Mirela-Ioana Borchin – Pe mine mă caut

(fragment din romanul, în lucru, intitulat EA)

Am primit zeci de telefoane, mailuri, interpelări cu întrebarea „Cine e personajul din finalul Punctului interior, cel ce rosteşte propoziţia « Pe mine mă caut »?” Cei mai mulţi veneau cu presupuneri. „E Tudor, s-a materializat spiritul lui Tudor… I-a făcut Corinei bucuria asta…”. Sau: „E Dan Moraru, cel din tren. Nu poate fi Tudor. Ea s-a trezit la realitate. E cu picioarele pe pământ acum, nu mai visează la stele verzi”… Nu le răspundeam la fel, ci în funcţie de inspiraţia de moment. În general, le dădeam dreptate, mai cu seamă fiindcă voiau să-şi verifice ipotezele şi tăria raţionamentului lor. Eu exprimasem acolo o stare. Personajele erau fictive. Cel puţin aşa credeam la ora aceea. Nu-mi puteam imagina că ele vor ieşi din carte şi îşi vor trăi viaţa înaintea ochilor mei. Prinzându-mă în hora lor. Numai când eram foarte mică şi mă uitam printr-un geam spart, de la vreo 5 metri de televizorul alb-negru, la desenul animat „Băieţelul de pe afiş”, credeam într-adevăr că, atunci când nimeni nu-l vede, acesta se dă jos de pe stâlp şi trage-o fugă după un corn cald sau după o îngheţată, joacă tontoroiul sau bate o minge de-un zid, ori îşi ia medicamente de la farmacie, căci a răcit după ploaie…

Muchos años después, când te-am văzut în casa scărilor, cu neverosimile pete de soare pe faţă, în lumina aceea mohorâtă, de iarnă târzie, mi-am dat seama că acela puteai fi chiar tu.

– Ai tresărit atunci. Cum, cu zeci de ani în urmă, tresărise EA. În acelaşi loc. Nu e miraculos?

– Îmi venea să ţip. Te recunoşteam într-o istorie de-a mea.

– Un  scriitor francez important spunea că, dacă şi-ar fi citit cu atenţie opera, ar fi ştiut cu precizie ce i se va întâmpla în viaţă.

Nu e vorba neapărat de un soi de premoniţie în scrierile tale. Atunci când scrii, de cele mai multe ori nu creezi o lume, ci oglindeşti, conştient sau nu, lumea ta. Protagonistul e în mediul tău, are visele, reacţiile, trăsăturile tale. Iar, dacă propria existenţă te pune în ulterior în situaţii asemănătoare, ajungi să ai senzaţia că te comporţi tu ca el, nu invers. Într-atât de puternic îşi face loc în viaţa ta. Când am terminat cartea, voiam neapărat să-i dau Corinei o şansă. Era o femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei. I-am proiectat o mare iubire, cu un bărbat de calitatea celui care ar afirma, strângând-o în braţe: „Pe mine mă caut”. În fapt, voiam şi aveam să-mi dau mie această şansă.

– Nicole s-a aplecat peste birou, m-a privit fix în ochi, de la numai câţiva centimetri, şi m-a întrebat: „Eşti cu Teodoru?” „Ar fi imposibil să fiu cu el”. „De ce?… Ar fi foarte posibil. Şi foarte bine!” 

– Nicole e prima persoană pe care mi-ai prezentat-o. A venit spre noi ca un mesager… Şi tot ea te-a încurajat acum.

– A  insistat, s-a dat ea însăşi exemplu… Nu m-a slăbit, o secundă, din ochi. Apropo de ochi. Când m-am trezit în faţa ta, ştii care a fost primul gând? Să mă uit în ochii tăi, ca să văd dacă EA mai este acolo.

– Şi mai era?

– Mda. Era. O vedeam în lacrimile mărunte din gene. Multiplicată la nesfârşit. Dar, încă de atunci, desluşeam şi altceva…

– Ce anume?

– Chipul meu.

– … S-ar putea să ai dreptate. M-am întâlnit cu multe femei după ce EA m-a părăsit. Numai pe tine te-am văzut cu adevărat. Numai tu te-ai oglindit în ochii mei. Umblam pe coridoare, urcam şi coboram scări. Mă aşteptam să-mi apară EA de undeva, ca să găsesc rostul acestor drumuri, al nenumăratelor ocoluri. Până la urmă, s-a dovedit pentru cine veneam şi reveneam în acel loc.

Un spasm teribil, o durere fizică acută, au umplut clipele următoare. În care am realizat că ne vorbim, de parcă puneam o piatră de temelie pentru ceva ce nu se definea încă. Clipa era densă, vâscoasă, plină de vechi şi nou. La fel de dureroasă, poate, pentru toţi. Foarte încărcată de sens. De perspectivă. Ca soarele cu dinţi.

– M-am întors cu totul altfel, în acea zi, acasă. Nu mai recunoşteam oraşul, blocul, uşa. Am intrat direct în sufragerie. Pe masa mare, din mijlocul camerei, este portretul EI. M-am aşezat pe canapea. Şi m-am trezit că o întreb: „Tu mi-ai trimis-o?

– … Eu aş folosi o expresie profesională pentru ceea ce am trăit apoi. Am şters cu conştiinciozitate tabla. A rămas albă. Imaculată. Fără niciun semn din trecut. Atât de mult îmi doream să uit. Atât de mult am uitat. Te-am păstrat doar pe tine, deşi abia te cunoscusem.  

Teodoru era un extraordinar personaj pentru scrierile mele. Prin tot felul său de a fi, prin orizonturile sale, prin notorietate. Nu semăna cu nimeni. Savura singurătatea ca un artist autentic. Retras. Zi de zi în camera sa de lucru, încărcată de cărţi, de tablouri, de busturi… Într-o singurătate cvasiabsolută, pe care ajunsese să n-o mai suporte. Era concretă, ca o stihie. Pe care fie o învingi, fie te învinge. Spectrul ei îl ameninţase decenii întregi. Fiindcă EA era fragilă de la început. A vegheat asupra EI, a plimbat-o de mână pretutindeni, ca o călăuză. Iar EA l-a urmat, docilă. Până când i-a şoptit că „s-a terminat”.

Erau cuplul cel mai stabil şi mai invidiat de la Scriitori. „M-a părăsit”, spunea Teodoru, cu voce joasă, înclinându-şi capul, dacă cineva, neştiind ce se întâmplase, întreba, cu oarecare timiditate şi îngrijorare, unde e Doamna, sau îi transmitea salutări. Răspundea scurt: „M-a părăsit”. Se întuneca. Şi orice alt cuvânt ar fi fost apoi prea greu… 

– N-ai mai fi putut trăi o zi fără dragoste.

– De unde ştii?

– Am văzut cum ai venit spre mine. Ca dintr-un deşert de cenuşă. Erai de culoarea nisipului ars.

– Şi nu era firesc?

– Ba da. Trebuia să arzi odată cu EA. Trebuia să te şi eliberezi de cenuşă… Nimeni, cu excepţia unei femei ca EA, nu te-ar fi motivat să îţi revii. Nici familia, nici prietenii, niciun alt fel de femeie.

– EA va rămâne mereu cu noi…

– Iniţial, când nu ştiam mai nimic despre EA, ţi-am spus că nu mă deranjează asta. Între timp, după ce am aflat atâtea din poveştile tale, am început să ţin la EA. Şi din această cauză am amânat, cât am putut de mult, apropierea noastră. M-am rezumat la dialogul epistolar. Mă  fascina jocul cu focul. Îmi scriai pe muchie. Tot aşa îţi răspundeam. Şi, de pe muchia aceea, niciunul nu făcea un pas înainte. Dar nici alături. Luni la rând…   

 – Acel dialog era mărturia subconştientului nostru. Noi eram puternic atraşi unul de celălalt şi, blocaţi de conştiinţa lucidă, în loc să ne aruncăm unul în braţele altuia, ne consumam îmbrăţişările prin substitutul conversaţiei. Magda a avut dreptate când te-a avertizat că ne iubeam fără să ştim. Şi când a spus că era pe cale să ne îndemne: „Dar îmbrăţişaţi-vă odată!” Dacă am fi fost lupi, ca atunci, demult, ne-am fi iubit din prima clipă…

– Am fost ceea ce suntem. Am stat departe unul de altul, ne-am studiat…

– Nu aveam ce face. Am stat cât de aproape puteam unul de altul.

– Între timp, ori de câte ori se ivea ocazia, ne ascundeam… în public. În cafenele, restaurante, săli de concert, biserici, edituri, la conferinţe, târguri de cărţi, sesiuni de comunicări şi de autografe… În fiecare zi de vineri, la cenaclu…

– Ce multe s-au întâmplat vinerea! Într-o zi de vineri am stat, într-un prezidiu, la o lansare, prima dată unul lângă altul. Mi-a plăcut cum erai îmbrăcată. Te-am văzut intrând în sală, îndreptându-te spre locul care îţi fusese rezervat. Când ai vorbit, m-a mişcat vocea ta – timbrul ei dramatic.

– Nu m-ai salutat, nu mi-ai aruncat nicio privire, deşi stăteam lângă tine. Eram contrariată…

– Ce straniu a fost totul!

– Atunci era EA, cu toată fiinţa sa, în aceeaşi încăpere cu noi… Dar parcă ni se interpunea o perdea de negură, care mă făcea invizibilă.

–  Cred că o forţă metafizică ne împiedica, pur şi simplu, să ne vedem. Apoi EA s-a retras şi, în vis, m-a trimis la tine…

– Scena aceea, de dragoste subtilă, dintre voi, petrecută sub ochii mei măriţi de mirare, mi se părea ireală, deşi o priveam de la un metru, doi. Dacă aş fi întins mâna, v-aş fi putut atinge pe oricare… Sau, la cât sunt de neîndemânatică, aş fi putut răsturna paharul acela de apă, care, cu inelul lui lichid, v-a arătat, pentru ultima oară, uniţi, lumii.

– Pentru prima şi ultima oară ochilor tăi…

– Mai ţii minte când mi-ai oferit mie, tot într-o zi de vineri, paharul tău cu apă?

– Mi-amintesc cum l-ai primit, ca într-un ritual…

– Am sorbit din el. Exact ca EA. Nu pentru că mi-era sete, ci fiindcă mi l-ai oferit tu, la fel, cu aceiaşi ochi, cu acelaşi zâmbet…  

– Am ştiut ce va urma. Am fost sigur că vei bea din paharul meu şi că, din acel moment, îmi voi continua drumul cu tine. Deşi nu ţi-e deloc uşor.

Uşor?… A trebuit să devin alta peste noapte. Să fac eforturi uriaşe pentru a intra, alături de Teodoru, într-o lume străină şi, dacă nu ostilă, cel puţin derutată, căci era fidelă EI şi imaginii lor diadice. Dar, mai ales, a trebuit să învăţ să coabitez cu EA în sufletul lui. Eu, care n-aş fi acceptat să împart un bărbat cu altcineva, nici în  ruptul capului… Am suspinat, ca după un plâns de copil rătăcit, înainte de a-l aproba.   

– Am făcut amândoi tot ce puteam… în situaţiile în care am fost puşi.

– Da. Sunt curios de ecoul cărţii tale. Şi-l aştept uşor amuzat, a schimbat el subiectul, observând tulburarea mea.

– Va fi un tzunami de bârfe!!! Un tzunami!

S-a lăsat pe spate şi a râs, privind spre cer. S-ar putea să-i fi încredinţat EI acel hohot de râs.