ELISABETA IOSIF – CALEA REGALĂ SAU DRUMUL DIRECT, FĂRĂ ABATERE AL ELENEI BUICĂ

               Însemnări la cartea  ”PE CĂRĂRILE VIEȚII”

              Lăsând la o parte lucrurile neînsemnate, scriitoarea Elena Buică a pășit de peste un deceniu pe o cale pe care o ”împărățește cu adevărat”, evitând ocolișurile care îi pot distrage atenția de la cărările directe ale vieții. Dorul este o temă  esențială, care îi stimulează fantezia în majoritatea cărților sale iar în volumul ”Pe cărările vieții”  își creează oriunde s-ar afla un spațiu patriarhal, precum Blaga, o insulă a experiențelor sale, participând ”la misterul esențial al vieții iar emoția poetică se convertește în dor și în sărbătoare”,  așa cum afirma Doina Ruști în ”Dicționarul de teme și simboluri”, privind dorul ca un cânt religios în spiritul veacului său, cel  al pribeagului  din psalmul lui Arghezi  ca  ”un imn de comunicare cu Dumnezeu …situarea între credință și tăgadă, exprimând îndoiala ființei torturată de întrebări, conștientă de destinul ei”. Pentru autoare fiecare lucru are un semn, în acel spațiu înrămat  într-o poveste, ca  în ”Sufletul din iile românești”,  gustând din ”frumusețea și emoția clipei atât de repede trecătoare”,  acele comori de artă și de seculară tradiție, aflate la serbarea iei românești, desfășurată  în Canada, frumuseți tulburătoare pe care:  ”îți venea să le săruți cu inima și cu sufletul în dorul de acasă… e mândria, că faci parte dintr-un popor atât de înzestrat de Domnul.”(pag. 12).  Peste toate și peste tot plutește parfumul copilăriei, când se ascultă de Crăciun:  ”cu urechea sufletului toaca din slava cerului înălțându-se spre crugul veșniciei și glasurile îngerești amintindu-ne de ziua Nașterii Mântuitorului” ( pag. 28).

               Elena Buică are un dar al vorbelor, știind să scrie și să povestească asemenea lui Creangă,  acel dar cu care este înzestrat dascălul dublat de rigorile asupra textului aflate în atenția  profesorului  de română. Din povestirea în care descrie un oraș bijuterie  ”Niagara Lac”, pornind de la spectacolul cascadei, un ”magnific giuvaer al naturii” ne înfățișează, ca într-un film cafenelele, magazinele și restaurantele cochete…oamenii care și-au construit case, frumos întreținute…dar și faimoase case de vinuri cu degustare, unele datând din secolul al XIX-lea” (pag. 30), recunoscând cu umoru-i caracteristic, fără a bănui că era o glumă pusă pe magneții expuși pentru vânzare sau era o realitate:  ”Am băut atâta vin, încât vrând să traversez ringul de dans, ca să mai pun vin, am primit premiul la concursul de dans” (pagina 31).

                 Scriitoarea Elena Buică este și o bună portretistă, creionând în puține cuvinte oamenii întâlniți, mulți dintre ei prieteni, colegi de liceu sau rude din comuna natală Țigănești. Un interesant portret i-a făcut, de pildă, actorului Florin Piersic, aflat la lansarea unei inedite cărți a unui ilustru român, Herman Victorov, trăitor în Canada, prieten din anii tinereții cu autorul.  Am fost prezentă la acel eveniment editorial de la Librăria Eminescu, unde nu aveai loc să arunci un ac. Elena Buică îmi mărturisise, înainte de a prezenta însemnările sale despre cartea ce ne era prezentată, că ”se simte încorsetată de vremea noroasă”. Într-adevăr, chiar începuse să plouă dar prezența lui Florin Piersic, care cocheta cu studentele care ieșeau de la cursuri, privind pe geamul librăriei, invitându-le înăuntru, stârnea o adevărată bună dispoziție, așa încât, după expunere  am văzut-o pe Elena Buică râzând și mișcându-se ca o balerină, întinzându-i mâna lui Florin Piersic, care o sărută cu respect, înclinându-se, adăugând: ”Ați vorbit cu intonația unui actor”. Elena se și vedea în perioada tinereții, când în suflet avea un ”cuib al visării la actorie”. Din acel moment, nimic nu o mai durea, mărturisind: ”Când te afli alături de Florin Piersic, climatul din jurul tău se schimbă, aerul vibrează, lumina are nuanțe pe care nu le-ai mai întâlnit, buna dispoziție îți dă aripi, ți se încălzește sufletul la flacăra spiritului său.” (pag. 23).  Același climat a fost descris și la venirea  ”remarcabilei scriitoare Paula Romanescu, colegă de catedră, o vreme, invitată de scriitorul Herman Victorov la Windsor, în Canada. Doar câteva cuvinte cuprinse într-o frază sunt uneori atât  de dense, încât pot portretiza un om cunoscut în timp: ”Întotdeauna am admirat la distinsa mea prietenă, Paula Romanescu, frumusețile întruchipate în cuvânt, smulse eternității, înariparea creatoare ca un imn adus vieții în deplină armonie cu înfățișarea sa poetic alcătuită, o prezență cu aer de distincție, de noblețe, de calm și împăcare” (pag. 87).

              Mai sunt multe de spus, despre viitoarele cărți, ”cărări” ale vieții sale, așteptând să descoperim în ele creionarea și de alte vieți omenești. Fiindcă, orice carte reprezintă și sensul vieții, o Odisee pitorească, scrisă pe înțelesul tuturor. Și cu atât mai mult, umblând ”Pe  cărările vieții” parcurge un drum ritualic, mereu căutând sensul existenței. De fapt, călătoria sa ne propune un mod de cunoaștere și de redescoperire de sine.

             Aș spune, că atunci când scrie, Elena Buică e fericită. Sau așa cred eu. Fiindcă se simte în scrierile sale acel dor al edenului pierdut dar mereu regăsit, având bucuria de a descoperi lumea dar și sentimentul de a-i iubi pe toți aceia, pe care îi întâlnește, creând  acel mister al detașării, care numai în scris se declanșează, ca un sentiment      eliberator, care te face fericit,  prin evadarea  într-un univers paradisiac.   

Anunțuri