Eugen Dorcescu -Cartea lumii*

Pentru Doamna Elisabeta Iosif, scriitoare instruită, deprinsă,  de timpuriu, cu lectura marilor texte şi beneficiară a unei evidente educaţii spirituale,  Lumea  vizibilă şi cognoscibilă este o Carte, tot aşa cum o carte importantă este mai mult decât simplă şi directă oglindire a lumii, este, ea însăşi, o lume.

Pornind de la această celebră metaforă ontologică, creaţie a geniului augustinian (Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină – Sfântul Augustin.), trebuie să precizăm, numaidecât, că o distincţie esenţială se păstrează, totuşi, între cele două lumi şi între cele două cărţi. Lumea – carte se cere decriptată: e rolul poetului. Cartea – lume se cere explorată şi interpretată: e rolul exegetului.

 

Poeta Elisabeta Iosif, dând curs vocaţiei sale, purcede, aşadar, cu încântare, seriozitate, şi cu o bine stăpânită energie, la drum, la descifrarea  inepuizabilului sistem de semne pe care i-l oferă atât lumea fizică (peisajul, în accepţiunea extinsă a termenului, de la teluric, la astral), precum şi lumea morală (persoana umană şi creaţia acesteia, în civilizaţie şi cultură).

Cartea lumii este, în mare măsură, asemănătoare Misterului: E deschisă tuturor, dar revelată numai unora. Celor care-o caută şi-o cercetează necontenit, celor care-o  iubesc adânc şi necondiţionat.

S-ar zice, deci, şi cu îndreptăţire, că Doamna Elisabeta Iosif se numără între călătorii fericiţi.

Argumentul ar fi că poeta identifică, treptat, pe calea intuiţiei, dar şi prin contemplare şi meditaţie, stratul cel mai profund al fenomenelor, Realitatea  de dincolo de miraj şi iluzii, sensul tuturor sensurilor – Lumina:

La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, auriu, de nufăr.

Numai ciocănitoarea vesteşte rana copacului. Dar nu mai sufăr.

Pădurea echilibrează frecvenţele. Are note codificate de împărtăşit, Printre două bucăţi de soare. La Porţile Stelare apele s-au

prăbuşit…………………………………………………………………

Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm permanent la marginea Timpului…

(La marginea timpului)

 

Se cunoaşte locul privilegiat ocupat de lumină, în toate mitologiile, oricând şi oriunde:

Finalement, jetons encore un coup d’oeil à l’un des attributs de ce Paradis retrouvé: il est plein de lumière éclatante, il rayonne, étincelle et éblouit. A l’instant même où la nature spirituelle de l’être humain se voit remplie de cette lumière, elle devient cette lumière elle-même” (Bardo Thodol, Le Livre tibétain des Morts, Albin Michel, Paris, 1981, p. 27).

 Se ştie, mai cu seamă, ce ne spune Biblia despre lumină. Reproducem doar trei enunţuri, prea bine cunoscute, de altfel:

Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!” Şi a fost lumină.

(Facerea 1, 3) Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt!                                    

(Ioan 9, 5)

Voi sunteţi lumina lumii…

(Matei 5, 14)

 

Pe lumină, esenţă a esenţelor, echivalentă, în înţelepciunea orientală, cu vacuitatea, cu totala deschidere a Spiritului, cu potenţialitatea absolută, îşi întemeiază şi Doamna Elisabeta Iosif demersul reflexiv şi desfăşurările lirice. Lumina înnobilează şi gândul, şi simţământul, însoţind eul în fiecare întâmplare a vieţii sale:

 

Ai venit din lumină. Ai fost ca zarea

Verii. Îngenunchind la graniţe – talaz,

Prin zidul amintirii. Cu ochii tăi ai colorat şi marea,

Ca-n vis. Mi-ai reaprins ferestre de topaz…

(Vara iubirii)

 

Lumina reprezintă chiar principiul generativ al poemelor. Astfel, din confruntarea între eternitatea luminii şi efemeritatea, dureroasa impermanenţă a fiinţei umane, a fiinţei sensibile, în general, eul extrage o a doua temă, crucială şi ea, prezentă în chiar titlul volumului – timpul:

– Sunt triunghiul cu vârful în Cerc

Străpung până la tine infinitul

Spre Timpul Magic. Mai încerc

Perfecţiunea tainică. Fecund e spiritul…

(Dialog cu timpul)

Sau:

Cât de puternică-i clipa

Ce îmi supune aripa

Iubirii? Îmi umple o noapte

Cu valuri învolburate, deşarte?

Sau curge, înroşind anotimpul…

Cât de albastru e Timpul?

(Nedumerire)

 

Ajunsă pe această platformă a nedumeririi gnoseologice, a interogaţiilor fertile, a bucuriei de a recupera semnificaţii, poeta caută şi interpretează semnele timpului, fascinată de dărnicia cu care lumina, filtrată prin timpul cosmic şi individual, a semantizat tot ce există, tot ce se adresează simţurilor, afectului, raţiunii, imaginaţiei, preschimbând ambianţa naturală şi culturală, preschimbând trecutul şi prezentul într-un mirific text:

În aripi largi cât Dunărea mereu cocorii prind apusul

Închis deasupra apei. În linia lui scursă, cuprind opusul

Zilei, prin drum de chihlimbar. Decebal, cu braţe de gigant

Își scrie drama, în zbor spre astre. Însemn și sacrificiu de atlant.

(Însemne)

 

Într-o sumară sistematizare a direcţiilor tematice, vom reţine, mai întâi,  timpul celei mai ample istorii (Dialog cu timpul, Icoane), apoi, timpul devenirii autohtone (Sfârşit de timp; Oglinda timpului: La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului să asculte/ În Sanctuarele magice. Şi i-am simţit pe strămoşi…), sau timpul topit în istoria culturii (Cine eşti tu?, Gânditorul, Potecile lui Brâncuşi). În fine, dramaticul timp lăuntric, individual, cu fericirile şi nefericirile lui, declanşând o foarte discretă, o foarte bine controlată angoasă (dragostea, amintirea, teribila absenţă, ravagiile duratei etc.) (Iubire violet, Nostalgie, Pătratul magic).

 

Substanţa cărţii este densă, hrănită de lecturi esenţiale, de meditaţie şi de experienţă. Toate valorificate de un talent cultivat. Tonul e ponderat, fără căderi de relief dar şi fără vehemenţe. Frazarea e fluidă şi curată. Cartea unei personalităţi artistice puternice, sensibile şi înţelepte. 

   

________________

*(Elisabeta Iosif, Semnele Timpului, Rawex Coms, Bucureşti, 2011).