coperta-decembrie-2016REDACTIA 22

Anunțuri
De CLB

ADRIAN BOTEZ – METAFIZICĂ GALBENĂ

mănunchiuri – galbenele frunze se pogorBOTEZ-A-sp-wb

din cer – dansând în roate lunecânde

precum un stol de balerine-agonizânde –

…spectacol pentru îngeri – …şi-apoi mor…

 

prin parcuri – gârbovite – trec stafìi

oceanul galben – non-identitate

pe toate le îneacă-n calomnii:

c-un horcăit – au şi trecut în carte!

 

de moarte – chiar că astăzi nu-i nevoie

căci sufletele urcă spre delir:

în ceruri s-a mutat un cimitir

 

de flori – de oameni – de arzânde troie…

„– e toamnă…” – zice-un înger străveziu

„-ba-i metafizică înaltă – asta ştiu”!

De CLB

Muntele lui Dumnezeu – Răsărit de soare pe Sinai

Ascensiunea de noapte pe Muntele Sinai este o performanţă în sine: escaladarea începe la miezul nopţii şi durează până la răsăritul soarelui; se parcurg aproape 10 kilometri pe drum bolovănos, iar la final se urcă 750 de trepte de piatră, de înălţimi inegale; diferenţa de nivel este de 1085 de metri; drumul se parcurge pe jos sau cu cămila, în efort constant, cu câteva întreruperi la chioşcurile beduinilor (cafea, ceai, ciocolată caldă etc.); în vârful muntelui, la 2285 de metri altitudine, de obicei este frig şi bate vântul… Organismul, obişnuit să se odihnească în perioada nocturnă, este acum solicitat la maximum!

Dar dacă urci Muntele Sinai cu rugăciune, având conştiinţa că te afli într‑unul dintre cele mai sfinte locuri de pe pământ – locul în care Dumnezeu a vorbit cu Omul, Moise primind aici Tablele Legii cu Cele Zece Porunci –, atunci poţi să îţi explici de ce Dumnezeu te întăreşte şi de ce a doua zi după temerara ascensiune… nimeni nu mai are febră musculară! Ca organizator de astfel de ascensiuni din anul 2008, fac această observaţie la fiecare grup care escaladează Muntele Sinai şi întotdeauna situaţia – paradoxal – este aceeaşi!

Iar răsăritul de soare pe Muntele Sinai (bonusul) este cu adevărat… dumnezeiesc!

În vizită la neamuri

Beduinii din tribul Jabalia, care asigură paza Mânăstirii Sfânta Ecaterina şi a Muntelui Sinai, ştiu şi afirmă cu tărie că străbunicii lor au fost români!

În secolul 6, Împăratul Iustinian a refăcut şi întărit Mânăstirea Sfânta Ecaterina şi a adus o garnizoană de olteni (oameni loiali şi luptători de temut), împreună cu familiile lor, pentru a asigura paza acestei mânăstiri, situată în sudul muntos al deşerticei Peninsule Sinai. Din urmaşii acestor olteni din secolul al 6‑lea, amestecaţi în timp cu populaţia locală şi convertiţi treptat la islam, se constituie acum tribul Jabalia.

Aşadar, în escaladarea noastră nocturnă pe Muntele Sinai, însoţiţi de Ahmed, călăuza noastră beduin, şi oprind la chioşcurile beduinilor de pe traseu, am fost… în vizită la neamuri!

Răsărit de soare pe Sinai 2016-12-16_195312

Mai rapid (cu cămila) sau mai lent (pe jos), am ajuns cu toţii în vârful Muntelui Sinai, la 2285 de metri altitudine, dimineaţa pe la ora şase. Ştiam că în această perioadă, răsăritul de soare este la ora şase şi un sfert, aşa că nu ne‑am grăbit… Cei sosiţi primii au cam îngheţat pe creasta muntelui, lângă peştera în care Moise s‑a adăpostit până la întâlnirea sa cu Dumnezeu şi lângă capela ortodoxă de pe vârful muntelui. Dar vestele galbene de fâş împrumutate de la hotelul din staţiunea Sfânta Ecaterina ne‑au fost de mare ajutor! Samira, prietena beduinilor, pisica născută şi crescută aici, în vârful muntelui, pe pietrele golaşe care păstrează în structură urmele rugului aprins, s‑a pisicit tot timpul pe lângă noi…

Răsăritul soarelui este rapid şi, peste întinderile vaste şi golaşe ale munţilor de peste 2000 de metri înălţime, este absolut spectaculos! Una dintre participantele la o astfel de ascensiune spunea că, în aceste momente, parcă plutind peste munţii golaşi, simţi că între tine şi Dumnezeu nu mai este nimic…

2016-12-16_195342Americanii, ignorând semnificaţia religioasă a acestui munte sacru pentru creştini, evrei şi musulmani deopotrivă, includ răsăritul soarelui pe Muntele Sinai într‑un Top 10 al celor mai spectaculoase locuri din lume, care nu trebuie ratate într‑o viaţă.

Mihai Seplecan (Cluj) a adus de acasă un tricolor mare, cu care facem fotografii la răsăritul soarelui, apoi îl lăsăm… rudelor noastre, beduinii din tribul Jabalia.

Dimineaţa, în lumina absolut specială a acestui răsărit, coborând treptele de piatră amenajate de călugări acum câteva secole, realizezi o dată în plus spectaculozitatea peisajului parcurs noaptea, la lumina lanternelor.

Ca într‑o biserică…

Pe vremuri, la poarta de intrare către vârful Muntelui Sinai, Sfântul Ştefan Sinaitul stătea pentru a spovedi fiecare temerar care se încumeta să urce muntele sfânt, pentru a fi pregătit parcă pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Sfintele sale moaşte se află şi acum întregi, pe scaun de spovedanie, în osuarul Mânăstirii Sfânta Ecaterina de la poalele muntelui.

Noi am încercat să ne pregătim duhovniceşte de acasă şi să urcam muntele cu rugăciune, ca într‑o biserică… Pentru ca jertfa noastră de oboseală şi de nesomn să nu fie zadarnică… Cu siguranţa că aici şi acum, poate mai mult decât oriunde, rugăciunile noastre merg direct către cer.

 

A consemnat
Maria CHIRCULESCU
(Miriam Turism)

30 noiembrie, 2016

De CLB

Elisabeta IOSIF – AURUL DIN RAI

Fluturi-frunze trimite arzând iar pădurea

Se-aprinde și versul adus de pasărea nopții.images2

Poetu-i lunatic.  Își caută veșnic menirea

În toamna plăpândă, topindu-se-n jarul sorții.

 

Își roagă cocorii, când trec peste grelele crengi

Să-amintească de muguri, iscați în miezul de mai

Septembrie-i greu, cântaru-i cu roadele verii întregi

Doar toamna va pierde din aurul trimis iar din Rai.

 

Septembrie, 2016, Parcul Herăstrău

De CLB

Constantin STANA: POEZIA CA INSPIRAŢIE DIVINĂ

Pentru cine nu-l cunoaşte suficient, Eugen Dorcescu pare descins, ca avatar al Desăvârşitului Rafinament, direct din spiţa davidiană, biblică, rezumând şi sublimând reflexele teologice, gândiriste ale lui Nichifor Crainic şi ale colaboratorilor săi, de la V. Voiculescu la T. Arghezi. Roadele strădaniilor mistice ale mentorului „Gândirii” se văd de-abia acum răscoapte, fără aparentă legătură, în timp şi spaţiu, cu înclinaţiile deiste programatice ale celor amintiţi. Părând a recapitula, în forme canonice diamantine, plăcerea pe care incantaţia Logosului Divin o producea sacerdoţilor meditativi întru Dumnezeu, poezia mistică, de izvod biblic, a lui Eugen Dorcescu produce o indicibilă uluire şi un catharsis profund, atât ateului încercat de frumuseţi păgâne, cât şi profanului instruit în arta cuvântului. Sensibilizând legătura organică, ombilicală a Verbului creaţionist cu Fiinţa, poetul excelează în reformularea poesisului sacru pe înţelesul omului modern, care-a pierdut comuniunea cu Stăpânul Absolut al cerurilor mute.

Aprehensiunea lui Eugen Dorcescu pentru textele sacre, în speţă pentru imnica psaltică, e cunoscută deja, din cărţile lui anterioare. Versificarea psalmilor biblici, la începuturile literaturii noastre culte de grafie slavonă, mult trudită de preacucernicul Dosoftei, cu stângăciile inerente acelor vremuri de înfiripare a limbii, e majestuos depăşită de Eugen Dorcescu. Temerarul acestor rânduri de „cronică” a trebuit să se întoarcă el însuşi la „originalul” biblic, ca să verifice, prin imperioasa comparaţie, o impresie persistentă şi, dacă vreţi, scandaloasă pentru spiritul bigot: aceea că psalmii lui Dorcescu depăşesc în profunzimea gândului, ca şi-n strălucirea desăvârşită a unei limbi poetice inegalabile, psalmii biblici ai regelui David. După părerea noastră (subiectivă, desigur, şi lipsită de orgoliul dogmatic al autorităţilor indiscutabile), Biblicele lui Eugen Dorcescu (Editura Marineasa, Timişoara, 2003) ar trebui, fără nici o prejudecată, să „corecteze” şi să completeze Cartea Cărţilor. Exegeţii textelor sacre, neîngrădiţi de tipare, de rigori formale, s-ar convinge uşor de ipoteza noastră. Cartea în discuţie reproduce pe coperta I o pictură votivă a regelui – poet, încoronat şi nimbat, privind pios în dreapta sa, în vreme ce-şi acompaniază muţenia cu un instrument cu coarde, ţinut cu mâna stângă şi „piţicat” cu cea dreaptă. Notele laudative ale lui Valeriu Anania, de pe coperta a IV-a a prezentei antologii, ar face inutil, prin suficienţa lor, orice comentariu. Dar, pentru că un plus la cele cuvenite nu face rău nici unui autor, ni l-am îngăduit şi pe-al nostru.  

>>>>>>>>>>>

De CLB

Paula ROMANESCU – Bobocii din toamnele poeţilor

Gâşte nu au, cele sǎlbatice au plecat demult prin alte ţǎri de soare pline, iluziile însǎ le-au rǎmas intacte – frunze de aur cântǎtor, ce-au învǎţat sǎ zboare cǎzând…

Dacǎ gâşte nu au, de unde-şi iau poeţii bobocii de numǎrat în toamnǎ? Cum de unde! Din cârdul lor de vise preschimbate în cânt. Şi undeva acolo sus (de fapt pre pǎmânt!) câte un biet culegǎtor de slove este chemat sǎ dea sama de cum a fǎcut el risipǎ de cuvinte semǎnându-le în calea oamenilor cu dǎrnicie de Cresus.

Lucrul acesta se întâmplǎ de regulǎ toamna când gospodarii cuminţi îşi numǎrǎ bobocii iar greierii catǎ cu jind la cǎmara furnicii…

Furnica, emancipatǎ şi ea de când cu liota de greieri-scriitori de prin casele de odihnǎ cu pazǎ întǎritǎ şi gratii cât sǎ-i umple de invidie pe pǎianjenii experţi în dantelǎri, se uitǎ mai cu atenţie la greierii-poeţi de sub cerul liber şi, în acord cu mai marii urbei, acordǎ acestora (poeţilor adicǎ!) nişte premii pentru ceva ce-a semǎnat cu nişte cǎrţi de ei semnate. Aşa se face cǎ m-am trezit în aceastǎ toamnǎ (24 sept. 2016) şi eu, inocentǎ cântǎtoare de stele şi de umbre, premiatǎ şi medaliatǎ pentru întreaga activitate literarǎ cu „Steaua Nordului” (vai, de argint, nu de aur!), acordatǎ de Societetea Culturalǎ cu acelaşi nume din oraşul în care a fost botezat întru luminǎ Luceafǎrul Graiului Românesc pe care tot încearcǎ în van nişte penibili cǎutǎtori de soclu sǎ-l închidǎ în debaraua gândului lor beteag.

 

Şi-a fost 28 octombrie 2016.

În oraşul adolescenţei mele – Piteşti – Revista Cafeneaua Literarǎ a acordat premiile pentru Poezie şi Traduceri pe anul 2015.

A fost pentru mine cel mai împlinit „boboc” al toamnei acesteia cum niciodatǎ nu fu mai frumoasǎ.

Dacǎ voi continua sǎ scriu? Mǎ tem cǎ da.

Bobocii din toamnele poeţilor trebuie sǎ deprindǎ, de nu zborul, mǎcar mersul pe apǎ…

Ştiind cǎ în orice lume civilizatǎ mǎrturia mincinoasa este cu grija consemnatǎ în litera legii cea oarbǎ, surdǎ şi zǎludǎ, eu mai jos mǎ iscǎlesc…


De CLB

Din poezia universală(europeană): Paula ROMANESCU – Toamna în haiku

TOAMNA / AKI

 

grele desfrunziri –

inutilă recolta

de-nţelepciune

 1347874

riche le défeuillage

inutile la récolte

de grande sagesse

 

*

crâng de Măiastră –

în aurul din frunze

cântul tăcerii

 

bois de Maiastra –

dans l’or des feuilles mortes

le chant du silence

 

*

ultima frunză –

între ramuri de arţar

plin cuibul gol

 

la dernière feuille –

entre les rameaux du chêne

plein le nid désert

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Maria Chirculescu – CRĂCIUN LA BETHLEEM

2016-12-13_233120Se ajunge rar la Bethleem de Crăciun, mai ales că în Palestina sărbătorile se țin pe stil vechi, iar Nașterea Domnului se sărbătoreste în 6 / 7 ianuarie. 

Am avut bucuria să mă aflu la Bethleem în luna ianuarie în 2008 și în 2009 și m-au impresionat atât amplele manifestari de bucurie ale copiilor creștini palestinieni ( ei organizează procesiuni de strada, cu fanfară, în apropierea Bisericii Nașterii Domnului), cât și frumusețea vecerniei 2016-12-13_233352din ajunul Crăciunului și a Sfintei Liturghii de noapte, oficiată de Patriarhul Ierusalimului și a întregii Palestine și la care mulți pelerini se împărtășesc. Dar cel mai impresionant lucru este minunea apariției, cam cu două săptămâni înainte de Crăciun, a Stelei care a călăuzit magii către Peștera Nașterii, o stea mare și foarte luminoasă ( fiecare o vede la măsura credinței sale, așa se spune) care apare în fiecare noapte în această perioadă și care în noaptea de Crăciun se așează chiar deasupra Bisericii Nașterii Domnului din Bethleem!

Biserica Nașterii din Bethleem, ridicată de către Sânta Împărăteasă Elena în secolul al IV-lea și renovată și mult mărită de către Împăratul Iustinian în secolul al VI-lea este singura biserică creștină 2016-12-13_233300rămasă întreagă după invazia perșilor în Țara Sfântă din anul 614, motivul fiind acela că cei Trei Magi de la Răsărit reprezentați în această biserică purtau veșminte persane și… au fost asimilați de perși ca fiind unii dintr-ai lor! Biserica este ridicată peste Peștera în care S-a născut Pruncul Iisus (identificată ca atare încă din secolul întâi), aceasta aflându-se acum exact sub altar. Locul Nașterii este marcat printr-o stea de argint cu 14 brațe, dăruită de poporul român. 

În ianuarie 2008, stând la rând să intru pentru închinare în Peștera în care S-a născut Pruncul Iisus, m-am mirat să mă întâlnesc acolo și cu o familie de musulmani, care veniseră de asemenea să venereze acest loc sfânt. Astfel am aflat ca pentru ei, Iisus este un mare profet, iar Maica Domnului este cea mai sfântă femeie din Coran. 

Dar peste timp, a rămas pentru mine absolut specială icoana Maicii Domnului din Bethleem, icoană de mari dimensiuni, amplasată în biserică, la intrarea în peștera de sub altar.  În această icoană, Maica Domnului zâmbește ( o reprezentare rară), iar zâmbetul ei are atâta căldură și gingășie, că îți merge direct la inimă. Este de altfel una dintre marile icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, însăși Țarina Ecaterina a Rusiei și-a dăruit bijuteriile pentru a o împodobi, în urma unei minuni înfăptuite de Maica Domnului pentru ea. Se spune chiar, că icoana este pictată de către Sf Apostol și Evanghelist Luca.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF – DE ZIUA SFÂNTĂ

Brad măreț, împodobit în Ajun

Să ne apari  cu aură de Crăciun!2016-12-16_000623

Sosești din păduri plin de nea

Aducându-ne mereu câte-o stea

Surâzi nostalgic în dalbe stoluri

Împărțindu-ne adesea numai doruri

Te-aprinzi în surâs într-o beteală

Ne cânți uneori câte o pastorală

Numai în sărbători ai frac de nuntă…

De Crăciun ești cu noi de Ziua Sfântă!

 

Elisabeta IOSIF

decembrie, 2016

De CLB

Elisabeta IOSIF – CRĂCIUN ÎN MARAMUREȘ – MAGIA FESTINULUI

Farmecul sărbătorilor religioase nu poate fi compensat de nici o altă manifestare tradițională, mai ales atunci, când este vorba de ceremonialurile care au loc înaintea și în timpul Crăciunului maramureșean dar și tradițiile, care se desfășoară până la sfârșitul anului. Un ritual fascinant, de proveniența divină, cu mereu alte rezonante, întărind afirmația lui  Constantin Noica:”are reminiscențele unui banchet al zeilor”.

Obiceiurile de iarnă din Maramureș, înmănunchează o serie de rituri  înscrise într-o constelație de 12 zile sacre, care capătă în casele locuitorilor din N-V țarii o aureola aparte. Îi întâlnești îmbrăcați în multicolorele costume populare  sau mascați, înlănțuiți în practicile magice străvechi, însoțindu-te pe ulițele satelor din Țara Lăpușului  sau te întâmpină cu alaiul colindelor ce răsună în Festival la Sighetu Marmației. De la Vadu Izei și  până în Țara Chiuoarului, din zona etnografică Lăpuș sau cea a culoarului Someșului, în acest “muzeu viu din centrul Europei”, cum a mai fost numit  Maramureșul. Te întâlnești în această magică perioadă a anului  cu personaje  arhetipale: magii, moșul, îngerii, ursul, cerbul, capra, Maria, Iosif, cu duhurile bune și rele. În Târgul Lăpuș  se poate participa la Festivalul  datinilor și obiceiurilor de iarnă, unde vin cântăreții de pe Văile Izei și ale Marei sau Vișeului să te colinde.Te întâlnești pe drum cu  trâmbițașii din Ieud, cu buciumașii din Bârsana, cu copiii colindători din  Botiza sau Rozalvea, care antrenează  întreaga colectivitate la urat dar  și  la felicitat locuitorii comunităților în care trăiesc. Aici se poate auzi străvechea melodie Viflaimul sau Cântarea bradului  dar și colindul Mioriței în diverse variante, totul culminând cu  teatrul popular Constantinul, o piesă păstrată în Maramures, un joc dramatic, răspândit din Cavnic, eveniment care amintește de sfârșitul domnitorului   Constantin Brâncoveanu. Un obicei, tot din noaptea Anului nou se referă la fetele de măritat, care pot afla înfățișarea viitorului soț, după alegerea pe întuneric a unui par din gard, bărbatul fiind scund sau înalt, drept sau nu, în funcție de cum arată parul. De asemenea, bătrânii satelor află cum vor fi lunile anului  agricol, dacă sparg o ceapă, aleg 12 foi iar a doua zi vor ști care lună e ploioasă sau secetoasă.

Așadar, maramureșenii  consideră de bun augur să petreacă aceste 12 ultime zile ale anului cu urări de bine, colinde și felicitări în zilele de Crăciun, într-o atmosferă de veselie și belșug.O trăire vitală, depășind timpul. Într-un peisaj de basm, culoare și mitologie, în care ideea de  comunicare este la nivel ceremonial, prin  funcționarea magiei festinului. Iar simbolul sărbătorii de Crăciun, ca semn de recunoaștere universală a ideii de centru al lumii, face mai lesne legătura dintre pământ și lumea celestă. E o semnificație pe care o atribuim acestui spațiu geografic românesc, unic prin obiceiurile și datinile sale.

De CLB

Elena ARMENESCU – SEARA SFÂNTĂ DE CRĂCIUN

În seara asta sfântă, seara de Crăciun

Văzduhul este plin de îngeri, cerul  deschis

Îl chem pe Domnul cu glas mărgăritar şi bun2016-12-16_000539

-urca-voi Doamne, de pe Pământ de drag aprins!

 

În seara asta de Crăciun, în seara sfântă

Totul în juru-mi dansează ritmic, ca un puls

Ochii-mi închid, călătoresc spre Galaxia blândă

Spaţiu după spaţiu traversez sub vechi impuls

 

Mii de scântei multicolore, în joc fecund

Într-un imens, fantast potop de frumuseţi

Magnific mă întâmpină, ca pe Pământ

Când raze ating cristale rotitoare-n dimineţi

>>>>>>>>>>

De CLB

Domnica VĂRZARU – Noaptea de Ajun

Fulgi albi ca nişte fluturi au umplut văzduhul.  Pe geamuri florile din cristal s-au înghesuit să încapă în lumina gălbuie ce respiră aerul cald al camerei. Flacăra se întinde cu mişcări leneşe peste lemnul gros ce glăsuieşte aşteaptând prefacerea în cenuşă. Cântecul lui pe note înalte, dirijat de focul cu irizaţii albăstrii alcătuiesc o adevărată orgă de lumină.  La gura sobei amintirile se lasă povestite nepoţilor, cum albiile coborânde lasă firele apelor să curgă. Şi apele curg ….şi amintirile curg….2016-12-15_231725

 

Iarna îşi lăsase mantia albă peste pământ, pomi şi case.  Din acoperişuri suiau spre cer vârtejuri de fum alb, proiectându-se pe dealuri printre ramurile cârlionţate ale pomilor încărcaţi cu zăpadă.

La şcoală zgomotul amuţise. Toţi copiii erau în vacanţă şi aşteptau pe Moş  Crăciun.

Casa era curată. Mirosea a cozonac copt iar bradul împodobit lângă fereastră aştepta să-i pună sub crengi cadouri Moş Crăciun.             

Zizica, pisica neagră cu şosete albe  torcea pe tăpşanul sobei, deschizând din când în când, pe jumătate, ochii verzi. Mama încă frământa în covată aluatul lipicios pentru care încinsese cuptorul.  Era un cuptor mare din cărămidă în care mama cocea deseori pâine din aluat cu cartofi fărâmaţi, pâine bună cum n-am aflat în lume până azi.

În curte tata făcea pârtie prin zăpada pufoasă. Era înaltă că, chiar Azorică nu-și mai putea scoate picioarele din ea, să meargă mai departe. 

În noapte de Ajun marea bucurie era „balul copiilor”, unde mic şi mare se prindeau în horă şi jucau după pricepere combinată cu muzicalitatea urechii şi perceperea ritmului. Părinţii care asistau, stând pe băncile „salonului de dans” râdeau în hohot împărtăşind impresii despre „cei mai frumoşi copii din lume”. Că eram frumoşi nu încape îndoială.  Frumoşi la chip, că aşa ne-au făcut mamele noastre, îndrăzneți, că aşa ne sunt taţii când nimic nu le poate întoarce curajul încercării, respectoşi şi prietenoşi că așa este obiceiul locului, îmbrăcaţi cu hainele cele mai frumoase, care dovedesc dragostea şi îndemânarea mamelor de a mânui fusul ce prefăcea în fir caierul de lână ca în povestile ce mi le spunea bunica. Toate acestea se armonizau acum cu o cuminţenie gălăgioasă deoarece Moş  Crăciun aude şi vede tot, iar darurile erau pe măsura purtării noastre.

Pe o scenă improvizată, care semăna cu o schelă îşi făcuseră loc „muzicanţii”: nenea Gică ce mânuia beţele pe un ţambal şi nenea Cornel ce plimba arcuşul pe corzile viorii care îmbrăcase jumătate din gâtul vioristului.  Era momentul când fiecare dintre noi voia să obţină admiraţia tuturor, să fie neîntrecut în toate. Şi secundele curgeau…. şi minutele curgeau…. şi orele curgeau….

>>>>>>>>>>>>

De CLB

George Roca – SEARA DE CRĂCIUN

Este seara de Crăciun,2016-12-15_225758
Stelele sclipesc în ceruri,
Luna s-a gătit de gală,
Peste tot e armonie!

Este seara de Crăciun,
Nori pufoşi cu albe mantii
Cern încet fulgi de zăpadă,
Peste tot e feerie!

Este seara de Crăciun,
Creştineasca sărbătoare,
Îngerii cântă colinde,
Peste tot e pietate

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF – POARTA COSMICĂ

În blițurile fascinante ale nopții cerului

Delfinul albastru îmbrățișat de Jupiter

Înoată în striațiile marmoreene – iisus_statuie4_27987100

Inele cafenii printre râuri înstelate…

Jupiter, zeul cel bun, ne guvernează

Învârtindu-se maiestos pe ax vertical

Ademenindu-ne ca un cântec de sirenă

În noaptea de Crăciun. Noul An sosește

Cu lentile roz vede lumea terestră

Din spectacolul universului înstelat

Oferind aștrii-mii din Cornul abundenței.

Apoi, planeta se transformă după amurg…

Apare cu talismane regale, stăpân al bolții

Devine Poartă cosmică. Suspendat între oglinzi

Printre ape tăcute, atinge cu lumina dimineții

Luceafărul. El Delfinul, peștele din Apa Botezului

Plutește din lumea lăuntrică în imaginea lui Hristos.

De CLB

Elisabeta IOSIF – CU OCHI DE TOAMNĂ

Mă uit cum pierde toamna

Din verdele-i flămând,

Agoniseala verii.foto-toamna-si-povara-ei

Nu o mai vede doamna

Cu ochii ei de aur. Cântând

Se pierde printre frunze,

Ascultă vraja-n gând,

Se-ascunde-n fald de muze…

De unde-atâtea zvonuri,

Că toamna plânge-ntruna?

Ea poartă numai doruri

Frumoasă-i ca niciuna!

De CLB

CONSTANTIN STANCU – Eugen Dorcescu: Bătrânul, avatarul, arhi-amintirea, fericirea…

Doamna Mirela-Ioana Borchin, conferențiar universitar doctor, la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, este specializată în Lingvistica generală, Limba română contemporană, Semiotică și Pragmatică, cu strălucite realizări recente în Hermeneutică. Era inevitabil ca opera lui Eugen Dorcescu, poet român, „poet timişorean şi european”, cum, inspirat, se exprimă Iulian Chivu, să-i atragă atenția. Convorbirile avute cu Eugen Dorcescu în perioada anilor 2015-2016 i-au consolidat Doamnei  Mirelei-Ioana Borchin convingerea că există un metalimbaj cu totul specific al operei cunoscutului poet. O întâlnire necesară pentru literatura română, efectele ei sunt pozitive din punctul de vedere al istoricului literar.

Interviul apare ca abordare practică în domeniul lingvisticii aplicate, o noutate în sfera literaturii contemporane din România. Dialogul are ceva viu, incitant, radiază mister şi certitudine simultan. Sunt condensate mai multe genuri: interviul, eseul, monografia, laboratorul poetului sub arcadele luminii. Cartea este structurată în mai multe capitole, sunt abordate mai multe teme, concepte literare şi, mai ales, reguli de viaţă. O viaţă specială, dedicată marii literaturi, acolo unde se declanşează miracolul. Eugen Dorcescu este un poet original, un poet care a lăsat o amprentă asupra faliei de timp impresionante, cincizeci de ani de creaţie. Punctul de plecare a fost antologia poetului, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, carte apărută la Timişoara: Editura Eurostampa, 2015 (selecţie, notă asupra ediţiei, biobiliografie şi eseu heremeneutic de Mirela-Ioana Borchin), dar şi  alte surse, menţionate în cartea prezentă, intitulată Etern, într-o eternă noapte-zi * (Timişoara, Editura Mirton, 2016). Un titlu profund, la limita spaţiu-timp-viaţă-moarte-abis, preluând un stih al poetului. Fericirea este tema din spatele demersului, acea fericire specială generată de relaţia artistului cu Dumnezeu.  Cartea are o notă explicativă din partea autoarei şi o prefaţă de Iulian Chivu. Cuprinsul lucrării indică faptul că analiza depăşeşte limitele obişnuite ale hermeneuticii. De la algoritmul avatarului la beatitudine şi spirit, de la forma poetică la asocierea cu marile religii. Firul cărţii abordează libertatea poetului (ce temă!), receptarea operei, arhi-amintirea, aspecte legate de semiotică, despre Shunyata şi, evident, despre Bătrân, personajul central al operei lui Eugen Dorcescu. Iulian Chivu, în prefaţă, explică cititorului tablourile acestei cărţi, o face sincer, cu pasiune, atent la mesaj, la fenomenul complex al poeziei. Dânsul reţine: „Aşadar, se poate spune că Mirela-Ioan Borchin, prin aceste dialoguri-interviuri, realizează cea mai bună exegeză de până acum a operei lui Eugen Dorcescu, iar, dincolo de aceste puţine adnotări pe marginea cărţii, cred că întoarcerea la opera cunoscutului poet timişorean şi european înseamnă nu numai confirmare, ci şi o înnoită bucurie estetică…” (p. 19).

Cititorul cunoscător şi serios va aprecia cartea ca un timp al bucuriei spirituale. Dialogul dintre specialist şi poet declanşează multe idei, teme, contrateme, relaţii dintre poet şi opera sa în contextul mai larg al relaţiilor cu divinitatea şi oamenii vremii sale. Eugen Dorcescu nu este un artist închis în turnul de fildeş, el te invită în „piaţa centrală”, este ghid într-o călătorie iniţiatică, te prezintă Bătrânului, îţi arată prezenţa abisului ca un moment de înfrângere a morţii.

Cine înţelege, se bucură de poetomul care vine cu lupul pe umeri… Bătrânul învingător în pustiul vremii…

Ioana-Mirela Borchin ştie să întrebe, este şi asta o artă, Eugen Dorcescu are mereu replică, explică, devoalează lucruri de la facerea lumii, din continentul poeziei sărbătoare. El acceptă jocul subtil, are la rându-i întrebări care explică, are răspunsuri care cer întrebări.  

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

DAN Dacina – ZBOR

dac-aş fi cer

aş declina cu norii

mi-aş dezbrăca speranţa

în stropii de ploaieamurg

dac-aş dansa sub lună

cu picior de izvor

aş descânta deşertul din noi

cu livezi

dac-aş răsări dimineaţa

aş avea mireasmă de tei

toamna

aş înfrunzi în ţipăt de cocori

primăvara

m-aş ofili de gând în ghiocei

dac-aş fi ghimpe

mi-aş sfâşia noaptea

cu muguri

gata să conjuge iarăşi

 

––––––

septembrie 2016

Timişoara

De CLB

Lucian Gruia: Dan Tipuriţă – să ne iubim deşertăciunile şi celulele -Prefață

Genetica studiază structura moleculară şi funcţională a genelor care transmit ereditatea.  În cuvântul înainte la volumul de versuri să ne iubim deşertăciunile (Ed. Betta, 2016) autorul, doctor veterinar, aderă la teoria că sentimentele omeneşti au un echivalent în lumea fiziologică, în ultimă instanţă a „enzimelor, hormonilor, aunnamed sistemului nervos  vegetativ (…) în adâncul cromozomilor deţinem aceste însuşiri”. Poetul crede că ne putem modela stările, fiind: „arhitecţii frumuseţii sau urâţeniei noastre”. Îndrăgostit de genetică, autorul îşi propune să scrie o poezie biogenetică originală, care „încearcă să coboare în aceste abisuri”, care să „înţeleagă limbajul stărilor fiziologice dându-le puteri magice, ca unor adevărate fiinţe”.

În consecinţă poeziile lui Dan Tipuriţă sunt ca nişte clepsidre, în cupa superioară avem lumea macroscopică, în cea inferioară lumea biogenetică, iar prin orificiul dintre aceste conţinuturile comunică. La naşterea unui nou idivid se întoarce clepsidra.

Inspiraţia însăşi îl conduce în lumea biogenetică: “deja am început / să-mi adun de prin ungherele harului/ câteva rime/ cu ele îngerii şi-au hrănit cândva/ grădinile lor biogenetice/ eu îmi doream să fiu din nou cu ele acolo/ în intimitatea cromozomilor/ pentru că numai la pieptul lor/ crengile braţelor mele rupte de îmbrăţişări/ înflorind în poezie/ vor simţi durerea de a nu durea” (durerea de a nu durea).

Poetul se închipuie un paianjen care prinde în plasa liricii cuvintele inspirate când: “pe cerul minţii se aprind neuronii/ de sub meninge se aprinde visarea” (arahnidul biped).

Coborârea în lumea celulelor constituie un refugiu reconfortant din faţa cotidianului agresiv şi decăzut. În adîncuri, poetul descoperă “planeta iubirii” dar şi “deşertăciunile”. Binele şi răul sunt înscrise genetic. Contează cui dăm voie să se manifeste.  Şi poetul alege să se deschidă spre frumuseţe (I-am ordonat sinelui să fie fericit). Sau: “pentru că eu sunt poetul tuturor cromozomilor/ îmi sprijin existenţa pe genele de profund optimism/ cred doar în ideile purtătoare de gânduri frumoase” (poetul cromozomilor).

Inima devine o catedrală pentru hematiile care sosesc prin vena cavă şi camerele ei devin neîncăpătoare. Pulsul reglează aglomeraţia.

Armonia corpului, la nivel celular, se traduce prin imaginea cavalerului care ilustrează regimul diurn al imaginarului (Gaston Bachelard) caracterizat prin cultul eroului solar, al armelor albe, al adevărului: “va trebui să-mi îmbrac şi astăzi cămaşa de zale/ să-mi arborez pe lance gândul meu cel frumos/ şi steagul de cavaler al privirii senine/ din ordinul roşu al hematiilor tinere apoi/ să-mi încalec cu pulsul armăsarul de zi/ să-mi înveşmântez mai ales cu dorul/ să-i dau sânge născător de fapte de glorie” (cavalerul).

Interesante sunt  autoportretele autorului.  Sub blazonul poetul cromozomilor, se închipuie o stalacmită vie. Important e autoportretul în care se exprimă în rime şi crezul artistic al poetului: “la stâlpul vremii încă stau legat/ bolnav de-o diviziune celulară/pe dinăuntru singur şi uitat/ stăpân peste nevoi pe dinafară// mai pescuiesc lumina prin pupile/ mai plec cu neuronii printre nori/ mai sfâşii blana nopţii de pe zile/ iubindu-le cu rimă uneori// cu dragostea bolnav sunt ca de moarte/ dar nu-mi leg frâul pulsului de cord/ şi trag de hăţuri timpul mai departe/ să-mi vadă lumea versul cum mi-l port” (să-mi vadă lumea versul cum mi-l port).

Naşterea unei celule este sărbătorită creştineşte: “ţi s-a născut o nouă celulă/ e sărbătoare în cartierul sângelui / se pune de botez într-o venă albastră” (botezul). Dar sunt şi celule care mor. Sufletul se înalţă dar trupul  nu poate  zbura: “ai zbura şi tu dar îţi e grea celula/ a rămas gravid cu un pământ nebun” (pasul cel rotund). Trecerea timpului e resimţită dureros: “şi vei continua cu migală să rostogoleşti/ pătratele secundelor pînă când/ vor fi complet rotunjite pe la colţuri/ca la adânci bătrâneţe”(pătratele secundelor). Până la urmă toate celulele mor şi rămâne numai scheletul ca un prieten apropiat.

Şi moartea este înscrisă genetic: “prin naştere mi-ai dat mamă arta de a muri/ ca pe un dar de preţ” (mă ninge epiderma). Extincţia este văzută ca o nuntă cosmică naturală, nu mioritică: “până la urmă Terra îmi va deveni soţie/ în noaptea nunţii se va îmbrăca în alb/ sigur mă va sufoca într-o îmbrăţişare rece/ (…)/ în final mă va legăna la pieptul ei matern/ ca într-un coş fără aer/ până când/ ne vom contopi ca în cea mai firească/ şi divină împreunre” (soţia mea pământul).

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez – ÎN FAŢA OGLINZII

sfioasă-oglinda tremură din ape

un nenufar lipseşte pentru vrăji

dar eu tot cred în marile agàpe

…că voi întineri – frumos ţesut de măji…

 

se îmbulzesc în juru-mi umbre de lumină

şoptind din anii care-au fost – şi nu-s

chiar bezna din unghere dă-n suspine

boceşte-mă ca pe-unul deja dus

 

prin ierburi de-ntuneric se strecoară

jivìne ale visului tomnatic:

nu-i soare-aici – deci nimeni nu măsoară

 

ci fâlfâie-n cămară corbul enigmatic…

…de-o fi să fie înger – de-o fi drac

când m-a călători – i-oi sta pe plac…

***

De CLB

Eugen Dorcescu -Cartea lumii*

Pentru Doamna Elisabeta Iosif, scriitoare instruită, deprinsă,  de timpuriu, cu lectura marilor texte şi beneficiară a unei evidente educaţii spirituale,  Lumea  vizibilă şi cognoscibilă este o Carte, tot aşa cum o carte importantă este mai mult decât simplă şi directă oglindire a lumii, este, ea însăşi, o lume.

Pornind de la această celebră metaforă ontologică, creaţie a geniului augustinian (Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină – Sfântul Augustin.), trebuie să precizăm, numaidecât, că o distincţie esenţială se păstrează, totuşi, între cele două lumi şi între cele două cărţi. Lumea – carte se cere decriptată: e rolul poetului. Cartea – lume se cere explorată şi interpretată: e rolul exegetului.

Poeta Elisabeta Iosif, dând curs vocaţiei sale, purcede, aşadar, cu încântare, seriozitate, şi cu o bine stăpânită energie, la drum, la descifrarea  inepuizabilului sistem de semne pe care i-l oferă atât lumea fizică (peisajul, în accepţiunea extinsă a termenului, de la teluric, la astral), precum şi lumea morală (persoana umană şi creaţia acesteia, în civilizaţie şi cultură).

Cartea lumii este, în mare măsură, asemănătoare Misterului: E deschisă tuturor, dar revelată numai unora. Celor care-o caută şi-o cercetează necontenit, celor care-o  iubesc adânc şi necondiţionat.

S-ar zice, deci, şi cu îndreptăţire, că Doamna Elisabeta Iosif se numără între călătorii fericiţi.

Argumentul ar fi că poeta identifică, treptat, pe calea intuiţiei, dar şi prin contemplare şi meditaţie, stratul cel mai profund al fenomenelor, Realitatea  de dincolo de miraj şi iluzii, sensul tuturor sensurilor – Lumina:

La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, auriu, de nufăr.

Numai ciocănitoarea vesteşte rana copacului. Dar nu mai sufăr.

Pădurea echilibrează frecvenţele. Are note codificate de împărtăşit, Printre două bucăţi de soare. La Porţile Stelare apele s-au prăbuşit …………………………………

Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm permanent la marginea Timpului…

(La marginea timpului)

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

diplomaindex

AUTORE

ŞTEFAN DUMITRESCU

Traduzione/Traducere – Teodora Stanciu

2016-10-13_2243322016-10-13_224454

De CLB

MILENA MUNTEANU LITOIU (Toronto / Canada) – PREMIUL I la Concursul Internaţional „MEMORIA SLOVELOR”, ediţia a II-a, 2016 – Secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Crâmpeie de farmec nipon 

ion_nalbitoru_1475562443

Cuvintele ce nu s-au rostit sunt florile liniştii. (proverb japonez) 

Ne îndreptam spre unul din templele Zen din Japonia, construit în secolul XIV, care face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Pe tren, în drum spre temple, am stat lângă niște surdomuți. Ei nu vorbeau că nu auzeau, eu auzeam dar nu înțelegeam, așa că am comunicat prin semne. Eu nu le înțelegeam pe ale lor, ei nu le înțelegeau pe ale mele! Și totuși, a fost clar pentru toată lumea că ne dădeam jos la acelasi templu Zen, iar acolo nu mai era nevoie de explicații, căci totul era comunicat cu claritate: era o frumusețe și un calm care vorbeau oricui. Acolo indiferent ce handicap ai fi avut, tot ajungea cumva frumusețea la tine. Dacă nu puteai auzi cântecul păsărelelor, puteai admira priveliștea încântătoare și te puteai lăsa îmbătat de mirosurile aromatice ale plantelor. Era o simfonie a simțurilor, o plăcere ce nu trebuia explicată, trebuia doar primită, așa cum ajungea la tine. Ea fusese distilată în așa fel încât să vorbească simțurilor, minții și sufletului. Acolo te contopeai cu divinitatea, simțeai că ești un întreg, că trecerea ta prin viață nu mai era grăbită, că te găseai exact acolo unde ți-a fost sortit să ajungi. Erai pătruns de liniștea adâncă. Lumea din jur amuțise. Mai mult, făcuseși pace cu tot ce te înconjura, ba chiar și cu tine însuți.

Fibra fină a lemnului pardoselii era rotunjită de atâția pași câți au fost făcuți de-a lungul timpului. Grădina templului este originală, așa cum a fost ea gândită de arhitectul de geniu ce a îmbinat splendoarea templului japonez cu farmecul artei grădinăritului. Pe potecă, fiecare cotitură te surprindea cu alte delicii: arțarii japonezi dădeau parcă în pârg, ruginind în lumina toamnei, copăceii păreau că sfidează gravitația cu grația lor, iar îmbinarea de frunze de toamnă cu copacii în floare făcea ca fiecare colț de grădină să-ți pară un colț de rai.

La fel cum în balet te încântă zveltețea, surpriza ușurinței cu care o balerină parcă plutește deasupra realității cunoscute, grădina japoneză te uimește cu aparenta imponderabilitate a copăceilor ce par să sfideze legile firii. Ei cresc pitic sau contorsionat, răsărind din maluri, sau aplecați deasupra apei. Aburul condensat al răcorii dimineților strălucește în lumina soarelui, picăturile părând buchete de frumusețe ce amplifică magia locului. Ce încântare!

***

Cartierul Naga-machi Buke Yashiki este pe o vale superbă, parcursă de un râu repede şi învolburat, care e traversat de poduri dese, unde se află casele samurailor. Am intrat în câteva case care erau ale unor samurai, case de dimensiuni comparabile cu cele ale zilelor noastre, care aveau chiar și o sală de oaspeţi, cu interioare extrem de simple (cu tatami mats), elegante. Pe doi pereţi exteriori erau uşi glisante, unele la intrare, altele pe peretele opus, care dădeau lumină și respiraţie casei. Grajdurile, ba chiar şi locuinţele servitorilor de pe lângă casa samuraiului se asemănau grozav cu şura caselor ardeleneşti. Din lemn, cu o poartă centrală, pe o parte grajdul, pe o parte locuinţa servitorilor. Grădina include un pârâiaş pe malul căruia sunt copăcei şi tufe, ce adaugă farmec locului. Din stradă se văd ori porţile mari, impenetrabile, ori zidurile înconjurătoare ale acestor proprietăţi, zugrăvite în galben, cu un mic acoperiş ce protejează gardul, cam la fel cum vezi în Transilvania medievală. Cred că aici vorbim mai puţin despre culoarea locală şi mai mult despre cea a perioadei în care au fost construite clădirile respective. Am văzut chiar o proprietate de samurai care e acum moştenită de un strănepot. Înţeleg aşadar că vitejiile făcute cu spada de strămoş beneficiază şi acum familia, peste generaţii. 

>>>>>>>>>>>>>

De CLB