Prefață: Dan Tipuriţă – să ne iubim deşertăciunile şi celulele

Genetica studiază structura moleculară şi funcţională a genelor care transmit ereditatea.  În cuvântul înainte la volumul de versuri să ne iubim deşertăciunile (Ed. Betta, 2016) autorul, doctor veterinar, aderă la teoria că sentimentele omeneşti au un echivalent în lumea fiziologică, în ultimă instanţă a „enzimelor, hormonilor, a sistemului nervos  vegetativ (…) în adâncul cromozomilor deţinem aceste însuşiri”. Poetul crede că ne putem modela stările, fiind: „arhitecţii frumuseţii sau urâţeniei noastre”. Îndrăgostit de genetică, autorul îşi propune să scrie o poezie biogenetică originală, care „încearcă să coboare în aceste abisuri”, care să „înţeleagă limbajul stărilor fiziologice dându-le puteri magice, ca unor adevărate fiinţe”.

În consecinţă poeziile lui Dan Tipuriţă sunt ca nişte clepsidre, în cupa superioară avem lumea macroscopică, în cea inferioară lumea biogenetică, iar prin orificiul dintre aceste conţinuturile comunică. La naşterea unui nou idivid se întoarce clepsidra.

Inspiraţia însăşi îl conduce în lumea biogenetică: “deja am început / să-mi adun de prin ungherele harului/ câteva rime/ cu ele îngerii şi-au hrănit cândva/ grădinile lor biogenetice/ eu îmi doream să fiu din nou cu ele acolo/ în intimitatea cromozomilor/ pentru că numai la pieptul lor/ crengile braţelor mele rupte de îmbrăţişări/ înflorind în poezie/ vor simţi durerea de a nu durea” (durerea de a nu durea).

Poetul se închipuie un paianjen care prinde în plasa liricii cuvintele inspirate când: “pe cerul minţii se aprind neuronii/ de sub meninge se aprinde visarea” (arahnidul biped).

Coborârea în lumea celulelor constituie un refugiu reconfortant din faţa cotidianului agresiv şi decăzut. În adîncuri, poetul descoperă “planeta iubirii” dar şi “deşertăciunile”. Binele şi răul sunt înscrise genetic. Contează cui dăm voie să se manifeste.  Şi poetul alege să se deschidă spre frumuseţe (I-am ordonat sinelui să fie fericit). Sau: “pentru că eu sunt poetul tuturor cromozomilor/ îmi sprijin existenţa pe genele de profund optimism/ cred doar în ideile purtătoare de gânduri frumoase” (poetul cromozomilor).

Inima devine o catedrală pentru hematiile care sosesc prin vena cavă şi camerele ei devin neîncăpătoare. Pulsul reglează aglomeraţia.

Armonia corpului, la nivel celular, se traduce prin imaginea cavalerului care ilustrează regimul diurn al imaginarului (Gaston Bachelard) caracterizat prin cultul eroului solar, al armelor albe, al adevărului: “va trebui să-mi îmbrac şi astăzi cămaşa de zale/ să-mi arborez pe lance gândul meu cel frumos/ şi steagul de cavaler al privirii senine/ din ordinul roşu al hematiilor tinere apoi/ să-mi încalec cu pulsul armăsarul de zi/ să-mi înveşmântez mai ales cu dorul/ să-i dau sânge născător de fapte de glorie” (cavalerul).

Interesante sunt  autoportretele autorului.  Sub blazonul poetul cromozomilor, se închipuie o stalacmită vie. Important e autoportretul în care se exprimă în rime şi crezul artistic al poetului: “la stâlpul vremii încă stau legat/ bolnav de-o diviziune celulară/pe dinăuntru singur şi uitat/ stăpân peste nevoi pe dinafară// mai pescuiesc lumina prin pupile/ mai plec cu neuronii printre nori/ mai sfâşii blana nopţii de pe zile/ iubindu-le cu rimă uneori// cu dragostea bolnav sunt ca de moarte/ dar nu-mi leg frâul pulsului de cord/ şi trag de hăţuri timpul mai departe/ să-mi vadă lumea versul cum mi-l port” (să-mi vadă lumea versul cum mi-l port).

Naşterea unei celule este sărbătorită creştineşte: “ţi s-a născut o nouă celulă/ e sărbătoare în cartierul sângelui / se pune de botez într-o venă albastră” (botezul). Dar sunt şi celule care mor. Sufletul se înalţă dar trupul  nu poate  zbura: “ai zbura şi tu dar îţi e grea celula/ a rămas gravid cu un pământ nebun” (pasul cel rotund). Trecerea timpului e resimţită dureros: “şi vei continua cu migală să rostogoleşti/ pătratele secundelor pînă când/ vor fi complet rotunjite pe la colţuri/ca la adânci bătrâneţe”(pătratele secundelor). Până la urmă toate celulele mor şi rămâne numai scheletul ca un prieten apropiat.

Şi moartea este înscrisă genetic: “prin naştere mi-ai dat mamă arta de a muri/ ca pe un dar de preţ” (mă ninge epiderma). Extincţia este văzută ca o nuntă cosmică naturală, nu mioritică: “până la urmă Terra îmi va deveni soţie/ în noaptea nunţii se va îmbrăca în alb/ sigur mă va sufoca într-o îmbrăţişare rece/ (…)/ în final mă va legăna la pieptul ei matern/ ca într-un coş fără aer/ până când/ ne vom contopi ca în cea mai firească/ şi divină împreunre” (soţia mea pământul).

Poetul dedică chiar o poezie de dragoste hematiei: “îmi apari strălucitoare în decolteul zorilor/(…)/până ce pulsul îmi va leşina din nou în braţele tale/ draga mea hematite” (bişonii albi ai gleznelor tale).

În ceea ce priveşte relaţia cu divinitatea, aceasta pare îndepărtată: “prea sus e slava cerului Tău Doamne/ atât de lung e drumul până la noi” (cât de repede curgem). Dumnezeu este marele pescar ce ne prinde în cârligul unei raze (rugăciune).

Există şi poezie socială în volumul biogenetic să ne iubim deşertăciunile. Scriera roşie este un poem anticommunist. Politicianismul e cel mai înfierat: “am început să ne adunăm neuronii/ în mitinguri de extremă dreaptă şi stângă/ să ne tragem strigătul străzilor peste encefal/ ca pe un nou şi umed meninge/ noua nostră glugă netezită/ de o nouă igrasie politică” (o ploaie teribilă).

În conluzie, poezia biogenetică inventată de Dan Tipuriţă reprezintă o lirică de pionierat. Introducerea denumirii celulelor: globule roşii, neuroni etc nu este supărătoare întrucât autorul ştie că nu trebuie să se păstreze în abstracţiunile fizico-chimice ci să exprime relaţia lor cu sentimentele umane. Prin acestă contribuţie, poezia sa este neomodernă, dar nu postmodernă întrucât nu ia în răspăr idealurile umane. Dimpotrivă, poetul crede că fiecare dintre noi putem să alegem să fim mai buni şi mai frumoşi sufleteşte.

Stilul este direct, confesiv, versurile libere, mai rar cu ritm şi rimă. 

De multe ori întâlnim imagini surprinzătoare care îi marchează stilul: „a început lumina să se jupoaie până la sânge” (o înserare); „că lui Dumnezeu îi place să lucreze doar/ la colietul de diamante al lacrimii” (biciul de sacrificiu); „acum îmi trag ciorapii drumului pe paşi” (hainele tuturor răspunsurilor); „în câte păsări negre s-a spart oglinda nopţii”(icoanele absenţei); „trece chiar acum un nor ca un cîine plouat” (o tempora!) etc. 

Mesajul poeziei lui Dan Tipuriţă este optimist. El ne îndeamnă să simţim „că fiecare respiraţie e o nouă venire pe lume/ o nouă fericire de a căuta un aer mai pur” (o cheltuială obligatorie).

                                                                                                                            Lucian Gruia

 

Anunțuri