NUMĂRUL 9 –

NOIEMBRIE 2009

Reclame
De CLB

EDITORIAL-Elisabeta IOSIF:,,LABIRINTUL LĂUNTRIC AL GENIULUI”

Nu cartea care-ţi poartă semnătura este importantă, ci amprenta ce se lasă, spiritul acţiunii morale şi intelectuale, modelul sau exemplul,  urma ce ar trebui continuată

Artur SILVESTRIS

Cartea, simbol al universului, reprezenta pentru Artur Silvestri „continuitatea ce ne susţine istoriceşte”. Cartea trăieşte în istorie prin „idei-forţă”, iar scriitorul, implicat în soarta societăţii devine demiurgul. De multe ori, el, cel care atinge  ”treptele cele mai înalte ale cunoaşterii” se află în ipostaza geniului  mereu frustrat „în experienţa sa totală”. Scriitorul se înalţă prin harul său,  având mereu un „Discurs împotriva uitării”, aducând  în prim-plan „Modelul Omului Mare”. Aşa cum sublinia  acad.  Zoe Dumitrescu-Buşulenga „Cu o eleganţă melancolică, el mărturiseşte înaltul scop al cărţii, tâlcul adânc  ce i s-a revelat şi pe care ni-l comunică, emoţionându-ne”.

Artur Silvestri era pentru mine şi pentru toţi aceia ce ne strânsesem în jurul său, un Mecena, protector şi sprijinitor al literaturii şi al artelor. Se încrâncenase în demersul său, de a reuni prin carte personalităţi româneşti de pe tot mapamondul, încât, profesorul Viorel Roman din Bremen vorbea despre „o comunicare printr-un fluid necunoscut, asemănător cu direcţia principală de curgere a râului. Noi am fost aduşi împreună în această carte de către acest fluid („Cuvinte pentru urmaşi”). Cartea, s-a spus că, vorbeşte despre un mister colectiv…..Cărţile lui ..sunt expresia unei gândiri de pe altă planetă, din altă dimensiune”.

„Fiecare carte, o datorie. Fiecare carte, o bucurie”

A gândit şi a creat în labirintul său lăuntric, de geniu, în direcţia construirii cărţilor  colective , (luând asupra-şi  povara durerilor lumii), pornind de la ideea că „Nu suntem singuri” . A considerat că există în acea Românie Tainică, forţa ideilor ce semnalează adevărul, iar  „autorul acestei cărţi valoroase…îndeplineşte, oare pentru a câta oară? o misiune, una nouă, ce nu mai poate fi nicidecum  tainică şi nici trecută cu vederea…Adevărul semnalat de Artur Silvestri în tot ceea ce a întreprins până acum, inclusiv în deschiderea de suflet şi caracter ce marchează acest volum, reprezintă corespondenţa necontroversată între minte şi faptă, în consens cu bunul simţ…Citindu-l simt grija sa neobişnuită pentru detaliu, ce rar am putut-o întâlni la alţi scriitori, o forţă ce i s-a dat spre păstrare şi cu care ne bucura, în orice lucrare unde îl putem preţui”- (Lucian Hetco, Germania, 2006).>>>>>

De CLB

COMEMORARE ARTUR SILVESTRI

Scriitor, istoric al culturii, promotor cultural

(19 martie 1953 – 30 noiembrie 2008)

Se implineşte un an de când Artur Silvestri a plecat spre veşnicie, lasând în urmă  o durere inexprimabilă în cuvinte dar şi o mare moştenire culturală. Vrem să-l comemorăm aşa cum se cuvine, creştineşte şi cultural, împreună cu cei pe care Artur Silvestri i-a preţuit şi pentru care el insuşi a însemnat ceva important.

D-na Mariana Brăescu Silvestri  vă invită să participaţi la comemorarea care va avea loc sâmbată, 28 noiembrie 2009, la mormantul său.

Slujba religioasă de pomenire are loc la Mânastirea Pasărea între orele 9 – 10.30 dimineaţa.

Pentru deplasarea dvs. la Mânăstirea Pasărea şi întoarcerea în Bucureşti,   punem la dispoziţie un microbuz care va pleca la ora 8.30 din Bucureşti, din strada Ciprian Porumbescu nr. 10, sector 1.

Vă aşteptăm sâmbată, să ne rugam  şi să-l pomenim pe cel care  va ramâne permanent viu în memoria noastră, Artur Silvestri.

PS. Vă  rugăm să confirmaţi cât mai curând participarea la adresa email: mariana.braescu.silvestri@gmail.com sau telefon 0744.380.643, Maria Anghel.

De CLB

EVENIMENT

Doamna Mariana Brăescu Silvestri

şi

Asociaţia Română pentru Patrimoniu

vă invită să participaţi la un eveniment cultural deosebit,  lansarea cărţilor:

–         “Artur Silvestri. Fapta culturală ”, din colecţia PRO MEMORIA

–         Artur Silvestri – “Apocalipsys cum figuris. Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog ”, ediţia a III – a

–         Artur Silvestri – “Perpetuum  mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi “, ediţia a II-a

–         Cleopatra Lorinţiu – “Artur Silvestri. Vocaţia Căii Singuratice “

Evenimentul va avea loc

Vineri, 27 noiembrie 2009, ora 17.00

in Pavilionul Central Romexpo, în spaţiul de lansări amplasat la nivelul 7.70

(etaj 3, ultimul nivel ),

în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de Învăţătură, urmat de o sesiune de autografe

De asemenea, în intervalul 25-29 noiembrie, Editura Carpathia  vă invită să vizitaţi  standul numărul 212, nivel 3.20 (etaj 1) în Pavilionul Central al Complexului Expoziţional Romexpo, dedicate în întregime scriitorului Artur Silvestri, la un an de la dispariţia sa.

De CLB

REMEMBER-Elena ARMENESCU:,,Remember Artur Silvestri”

Elena ARMENESCUCred că orice am  încerca să scriem pentru evidenţierea personalităţii lui Artur Silvestri, nu am reuşi atât de bine decât privind şi analizând atât opera cât şi făptuirile sale, dar neapărat  recitind de fiecare dată măcar un fragment  original.

Orice am încerca să exprimăm în fraze somptuoase pentru elogierea celui chemat şi ales pentru Fapta iniţiată şi realizată desigur în urma unor îndelungate căutări, contacte cu oameni luminaţi ai neamului, meditaţii – nu putem spune decât că a fost cu siguranţă  inspirit de divinitate! A găsit soluţia problemelor care-l frământau de zeci de ani, de a scoate la lumină de sub colbul istoriei oameni şi întâmplări demne de neuitare, personalităţi ziditoare ale culturii neamului românesc din cele mai depărtate începuturi.  În primul rând s-a gândit să-şi facă o echipă cu care să poată colabora şi comunica ideatic, oameni iubitori ai Căii drepte întru salvarea Neamului prin spiritualitate, iar Dumnezeu l-a inspirat să înfiinţeze Asociaţia Scriitorilor Creştini formată din oameni devotaţi, iubitori ai Adevărului , nemincinoşi şi conştienţi de însemnătatea culturii, de consemnarea faptelor civilizatoare, dar şi de înfierarea celor contrarii.

El ştia cu siguranţă, că nimic nu dezvăluie mai mult şi mai bine adevăratul profil moral şi psihologic al unui scriitor decât propriile sale scrieri. Si Artur Silvestri a avut de unde să aleagă…pentru că erau sute, mii de scriitori –de diferite profesiii – cunoscuţi, mai puţin cunoscuţi ori anonimi ( până atunci) care aşteptau un semnal de continuare a lucrării.

A fost suficient să înceapă publicarea cunoscutelor reviste on-line – un adevărat imperiu mediatic – cum a fost supranumit, apărute graţie noilor tehnologii care se dezvoltă în ritm uimitor, apoi au apărut şi autorii… poate chiar mai mulţi şi mai buni decât şi-a imaginat el la început. Presupun că acest lucru l-a impulsionat şi mai mult şi i-a dezlănţuit forţe interioare nebănuite după cum ni se destăinuie  în  MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ LITERARĂ

Se poate spune că Artur Silvestri a avut majoritatea trasăturilor, dintre care pe unele le-a moştenit iar pe altele le-a dobândit prin propriile opţiuni: voinţă, capacitatea de a privi lucrurile din mai multe perspective, sensibilitate estetică, curaj, stăruinţă, şi probabil multă, multă perseverenţă, pentru a reuşi să se impună într-o perioadă a “acestor vremuri tulburi”, aşa cum decurg din propriile sale texte.>>>>>>

De CLB

REMEMBER-Elena BUICĂ:,,Un an fără ANIMATORUL CULTURAL DE LARGĂ RESPIRAŢIE INTERNAŢIONALĂ – ARTUR SILVESTRI”

Se împlineşte un an fără mecena culturii româneşti, Artur Silvestri, şi eu parcă tot mai aştept să dea un semn de viaţă. Parcă ar fi plecat numai un timp, să se întremeze şi să se întoarcă să-şi vadă de rosturile sale întotdeauna peste asupra de măsură adunate pe biroul său. Şocul cu care am primit vestea fulgerătore în ziua de 30 noiembrie, 2008, mi se pare că aparţine domeniului viselor la care nu vreau să revin după ce m-am trezit.Artur Silvestri1

Cum să dau crezare unui fapt care mi se pare fără noima?! Am fost la Ceahlău la comemorarea celor şase luni de la uluitoarea dispariţie, am fost la Mănăstirea Pasarea şi i-am văzut mormântul, cu toate acestea, uit că a dispărut dintre noi, şi parcă tot îl mai aştept. Când deschid computerul, din adâncuri, izvorăşte vag un sentiment că s-ar putea să îmi trimită iarăşi un email. Spiritul lui este atât de viu, încât îi simt prezenţa alături când mă aşez la masa de scris. Bunul Dumnezeu mi l-a scos în cale într-un moment de cumpănă, pe acest MARE OM de care sufletul meu nu vrea să se despartă. Când am vreo îndoială în mine, îmi sprijin gândul pe darul primit de la domnia sa, încrederea ce mi-a acordat-o cu mărinimie. Întotdeauna l-am simţit ca pe un prieten, ca un frate mai mare, deşi eu număram mai mulţi ani, chiar peste douăzeci. L-am luat model de urmat în momentele de cumpănă şi mă sprijin pe valorile morale pe care ni le-a lăsat moştenire. Îi simt şi acum arta de a îmbina sobrietatea cu căldura sufletească şi rămâne mereu un puternic exemplu prin sentimentul datoriei, prin uriaşul efort de a crea noi cărţi fundamentale pentru urmaşi, umplând goluri în cultura noastră, prin înţelepciunea cu care lumina urmele strămoşilor, departe de circul saltimbancilor de astăzi.

Prima stare de spirit numită Artur Silvestri am trăi-o la Ceahlău, locul său mult îndrăgit, unde avea o casă de vacanţă. Acolo am participat la pomenirea sa, când se împlineau şase luni de la plecarea dintre noi. Cinstirea (pomenirea) celor plecaţi dintre noi este un moment deosebit. Cuprinde în el o taina atotcuprinzătoare, de care nimeni nu este ferit şi nimeni nu ştie când îi vine rândul. Cu acest sentiment tulburător, scriitori şi prieteni, membrii familiei şi săteni s-au adunat să aducă un pios omagiu celui care a fost mentorul multora, scriitorul şi animatorul cultural de largă respiraţie internaţională. Ne-a adunat acolo distinsa sa soţie, scriitoarea Mariana Brăescu-Silvestri, care şi-a luat pe umerii săi sarcina de a duce mai departe memoria sa şi uriaşul său plan de lucru.>>>>>

De CLB

REMEMBER-Ioana STUPARU:,, Ne vom aminti mereu de scriitorul Artur SILVESTRI”

Ioana stuparu 3Nu, nu pot fi daţi uitării cei plecaţi în Lumea sufletelor! Nu te lasă amintirile… Chiar fără să-ţi propui, îţi vin în minte numeroase întâmplări, momente în care au răsărit firicele de proiecte sau chiar au înflorit şi au dat roade. Aceste momente m-au impresionat dintotdeauna, mai ales cele benefice, care au lăsat urme remarcabile, unele vizibile, altele purtate doar în suflet.

Un moment benefic a fost pentru mine întâlnirea virtuală cu scriitorul ARTUR SILVESTRI, iniţiatorul uriaşului şi poate unicului program “Asociaţia Română pentru Patrimoniu” (ARP).

La scurt timp după ce am luat cunoştinţă cu ARP, împrejurarea a făcut să scriu o proză scurtă intitulată “Motivaţie”, pe care am trimis-o la revista Lumea Satului. Prin aceasta am vrut să trag şi eu sistemul de alarmă, faţă de lăsarea de izbelişte a agriculturii. Motivul creaţiei articolului a pornit de la revolta ce am simţit-o pentru nişte căpşuni din import, aspectuoase, dar fără gust. În materialul respectiv fac referire la românii care au trecut peste hotare, să lucreze terenul altor ţări, lucru ce-l puteau face şi acasă, unde ar fi produs căpşuni cu gust, din pământ românesc, eu fiind o persoană în care patriotismul dă în clocot.

Viaţa mi-a demonstrat adesea că nimic nu este întâmplător…

Răsfoind în acea perioadă prin revistele ARP, mi-a atras atenţia un articol ce se referea la căpşuni şi era semnat de Ioan Miclău din Australia. Conţinutul articolului m-a surprins, ceea ce mi-am zis: “Iată, domnule, doi români care gândesc la fel, în acelaşi timp deşi locuiesc pe continente diferite!”. Constatarea  i-am făcut-o cunoscută domnului ARTUR SILVESTRI, iar ca demonstraţie i-am trimis textul meu intitulat “Motivaţie”.

A doua zi am avut o surpriză extraordinară, printr-o scrisoare primită din Australia, de la scriitorul Ioan Miclău. Cu mari emoţii şi cu lacrimi în ochi am citit acea scrisoare a unui suflet ce ardea de dor de ţară! Spunea că domnul ARTUR SILVESTRI îi transmisese din cele ce-i scrisesem eu. Totodată îi trimisese şi textul “Motivaţie”, care a şi fost publicat în Revista Iosif Vulcan din Australia, revistă condusă chiar de scriitorul Ioan Miclău.>>>>>

De CLB

INTERVIU-Octavian Dumitru CURPAŞ: ,,Convorbire cu Elisabeta IOSIF, scriitoare”

PHOENIX  MAGAZINE,  ARIZONA

INTERVIU

OCTAVIAN DUMITRU CURPAŞ

octavian_curpas

Elisabeta Iosif-CONVORBIRE CU

ELISABETA IOSIF, SCRIITOARE,

Redactor şef, revista de literatura,carte, artă „Cetatea lui Bucur”, Preşedinte, Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti


– Spuneți-ne, pentru început, câteva date despre dumneavoastră: unde şi când v-ați  născut.

– Cred că, de când ne naștem visăm, ca în basme, că trăim într-un castel în luminișul unei păduri. De fapt, totul e altfel în lumina sacră a copilăriei, simbol al protecției.  Pentru mine adăpostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranță a fost orașul în care m-am născut, Bucureşti, într-o dimineață a anului 1939, luminată de soarele ce aprindea stele în zăpada proaspătă a lui februarie, într-o zi importantă, 20, (după unele şcoli de gândire) pentru că deschidea o nouă zodie, cea a peștișorului (de aur). Şi ,într-un fel, peștișorul a fost de aur, deoarece mi-a „șoptit” că-mi îndeplinește o dorință, despre care vă voi povesti mai târziu.

In copilăria în care s-au rostogolit anii războiului şi ai secetei (ce a urmat), am învăţat să prețuiesc pâinea, pentru că atât eu cât şi sora mea,  consideram o sărbătoare ziua, când se împărțea o franzelă. Singura bucurie erau cărţile împrumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla în colţul străzii. Aveam cea mai încărcată fişă de cititor. Cred că  atunci mi-am jurat,  că îmi voi cumpăra cărţi , când voi avea banii mei. Astăzi, biblioteca pe care o am,  este singura bogăţie a mea.

– Aceasta a fost „dorința îndeplinită”?

– Nu. Dorința cea mai mare a copilăriei era să avem şi noi, ca mulți alți copii, rude la ţară, să ne petrecem acolo vacanţele, în natură. Deși adoram Bucureștiul şi eram conștiente că era cel mai frumos şi mai mare oraș al României.>>>>>

De CLB

ESEU-Cristian NEAGU:,,Recursul Mioriţei”

1. DIN FRĂMÂNTĂRI, NĂSCUTU-S-A IMBOLDUL NEAGU-Cristian-wb

Adolescent fiind, sorbeam cu nesaţ -la orele de limba şi literatura română- explicaţiile dascălilor, cu privire la ceea ce reprezintă Mioriţa în literatura contemporană, şi anume, forţa lirică a geniului popular anonim, exemplu de atitudine în faţa morţii, tradiţionalismul pastoral, având o foarte clară referire la zona teritoriala în care se identifică viitorul stat român, după numele subiecţilor amintiţi în poem, (vrâncean, ungurean, muntean) şi se încheia de regulă cu: iubitor de meleag, dragostea faţă de natura şi de oile sale (?) evidenţiindu-se (cu excepţia naşterii, oare de ce?) componentele arhaice ale folclorului: nunta, moartea, bocetul.

Totuşi, derulând epicul mioritic, sesizam –nemulţumit de ceea ce devenea până la urmă esenţa răspunsului corect pentru nota zece,- neconcordanţe majore în logica faptelor, atribuite (curios) unui geniu popular, fie el şi anonim. Întrebând în jurul meu, arătând pe text, şi demonstrând „rupturile” de logică, mi se dădea dreptate, şi uneori, explicaţii fără conţinut, în care era invocată lumea basmului. Prezent la multe şezători literare, ascultam acelaşi discurs şablonat pe tema Mioriţei, aşteptându-mă ca distinşii vorbitori să facă, o cât de mică aluzie, la construcţia baladei, ceea ce nu se întâmpla, şi astfel am luat hotărârea de a fi izolat, cu program flexibil, în imperiul cărţilor.

În urma cercetărilor efectuate prin arhive şi biblioteci, interesându-mă (printre altele) adevăratul descoperitor al Mioriţei, din controversa Alecu Russo – Vasile Alecsandri, descrisă pe larg în publicistica lui Al. Dima şi P.V. Hanes, dar mai ales din dorinţa de a pătrunde reminescenţa enigmisticii acestui poem pastoral, am „stivuit” pe masa de lucru, volume semnate de cei mai reprezentativi cărturari în acest sens: Odobescu, Haşdeu, Tiktin, Weigand, Densuşianu, Mario Roques, Iorga, Adrian Fochi, Ion Rotaru, şi cu toate că adolescenţa mea rămăsese de mult în urmă, descumpănirea era aceiaşi.>>>>>

De CLB

ECOURI-Cezarina Adamescu:,,Ecoul luminii la CETATEA LUI BUCUR”

Răsfăţ şi mângâiere, belşug de imagine, roadele harului rumenind înCitind din lirica proprie la libraria centrala cu scriitorul Paul Paltanea
ROTUNDUL numit frumos, cu numele întemeietorului unei cetăţi de
Lumină.
Câte suflete înnobilate au scris, câte mii de suflete înnobilate se
vor bucura, împărtăşind aceste trudnice, dar neasemuite pagini!
Parcă anume scoase din penele Măiastrei, rândurile ţâşnind în azurul
privirii, se ridică şi ne înalţă  şi pe noi în acelaşi timp, până la
acele dimensiuni la care tinde natura spirituală a omului.
Prieteni dragi, o, câtă Lumină!
Câte scântei de har, câte fulguiri diamantine!
Numele semnatarilor, gândurile lor împărtăşite,  ecoul acestor gânduri
scrise, rostite, pictate ori doar  imortalizate de blitz, în spirit
românesc, toate acestea sunt deja o garanţie, un certificat  la
destinatar că ROSTUL OMENIRII ESTE DE A SALVA FRUMUSEŢEA . Nu  numai
frumuseţea  poate salva omenirea. De a salva SPIRITUL. De a salva –
ceea ce se presupune că a rămas nealterat – în suflet.
De a scoate din peşterile  trufiei, orgoliului, vanităţii, pepita
veritabilă, perla din scoică.
Cine sunt căutătorii acestor mărgăritare de spirit?
Oameni ca şi noi.
În pofida tuturor nefericirilor, a slăbiciunilor, a oboselilor
inerente, a vijeliilor  Timpului care tind să oprească arteziana
Luminii de har,
>>>>>

De CLB

INTERVIU-Monica MUREŞAN:,,Interviu cu Al. Florin ŢENE, preşedintele LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

„Există o necesitate a democratizării

Mişcării literare din ţara noastră”TENE-Florin-x-wb-1


Monica MUREŞAN: Fiind un scriitor şi un om de cul­tură cu o bogată experienţă, cum vedeţi raportul biografie/livresc în ceea ce vă priveşte? Vă puteţi face un autoportret în puţine cu­vinte – un CV sentimental?

Al. Florin ŢENE: „Omul de cultură este copilul durerii”, spunea Constantin Tsatsos. Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care înseamnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.

Monica MUREŞAN: Revoluţia din 1989 ne-a aruncat direct şi brutal într-o lume guvernată de materialitate, uneori chiar săl­batică. Am fost/suntem pregătiţi pentru aceasta? Cum au stat lu­crurile în cazul dv.?

Al. Florin ŢENE: Într-adevăr, evenimentele din de­cembrie 1989 m-au luat pe nepregătite, deşi le aşteptam de mult cu sufletul la gură. Eram dornic de libertatea cuvântului. În acest sens, am făcut câte ceva. Am scris o scrisoare, împreună cu soţia mea, po­eta Titina Nica Ţene, poetului Adrian Păunescu, în care criticam fa­milia Ceauşescu pentru înfometarea poporului. Urmare acestui fapt, am fost anchetaţi de Securitate şi daţi afară din serviciu. În ajun de ultimul Congres al Partidului, am scris pe drumul dintre Gherla şi Dej, cu aracet, ”Jos Ceauşescu”. Mult au căutat securiştii să găsească făptuitorul, dar nu m-au descoperit. Acum le-am spus eu. Şi ştiţi ce mi-au răspuns? “Bine ai făcut, dar atunci eram în stare să te omorâm”. De atunci, încet, încet, m-am adaptat noilor condiţi şi am trecut optimist de la sintagma să ni se dea, la aceea de a face ceva.>>>>>>>

De CLB

POEZIE-Elisabeta IOSIF: ,,Poeme de NOIEMBRIE”

ILUMINĂRI

 

S-a topit soarele în lacHPIM1836

Zdrobit de rugul zilei scurse

Se-ascunde-n sălciile plânse

Şi se transformă în colac

.

Pe mal, iubirea-i un festin

Îşi ia un zâmbet de pe cer

Iar versul meu, ca un mister,

S-a transformat într-un destin.

ELISABETA  IOSIF

16 octombrie, 2009

…………>>>>>

De CLB

CONFESIUNI-Alexandru NEMOIANU:,,Crâmpeie din jurnalul unei prietenii de neuitat: Artur Silvestri-Alexandru Nemoianu”

În Vara lui 2004 am primit o scrisoare de la Artur Silvestri.al-nemoianu-2 micsorat.thumbnail

Era un soi de circulară în care se prezenta pe sine şi invita pe cei dornici să se alăture unui program având de scop perpetuarea  esenţei româneşti veşnice. Era întâia dată când aflam de el.

Am răspuns şi apoi a început o relaţie absolut unică.

Instantaneu  am devenit un duh. Suspicios şi paranoic cum sunt, lui Artur Silvestri i-am deschis toate tainiţele sufletului meu şi toate gândurile şi îndoielile ce le aveam. Răspunsul primit a fost absolut uluitor.

Cu Artur Silvestri  am reuşit să merg înainte să îmi aflu un drum şi poate, un rost în scris. Laudele sale, arătând frumuseţea şi generozitatea sufletului său mă umileau, smereau şi obligau.

Oricum măcar ceva din „România Tainică” (tulburătorul, copleşitorul concept  pivot al gândirii lui Artur Silvestri) s-a întărit prin lucrarea comună, a lui şi a mea, în „Banatul muntos”.

I-am auzit glasul în trei rânduri şi nu l-am întâlnit niciodată.

Pe cheltuială proprie mi-a tiparit cărţi. În Octombrie  2008 i-am auzit glasul din clinica din Viena unde se găsea; era o voce calmă, împăcată şi fără îndoieli. Câteva zile mai târziu  a trecut „dincolo”.

****

11 Martie, 2008

Astăzi am expediat prin poştă electronică textul jurnalului „Iluminări” lui Artur Silvestri care a avut enorma generozitate de a iniţia publicarea lui.

*****

12 martie 2009

Primesc încurajări şi emoţionante manifestari de dragoste din partea lui Artur Silvestri, Aurel Cojocaru şi bătrânul meu prieten Pupu (Ion Bârsan).>>>>>>

De CLB

LANSARE DE CĂRŢI la Librăria ,,Mihai Eminescu,, din Capitală

Editura Fundaţiei “Paul Polidor,, în colaborare cu

Liga Scriitorilor din România-Filiala Bucureşti

prezintă miercuri, 18 nov.2009, orele 16.00

la Librăria ,,Mihai Eminescu,, din Capitală

(Amfitrion: Geta Vodislav)

LANSARE DE CĂRŢI semnate de:

MIHAELA TEKLES

VALERIA BURCU

LAURENŢIU BURCU

PAUL POLIDOR

Vor vorbi:

Paul Polidor – directorul editurii, vicepreşedinte al

Ligii Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti;

Mihaela Tekles – autor;

Valeria Burcu – autor;

Elisabeta Iosif – preşedinte al Ligii Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti.

Manifestarea sa va încheia cu

recitalul de poezie cântată universală,

susţinut de compozitorul-interpret

Paul Polidor.

Aranjamente orchestrale:

Paul Polidor şi Alin Constantin

De CLB

EXEGEZE-Cezarina ADAMESCU:,,Poet sub cer-Nicolae Nicoară-Horia, Fiul Munţilor Apuseni”

„Eu sunt un creion în mâinile lui DumnezeuNICOARA-Nicolae -1b-wb

El scrie ceea ce vrea.”

-Fericita Tereza de Calcutta-

De-o bună lacrimă de vreme, un poet se autodefineşte: Fiul Munţilor Apuseni.

În inima Şagului, în istoricul Ardeal care se poate traduce „dealul cu har”, simbioza om-natură îşi află în creaţia lui Nicolae Nicoară-Horia un temei fericit, preschimbat demult în destin. Şi poate că Munţii Apuseni, nicicând n-au fost mai slăviţi în cântec şi-n vers decât aici, în paginile acestui poet care, cu discreţie şi har îşi transmite ca un profet, gândurile şi simţămintele, dăruite fraţilor săi de suferinţă şi de istorie, moţilor din care îşi află sorgintea. Strigătul munţilor e implantat în fiinţa sa pentru totdeauna ca un jungher pe care trebuie să-l poarte în piept, pentru că dacă l-ar scoate, durerea şi sângerarea ar fi fatale. E durere şi bucurie, chemare şi dor, e vis şi împlinire, suspin, loc de refugiu, loc de martiriu, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţă, speranţă. E temelie. E Olimpul pe care se nevoieşte omul să-l urce.

Înfrăţit cu muntele, Nicolae Nicoară-Horia îşi trăieşte propria istorie, trăgându-şi seva din istoria neamului. Străbunii lui sunt Horea, Cloşca şi Crişan, Iancu Avram şi toţi voinicii şi eroii care şi-au lăsat numele chezăşie în  Cartea de jertfă a neamului. Autorul de faţă le retrăieşte, scriind, martiriul. Îşi varsă la rândul lui, picătura de sânge pe Dealul Golgotei Apusenilor, împânzit până astăzi  de furci, ţepoaie şi spânzurători, de roţi din lemn tare, pregătite pentru trupuri nevinovate. O istorie dureroasă şi pătrunzătoare la încheietura sufletului cu inima.

Nicolae Nicoară-Horia scrijelă Istoria Apusenilor cu peniţă de foc şi de jar, pe scoarţa invizibilă a cerului. Ca pe un ştergar o aşterne, alături de bucata de pâine şi carafa cu apă strălimpede, ţâşnită din stâncă. >>>>>>

De CLB

POEZIE-Constantin Toni Dârţu:,,Poezii”

PODUL DE GHEAŢĂ

Iubito

Suntem singuri

Pe câte-o insulă

Şi ne desparte,

Şi ne uneşte

Un pod de gheaţă.

.

Fiecare

Filosofăm

În felul nostru.

Tu aşteptând soarele

Eu contemplând gerul.

.

Mă-ntreb:

Ce e mai bine

O vreme rece

Ca să menţină

Podul de gheaţă

Ce ne desparte

Şi ne uneşte?

Sau

Să iasă soarele

Şi să topească

Podul de gheaţă

Ce ne uneşte

Şi ne desparte?

.

Iată dilema vieţii noastre.

……………

>>>>>>

De CLB

COMENTARII-Liviu ANTONESEI:,,NOBELUL este o competiţie individală!”

M-am decis să-mi păstrez bunele obiceiuri de pe vremea cînd „Cotidianul” era un ziar şi publicam ANTONESEI---Liviu-wbacolo şi să postez marţea şi vinerea. Doar în cazuri cu adevărat excepţionale, voi intra peste rînd. Şi pentru că toată lumea este fixată pe politica imediată, m-am decis să postez astăzi acest articol cultural, însă, de bună seamă, nu lipsit întrutotul de dimensiuni politice şi etice.

Poate o singură întrebare a fost mai adesea pusă în spaţiul public românesc decît celebra „de ce nu avem un Havel?” – şi anume „de ce nu avem un Nobel?”. Un Nobel în general, deşi ar mai fi cîte ceva de găsit pentru „Medicină”, la un desţărat, sau chiar „pentru Pace”, dar foarte bine ascuns de regimul pacifist al lui Ceausescu, dar mai ales „pentru Literatură”, că aceasta este obsesia culturilor literar-centrate, care sînt culturi cumva minore, cele majore fiind poli-centrice. Acum, avem. Sau, de fapt, nu avem! Pentru că e foarte greu să-ţi dai seama dacă e să te iei după presa românescă, nu de puţine ori chiar şi după cea internaţională.

Premiul „Nobel pentru literatură” aparţine României, pentru că autoarea s-a născut, a crescut şi a publicat primele cărţi aici, başca experienţa traumatică exploatată este una românească! Unii merg chiar mai departe relevînd „meritele” lui Ceauşescu în adjudecarea premiului, devreme ce regimul acestuia i-a asigurat autoarei „toate condiţiile” care i-au provocat autoarei experienţa umilitoare şi traumatizantă ce va fi stat la temeiul cărţilor sale.

Dar sar ceilalţi, care ne avertizează că autoarea a scris nemţeşte chiar şi cînd locuia în România, iar cele mai multe dintre cărţile sale, cele care, de fapt, i-au adus consacrarea internaţională, au fost scrise după expulzarea din România – că asta a fost, nu o simplă schimbare de domiciliu –, prin urmare, premiul aparţine Germaniei. Remarcabilul scriitor, originar tot din România şi stabilit la New York, Norman Manea, de asemenea propus pentru „Nobel”, dacă sînt eu bine informat, avertizează că premiul acesta, în loc să mai domolească orgoliile şi complexele scriitorului „la români”, vorba lui Paul Goma – care a avut o ieşire foarte orgolioasă la aflarea numelui premiantei! –, le va accentua. Şi a avut dreptate!>>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Octavian D. Curpaş:“Vreau o altă lume”–Stihuri despre Îndumnezeire şi sfinţenie, de Victorita Duţu

octavian_curpasMotto: “Era El şi zbura împreună cu tine.”

Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărtile şi tablourile ce îi poartă semnatura. În centrul creaţiilor sale se află întotdeauna, o imagine şi o idee. “Fără acestea două”, spune Victoriţa Duţu, “creaţiile mele nu se susţin, e ca la matematică, tot ce fac are la bază rigoarea matematică. Iar în pictură e la fel, dacă o pictură de-a mea nu are idee şi nu transmite ceva, nu pot să pictez. E ca o demonstraţie lăuntrică a unui ceva pe care eu îl caut şi acel ceva nu poate fi decât frumos, întoarcerea la sacralitate, la templu, la veşnicie, la ordinea lui Dumnezeu, dacă lipsesc acestea, mă plictisesc.”victorita-dutu 2 flip

Să te priveşti în inimă

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Urmează volumele “Cuvintele”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, “Singurătatea tatălui” şi “Izvoarele vieţii”. Poeta s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Despre părinţii ei, aceasta spune că sunt cei mai buni şi mai curaţi părinti din univers. Absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în logică şi hermeneutică, Victoriţa Duţu este în prezent, profesor titluar de matematică, la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”. Anul 2009 i-a adus Victoriţei Duţu, Premiul Internaţional de poezie   „NAJI  NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura.

Despre această pasiune, Victoriţa Duţu afirmă: “Consider că mergem prea repede şi nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindeşte pe umerii noştri. Pictoriţa din mine consideră că trebuie să picteze şi să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : ”să te priveşti în inimă şi apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este aşezată lumina cerului şi apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca şi rugăciunea, ca şi visul, ca şi puterea şi forţa vieţii. Prin această întoarcere ochii devin curaţi şi poţi să vezi Adevărul, Calea şi Viaţa.”>>>>>

De CLB

REPORTAJ-Alexandru Nemoianu:,,Vacanţă în Valea Miracolelor”

ALMĂJENI PENTRU VEACUL AL XXI-LEA

DSCF2497Cea mai mare parte a vacanţei „româneşti” 2009 am petrecut-o în satul străbunilor mei, Borlovenii-Vechi, din Valea Almăjului, în Banatul muntos. Reîntâlnirea cu acel loc, pentru mine sacru, a fost ca de fiecare dată copleşitoare emoţional.

Este întâlnirea cu veşnicia totdeauna egală sieşi, ieri, astăzi, întotdeauna. Nu este vorba de stagnare  sterilă, este vorba de creştere necontenită în duh, din genune în genune şi de înălţare constantă într-un rost pentru totdeauna.

Reîntâlnirea cu prietenii şi fratii de suflet, Ion Bănuş, Iuliana şi Ianăş Sâmpţion, Părintele Gheorghe Vlasie, Gheorghiţă şi Sofica Boambă, Gavrilă şi Ghenie Ianga, Pavel Gârjoabă, copilaşul Mihăiţă  şi de fapt, cu toţi şi toate din Borloveni, inclusiv cu Cioanca, a însemnat şi în 2009 bucurie şi prilej de a învăţa.

Datorită devotaţilor  almăjeni, a profesorilor, dar mai ales prietenilor: Pavel Panduru, Iosif Băcilă, Diacon Dr. Petrică Zamela în Toamna 2009 am avut cinstea să fiu parte din mai multe actvităţi culturale, conferinţe şi simpozioane, în Mehadia (unde am revăzut pe vrednicul Primar Iancu Panduru, pe Costel Vlaicu, Iulică Lalescu şi mulţi alţii), Borloveni, Prigor, Bozovici, Rudăria (unde am întâlnit corpul profesoral şi pe Directorul Ioan Popovici şi unde straşnica doamnă Iustina Turnea ne-a omenit cu o excepţională masă de prânz; un adevărat praznic) şi să fiu parte la o întâlnire cu Viorel Roman în Baile Herculane.

Aceste manifestări culturale au arătat că în Almaj vibrează şi rodesc gând şi statornicie, dragoste de Neam şi de lege românească. Dar mai ales am văzut că în Almăj oamenii cresc în pricepere şi că, păstrând identitatea şi mândria cnezială neschimbate, sunt gata să intre, de la egal la egal, în veacul al XXI-lea. Iar acest lucru mi-a fost ilustrat de întâlnirea, care a fost poate bucuria vacanţei româneşti 2009, cu „maistorii” Nicolae şi Călina Marcea din Rudăria.>>>>>

De CLB

LANSARE DE CARTE-George ROCA:,,Maria Diana Popescu-dublă lansare de carte la Râmnicu Vâlcea”

MD-POPESCU-LANSARE-CARTE-AFIS wbLuni, 9 noiembrie 2009, orele 16:00, în sala de conferinţe de la GRAND HOTEL SOFIANU din Râmnicu Vâlcea, va avea loc o dublă lansare de carte a scriitoarei Maria Diana Popescu. Cele două volume: „Dialoguri privilegiate” (vol III) şi „Restul este legendă” sunt o continuare a nenumaratelor scrierilor oferite de autoare pe parcursul timpului.

Ciclul „Dialoguri privilegiate”, aflat la al treilea volum, a devenit un material de referinţă datorită valorii intelectuale a personalităţilor intervievate. Volumul I, apărut în 2006 s-a epuizat complet din librării, fiind foarte căutat de cititori. Volumul II apărut în acest an, ne prezintă 60 de personalităţi româneşti selectate din diferite domenii de activitate, de al literatură la politică şi de la artă la spiritualitate… de la excentricul matematician american de origine română, Florentin Smarandache, pâna la actorul Emil Hossu şi de la regizorul Geo Saizescu la măicuţa Gabriela de la Mânăstirea Nămăieşti, via binecunoscutul politician epigramist, Mircea Ionescu Quintus. Suntem curioşi să descoperim „surprizele” şi „entităţile” volumului III.

„Restul e legendă”,  este o un volum de lirică, de poezie curată şi frumoasă. După cum ne relatează Laurenţiu Bănuţ pe saitul „Conexiuni creştine Contemporane”: „Conţinutul (cărţii, n.a.)… asemenea unui interlocutor intim şi demn, invită cititorul să participe la fascinatul joc al punctului şi al contrapunctului afectiv-ideatic din universul real, dar şi să asculte vocea auctorială ce îndeamnă la respect pentru artă”.>>>>>>

De CLB

SEMNALE EDITORIALE-Elisabeta IOSIF:„Moldova Literară” – o nouă publicaţie în peisajul cultural al Iaşului

Fondată de Filiala Iaşi – Moldova a Ligii Scriitorilor din România, revista “Moldova literară”  concepută de Constantin – Toni Dârtu (director) este la al doilea număr din primul său an de apariţie. Realizată împreună cu Mihai Păstrăguş,(redactor şef) şi cu un colegiu redacţional de scriitori de excepţie din Moldova, această publicaţie  literară se impune prin conţinutul său. De remarcat câteva rubrici, care dau o anume coloană vertebrală revistei. Mă refer la “Tribuna ideilor”, unde  se află în centrul atenţiei Mihai Eminescu si Mircea Eliade, nu lipseşte rubrica de “Interviuri şi comentarii”, prilej de a prezenta un alt scriitor, conducător de revistă literară, Gheorghe Baciu şi <altarul> său literar “Pietrele Doamnei”, dar şi prezentarea unei alte  reviste “Vestea” din Mehadia, inedit periodic al scriitorilor de pe Valea Cernei.

Nu lipsesc paginile de poezie, de proză şi de istorie literară (160 de ani de la moartea lui Costache Conachi), prilej pentru a lansa tineri scriitori dar şi pe cei consacraţi. Am remarcat cugetările scriitorului Constantin-Toni Dârţu, reţinand una dintre acele “Petale de înţelepciune” : “Cu cât îmbătrâneşti, cu atât iubeşti mai profund,  dar mai discret”.

“Moldova Literară” s-a aşezat printre revistele Ligii Scriitorilor Români, la loc de cinste.

De CLB

JURNAL SENTIMENTAL-Elisabeta IOSIF: GIURGIU – o zonă cu „universuri întregi”

„Dacă dăruiești universuri întregi, recompensa îţi va fi uriaşă”

Richard Bach

O dimineaţă cu o burniţă deasă, să nu scoţi un reporter din casă. Şi totuşi, într-un autocar plin s-au strâns truditori ai cuvântului scris sau de imagine vorbită, dar şi conducătorii unor agenţii de turism, la invitaţia Federaţiei Patronatelor şi a Agenţiilor de Turism, în organizare impecabilă, împreuna cu o neobosită colegă, Beatrice Chiriac, director de revista „ForceTourism”. Aşadar, ne-am  aflat într-o deplasare de informare în judeţul Giurgiu. Ce potenţial turistic puteam descoperi într-o zonă aproape uitată,  din acest punct de vedere? O întrebare [pe care ne-o puneam toţi], dar la care am avut însă un răspuns uimitor, la prima vedere, dar perspectiva prezentată  ne-a dezvăluit  o oază de prosperitate pentru întreg judeţul Giurgiu. Comana

Rezervațiile naturale, mediul nealterat, ar putea pune în prim-plan ecoturismul, ca o destinaţie importantă. Mă opresc acum numai într-un ținut, de istorie medievală şi plin de legende, ce are ca destinaţie spirituală, Mânăstirea Comana, lângă apa Neajlovului, subiect ea însăşi pentru proiecte îndrăznețe, dar realizabile, de-a dreptul fascinante.

O NOUĂ DELTĂ

Cronicarul Paul de Alep amintea despre un teritoriu de 20 de kmp, un univers întreg în mlaștinile Neajlovului. Edilii de astăzi vorbesc despre o nouă Deltă „Delta Neajlovului” înconjurată de stejari seculari şi rezervație de „Mărgăritar”, pe drumul de istorie Comana  – Călugăreni. Delta Comanei, cu un potențial turistic de mare anvergură, de la care se aşteaptă certe realizări în  urma reconstrucţiei ecologice a Bălţii Comana[1180 ha] se află la numai  30 de km de capitală. Noua deltă se va găsi pe un important traseu cultural, cu o reţea de obiective turistice în jur. Pe 250 de ha, delta va avea un dig protector [450-500 ha], pentru ridicarea unei suprafețe deltaice identică, se spune,  cu cea a Deltei Dunării, beneficiind de  aria protejată a Parcului Natural Comana, [aflat în Regiunea de dezvoltare Sud Muntenia] iar  luciul de apă finalizat  va putea fi înzestrat cu ambarcaţiuni cu vele, proiect ce va avea o valoare de 1.750.574,8 euro, ca program operațional de mediu.

Întinsă pe o suprafaţă de peste 24956 ha, suprapusă parţial cu Parcul Natural Comana există o arie de protecţie specială avifaunistică, populată de o mare varietate de specii, fapt datorat formelor variate de relief, cum ar fi, eretele de stuf, pescăruşul albastru, stârcul cenuşiu, raţa roşie. Zona Comana [24.936 ha], a fost declarată Parc Natural în 2004. >>>>>

De CLB

MAXIME ŞI CUGETĂRI-Constantin VLAICU:,,Florilegiul gândirii-mărgăritare sufleteşti”

C. VLAICU(o) Negreşit, gesturile sunt o oglindă a sufletului!
Mai mult – gestul sincer şi delicat reliefează o anume nobleţe sufletească, ce nu poate sălăşlui decât în fiinţe cu dragoste pentru aproape şi pentru Dumnezeu. Să aflăm cu toţii bucuria de a oferi daruri semenilor noştri şi satisfacţia oferită de fapta bună, ca o încununare, sau o împlinire a fiinţei umane, raportate la misiunea vieţii, încredinţată
de Dumnezeu!


(o) Câtă dăruire de a da măreţie lucrurilor mărunte! E precum  munca unui artizan, a unui căutător de perle în stridiile aparent banale pe dinafară, dar care ascund comori de nepreţuit.

(o) E  foarte multă tristeţe şi neajutorare în jurul nostru iar nepăsarea cu care păşim prin viaţă şi superficialitatea cu care tratăm problemele celor  aflaţi în lipsuri ne privează de acel sentiment, pe care din ce în ce mai puţini îl cunosc, acea bucurie sufletească creată de binele ce-l oferim celor ce au nevoie de el.

(o) Dorinţa de a împărţi tristeţea şi bucuria  tocmai cu o persoană  nu poate să creeze alt sentiment decât de bucurie şi onoare şi nu poate fi perceput ca fiind altceva decât efectul firesc al încrederii şi al prieteniei care este una din cele mai frumoase şi nobile trăsături ale umanităţii şi în nici o împrejurare nu poate fi interpretat ca fiind altceva decât ceea ce este cu adevărat.

(o) Mă întreb: unde se isprăveşte harul şi  unde începe dăruirea în tot ceea ce facem?!  Cred că ele coexistă împreună, căci nu e  normal să ai un har şi să nu-l dăruieşti, după principiul talanţilor îngropaţi de frica Stăpânului cel aspru,  sau înmulţiţi şi dăruiţi celor din preajmă.

(o) Totul este trecător şi din fericire omul are această capacitate de a uita. Dacă nu ar fi aşa ne-am distruge mintea regretând faptele noastre şi ale altora. Pe lângă toate acestea, Dumnezeu ne-a mai dat puterea de a ierta. Şi asta este foarte important pentru liniştea noastră sufletească. Şi altfel, cum ne-ar mai putea ierta Dumnezeu, dacă noi înşine nu iertăm pe alţii?>>>>>

De CLB

CU HAIKU ÎN CETATE-Corneliu Traian Atanasiu: Lecţia de HAIKU – Verbul 3

C.T. ATANASIUAm încercat să culeg părerile membrilor Romanian Haiku despre prezenţa verbului în haiku. Am primit doar cinci răspunsuri. Ele au fost exprimate invocînd “reguli” (e bine/nu e bine/e mai bine, e permis/acceptat/interzis, e/nu e recomandat, trebuie/nu trebuie) fără să indice, de obicei, sursa şi fără să motiveze de ce se impune acea regulă sau cum reuşeşte respectarea şi  aplicarea ei să dea valoare poemului.

Desprind doar două păreri care încearcă să motiveze şi ce rost are o anumită regulă:

1. folosirea verbelor la indicativ prezent sau la gerunziu (participiu prezent) e în acord cu faptul că haiku-ul surprinde un fapt, o întîmplare petrecută în prezent (Norea, Dragomirescu)LECTIA DE HAIKU

2. omiterea verbului înseamnă evitarea preciziei descriptive în favoarea sugestiei (Gugurel)

*

Fraza închisă şi încheiată la toţi nasturii este potrivită doar pentru descrierea fotografică detaliată a realităţii. Arborescenţa ei complex articulată este un fel de păienjeniş logic ţesut anume peste lume pentru a o putea capta fără rest. Este un instrument verbal-descriptiv care încearcă să epuizeze amplitudinea realului, mulîndu-se pe suprafaţa sa.

Dar numai şcoala primară şi obsesia şcolărească a vorbirii în propoziţii ne creează impresia că sintagmele (secvenţe de cuvinte cu sens şi coerenţă sintactică) ar aparţine unui limbaj fragmentar şi dezarticulat. Vorbim în mod obşnuit şi fără să facem neapărat propoziţii, şi fără să avem obsesia folosirii verbului în ele atunci cînd avem alte intenţii în actul de comunicare.

Sintaxa eliptică şi defectivă a haiku-ului nu are nici ea ambiţia de a descrie realitatea în toată extensia sa şi este tentată mai mult de concizia sintagmei decît de completitudinea enunţului.>>>>>

De CLB

REPORTAJ-Elena Buică:,,Chicago, oraşul de sub nori “

E Buica & B. ObamaDacă treci prin Statele Unite ale Americii şi ţi se iveşte ocazia să vizitezi uriaşa metropolă Chicago din statul Illionis, oraşul minune al secolului al XIX-lea, de care preşedintele Barack  Obama este atât de mândru, te poţi socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizită şi în sfârşit, în august, 2009, am reuşit să-l vedem împlinit. Cum să nu-ţi doreşti să vizitezi acest oraş, care, datorită importanţei lui economice, trece astăzi drept capitala neoficială a părţii interioare a statelor Unite! Ştiam că oraşul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumătatea secolului trecut, ajutat de poziţia sa geografică, de resurse naturale din zonă, de tehnica avansată şi de hărnicia oamenilor, dar acum puteam să vedem “cu ochii noştri” cum a ajuns  o uriaşă metropolă, port pe litoralul marelui lac Michigan.  E supranumit şi “oraşul care munceşte”, dar mai poartă încă un supranume: “oraşul vânturilor”, “windy city”, datorită vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune că prima atestare există din 1803 când armata americană a construit un fort de apărare. Abia în 1825 s-a transformat în oraş. La început a fost o mică localitate de frontieră, iar astăzi este al treilea mare oraş din USA cu  o populaţie de 6 800 000 locuitori şi este un centru important de industrie, comerţ, cultură şi sport.  Este sediul unora dintre cele mai renumite instituţii de învăţământ din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri că în oraşul lor îşi desfăşoară jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive naţionale.

Ne-am amintit ţi de faptul că numele oraşului Chicago este legat de lupta dusă de muncitori pentru condiţii de viaţă şi de muncă mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenţă de către poliţie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasă drept Ziua internaţională a muncii, zi pe care noi am trăit-o în România un lung şir de ani cu mare alai. De asemenea, de numele oraşului Chicago mai este legată şi trista faimă de a fi numit capitala crimei organizate din Statele Unite în epoca prohibiţiei din anii 20. >>>>>

De CLB

CRONICI, RECENZII, POLEMICI-Vasile V. FILIP:,,Rădăcini împrumutate”, de Menuţ Maximinian

MENUŢ MAXIMINIAN: RĂDĂCINI ÎMPRUMUTATE, Ed. Karuna, Bistriţa, 2009MENUT-RADACINI--COP-wb]

Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la problematica naţională, însuşită şi de autorităţile române, este că naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie politică, că graniţele naţionale se spiritualizeză, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adăugat”, deci neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne îndeamnă “să privim spre trecut”, câtă vreme naţiunea „şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul” încă din secolul al XIX-lea, în următorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc. Toate aceste “flori de seră”, ce pot părea la o primă vedere, frumoase şi de viitor, cresc, repet,  pe terenul contrafăcut al concepţiei conform căreia politica este esenţial altceva decât cultura, nu o prelungire “aplicată” a acesteia. Cât rău a făcut această concepţie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o facă, încă din secolul trecut, măcar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, dacă nu şi din atâtea altele.

Dar să nu ne depărtăm prea mult de ograda proprie. Căci nici noi, românii (poate chiar “mai ales noi, românii”) n-am dus vreodată lipsă de înţelegeri superficiale, importuri fără adaptare, snobism politic şi intelectual (id est: oportunism) şi alte “calităţi” (incontestabile, în lumea animală, unde inteligenţa se defineşte, într-adevăr, ca “putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cărei principal (şi, adesea, unic) imperativ a fost supravieţuirea (înţeleasă şi ea, din păcate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însă, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru că problema naţională nu şi-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odată cu Occidentul european. Aici apartenenţa la o anume etnie are încă o dimensiune “divină”, şi nu poate fi tratată doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile raţiunii universale. (De altfel, personal, mă îndoiesc foarte tare că omul va deveni vreodată o fiinţă exclusiv şi unidimensional raţională.)

Dar problema naţională e prea complicată pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei “tare”.

În acest context, politic şi intelectual, să scrii o carte despre spinoasa problemă naţională, româno-maghiară, despre felul cum se manifestă ea acum, în  cele mai fierbinţi zone ale ţării, cum e zona Odorheiu Secuiesc şi judeţele Harghita şi Covasna în general, e – în acelaşi timp – o provocare şi o aventură. Chiar dacă nu eşti tocmai un novice într-ale gazetăriei şi scrisului, şi te afli – precum Menuţ Maximinian – la a şaptea carte. E o provocare pentru că cele ce se întâmplă acolo nu pot fi trecute sub infinită tăcere, aşa cum încearcă actuala clasă politică, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai “nobil” decât perpetuarea (şi, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai bună atitudine e să te prefaci că problema nu există. >>>>>

De CLB

INTERVIU-Raluca Tănăseanu–Interviu cu Ieromonahul TEOFAN de la Mănăstirea Putna

(Interviu apărut în nr. 6 al revistei “Presa ortodoxa” )

“- Care sunt cele mai mari încercări la care trebuie un creştin să facă astăzi faţă?

– Pentru a răspunde la o problemă atât de grea, am să apelez la cuvintele duhovni­cului pe care l-am avut când eram în lume, Părintele Sofian Boghiu. Încercând să fiu în duhul Părintelui Sofian, aş zice că cea mai grea încercare de care ne lovim este mân­dria noastră. Părintele spunea de multe ori că omul de astăzi a ajuns aşa de mândru, încât acest orgoliu este ca un fel de orbire şi, de aceea, este foarte greu să ai o discuţie cu el pe nişte teme mai realiste din punct de vedere al mântuirii. Duhul mândriei este foarte răspândit. Problema mândriei este strâns legată de ceea ce aş numi „descreştinarea” sau „secularizarea” creştinismului.Clip1

Mitropolitul Ierothei Vlahos conside­ră că cel mai grav aspect al secularizării este gândirea şi trăirea lumească a multora dintre ortodocşi. În acest sens părintele Sofian ne spunea că la un moment dat, deşi în lumea de astăzi pare că nu s-ar întâmpla nimic grav, în realitate este o lume foarte periculoasă pentru cel ce cau­tă mântuirea, o lume care ne poate influ­enţa negativ dacă nu stăruim cu toată râvna în slujba credinţei. Considera că, pentru a rezista, trebuie să facem în continuu un efort pentru a trăi într-un duh de smere­nie, altfel e foarte greu să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă.

– Dar dacă ne-am referi la problemele care sunt la noi în ţară…

În primul rând, ne confruntăm cu problema lipsei sobornicităţii. Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simu­lată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaş­tem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine.>>>>>>

De CLB

POEZIE-Cristian Neagu:,,Te-am pierdut…”

C Neagu

În faţa ta, sunt vinovatul fără scuză,

Iar geamătul durerii mele este surd

Căci am ales, prin viaţa mea confuză,

În amintiri cu tine să m-ascund…

.

Plâng monoton cu lacrimi rare

Nopţile, `norate sau senine,

Şi vai! Mă dor filele din calendare

Clipă de clipă, arzând mocnit în mine

.

Şi-mbrăţişez iubirea dintr-o vară anume

Unde Kerkyra-n valuri de Egee

A cufundat-o, spre-a rămâne

Suspinul meu şi-al tău… femeie!

.

Îmi pare că-mi surâzi, ca-n nopţile greceşti

Când paşii ne purtau pe străzile înguste,

Iubirea mea ce-ai fost, iubirea mea ce eşti

Calea împlinirii mele juste.

.

Încă mai aud ritmul Eladei pulsând nocturn

În paşii noştri, dansând frenetic,

Şi iată!… Convulsiile amintirilor mă supun

 

La cruntă penitenţă, ca pe un netrebnic.>>>>>

De CLB