale, este singura putere a vieţii şi numai el ne poate orienta către scopuri cu adevărat umane. De aceea, singura exigenţă căreia ar trebui să ne supunem este aceea de a fi atenţi la semnificaţia dorului nostru, pentru ca puterea vieţii să nu se transforme în dor de moarte, deci în moartea dorului – sentiment atât de bine exprimat de Solomon în secolul al II-lea în odele sale.
Pentru a în
țelege mai bine creaţia literară din această Oglindă, pe care o consider un început de istorie a literaturii române, are ca sens verbul a scrie şi ca semnificaţie secundară, a imagina. Însă o specializare în sensul unei arte a versului nu se găseşte nici în primul caz, şi nici în cel de-al doilea. Sărind peste veacurile de formare a istoriilor literare europene şi nu numai, creaţia literară în secolul al XXI-lea devine o expresie cu o valoare mai înaltă, în sensul de sămânţă creatoare a unei literaturi, în timp ce literatura ca atare este depreciată, considerată de-a dreptul necreatoare! Aşadar creaţia literară a devenit (după unii) antiteza literaturii. Dar, pentru că literatura, creația literară se referă la întregul unei orientări, a devenit inevitabilă apropierea celor două noţiuni – literatură şi creaţie literară. Astfel, istoria creaţiei literare şi istoria literaturii au devenit sinonime. Josef Nadlar era de părere că trebuie să se supună acestei uzanţe de limbaj: „Noi nu putem recunoaşte necesitatea de a face o deosebire între istoria creaţiei literare şi istoria literaturii, în pofida a tot ceea ce s-a spus în favoarea ideii respective. În primul rând, deoarece o astfel de diferenţă este sortită eşecului din cauza imposibilităţii unei delimitări obiective şi, în al doilea rând, deoarece o restrângere arbitrară a obiectului provoacă grave scrupule din considerente de teorie a cunoaşterii.ˮ.
În determinarea raportului dintre poezie şi proză, facem încercarea de a porni de la epoca noastră, chiar dacă ea ascunde sau răstoarnă relaţiile iniţiale dintre poezie şi proză. În secolul al XXI-lea există ideea curentă că între poezie şi proză există o disjuncţie. În felul acesta, în momentul când se termină poezia, începe proza şi invers, sfârşitul prozei autorizează începutul poeziei.
Dacă ar exista forme intermediare între poezie şi proză, se susţine (astfel de forme totuşi există, a se vedea proza poetică!), s-ar pune cumva în discuţie antinomia netă dintre cele două modalităţi? Într-adevăr, ea este extrem de îndoielnică.
Se afirmă în continuare că poezia se defineşte ca o vorbire într-o formă supusă unor legi, iar proza ca o vorbire într-o formă liberă, astfel că proza este caracterizată numai sub formă de negaţie a lirismului, ca o non-poezie.
În actualitate, se vehiculează teoria conform căreia proza este o formă de vorbire naturală, înţeleasă de toată lumea, iar poezia, o formă de vorbire artificială, accesibilă doar unei minorităţi intelectuale. Proza este literatură numai în măsura în care poezia participă la ea.
Proza literară urmează să fie definită pornind de la două elemente ritmice, cum ar fi Numerus şi Cursus.
Proza este articulată prin aşa-numitul Numerus, caracterizat prin pauzele existente dintre diferitele părţi ale frazei, pauze care nu coincid în mod obligatoriu cu semnele de punctuaţie. Poezia se defineşte ca o vorbire într-o formă supusă unor legi, iar proza ca vorbire într-o formă liberă. Proza este o formă de vorbire naturală, iar poezia este o formă de vorbire artificială.
Totuşi, dacă se ţine seama de natura ritmică a prozei, literatura ne apare pătrunsă de elemente poetice în toate domeniile ei.
În raporturile dintre poezie şi proză, abia în vremurile mai noi a fost înfrântă întâietatea poeziei. Nu poate exista nici o îndoială cu privire la uriaşul avans al acesteia. Acest fapt este indicat de mitul elen, după care poezia era un dar al lui Apollo sau Pan oferit păstorilor. Herder credea că în vremurile ancestrale popoarele erau cârmuite de regi poeţi. După Buchner, originile poeziei se află în cântecele de muncă primitivă. Spunem că poezia aparţine genului liric fiindcă, la origini, era o rostire însoţită de sonuri de liră. Se vehiculează ideea că originea magică a poeziei provine din neolitic. Mai târziu, preoţii aveau privilegiul de a exersa creaţia poetică. Prin formulele lor magice şi prin oracolele lor, prin binecuvântări şi rugăciuni, preoţii din dimineaţa omenirii au transformat această formă iniţială de lirică într-un fel de „poezie sacră de mase
ˮ, cum spunea Hauser.
Este evident că originea prozei, în schimb, este legată de istorie. Elemente iniţiale de proză pot fi considerate inscripţiile administraţiilor egiptene şi din Asia de sud-vest, prin care se intenţionau eternizarea activităţii acestor administraţii.
Până în secolul al XV-lea, proza aproape că nici nu poate fi găsită în literatura germană şi în cea franceză. În limba franceză veche, precum şi în cea din Evul Mediu, nu există proză decât în operele istorice ale lui Villehardouin, Froissart şi Joinville.
Mai târziu, la începutul secolului al XVIII-lea noile cerinţe ale prozei au fost revendicate cu perseverenţă în cercurile lui Fontenelle şi La Motte. Acesta din urmă cerea folosirea prozei pentru toate genurile poetice, înainte de toate pentru tragedii (deci migrarea dinspre genul dramatic înspre epic). Astfel, poezia era silită să se resemneze la situaţia de a exprima doar un formalism naiv. Apropierea poeziei de proză o revendica şi d’Alembert atunci când declara: „Aceasta este legea aspră, dar dreaptă, pe care secolul nostru o dictează poeţilor; versul nu poate fi apreciat în mod pozitiv decât atunci când prezintă ceea ce ar fi admirabil dacă ar fi fost exprimat în proză.
ˮ. În anii aceia, cauza poeziei părea pierdută pentru totdeauna. În Germania şi în unele ţări nordice, soarta poeziei a fost pecetluită pentru moment de realism, naturalism şi impresionism.
O nouă delimitare a poeziei faţă de proză este semnalată odată cu geniul literar al lui Heinrich Heine –delimitarea dintre romantism şi tinereţea romantică. Ca romantic, Heine credea că este obligat să constate că numai maeştri versului sunt şi maeştri ai prozei.
În secolul al XXI-lea, poezia ocupă o poziţie pe care nu o mai poate pierde, mai ales acea poezie care provine din curentul globmodern; acum ea refuză să mai concureze cu proza, deoarece a cucerit prin sine însăşi forţa supremă în vederea făuririi din nou a lumii şi a lucrurilor.
…Şi poezia şi proza, prin interferenţa dintre ele, străbat secolul nostru ca o necesitate a sufletului omenesc.
Crea
țiile din volumul Oglinda Ligii Scriitorilor Români la 10 ani. O altfel de istorie a literaturii române actuale sunt oglinzi în care se conturează panoramic şi circular imaginea Ligii Scriitorilor, expresie a contribuției acestei asociații profesionale la dezvoltarea literaturii române și a culturii în ansamblu, în contextul fenomenului de globalizare.
Această antologie apar
ține, deopotrivă, prezentului și istoriei literare și reprezintă, mai presus de toate, un exercițiu de asumare a Bibliotecii. Dar nu o bibliotecă inertă, ci una vie, care se articulează sub ochii noștri. Este o contribuție la nașterea istoriei literaturii ce iese la lumina tiparului sub ochii cititorilor.

Al. Florin ȚENE,
preşedintele LSR